Scena XIII

MONA — PROFESORUL

MONA

Marin… vezi, eu nu pot să rămân aici, așa, în rochia asta… Aveai dreptate.

PROFESORUL 

(Gest spre rochia adusă de el): Bine, dar… (Pe urmă, scurt): Nu-ți place?

MONA

Ba da. Dar nu e deajuns. Îmi trebue… am nevoie de atâtea alte lucruri… Și atunci, plec să…

PROFESORUL

(Tresărind): Pleci?

MONA

Deocamdată.

PROFESORUL

Mona!

MONA

Dar mă voiu întoarce.

PROFESORUL

Când?

MONA

Repede.

PROFESORUL

Mâine?

MONA

Mâine… nu cred.

PROFESORUL

Poimâine?

MONA

Știu eu?

PROFESORUL

Atunci… Duminecă.

MONA

Da… poate, Duminecă… poate într’o Duminecă.

PROFESORUL

Să te-aștept?

MONA

Sigur. Ce întrebare? 

PROFESORUL

Să te-aștept la gară?

MONA

Nu. Nu la gară. Aici. Așteaptă-mă aici. Am să viu.

PROFESORUL

Când?

MONA

Mereu. In fiecare seară.

PROFESORUL

(După ce a privit-o): Înțeleg.

MONA

Ce înțelegi?

PROFESORUL

De douăsprezece ore trăesc într’un vis absurd. Cel mai absurd dintre visuri. De câteva ori mi-am

spus: Dac’ar fi adevărat? Dacă s’ar putea să fie adevărat? Uite și adineaori, pe stradă, m’am oprit

din fugă — fugeam… M’am oprit deodată și am pus mâna pe mine… Doamne! numai de nu m’aș

trezi… Mona! Simt că încep să mă trezesc. Nimic n’ai fost adevărat.

MONA

Nimic? (Îl sărută): Nici sărutarea asta?

PROFESORUL

Te duci, Mona. Pleci și nu te mai întorci. N’am să te mai văd niciodată.

MONA

Marin, acolo sus, lângă Alcor, e o stea… o stea care de astă noapte poartă numele meu… Tu n’ai

văzut-o niciodată, dar știi că e acolo. Eu voiu fi totdeauna aici. (Iese ușor în timp ce el a rămas cu

privirea spre cer, spre Ursa Mare, spre Alcor, spre steaua Iui nevăzută).