SCENA VII

ACEIAȘI, FATA BLONDĂ

Un moment de tăcere. Ștefănescu lucrează în boxă, Pompilian, care pare a fi găsit un „subiect”, scrie, iar Voicu dormitează. Intră o fată tânără, blondă, douăzeci de ani, îmbrăcată cam bătător la ochi, dar nu dezagreabil, și nici mahalagește.

FATA BLONDĂ: Bună ziua! (Nu-i răspunde nimeni, nu o vede nimeni. Se apropie de masa lui Pompilian.)Vreau să vorbesc cu domnul director.

POMPILIAN (ridică privirea și constată că fata e „nostimă”): Eu sunt.

FATA BLONDĂ: Domnule director… (A pornit cu multă inimă, ritos, energic, dar se oprește scurt.) Nu ești dumneata.

POMPILIAN: După ce se vede?

FATA BLONDĂ: După tot.

POMPILIAN: Domnișoară, mă insulți.

FATA BLONDĂ: Se poate. Dar eu cu directorul vreau să vorbesc.

POMIPILIAN: Personal?

FATA BLONDĂ: Personal.

POMPILIAN: Despre ce?

FATA BLONDĂ: Despre… (A pornit să spună, dar, ca mai sus, se oprește brusc.) Nu pot să spun. E o chestiune intimă.

POMPILIAN: Intimă de tot?

FATA BLONDĂ: Nu te privește pe dumneata.

POMPILIAN: Dar te privește pe dumneata. Fiindcă dacă e „intimă de tot”, aici la redacție e cam incomod.

FATA BLONDĂ (fără violență, mai mult familiar): Obraznicule! 

POMPILIAN: Iar dacă nu-i intimă, directorul nu-i aici.

FATA BLONDĂ: Vreau să fac o reclamație într-o chestiune din jurnalul de azi.

POMPILIAN (mai puțin interesat): De ce nu spui, domnișoară? (Arată cu degetul spre boxă.) Domnul de acolo.

FATA BLONDĂ: E director?

POMPILIAN: Mai mare. Secretar de redacție!

FATA BLONDĂ (se îndreaptă în direcția indicată, deschide ușa boxei, intră): Bună ziua!

(Ștefănescu continuă să lucreze fără să ridice capul.)

POMPILIAN: Voicule!

VOICU (întrebare mormăită): Mmm?

POMPILIAN: Uite colo! (Îi face semn să se uite la fata blondă din boxă.)

VOICU (ridică leneș capul și are un moment de surpriză. Hotărât, fata e nostimă): Cam blondă. 

POMPILIAN: Și cam tânără.

VOICU: Dar mi-e somn. (Își culcă din nou copul pe masă.)

POMPILIAN: Și eu am de lucru. (Reîncepe să scrie.)

FATA BLONDĂ (care între timp aștepta, lângă ușa boxei, crezând că în cele din urmă Ștefănescu o va vedea, încearcă din nou să se semnaleze.) Bună ziua.

ȘTEFANESCU (fără să ridice privirea și continuând să lucreze): Da.

FATA BLONDĂ: Numele meu este Gaby Brăulescu.

ȘTEFĂNESCU (același joc): Da.

GABY (decisă „să-i dea drumul”): Domnule secretar!

ȘTEFANESCU: Da. 

GABY: Da, da, dar dacă nu vă uitați la mine, eu nu pot să vorbesc.

ȘTEFĂNESCU: Despre ce e vorba, (ridică capul și în sfârșit o privește) domnișoară?

GABY: Despre asta. (Îi întinde ziarul, arătându-i în același timp un articol de pe ultima pagină.)

ȘTEFĂNESCU (citind): „Cronica dramatică. Teatrul de vară. «Ia-o mai încet», revistă în două acte și-un prolog.”

GABY: Am jucat și eu în piesa asta.

ȘTEFĂNESCU: Aha! Artistă.

GABY: Artistă, dar ce folos. Nu spune o vorbă de mine în toată cronica. Nici nu mă pomenește.

ȘTEFĂNESCU: Nu se poate!

GABY: De toate spune câte ceva. De toate. Numai de mine nu.

ȘTEFĂNESCU: Imposibil!

GABY (aproape plângând): Mă persecută. Totdeauna m-a persecutat. Și data trecută. Are ceva contra mea.

ȘTEFĂNESCU: Ți se pare dumitale.

GABY: Mi se pare? Citiți și dumneavoastră. (Parcurge cronica și citește, de ici, de colo, câte o frântură de frază:) „O apariție încântătoare, domnișoara Grigoriu… Admirabilă, domnișoara Yvette Stancu… Domnișoara Gigi Vasiliad a cântat tangoul Ai să mă uiți într-un ritm languros… Domnișoarele Cilibiu, Ștefănescu și Walter, în notă… Domnișoara Georgina Mălin e-un element care promite.” Vedeți? Pe toate, pe toate. Numai pe mine nu. Să spună și despre mine ceva. Nu zic mare lucru, dar măcar că am fost bine, sau că sunt în notă, sau că promit.

ȘTEFĂNESCU: Dar promiți?

GABY: Promit. Sigur că promit. Eu de asta am venit, domnule secretar. Să scrie și despre mine. Nu plec de aici până nu scrie.

ȘTEFĂNESCU: Ba de plecat o să pleci, că eu am de lucru.

GABY (dezolare): Care va să zică, n-am făcut nimic.

ȘTEFĂNESCU: Ba da. O să scrie și despre dumneata.

GABY: Când?

ȘTEFĂNESCU: Cu primă ocazie.

GABY: Mâine.

ȘTEFĂNESCU: Poate și mâine.

GABY: Și dacă tot scrie, să scrie și el două-trei rânduri mai mult, că nu-i cade mâna.

ȘTEFĂNESCU: Asta așa e.

GABY: Vă mulțumesc, domnule secretar. La revedere.

ȘTEFĂNESCU (cufundat din nou în hârtiile lui): La revedere.

GABY (dă să plece, dar se oprește în prag): Domnule secretar!

ȘTEFĂNESCU: Da.

GABY: Îmi puneți și fotografia?

ȘTEFĂNESCU: Ce fotografie?

GABY: Fotografia mea. Uite, o am aici. (Caută în poșetă și scoate o fotografie.) O puneți?

STEFĂNESCU: O punem.

GABY: S-o las?

STEFĂNESCU: Las-o.

GABY (după ce a lăsat fotografia pe masă): Ce-o să fie la teatru când or vedea-o! Îngălbenesc toate. (Iese din boxă.)

VOICU (care de la un timp s-a deșteptat din toropeală și a privit cu oarecare curiozitate scena din boxa, urmărind de la masa lui convorbirea de mai sus, o interpelează pe fată, care se îndreaptă spre ieșire): Domnișoară!

GABY: Poftim?!

VOICU (se ridică; vine spre ea): Dumneata o să faci carieră.

GABY: De unde știi?

VOICU: Presimt. Dumneata ai talent. Un anumit fel de talent.

GABY: M-ai văzut la teatru?

VOICU: Nu, dar te-am văzut aici. Ai fost foarte bine. 

GABY: Vorbiți serios?

VOICU: Foarte. Vezi dumneata… (O ia de braț și pornesc împreună spre ieșire. Îi spune ceva cu voce scăzută — nu se aude bine ce. Fata izbucnește în râs.)

POMPILIAN (s-a oprit din scris și îi vede plecând): Ei domnu! Încotro?

VOICU: Mergem să ne plimbăm.

POMPILIAN: Și eu ce fac?

VOICU: Scrii! (Iese împreună cu Gaby prin stânga.)