IV

Întâia noastră ceartă mai serioasă a fost din cauza numelui meu, care lui Andrei nu-i plăcea de loc.

Îi venea greu să mi-l pronunțe cum trebuie și cum este, urât desigur, comun și fără sunet personal, dar așa cum mi-a fost dat de mică: Maria.

Între noi, în intimitate, încerca tot felul de substituiri și diminutive afectuoase, pe care le refuzam cu îndârjire.

— Te previn, Andrei, că ori de câte ori ai să mă chemi altfel de cum mă cheamă, n-am să răspund.

Suferința lui adevărată era însă când trebuia să mă prezinte unui străin și atunci, contând pe jena mea, îmi rectifica numele, pronunțându-l franțuzește, englezește sau abreviat, după gustul lui, cu prima silabă.

M-am numit pe rând Marie, Mary, Ria. Și regulat, de câte ori încerca jocul ăsta, i-l dejucam liniștită, spre nesfârșita lui furie.

— Mă numesc Maria. Lui Andrei nu-i place să-mi spună astfel: este o veche glumă a lui.

Nu râde: lucrul era de mare importanță și până la urmă am ținut să rezist asupra lui, fiindcă bănuiam aici nodul întregii deosebiri dintre Andrei și mine, semnul cel mai sigur că el și eu eram din două lumi deosebite.

De ce nu-i plăcea „Maria“? Nu știu bine. L-am întrebat de câteva ori și n-a știut să se explice.

— Înțelegi, zicea el înciudat, toate femeile din jurul nostru se numesc normal. Uite Suzy Ioaniu. O cheamă Suzana, dar recunoaște și tu că ar fi oribil să-și spună așa. Uite, Bébé Stoian. Uite Anny. Toată lumea în sfârșit: Lulu, Lily, Ritta, Gaby... Numai tu... numai tu..., Maria, ce nume de provincie!

Râdeam. Mă amuza sincer pasiunea lui pentru numele șifonate, nostime, boțite, nume ce să se poată scrie cu un y sau cu un e mut, sau cu o dublă consoană, estetică ușoară pe care Andrei o va fi învățat din programele barurilor de noapte și pe care voia s-o impună numelui meu de trei vocale, nume monoton, nume fad, nume provincial, dar cu care mă obișnuisem și care îmi plăcea, fiindcă era atât de simplu și de comun.

Ce triumfător a fost Andrei în ziua în care, venind la mine, a aflat că servitoarea mea, de curând angajată, se chema ca mine, Maria. Nici nu s-a ostenit să râdă: a întins doar palma demonstrativ, în fața evidenței și așteptând recunoașterea adevărului. Ce cap a făcut, Doamne, ce cap, când i-am spus că lucrul nu mă supără deloc și că am să-mi las numele în pace, cum am să i-l las și pe al Mariei servitoarea, pentru că numele ăsta ne poate acoperi pe amândouă în aceeași casă, odată cu toate Mariile din lume.

A încheiat discuția sever.

— Ești iremediabil burgheză. Numai că ar trebui să-ți porți rochiile de la 1915, nu numai numele.

Foarte târziu, abia peste vreo doi ani, la Paris, într-o împrejurare care pe dumneata te-ar fi făcut să râzi, dar care pe mine m-a emoționat cu adevărat, Andrei a convenit că în definitiv un nume nu e nici mai bun nici mai rău decât altul, ba chiar a recunoscut că al meu mi se potrivește și-mi seamănă. Fuseserăm în Rue la Boëtie să vizităm câteva galerii de pictură și întâmplător, la Berneheim jeune, am dat de o expoziție curioasă a unei artiste italiene, Maria Lani, care, cunoscând personal o mulțime de pictori cu renume, îi pusese să-i facă fiecare portretul, strângând astfel o colecție de imagini foarte deosebite, ale aceluiași model.

Cred că pe Andrei l-a surprins că o femeie atât de distinsă, ca acea actriță italiană, se poate chema ca mine, Maria. Cred de asemeni că a fost mândru de această asemănare și-mi aduc aminte, că m-a privit acolo, în expoziție, de câteva ori, cu o licărire de admirație, pe care nu o mai avusese de mult pentru mine și pe care, de atunci, nu știu să o mai fi avut.

Seara, am dinat undeva în Montmartre într-un bar prietenos și nemonden, unde Andrei a fost ca în vremuri bune, copilăros, vibrant, direct și mi-a spus o mulțime de prostii încântătoare.

— Maria, am fost un dobitoc și n-ar trebui să mă ierți. Porți exact numele care ți se cuvine, un nume fără grație vizibilă, un nume care nu suportă diminutive, mândru ca tine, simplu ca tine, poate puțin prea grav, fiindcă uneori te-aș vrea altfel, mai sprintenă, mai neliniștită, nu așa cum sunt eu, pentru că eu sunt de-a-dreptul nebun, dar oricum altfel...

— Mai tânără, Andrei, mai tânără l-am ajutat eu să-și precizeze gândurile.

A protestat cu violență, mi-a amintit că el e mai în vârstă decât mine, mi-a vorbit despre firele lui de păr alb, dar în ciuda protestelor lui, am știut că spusesem adevărat și că în seara aceea Andrei, vorbitorul îngâmfat și suficient, de care îți râzi dumneata, spusese cele mai delicate și mai juste lucruri ce se puteau spune despre iubirea noastră agitată.

M-am gândit atunci, după numai țin minte câte luni de resemnare, că totuși, legătura mea cu Andrei nu era un lucru definitiv compromis, de vreme ce acel ceas de înțelegere fusese posibil și că – cine știe? – cu puțină răbdare, cu oarecare îndărătnicie la nevoie, cu un dram de noroc în sfârșit, aș fi izbutit până la urmă să descopăr în jocul nostru sufletesc, exact pedala care trebuia apăsată, pentru ca acordul nostru din acea seară, să dureze.

Să dureze! Vezi, asta trebuie să fi fost, nu numai în raporturile mele cu Andrei, dar cu toată lumea și cu viața însăși, eroarea mea cea mai gravă. Să dureze! Mă înspăimântă gândul că ceva poate să fie nimicit complet, că un lucru, un om, un sentiment sau numai un obicei poate să dispară de azi pe mâine și mă obsedează în trecerea lucrurilor numai eternitatea lor posibilă, semnul lor care ar putea să se oprească și să rămână.

Ce era sfâșietor pentru mine, în prezența lui Andrei, era aerul lui de provizorat continuu, aerul lui de om intrat din întâmplare, într-o casă, cu pălăria pe ureche, neștiind dacă are să plece, dacă are să se întoarcă sau dacă are să rămâie. Eram ispitită uneori, copilărește, să pun mâna pe umărul lui și să-l întreb cu toată seriozitatea:

— Ești aici?

Să nu crezi că dorul acesta al meu de permanență era asupritor sau măcar exigent. Știam bine că Andrei trebuia să umble, să trădeze și – cum să-ți explic eu? – cred că tocmai asta, aerul lui ușor de vagabond mă emoționa mai mult și că tocmai pentru asta îl iubeam, căci el era cu vânturile și cu lumea largă, în timp ce eu eram cu așteptarea și cu eternitatea. Eternitate ieftină desigur, a mea și a lui, dar care trebuia apărată cu băgare de seamă, împotriva atâtor lucruri.

Și dacă prezența lui fantezistă, zgomotoasă și inegală, prezența lui de mic aventurier, care terorizează și impune, îmi era dragă și îmi era necesară, pentru că asta aducea ca un fel de briză de dimineață în viața mea „gravă“, cum zicea el, poate că și lui îi trebuia liniștea mea, dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru odihnă, căci uneori evadările, escapadele și capriciile lui zăpăcite, îl puteau obosi și atunci îi era poate plăcut să găsească lângă mine, o zi sau o săptămână de pace, puțin prea monotonă probabil și prea burgheză, dar certă.

Cred că asta înțelesese în sfârșit Andrei în seara aceea la Paris și, întorcându-ne târziu spre casă, pe jos, pe străzi ocolite de-a lungul cheiurilor Senei, ușor amețiți de vin și ușor înfiorați de noaptea de dragoste pe care ne-o făgăduiam tacit, eram fericită la brațul lui.