PROFESORUL — NECUNOSCUTA
Profesorul rămâne câteva clipe singur. Ascultă cu urechea ațintită spre stradă, ca să se convingă că
cei doi au plecat într’adevăr. E jenat și buimăcit. Ușa din stânga se deschide binișor. Necunoscuta
intră cu precauție. Aruncă o privire de jur-împrejurul camerei, pe urmă îl privește lung pe
profesor, apropiindu-se de el.
NECUNOSCUTA
(A ajuns lângă el, îl apucă cu mâna de bărbie și îi întoarce ușor capul, întâiu în profil și pe urmă înapoi): E
adevărat că nu te-ai tuns de două luni?
PROFESORUL
Ai auzit?
NECUNOSCUTA
Tot (Gest decolat din partea profesorului): Nu puteam să-mi astup urechile. (După o secundă): E adevărat
că…
PROFESORUL
(Întrerupând): Nu-i adevărat. Nu-i nimic adevărat.
NECUNOSCUTA
Ascultă… Dă-mi cartea. Vreau s’o văd. (Profesorul tace): Nu se poate? Nu vrei? (Profesorul tace): Nici
mie? Nu mă cunoști, nu te cunosc. Sunt aici pentru o noapte, pentru o oră. N’am să văd pe
nimeni, n’am să povestesc nimănui… Arată-mi-o… Te rog.
PROFESORUL
(O privește un lung moment, în tăcere. Pe urmă, fără grabă, merge spre raftul cu cărți, ia deacolo volumul
misterios, se întoarce spre necunoscută, care rămânând pe loc, i-a urmărit tot timpul cu privirea și-i dă cartea, cu
un gest simplu).
NECUNOSCUTA
(Ia cartea, se duce la masă, ia loc pe scaun, deschide cartea, apropie lampa și rămâne câteva clipe aplecată asupra
ei, atentă, absorbită. Pe urmă ridicând capul): Nu pricep nimic.
PROFESORUL
Ți-am spus. E o carte veche. De matematici, de astronomie.
NECUNOSCUTA
Cât de veche?
PROFESORUL
Vreo sută cincizeci de ani.
NECUNOSCUTA
(Minunându-se): Țț! Țț! o sută cincizeci?
PROFESORUL
Mai mult chiar. (Vine și el-lângă masă, întoarce copertă și arată cu degetul): Upsala. Goteburg, 1763.
NECUNOSCUTA
De asta e așa scumpă?
PROFESORUL
(Pasionat): Nu e scumpă. E eftină. E un noroc că am găsit-o.
NECUNOSCUTA
Un noroc?
PROFESORUL
De ani de zile o caut, o aștept, o visez. Unde n’am scris? pe cine n’am întrebat? Librari, anticari.
De ani de zile strâng bani, pun deoparte, dau lecții, fac economii.
NECUNOSCUTA
(Continuând enumerarea): Iți cârpești singur ciorapii.
PROFESORUL
Da. Uneori. (Cu elan): Dar acum o am, o am. O am. Acum pot să verific, pot să știu.
NECUNOSCUTA
Ce să știi?
PROFESORUL
(Tace o secundă ezitând).
NECUNOSCUTA
Nu vrei să-mi spui?
PROFESORUL
Ba da. D-tale îți spun. Dar n’ai să spui nimănui?
NECUNOSCUTA
Nimănui.
PROFESORUL
Niciodată?
NECUNOSCUTA
Niciodată.
PROFESORUL
Îmi făgăduești?
NECUNOSCUTA
Iți jur.
PROFESORUL
(Se uită spre ușa, spre fereastră, la stânga, la dreapta pe urmă cu un fel de teamă, se înclină spre ea și spune
șoaptă): Eu am găsit o stea.
NECUNOSCUTA
(După ce l-a privit o secundă drept în ochi): Unde?
PROFESORUL
(Simplu): In cer.
NECUNOSCUTA
(Copilărește): Nu te cred.
PROFESORUL
Nu mă crezi? (Ridicând o hârtie de pe biroul lui): Uite-o. (Indicând cu vârful creionului un punct pe hârtie):
Aici e.
NECUNOSCUTA
Spunea-i că e în cer.
PROFESORUL
Asta-i cerul.
NECUNOSCUTA
Eu credeam că…
PROFESORUL
(Arătând cu creionul pe-hârtie): Uite. Aici e sfera. Linia asta e axa lumii. Cercul ăsta e ecuatorul
(ridicând o clipă capul și privind-o): Ecuatorul ceresc, se înțelege.
NECUNOSCUTA
(Puțin, foarte puțin speriată): Se înțelege.
PROFESORUL
Aici sunt coordonatele orizontale; azimutul și distanța zenitală. Steaua pe care am găsit-o eu, e
aici. O vezi?
NECUNOSCUTA
O văd… dar mai bine arată-mi-o afară, pe cer. (Gest spre fereastra deschisă).
PROFESORUL
Nu, că acolo nu se vede.
NECUNOSCUTA
Nu spui că ai găsit-o?
PROFESORUL
Am găsit-o, dar am găsit-o aici… pe hârtie.
NECUNOSCUTA
Pe hârtie? Cum pe hârtie?
PROFESORUL
Sigur. Am calculat-o.
NECUNOSCUTA
Nu înțeleg.
PROFESORUL
Ce nu înțelegi.
NECUNOSCUTA
Multe. Dar mai ales nu înțeleg ce legătură are steaua… cu cartea.
PROFESORUL
E un catalog ceresc, un atlas. Catalogul lui Van Mersch.
NECUNOSCUTA
Van Mersch?
PROFESORUL
Steaua mea nu se află pe niciun catalog de stele. Nici Hiparch, nici Ptolomeu, nici Kepler…
NECUNOSCUTA
(Arătând spre portretul din perete): Nici el?
PROFESORUL
Nici. Un moment am crezut că Herschel — dar nu. La Herschel era o stea dublă. Cu totul altceva.
Singurul care ar fi putut, singurul, era el.
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Fiindcă avea destulă îndrăsneală. Eu simt că e ceva adevărat în teoria lui despre stelele negre.
NECUNOSCUTA
Stelele negre!
PROFESORUL
Astronomii de școală, de universitate, își bat joc de el. II numesc, l-au numit totdeauna diletant,
astrolog… sigur. De îndată ce un om are o viziune mai largă, devine astrolog, șarlatan sau…
nebun.
NECUNOSCUTA
(Cu anumită îngrijorare): Nebun?
PROFESORUL
Da. Nu m’ar mira să se spună într’o zi și despre mine că sunt nebun.
NECUNOSCUTA
(Cu îngrijorare crescândă): Despre d-ta?
PROFESORUL
Băieții din cursul superior și acum spun: nebun.
NECUNOSCUTA
(Începe să-i fie de-a-binelea frică): Mie mi-e somn. Vreau să dorm.
PROFESORUL
Nu. Acuma nu. Acuma trebue să vorbesc. Acuma trebue să spun. Uite (o apucă de mână): vino cu
mine. (O duce cu el la fereastră): Vezi Ursa Mare?
NECUNOSCUTA
Nu văd nimic. Mi-e somn. Lasă. Mi-o arăți mâine dimineață.
PROFESORUL
Cum mâine dimineață? Mâine dimineață nu se vede.
NECUNOSCUTA
Ce-are aface? Mi-o arăți pe hârtie.
PROFESORUL
Nu, nu. Stai aici, lângă mine. Uite (arătând cu degetul): Sunt șapte stele… Le vezi?
NECUNOSCUTA
(Ezitând): Nu.
PROFESORUL
(Febril, nervos, aproape răstit): Cum nu. Sunt patru și-trei. Ultimele trei sunt coada ursoaicei.
NECUNOSCUTA
Ce ursoaică?
PROFESORUL
Te uiți prea jos, de asta n’o vezi. Acolo unde privești, e capul dragonului.
NECUNOSCUTA
Ce dragon?
PROFESORUL
Dragonul. Balaurul.
NECUNOSCUTA
Ce balaur? (E foarte speriată. Se desprinde ușor de lângă el și face cu multă precauție un pas spre ușa din
dreapta. Ar vrea să fugă).
PROFESORUL
(Întorcându-se brusc): Unde te duci?
NECUNOSCUTA
Mă… mă duc până în curte… Vreau să mă plimb.
PROFESORUL
Să te plimbi?
NECUNOSCUTA
Mi-e… mi-e sete. Vreau să iau apă dela fântână. Nu spuneai că e o fântână? (Profesorul face un pas
spre ea, ceea ce o sperie și mai mult): Să… să nu te iei după mine că strig.