SCENA VI

VOICU, POMPILIAN, ȘTEFĂNESCU

Telefonul din boxă a început să sune din chiar momentul intrării lui Ștefănescu. Cu pălăria pe cap, fără să salute pe nimeni, merge direct spre biroul lui și ridică receptorul, aruncându-și în același timp privirea asupra hârtiilor de pe masă.

ȘTEFANESCU (vorbește scurt, retezat, fără brutalitate, dar puțin mecanic, ca un om obișnuit să vorbească de sute de ori pe zi la telefon): Da… Eu… Nu… Am zis nu… Pagina a doua, coloana a treia, nouă drepte… Nici cursive, nici bloc. Nouă drepte-i ajunge… Fără clișeu… Fără, domnule… (Închide telefonul. În aceeași atitudine, în picioare, în fața biroului, cu pălăria pe cap, continuă să răsfoiască hârtiile de pe birou, de la care de altfel nici o clipă nu și-a ridicat privirea.) Voicule!

VOICU: Aici. (Se ridică alene de la masă, merge spre boxă, se oprește în fața biroului lui Ștefănescu.)

ȘTEFANESCU: E ceva nou?

VOICU: Mai nimic.

ȘTEFANESCU: Telegramele „Rador” au venit?

VOICU: Da. Uite-le colo. (Îi arată cu degetul niște hârtii pe masă.)

ȘTEFANESCU: Clișeele?

VOICU: Numai unul. (Ia de pe masă un clișeu de zincografie și i-l dă.)

ȘTEFANESCU: De ce?

VOICU: Nu mai vrea să lucreze zincografia. (Pauză.)

Fără bani.

ȘTEFANESCU (ridicare din umeri, gest vag, de indiferență): De!... (Continuă să citească.) Nu ta duci să te culci?

VOICU: Mai aștept. Poate vine Agopian. Zicea aseară că poate ne dă ceva din salariu. Mai știi?

ȘTEFANESCU (își ridică pentru prima oară ochii din hârtii și îi privește. După o scurtă pauză): Du-te, băiatule, și te culcă. (Ia loc la birou. Își pune pălăria-n cui.)

VOICU (e gata să plece. Se oprește pe pragul boxei, cu ușa deschisă, întreabă cu indiferență): Ai văzut gazeta?

ȘTEFĂNESCU (reintrat în lectura hârtiilor): Văzut.

VOICU: Cum e?

ȘTEFANESCU: O porcărie!

VOICU: Nu e nimic. Tot n-o citește nimeni. (Revine plictisit spre locul lui.)

POMPILIAN (de la masa lui, unde tot timpul a stat cu stiloul deasupra hârtiei, în căutare de subiect): Să nu zici vorbă mare. Am văzut azi doi oameni, (repetă și arată cu degetele) doi, cu „Deșteptarea” în mână. Unul era în tramvai — s-a dat jos la liceul Lazăr — și altul era în colț la Regală.

VOICU (fals intrigat): Cine să fi fost?

POMPILIAN: Mă întreb și eu. Provinciali poate.

VOICU: Fiindcă veni vorba, ce tiraj om fi având noi?

POMPILIAN: Treizeci de mii.

VOICU: Vrei să râzi.

POMPILIAN: Dacă nu crezi, întreabă la administrație. Întreabă-l pe Agopian. La nevoie, îți arată și bonul de tiraj: treizeci de mii în cap.

VOICU: Și în realitate?

POMPILIAN (gest cu mâna, parcă ar cântări cifrele): O mie opt. O mie nouă.

VOICU: Și câte se vând?

POMPILIAN: Știu eu? Șapte sute. Opt sute.

VOICU: Cu provincie cu tot?

POMPILIAN: Cu tot.

VOICU: Și pentru asta ne pierdem noi vremea aici?

ȘTEFĂNESCU (care tot timpul și-a văzut de lucru în boxă, ca și cum ar fi fost cu desăvârșire absent, ridică capul din hârtii): Pentru asta și pentru altele. Mai ales pentru altele.

POMPILIAN: Ce vrei să spui?

ȘTEFĂNESCU: Vino aici să-ți spun eu.

POMPILIAN (schimba cu Voicu o privire întrebătoare, se ridică, merge spre boxă. Se oprește în fata biroului lui Ștefănescu): Am venit.

ȘTEFĂNESCU (îi face semn să ocolească biroul și să treacă de partea cealaltă): Mai aproape. Lângă mine.

POMPILIAN (ocolește biroul și se oprește în spetele lui Ștefănescu, aplecându-se peste umărul lui).

ȘTEFĂNESCU (punând degetul brusc pe o coloană din gazetă): Cât?

POMPILIAN: Ce vrei să spui?

ȘTEFĂNESCU: Exact ce ai înțeles. Cât?

POMPILIAN: Șefule, nu știu ce vrei să spui.

STEFĂNESCU: Câți bani ei primit pentru asta?

POMPILIAN (continuând jocul inocenței): Pentru care asta?

ȘTEFĂNESU: Pentru toată povestea asta. De exemplu, pentru fraza asta. (Citește:) „Cititorii noștri cunosc obiectivitatea cu care am urmărit și deseori atacat activitatea domnului Protopopescu, în fruntea fabricii de conserve «Fructul», dar în fața marilor realizări recente, nu putem să nu recunoaștem în domnia-sa un mare înfăptuitor, un perfect gospodar, un factor economic însuflețit deopotrivă de mari inițiative și largi devotamente.” (Cu o schimbare de ton:) Frumos, n-am ce spune! Și nici nu cred că e prea scump. Cât?

POMPILIAN: Șefule, mă jignești.

ȘTEFĂNESCU: Tu mă jignești pe mine. Crezi serios că la vârsta mea, și după treizeci de ani de gazetărie, nu știu să citesc? Ești un recrut, băiatule. 

POMPILIAN: Șefule, pe onoarea mea…

ȘTEFĂNESCU: Și încă un recrut prost. Mai ia lecții. Citește-l pe director. Acolo artă! Când pune o pilă, nici nu se simte. Simte numai cine trebuie. La tine totu-i cusut cu ață albă. Uite… (Citește mai departe:)„Spiritul de inițiativă al domnului Protopopescu, curajul său civic, dezinteresarea…” (Bruscă schimbare de ton:) Dar asta ce-i? 

POMPILIAN: Care?

ȘTEFĂNESCU: Asta! (S-a ridicat în picioare, cu gazeta în mână.) Voicule! (Pleacă de la birou și ieșind din boxă se apropie de masa lui Voicu, în timp ce Pompilian se întoarce la masa lui de scris.) Ce e asta? (Îi arată ceva în josul paginii.) De unde a mai răsărit și asta? Alexandru cel Mare în Media… Ai trimis-o tu la tipografie?

VOICU: Nu. Poate dumneata.

ȘTEFĂNESCU: Da’ de unde! Nici n-am văzut manuscrisul. Nici nu mi-a trecut prin mână. (Citind din nou.) Alexandru cel Mare… de Alexandru Andronic. Andronic. Andronic. Cine-o mai fi și Andronic ăsta?

VOICU: Habar n-am. A fost pe-aci — zicea c-o să vină.

ȘTEFĂNESCU: Dar cine l-a dat la tipar? Ei cum, domnule, așa am ajuns, că răsar foiletoane-n gazetă fără să știe secretarul de redacție? Ce-i debandada asta?

POMPILIAN: L-o fi dat directorul.

ȘTEFĂNESCU (revenind spre boxă): Ei directorul și Alexandru cel Mare! (Ajuns la biroul lui, ridică receptorul și formează un număr.) Alo! Tipografia. Dă-mi-l pe sefu’ de atelier. Dă-mi-l pe Hubert, sau mai bine spune-i să vină până sus, cu revizia de aseară și cu șpalturile din pagina treia. Cu toate șpalturile, m-auzi? (Închide telefonul și se asază la birou, continuând să lucreze.)