SCENA XII

BUCȘAN, DIRECTORUL

DIRECTORUL: Are dreptate. Teribilă noapte!

BUCȘAN: Ai obosit?

DIRECTORUL: Puțin. Mi-ai cam tăiat răsuflarea.

BUCȘAN: Uite, directore, de ce te-am oprit. S-ar putea ca mâine dimineață, la cursul lui Andronic, să fie oarecare neliniște.

DIRECTORUL: Neliniște?

BUCȘAN: Da. Acuma, înainte de examene, se întâmplă uneori.

DIRECTORUL: Dacă trebuie, se întâmplă sigur.

BUCȘAN: Eu… n-am nici o informație precisă, dar presupun. S-ar putea… să nu-și poată ține lecția. Vacarm în sală, întreruperi, huiduieli… în sfârșit, poate și mai rău. Un scandal știi cum începe — nu știi niciodată cum se termină.

DIRECTORL: Foarte just.

BUCȘAN: Și atunci, ministerul… (Întrerupându-și fraza începută:) Cum ești cu Brănescu?

DIRECTORUL: De la Instrucție?

BUCȘAN: Da.

DIRECTORUL (precaut, încercând să ghicească intențiile): Să zic… bine?

BUCȘAN: N-ar fi rău.

DIRECTORUL (ușurat): Păi atunci, sunt foarte bine. Dar știi? — foarte bine. Uite. Chiar în numărul de mâine, e în pagina întâia un articolaș despre el.

BUCȘAN: Favorabil?

DIRECTORUL: Cât se poate.

BUCȘAN: Cu atât mai bine. Să-i pui și fotografia.

DIRECTORUL: S-a făcut.

BUCȘAN: Și cum ziceam, ministerul va trebui să intervină.

DIRECTORUL: Evident.

BUCȘAN: Dar pentru asta ar trebui să i se atragă atenția.

DIRECTORUL: Asupra gravității faptului.

BUCȘAN: Sigur.

DIRECTORUL: Un scandal universitar, în împrejurările actuale, nu este un simplu fapt divers. Opinia publică vrea să știe. Ea cere explicații, sancțiuni.

BUCȘAN: Mai ales sancțiuni.

DIRECTORUL: Iar ziarul „Deșteptarea” e primul care dă alarma, e primul care cunoaște întreaga chestiune — pentru că întâmplător mâine dimineață, la cursul domnului Andronic, un reporter al nostru asistă în sală, ia note și poate chiar – eventual fotografii.

BUCȘAN: Directore, îmi placi.

DIRECTORUL: Coane Griguță, și dumneata mie.

BUCȘAN: Totuși, trebuie să băgăm de seamă că… (În momentul acesta sună telefonul. Bucșan se întrerupe din vorbă și ridica receptorul.) Alo!... Da.. Eu… Da, eu… Cine?… Dumneata… Un moment, te rog… (Acoperă cu palma pâlnia receptorului și i se adresează Directorului, cu vocea scăzută:) Știi cine e la aparat? Fata.

DIRECTORUL: Care fată?

BUCȘAN: Fata brună! A lui Andronic.

DIRECTORUL: Ce vrea?

BUCȘAN (ridică din umeri, iar apoi vorbește din nou la telefon): Da… Acuma?… Ești jos… Bine… Aștept. (Închide telefonul; pe urma, către Director:) Vine aici.

DIRECTORUL: Ia te uită!

BUCȘAN: Ce-o fi vrând?

DIRECTORUL: Știu eu? În orice caz, trebuie multă atenție. E primejdioasă.

BUCȘAN: Crezi?

DIRECTORUL: E instrumentul lui.

BUCȘAN: N-am avut impresia asta.

DIRECTORUL: Nici eu la început. Dar dacă te gândești bine…

BUCȘAN: Nu, nu. Cred că e altceva la mijloc. În sfârșit, am să văd.

DIRECTORUL: Eu te las.

BUCȘAN: Nu. E mai bine să nu pleci.

DIRECTORUL: Ar trebui să trec pe la redacție.

BLCȘAN: Mai așteaptă puțin. Poate mai avem nevoie de dumneata. (Ușa din stânga se deschide. În prag apare Secretara. Cu un gest, Bucșan o oprește să vorbească.) Da. Știu. Să aștepte o clipă. (Secretara iese. Din nou către Director:) Directore, treci dincolo. (Îi arată ușa din dreapta.) E un salonaș particular al meu. Te chem eu mai târziu. (Îl petrece până la ușa din dreapta, i-o deschide, îl lasă să intre, închide ușa la loc. Pe urmă, rămas singur, străbate scena spre ușa din stânga și o deschide, lăsând-o să intre pe Magda.)