Scena VII

GRIG — MONA

Mona a rămas în mână cu pachetul care i l-a întins profesorul și pe care ea l-a primit mașinal. Se

apropie acum de masă și-l aruncă ușor, cu un gest de oboseală, de absență.

GRIG

(După ce a privit-o lung în tăcere): Prin urmare, așa; M’ai înșelat.

MONA

(Ridicare din umeri, gest care nu neagă, nu afirmă).

GRIG

M’ai înșelat cu prăpăditul ăsta.

MONA

Te rog să nu vorbești despre el. Nu-l cunoști.

GRIG

L-am văzut.

MONA

L-ai văzut dar nu-l cunoști.

GRIG

Are haz băiatul. E simpatic. (Și deodată, tăios, fără ironie): E ridicol.

MONA

Ridicol? De ce? Fiindcă ti-ai bătut joc… fiindcă ăi crezut că-ți bați joc de el în fața mea? Ce milă

mi-e de tine, Grig. Cu zâmbetul tău sigur, cu cravata ta perfectă, cu eleganța ta ireproșabilă. Ce

milă mi-e de tine. Tu nu ești ridicol si n’ai să fii niciodată.

GRIG

(Îndârjit): Sper!

MONA

Dar nici n’ai să cunoști marea lui taină.

GRIG

Are o taină?

MONA

L-ai văzut rău, în plină zi. Nu-i șade bine. E stângaciu, e prost îmbrăcat, e timid. Dar când se face

seara… (Întoarce capul spre fereastră): când se face seara… aici, la fereastra lui… (coborând mult vocea):

se întâmplă un lucru miraculos… 

GRIG

(După o mai lungă tăcere, foarte serios): Mona! Vrei să rămâi cu el?

MONA

Da.

GRIG

Te-ai gândit bine?

MONA

Nu. Nu m’am gândit deloc. Dar vreau să rămân.

GRIG

Mona! eu te‘nțeleg.

MONA Crezi? -,

GRIG

Cred că da. Te‘nțeleg foarte bine. Ți s’a urît. Te-ai plictisit. Vrei să schimbi.

MONA

(Protestând vag): Ba nu.

GRIG

Ba da. Toți ne plictisim. Tuturor ni se urăște. Toți vrem să schimbăm. Măcar odată, pentru cinci

minute. Dar bagă de seamă. Cele cinci minute trec. Până acum a fost foarte amuzant. Un fel de

escapadă. Un fel de excursie. Florile, fântâna, stropitoarea. Ce nostim e! Dar acum… Hai acasă.

MONA

Nu.

GRIG

(Montându-se): Nu? Și eu ce fac, să mă ‘ntorc singur, la Sinaia și pe urmă la București? și ce să

spun? că m’ai lăsat? că m’ai lăsat pentru un tip caraghios, care are o taină… și la fereastra căruia se

întâmplă noaptea miracole?

MONA

Grig, nu-ți dau voie!

GRIG

(Ridicând mereu vocea): Ce nu-mi dai voie? Ce nu-mi dai voie? Am trăit trei ani cu tine. Am cheltuit

o avere.

MONA

Ești delicat.

GRIG 

(Violent): Nu sunt delicat. Și nu vreau să fiu. Și n’am de ce să fiu.

MONA

Nu striga.

GRIG

Cum?

MONA

Pleacă dela fereastră și nu striga. Te aud vecinii.

GRIG

Ce vecini? Care vecini?

MONA

Nu striga. Te aude dela Chiroiu.

GRIG

Care Chiroiu?

MONA

Chiroiu dela Percepție.

GRIG

(Încremenit): Mona! Mona! (Vine spre ea, vorbește cu o sinceră uluire): Tu ești o provincială. Ai ticuri de

provincială. Când te-ai schimbat? Tu nu mai ești Mona. Ți-e frică de vecini. Ți-e frică de ce-o să

spuie târgul. Ești… (Cu profundă decolare): Ești nevasta lui Miroiu.

MONA

(Care și ea a fost surprinsă de strigătul ei de respectabilitate provincială — de mai sus — iar acum, speriată ca de

un simptom grav al unei maladii pe care nu și-o cunoștea, e jenată): Lasă-mă.

GRIG

Ești nevasta lui domnul Miroiu, Mona.

MONA

Lasă-mă să-ți spun.

GRIG

Ce-ți mai lipsește? Rochia poate. Îmbrac-o, îmbrac-o repede, ca totul să fie complet. (A luat rochia

de unde o aruncase ea adineori și o ridică prezentând-o): Ia uite ce frumoasă e.

MONA

(Ii rupe rochia din mână și-o aruncă din nou pe undeva): Mă plictisești.

GRIG 

Mona, tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare

fantezie. Tu crezi că toate astea vor rezista aici? Te gândești ce vei fi tu, cum vei fi tu peste un an?

Poate cinci? Încerc să-mi imaginez și mă cutremur. Știi ce vei fi? (In clipa aceasta ușa din dreapta se

deschide și intră, cu precipitare, domnișoara Cucu).