Scena XVI

Aceiași, fără DOMN

Același joc ca la începutul scenei precedente. Sentiment general de ușurare. Fiecare se așază Ia locul lui. Moment de tăcere.

BOGOIU (care a auzit ultima replică a Domnului, fără să-i dea prea mare atenție, sare luminat, ca și cum abia acum ar fi auzit-o): Ce-a zis? Joi? 12? Ați auzit? A zis joi. A zis 12. Joi, joi, joi… E joi și e 12. Dați-mi o cretă! Dați-mi un creion! Dați-mi cerneală! Dați-mi să scriu! (Scrie cu degetul pe jos, pe perete, în aer:) Joi 12 august, joi 12 august… Presimțeam eu, domnule! Îmi spunea inima. 12 august, 12 au… (Entuziasmul îi scade subit, lasă cuvântul neterminat. Rămâne ca degetul suspendat în aer, deget cu care tocmai desena cifra descoperită. Pe urmă, cu totul dezumflat:) Dacă azi e în doișpe, atunci pân’ la cincispre’ce mai sunt trei zile. Și la 15…

MADAME VINTILĂ: Ce e la 15?

BOGOIU: Păi ce să fie… Ministerul… Serviciul… Se termină vacanța… Trebuie să plec… Lumina aia galbenă de la birou… Mirosul de hârtie veche… (Tresărind, aproape violent:) Eu nu plec. Rămân. Fie ce-o fi, rămân.

MAIORUL: Ba o să pleci. Toți plecăm. Azi unul, mâine altul… Cum trece vremea, domnule… Și când mă gândesc că mă-ntorc acolo…

MADAME VINTILĂ (pe gânduri): Acolo, acasă… lucruri de care te-ai săturat… Aceeași viață, care nu se mai schimbă…

CORINA (ușoară, aproape imperceptibilă, privire spre Ștefan): Oameni pe care n-o să-i mai vezi…

MADAME VINTILĂ: Și alții, pe care ai să-i vezi mereu, întotdeauna…

(Lumina a scăzut între timp simțitor, fără să se fi întunecat însă de tot. Lung moment de tăcere, în care gândul tuturor se depărtează.)

ȘTEFAN (scuturându-se din melancolia care i-a cuprins pe toți): Bună treabă mi-ai făcut, domnule Bogoiu. Te felicit. În câte e azi? În câte e azi? Iacă, știi în câte e azi. Îți place? (Face un gest circular, arătându-i vag pe toți, dar arătând mai ales acea nelămurită tristețe care s-a furișat între ei.) Eram fericiți adineauri. Era o zi oarecare, o zi fără calendar, și eram fericiți. Acuma e joi și în 12 august… și atâta lucru e de ajuns… ca să nu mai fim.

BOGOIU: De… dacă știam… Acuma… să uităm și noi…

ȘTEFAN: Dacă putem… E mai greu de uitat…

BOGOIU: Nu e greu.. Uite, o să mergem la masă și să vezi cum uităm. Nu mergem la masă?

MAIORUL (gata la apel): Ba mergem…

MADAME VINTILĂ: S-a făcut răcoare. Mă duc să mă schimb și viu și eu. (Iese).

ȘTEFAN (către Bogoiu): Tot te duci sus. Uite cheia. Descui-o, pe Fräulein Weber. Să nu știe nimic.

BOGOIU: O să țipe.

ȘTEFAN: O s-o-mpaci. Faceți un tabinet, o lași să câștige, și se-mpacă ea.