Capitolul II

Clemansa clipeşte cu ochii mici, înguşti, lacomi de curiozitate. Braţul gol, cu pielea care atârnă ca o mânecă prea lungă, se întinde pentru a potrivi distanţa la care ţine ilustratele cu vederea ei de presbită. Mâna cealaltă caută în buzunarul capotului, ochelarii: „Unde i-am pus?” Inima îi bate grăbită.

— Şase ilustrate. Şase, într-o singură zi, şi toate pentru Voica Barotă. Vorba Elenei: S-a întors lumea pe dos. Uite cine călătoreşte. A mai venit şi ieri una, tot pentru vecinii de jos!

Renunţând să mai citească fără ochelari şi, mai ales, să priceapă, Clemansa urcă scările gâfâind. „Mi s-a urcat tensiunea.” Ilustratele are să le pună la loc, mai târziu, după ce le va vedea şi Misa. La început o să facă mofturi: „Dacă ai văzut că nu-s pentru noi, de ce le-ai luat?” Doar nu-s scrisori. Când cineva are un secret, îl bagă într-un plic şi-l lipeşte. Ba-l mai pune şi „recomandat” şi atunci n-ar deschide, nici ea nici Elena. Dar aşa! Nici vecinii de jos nu s-ar supăra dacă le-ar spune: „Am vrut să vedem cum e în China”.

Ajungând la etajul întâi, Clemansa se opri şi, din obişnuinţă, puse urechea la uşa Elenei. Nimic nu mişca. „Cine ştie la ce capăt al oraşului se află. Se oboseşte prea mult, de când cu ziua lui Victor. Numai de nu s-ar îmbolnăvi. A mai avut un şoc, la botezul lui Victor, de nu şi-a recunoscut trei zile bărbatul. Dar e mult de atunci. Acu vrea să-l însoare. Aleargă ca un cal de curse şi, slavă Domnului, e veselă. E adevărat, că asta n-o ţine mult şi pe urmă tace şi tace. Misa spune că blocajul psihic dă crize mai grave decât cel de ficat. Aşa e ea, pune răul înainte. Eu mă bucur că fata noastră e bine dispusă. Azi mi-a promis că o să-mi dea înapoi banii pentru butelia de aragaz.”

Sprintenă pentru cei 68 de ani, din care cu greu mărturisea cincizeci, Clemansa se opri speriată. „Ce ghinion să facă Misa gălbenare chiar acum. Numai de nu i-ar fi mai rău, de ziua lui Victor! Dacă i-ar strica petrecerea, Elena nu i-ar ierta-o. Când se supără, se închide în odaia ei şi nu mai scoate un cuvânt, nu mai dă un ban. Victor mă ciupeşte pe mine, pe Misa. Dar maică-sa îl ţine. Şi casa e alta, când Elena e bine dispusă.” Clemansei îi scapă o ilustrată din mână şi se apleacă s-o ridice. „Ce Dumnezeu, îmi tremură mâna? Am să ţiu regim. Sau, mai bine, postesc marţea. N-am mai postit de când cu boala lui Mac. La început se îngălbenise. La fel ca Misa acum. Noi am zis icter, când colo. Ducă-se pe pustii. Nici nu vreau să mă mai gândesc. Noroc că m-am dus la Sfântul Iosif şi m-am rugat de Sfântul Anton. Şi Mac a închis ochii ca un pui. Am să mă rog şi pentru Misa. Să nu se chinuie.”

De sus se auzi o voce groasă, sonoră:

— Clem!

O fi dat laptele-n foc. Şi doar Elena i-a strigat de jos din poartă: „Ai grijă să nu dea laptele-n foc”. Vrea să facă îngheţată. „Dar ce, au venit căldurile ăle mari?!”

Câteva trepte şi Clemansa e sus la mansardă. Vocea Artemizei e mai puternică, mai autoritară ca de obicei.

Ai jura că e bărbat. De când cu gălbenarea fumează ca un birjar şi nimeni nu-i mai intră în voie.

— Clem. Miroase a lapte ars!

Dacă şi-a scos Artemiza nasul din romanele ei poliţiste, din piesa pe care o traduce, trebuie să se fi ars şi fundul cratiţei. Clemansa intră la dreapta scării, în bucătărie. Stinge lampa de gaz care filează şi, neîndemânatecă, lasă cărţile poştale lângă vasele care, de două zile, zăceau nespălate. Motanul linge laptele scurs pe ciment. „Dagobert, hoţomane, tigruţul marini, te-ai făcut cât o namilă!”

În cratiţă nu mai rămăsese nici cât o ceaşcă de lapte. Dar nu se necăji. Vorba Misei: „De ce să plângi laptele vărsat, că şi aşa are apă destulă?” Vru să toarne într-o ceaşcă, atât cât mai rămăsese, dar nu găsi niciuna curată. Trecu la spălătorie, alături. În cazanul de rufe, zidit într-o sobă de cărămizi, şi în albia de zinc, peste tot, numai vase nespălate. „Elena aşteaptă să le spăl eu. Ba să le mai spele şi ea, că doar aici mănâncă şi ea şi fi-su. Dacă nu-şi vindea sufrageria de jos, nu mai aveam atâta balamuc. A vândut-o anul trecut, de ziua lui Victor. Şi ce mobilă masivă, de nuc! O avea mama de la Floreşti. Vorba Misei: „I-a furat cumnatu' o moşie şi i-a dat o sufragerie.„ Bufetul ajungea până la tavan. Şi era numai sculpturi. Piesă de muzeu! Şi Elena a dat-o pe nimic, ca să-i ia lui Victor un studio modern, să-i facă o surpriză. Acu vrea să-l vândă, ca să cumpere mobilă Biedermeyer, de la Ivona. Tot de la ea a cumpărat şi locul de la Sfântă Vineri. Auzi, să cumperi loc de veci, când ai la Belu cavou! Vorba Misei: „Când Elena începe să cumpere şi să vândă, când descoperă mereu alte neamuri simandicoase, nu-i a bună„. Are dreptate. Altădată, ăştia nici nu ne băgau în seamă. „Să ne mai adunăm între noi – zice Elena. Câţi am rămas. Să-şi cunoască şi Victor verişoarele, neamurile.„ „Ce neamuri – o repede Misa, când ne-am adunat noi cu de-alde Charles Rodolphe? Cine l-a mai văzut pe generalul Constanţiu!„, logodnicul durerii, îl poreclise Misa, după romanul lui Rădulescu-Niger, care-mi plăcea mie. Ce carte!

— Oftează Clemansa. Elena o să strige ca din gură de şarpe când o să vadă pereţii afumaţi. E drept că de-abia a spoit, mititica, acu' când a auzit că vin verişoarele de la Cotnari să-şi facă injecţii. Cum de le-a muşcat un câine turbat, tocmai când Elena se pregătea să le cheme de ziua lui Victor?! Şi de ce le-o fi zicând „delegaţia„? Poreclele Misei! Ce-or să zică femeile când or să vadă că sindrofia se face în pod? Noi ne-am obişnuit cu ideile lui Victor. A desenat pe pereţi dansatoare goale. Cine s-ar fi gândit altădată să-şi facă bucătăria în spălătorie şi petrecerile în pod? Aoleu. Cufărul!”

Clemansa dădu fuga în pod. Cufărul era la locul lui. Încercă lacătul. De la o vreme nu i se mai pare în siguranţă cufărul. Sticlele, mai bine le-ar vinde decât să le spargă musafirii când se îmbată, ca de ziua lui Victor, anul trecut.

Trecând din nou în bucătărie, Clemansa dă fuga la fereastră. Numai Barotă tuşeşte, de-l auzi de la o poştă. Şi scuipă. Dar ce să caute acasă la ora asta?

Azi-noapte iar l-a visat. Avea ochii galbeni-verzui şi sălbateci. Ochii motanului. Părul îi cădea zburlit pe frunte. Trupul de leu; se ridicase în două labe şi venea spre ea, puternic şi sprinten. „A-nflorit cireşul”, i-a spus. Ea murea de frică, să n-o sfâşie, el îi da zor că a înflorit cireşul. S-a trezit năduşită. Când s-a dus la fereastră, a văzut-o pe Elena. Rupea nişte crengi înflorite. De unde a ştiut că a înflorit, peste noapte, cireşul? Artemiza s-a făcut foc. „E o barbarie. De altfel, pomii nu sunt ai noştri.” „O să fie”, a răspuns Elena şi a zâmbit misterios.

Printre crengile cireşului şi ale nucului bătrân, Clemansa priveşte acoperişul casei părinteşti. Casa copilăriei, plină de cărţile şi caietele Misei, de vocea ei băieţoasă, de prezenţa ei voluntară. „Toate se învârteau în jurul ei. Năzdrăvana! Cine s-ar fi gândit că n-are să se mărite, că locotenentul Constanţiu, amorezat lulea, elegant şi deştept, prea scund, ce-i drept – dar ce conferinţe ţinea şi ce frumos vorbea franţuzeşte – o să se tocmească cu tata? Când auzea de nuda proprietate, se făcea roşu ca sfecla. „Nuda? Asta e zestre? Să iau nuda în spinare şi să plec cu ea?„ Tata, ca să-l îmblânzescă, îi spunea „generale.” Generale în sus, generale în jos. Şi parcă i-a fost gura aurită: a ajuns general. Dar Misa a rămas nemăritată. Degeaba s-a înduplecat tata.

Ea n-a mai vrut să audă. „Dă-i ce vrei, numai pe mine să nu mă dai, tată. Eu nu sunt nici de dat, nici de luat. N-am să mă mai mărit.” Rău a făcut, şoptesc buzele Clemansei, după mai bine de cincizeci de ani. O femeie măritată e altfel văzută. Face ea pe grozava. O tot auzi: „Dă-i încolo de bărbaţi! Nişte fiare.” Şi se laudă: „I-am băgat în buzunar pe toţi cum am vrut, când am vrut!” Uite, e singură şi dacă nu m-ar avea pe mine.”

Clemansa uită că şi ea e singură, deşi a fost de două ori măritată. „Ce petreceri! Sclipea argintăria de-ţi lua ochii! Mama i-a lăsat-o Misei, cu limbă de moarte. Ea i-a dăruit-o Elenei, când s-a măritat. Eu nu i-aş fi dat-o. „Când mori, nu iei cu tine nici un ac„, spune Misa. „Dar cât trăieşti, ai nevoie şi de un ac„, îi răspunde. Ce i-o fi venit Elenei să mă întrebe de rochia roşie? Cum o fi dispărut juponul? Era de tafta! Când a dispărut? Oare să-şi fi potrivit Elena o cheie? Sau Victor? De ce nu mă lasă Misa să pun cufărul în odaia ei? Măcar acum, de ziua lui Victor. Aş fi mai liniştită. Am să-i dau laptele, poate o găsesc în toane mai bune. Adineauri spunea că Elena e în stare să-şi vândă şi salteaua de sub. (Clemansa nici în gând nu îndrăznea să repete vorbele pe şleau ale Misei.) Are gura spurcată a tatei. Mama, o aristocrată, o sfântă.”

— Ei, Puişor, ai lins tot laptele? Cotoi ordinar. Auzi, Dagobert! Şi-a râs Victor de tine. Vino, Tigruţ, vino să te vadă Misa. Să-ţi vadă burtica plină, altfel nu crede că i-ai păpat laptele. Hai, Puişor, hai băieţaş. Hai, Dagu-Dagu.

Motanul o urmează ca un căţel. Clemansa, cu o ceaşcă în mână, cu ilustratele în mâna cealaltă, iese din bucătărie cu capul sus. Ca să ajungă la Artemiza trebuie să treacă de scară şi să intre mai întâi în camera ei. Curată nenorocire! „Oricine vrea s-o vadă pe Misa, trebuie să treacă pe-aici, prin sufletul meu. „Consignaţia„ – spune Victor şi o tot îndeamnă să vândă. Nu şi nu; „Atât cât mi-a mai rămas, îmi trebuie.„ Oglinzi cu rame complicate de bronz, covoare persane, lămpi veneţiene, măsuţe Empire, bibelouri, tablouri de Sârbu şi Mirea luate de Mac la licitaţie. Vai de mine! Unde-i samovarul?” îi tremură mâna. „Samovarul strigă de parcă ar cere ajutor. „Să fi îndrăznit Elena să-mi vândă samovarul? Sau Victor? Poate că s-au înţeles amândoi. Altminteri, de unde au bani? De unde a avut Elena bani, să cumpere locul de la Sfânta Vineri?”

Disperată, Clemansa dă să puie ceaşca pe pianină, dar, ezitând, de teamă că ar putea s-o păteze, s-o strice, observă că, în stratul de praf, e desenată o mână cu un deget care indică un drum, ca la dentist. O ia într-acolo şi, când ajunge la divan, după ce se împiedică de un covor şi mai varsă un pic de lapte, descoperă samovarul în dosul unei măsuţe turceşti.

Victor! Glumele lui nesărate! Îi mută mereu câte un lucru sau i-l piteşte ca s-o sperie. „Îmi scoate sufletul, golanul! Pe Misa o distrează: „Vezi, Clem, nepotul tău te face fericită.„„ Clemansei nu-i plăcea să i se spună despre Victor „nepotul tău”; prefera „nepotul nostru”. „Misei ce-i pasă? Ea nu mai ţine să fie tânără, de când cu accidentul. S-o laşi în pat cu caiete şi dicţionare. Cât o fi câştigând cu traducerile? Văd că se tot joacă piesele ei! Oare, e adevărat că nu are un ban pus deoparte?” Clemansa uită cât o încarcă la socoteală şi, minţindu-se singură, dă din cap: „De când o ţin minte ţine regim de slăbire şi regimul e scump. Şi totdeauna a fost mână spartă. Victor e febleţea ei. De mine nu-i pasă! Eu duc greul!” suspină Clemansa. Apoi, îndreptându-şi faţa, tâmplele: „De ce să mă necăjesc?” Şi, mulţumită că şi-a găsit samovarul, cu ceaşca cu lapte într-o mână, cu motanul după ea, trecând abilă printre măsuţe, taburete, scaune, piedestale, se opreşte în prag, pentru a mai arunca o privire peste avutul ei. „Ce-ţi trebuie atâtea boarfe?

— Spune Misa. Mai vinde din ele, femeia lui Dumnezeu! Mai deschide cufărul din pod.” „Fiecare are ce are cu cufărul meu. N-am să-l deschid. N-am să vând nimic. Mac mi-a lăsat mie tot. Mac a muncit ca eu să am, să am, să am.” Şi, fără să-şi dea seama, deschide uşa care dă în camera Artemizei.

Albă, curată, ca de sanatoriu, odaia pare goală la prima vedere. Nici un obiect inutil. Soarele intră aici din plin. Adierile primăverii nu se încurcă în draperii şi perdele. Parchetul, proaspăt dat la rindea şi nelustruit, e ca o scândură albă. Divanul, scund şi foarte lat, e acoperit de o pătură de lână moale, gălbuie, sub care abia se desenează formele trupului ei vlăguit. Măsuţa, aproape cât toată lungimea divanului, e plină de caiete, dicţionare, reviste şi cărţi; o singură fotografie în ramă de argint: Celebra Yvette Guilbert. Lângă fereastră, două fotolii în huse albe. Deasupra bibliotecii, masca lui Beethoven. Deasupra unei uşi scunde, mascată, care dă într-o debara, o reproducere după Învingătorul lui Michelangelo. O avea de la Romain Rolland, care-i scrisese câteva cuvinte: Această icoană a îndoielii eroice, această victorie cu aripile frânte. Pe o etajeră, Jean-Christophe, toate volumele şi Jean Barois, legate în antilopă mov, cu dedicaţia autorului. Alături, fotografia Artemizei în robă de avocat, într-o ramă simplă de lemn. Dedesubt, cu litere mari, apăsate, scrisul Artemizei: „Evoquant le passé confus Devant mon portrait de jeunesse Et doutant qu'on m'y reconnaisse, J'écris tristement: telle je fus.”3

Clemansa s-a oprit în prag. Deosebirea dintre chipul Misei, aşa cum l-a văzut o clipă prin fereastra bucătăriei, privind printre copaci acoperişul casei părinteşti – fată nărăvaşă, semeaţă – şi faţa smochinită, galbenă, de-acum, o izbeşte atât de tare că se-ntreabă dacă „năzdrăvana” nu şi-a pus o mască.

— Ce-ai rămas aşa încremenită, femeia lui Dumnezeu?

— Mă uit că semeni cu cineva, dar nu ştiu cu cine.

— Cu Beethoven – răspunde simplu Artemiza.

— Betovan? Care Betovan?

— Întreabă distrată Clemansa.

Artemiza râde cu poftă. Dantura falsă, copie fidelă a dinţilor ei mari, gata să muşte, la fel ca altădată, păreau prea albi în faţa îngălbenită de boală. Ochii ei scăpărau, lungi, negri, inteligenţi.

— N-am auzit bine, Miso.

— Doar n-oi fi îmbătrânit şi tu, Clemişor.

— Nu – se scutură îngrozită Clemansa.

— Dar ştii câte am pe cap. Sunt distrată.

Şi, fiindcă Artemiza repeta râzând: „Betovan. Betovan.” Clemansa adăugă:

— Doar ştii bine că Mac mă ducea la concerte. Bietu' Mac! Am crezut că nu mai am samovarul. Ştii ce frică mi-a fost?! De la o vreme, Elena tot cumpără, vinde. Vrea să-l logodească pe Victor, de ziua lui.

— Dar nu poate să se decidă între Yvonne, care are două moşii, adică le-a avut, şi Armanda, care are patru vii, adică ar fi putut să le aibă dacă ar fi murit la timp cele patru mătuşi, „delegaţia”.

— Nicoleta şi ea are avere!

— O să aibă când s-o întoarce tat-su cu dolari, adică la Paştele cailor.

— Elena zice.

— Nu te potrivi.

— Văd că-i veselă. O fi aflat ceva.

— Ce să afle, fetiţo, ce să mai afle? Şi de la cine? De la neamurile zaharisite, ciurucurile pe care vrea să ni le înnădească aici?

— Să se mai distreze şi ea, mititica. Să mai iasă în lume. Văd că e mai veselă de la o vreme.

— Tocmai veselia asta nu-mi place. Cred că se cam tămâiază.

— Tămâiază?

— Se miră Clemansa.

— Mai dă şi ea pe gât câte-un păhărel. Că ce naşte din pisică. Crezi că nu ştiu că-ţi mai dai şi tu „coraj”, Clemişor?

— Când mă doare stomahul, Miso. Sau când mă sperii. Uite acum, când am văzut că nu mai e samovarul, mi-a ieşit sufletul!

— Lasă sufletul la locul lui, spune stomac pe româneşte şi dă-mi laptele. Nu te aşeza pe ochelari. Uite-i acolo, pe fotoliu.

Clemansa se uită, mirată, la ochelari. Cum de găseşte Misa tot ce se rătăceşte?

— Şi mai zici că eşti mioapă, Miso.

— Am fost. Acum văd şi ce-ţi umblă prin cap. Hai, nu te speria! Şi nu-ţi mai pune atâtea întrebări!

Întinzând bărbia voluntară, aproape pătrată, porunci cu voce groasă:

— Şezi, femeia lui Dumnezeu, şezi colea şi citeşte. Clemansa nu-şi aminteşte să fi pomenit ceva despre ilustratele pe care le are în mână.

— Tocmai din China au venit, Miso. Sunt pentru vecinii de jos, pentru Voica. Voica Barotă.

— Dă-i drumul!

Clemansa se aşeză, îşi potrivi ochelarii, dar ridică ochii cu goliciunea aceea în priviri, care o scoate din sărite pe Artemiza.

— Miso, care din ele e Voica? Roşcata?

— Bruneta.

— A mică?

— Sunt gemene.

Şi Clemansa priveşte în plafon, apoi către soră-sa, nedumerită:

— Cum ziceai că o cheamă pe roşcata?

— Georgeta.

— Da, da. Aşa o strigă tată-su: Geta. Getuţo. Eu mă mir că Victor n-a plăcut-o pe roşcovana. Are ochi mari, castanii. Cu cine o fi semănând?

— Cu mă-sa.

Artemiza îşi dă seama că boala a făcut-o mai nervoasă, mai nerăbdătoare.

— De unde ştii, Miso, cum era maică-sa?

— E mai natural să semene cu ea decât cu mine.

— Voica are ochii galbeni-verzui, ca Barotă.

— Te-ai uitat la el de aproape? Şi nu te-a muşcat?

Prinsă parcă asupra faptului şi simţind că roşeşte, Clemansa schimbă vorba:

— Mi se pare că Armanda îl place pe Victor. Şi, pe câte am înţeles, Elena n-ar zice nu.

— De-aia a venit „delegaţia”?

— De ce le zici aşa, Miso?

— Cinci muieri între optsprezece şi optzeci de ani, una scurtă, priveşte cu lornionul, alta lungă, poartă pălărie cu pană, a treia grasă, fumează mahorcă, a patra parcă e împăiată şi a cincea, Armanda, e ca un îngeraş fără aripi. Dar toate se mişcă deodată şi vorbesc despre acelaşi lucru.

— Dacă le-a muşcat acelaşi câine.

— Să-şi termine injecţiile şi să şteargă putina. Până acum veneau la parastase; de data asta, parcă au venit la înmormântare. Te pomeneşti că le-a anunţat Elena că nu mai am mult.

— Le-a invitat de ziua lui Victor. Dar poate că se lasă cu logodnă. Verişoarele noastre au câte o vie, şi cine o să le moştenească? Armanda! Am auzit-o pe Elena când îi spunea lui Victor: „E ca un pastel!”

— Apos. Leşinat.

— Parcă e o poză, Miso. Ţii minte când cumpăram poze cu îngeri, de la librăria din colţ?

— Îmi făceau greaţă.

— Ţie nu-ţi plăceau nici jucăriile. Te căţărai în copaci, trăgeai cu praştia, ca băieţii. Ţii minte când l-ai lovit pe Charles-Rodolphe?

— Carolică? Un papă-lapte! Am auzit că şi pe ăsta l-a invitat Elena. N-am ştiut că mai trăieşte. Are câţiva anişori mai mult ca mine.

— Yvonne îi vine nepoată. Nepoată de văr. Mi se pare că şi pe ea a pus ochii Elena. E născută Iepureanu. Se-n-rudeşte cu Bibeştii.

— La prostiile astea te pricepi, soro!

— Lui Victor i-a căzut cu tronc Voica. Elena îi zice „scaloiu”. Ce-nseamnă scaloi, Miso?

— În dicţionar nu există, dar Elena nu scoate cuvintele din dicţionar, când e vorba de vecinii de jos. Le scoate din veninul ei. Şi acu', dac-ai adus ilustratele, citeşte-le şi du-le înapoi.

— „16 aprilie, 1955” – începe Clemansa.

Deşi aude foarte bine, urechile Artemizei, dacă şi-ar exprima curiozitatea, s-ar mări ca-n desenele animate şi ar ajunge ca nişte pâlnii de gramofon. Dar ştiind să se stăpânească, îşi aprinde o ţigară, îşi apropie scrumiera (pe măsuţa lungă cât divanul are tot ce-i trebuie), trage fumul bărbăteşte în piept şi îl scoate pe nări în rotocoale perfecte. E, pentru cei optzeci de ani ai ei, uimitor de ageră la minte, şi vioaie în mişcări. Cine n-a cunoscut-o pe Artemiza Mândru, băietana cu părul tuns scurt, cu ochii iscoditori, înguşti, cu privirea tăioasă, neagră, vie, cu buze întinse, subţiri, fremătând de ironie, cu dinţii mari, gata să se înfigă în adversar? „Erau îndrăgostiţi de mine toţi adversarii, la bară. Nărozii.” A luptat aprig pentru drepturile femeii, ca să le audă acum repetând până la saturaţie: Soţu. Sosu. Sosu a zis, sosu a dres, sosu m-a cotonogit. „Năroade”, exclamă indignată. Ea ar fi vrut să facă teatru, dar părinţii s-au împotrivit: „Fata noastră să joace pe sârmă?”. Urla Nae Mândru, negustor cu mai multe prăvălii în Piaţa de Flori. „Să faci bine să te măriţi!” Dar poate fiindcă tata vindea în Piaţa de Flori voaluri de mireasă, pantofi de satin albi, ascuţiţi, ca de mort, lămâiţă şi lumânări, fata avea oroare să fie mireasă. Maică-sa, o grecoaică cu pretenţii de nobleţe, fata unui „cavaler de Filodoros”, a fost nevoită, neavând dotă – după ce o jefuise cumnatul care-i fusese tutore – să aleagă între mănăstire şi mezalianţa cu Nae Mândru. Negustorul bogat, furios că nevasta îl dispreţuieşte, o înşela pe toate cărările. Artemiza trebuia s-o răzbune. Neputând să intre la Conservator fără voia tatălui ei, s-a înscris la Drept. „Am să fac teatru la Curtea cu Juri.” Pentru doctorat a plecat la Paris. Acolo a luat lecţii de mimică şi plastică cu celebra Yvette Guilbert şi despre prietenia lor s-au trăncănit vrute şi nevrute.

— Miso. Eu nu pricep. Şi Clemansa cercetează ilustratele cu toată atenţia, uite: Tuan-Huang, Combat – Dynastie Sui. Parca nu mai aveau dinastie?!

— Vezi că scrie secolul şapte.

— Aşa-i, secolul şapte. Îi trimite sărutări şi iscăleşte Tudor. Nu-i ofiţerul care o aducea acasă la început?

— Dacă o să tot pui întrebări, o să ne pomenim cu Elena.

Ciulind urechea. Clemansa se plânge că scrisul e prea mărunt.

— Am dat azi un spectacol în curtea palatului de vară. E aşezat pe un deal cu vegetaţie bogată. Copacii sunt ca nişte umbrele. Dintr-o pagodă se vede tot oraşul. În faţă, un lac de cinci kilometri. Plimbare cu bărci acoperite. Abia aştept să-ţi povestesc.” Da, Miso, să ştii că ăsta e Tudor, un ţigănuş cu dinţi mulţi.

— Am auzit de oltean cu douăzeci şi patru de măsele, dar de ţigani cu dinţi mulţi.

— Elena crede că s-a stricat căruţa din cauza lui Victor. Să-i arătăm ilustratele, ca să-i luăm o piatră de pe inimă.

— O proastă „fata noastră!” Voica o să fie o mare cântăreaţă. Numai Darclée mai trecea de la roluri de coloratură – regina din Huyhenoţii – la contralto din Viaţa pentru Ţar. Dar Elena preferă tupeul, semidocţia agresivă a Yvonnei, servilismul Nicoletei.

Zăpăcită sau poate invidioasă de cunoştinţele Artemizei, Clemansa spune cu suficienţă:

— Una era Darclée!

— Nimic n-o împiedică pe Voica Barotă să fie a doua. Dacă o să muncească.

— Să nu te-audă Elena.

— N-a auzit-o cântând? Se opresc trecătorii în stradă s-o asculte! Despre asta ce zice „fata noastră”?

— Că are noroc.

— Pe lângă noroc, îţi mai trebuie o voinţă de fier. Încordare de fiecare clipă, generozitate, puritate. Dacă Voica ar avea numai o picătură din otrava Elenei, şi-ar otrăvi vocea.

— N-ai suflet, Miso. Ţii minte ce-ai tras cu ea, atunci? Nu ştiu ce-o fi înghiţit, că nu se mai trezea. Dar la biserică, la botezul lui Victor, când nu mai venea Puiu? Şi, în şoaptă: Când a venit, nu l-a recunoscut.

— Când singurul sentiment care te conduce în viaţă e vanitatea, snobismul, nu ajungi departe, surioară.

— Nu i-a fost uşor, mititica.

— Suspină Clemansa – şi la gândul că şi ea a fost părăsită odată, că şi vanitatea ei a sângerat, se înduioşă. Dar nu vrea să se necăjească. Instinctiv, îşi trece mâinile peste obraji, de jos în sus, spre tâmple, ca să-şi întindă faţa, să îndepărteze urmele anilor, şi, potrivindu-şi iar ochelarii: „Azi am dansat Haiducii şi De la Prut la Arieş. Mare succes. Căluşarii au stârnit ropote de aplauze”.

— Tu pricepi ceva, Miso?

— Ce-i de nepriceput, femeia lui Dumnezeu?

— Tudor ăsta e dansator?

— E din Ansamblul Armatei.

Clemansa clipeşte nedumerită.

— Ansamblul Armatei?

— Au cântat amândoi în echipa de amatori, la C. C. S.

— C. C. S.? Ansamblul Armatei? Miso, ţie nu ţi se împleticeşte limbă-n gură? N-are dreptate Elena? Auzi. Logodnicul în China! Fetele lui Barotă, una e la Conservator, cealaltă se mărită cu un inginer! S-a întors lumea cu susu în jos, vorba Elenei.

— Şi ce ispravă făcea Elena când lumea era cu josu-n sus? Ar fi putut să studieze medicina. Putea să călătorească, să-şi îmbogăţească sufletul, mintea. Dar ea îşi pândea bărbatul la colţuri de stradă şi plătea agenţi ca să vie să-i spuie dacă Puiu s-a întâlnit cu doctoriţa în Cişmigiu sau în Grădina Botanică, dacă doctoriţa îl aştepta pe Puiu la Piaţa Romană sau la Cotroceni. Şi se otrăvea pentru te miri ce.

— Cum pentru te miri ce? A vrut s-o lase şi să se însoare cu doctoriţa! Ursoaica. Ocna. După tine, Victor ar putea să se însoare cu fetele lui Barotă!

— Cu amândouă? Haremul s-a desfiinţat şi la turci, Clemişor. Dar ia spune, cine i-a adus-o în casă pe Nicoleta?

— Mi-a fost milă de ea, mititica! Într-o seară am găsit-o pe scară. Dârdâia de frig.

— Şi Elena i-a dat-o lui fi-su. S-o încălzească în pat.

— Nu mă amestec, nu mă bag. Şi, schimbând vorba: De ce nu mă laşi să-mi aduc cufărul aici?

— Crezi c-o să umble Barotă în cufărul tău?

— Nu mai e omul la el acasă. Nu mai e stăpân pe ce-i al lui. Când mă uit la casa de alături. Oftează Clemansa.

— Nu ne-a luat-o nimeni. Am păpat-o noi.

— Bietul Mac a scos-o de două ori de sub ipotecă.

„De dragul meu – se gândeşte Artemiza, şi se întreabă: Oare soră-mea nu ştie nimic? N-a bănuit nimic niciodată? Nu vreau să mor până nu aflu ce se petrece în capul ăsta, care a fost şi a rămas frumos şi prost. La urma urmei, cu părul cănit, faţa albă, lăptoasă, Clemansa, deşi comună până la vulgaritate, e încă frumoasă. Şi n-a îmbătrânit, observă Artemiza şi, micşorându-şi ochii miopi, o priveşte cum ai privi un tablou. N-are dreptate cine spune că pe femeie o îmbătrâneşte cratiţa, lipsa de preocupări, prostia. Uite că pe Clem n-au îmbătrânit-o. Poate fiindcă a trişat. Se prefăcea că se ocupă de cratiţe, dar poruncea slugilor. Când nu le-a mai avut, a luat masa la pensiune „că-i mai ieftin ca acasă„. Se prefăcea că-i bolnavă, ca s-o răsfeţe bărbatul. Se prefăcea că-l iubeşte: „Mac în sus, Mac în jos„. Mac. Mac. Dar când a alunecat Mac de pe scara tramvaiului, scăpând cu viaţa ca prin minune, n-am auzit-o văitându-se, decât de costumul lui nou. „Mac şi-a stricat costumul. De ştofă englezească. Bunătate de costum. Costum nou.„ Iar când, la urmă, pe masa de operaţie, l-au deschis şi l-au cusut la loc, s-a prefăcut că nu ştie de ce şi s-a dus la coafor: „Lui Mac nu-i place să fiu neglijentă. Să nu vadă Mac că sunt amărâtă.„„ Şi Artemiza se întreabă iar şi iar dacă sora ei ştie ce-a fost între ea şi Mac. „Cum s-ar putea să nu ştie? Dar dacă a ştiut şi a tăcut, păstrând acelaşi ten lăptos, acelaşi surâs blajin, dezarmant de naiv, înseamnă că, în grădina lui Dumnezeu, animal mai şiret nu există. Înseamnă că e mai deşteaptă decât mine, care am avut scrupule, m-am perpelit, mă perpelesc.”

— Atunci l-am cunoscut pe Mac. Ţii minte, Miso? Când cu ipoteca. Eram la tribunal şi te căutam pe tine. Mă zăpăcisem de tot. Simţeam aşa că mă pierd prin sala aia mare. Cum îi zice, Miso?

— Sala Paşilor Pierduţi. A rămas celebră de când te-ai pierdut tu.

Dar Clemansa n-are umor. Priveşte pe fereastră, depănându-şi cu plăcere amintirile:

— Deodată aud paşi în urma mea (şi, schimbându-şi vocea): „Pot să vă fiu de folos, domnişoară?”

— Parcă v-aţi cunoscut la un bal mascat.

— Mascat?

— Clipeşte Clemansa des.

— Nu, Miso, era costumat. Ba nu, ai dreptate, mascat. Ba nu, costumat. Ţii minte costumul meu de „guriţe”?

— Ai stat o noapte întreagă şi ai înşirat turte dulci pe sforicele. Şi Artemiza ar râde cu poftă, dacă nu i-ar fi greaţă.

— De ce le spuneai „guriţe”?

— Ce succes am avut!

— Suspină Clemansa cu plăcere, dând ochii peste cap.

— Francezul n-are dreptate când spune că ridicolul ucide.

Dar Clemansa, în nori, surâde încântată.

— Dar de costumul meu de lebădă. Îţi aduci aminte, Miso?

— Aş fi jurat că-i de gâscă!

— Şi Artemiza râde să se prăpădească. Pupilele lucesc de tinereţe în obrazul îngălbenit de boală, îmbătrânit de ani. De ce te-ai costumat, soro? N-aveai nevoie de pene străine!

— Cum de ce, Miso? Nu era bal costumat? Parcă te văd în „Cei trei Muşchetari”.

— În toţi trei? Bată-te norocul!

— Tu erai „cei trei muşchetari”, spune, convinsă, dar deodată, intrând în panică:

— Unde-o fi pălăria aia mare, neagră, cu pană de struţ? Şi mănuşile albe de muşchetar? Nu le-am văzut când am pus naftalină în cufăr.

— Le-or fi vândut Elena sau Victor.

Clemansa rămâne perplexă. Apoi, cu un accent de disperare:

— Crezi că umblă în cufărul meu?

— Şi ce-i dacă umblă? O să-ţi iei lada cu tine pe lumea cealaltă?

— Vai, Miso! Omul cât trăieşte are nevoie şi de un ac. Pe Elena nu ştiu ce-a apucat-o. Ce-o fi cu locul de la Sfânta Vineri?

— Nu-mi place nici mie. Să cumperi un loc de veci şi pe urmă să stai să-l păzeşti şi să aştepţi un client ca să-l vinzi! E sinistru.

— Dacă nu mai avem voie să cumpărăm terenuri. Oftează Clemansa.

— Dacă nu mai avem voie să-i speculăm pe cei vii, să speculăm morţii? Stuchi-v-ar mâţele!

— Din ce să trăiască, mititica? Pensia lui Puiu şi lecţiile de franceză! Păi zi şi tu.

— Zic că se ţine de sindrofii! A-nceput să-şi pună crucea de episcop, brăţările de argint, cerceii de papuaşă. Scotoceşte prin albume şi-i caută pe ăi de mai trăiesc, umblă să-i găsească, îi scutură de naftalină. Şi-i pofteşte de ziua lui Victor.

— Numai de nu mi-ar cere paharele de cristal! Ce i-o fi venit să cheme atâta lume? În pod! Cât era de zgârcită şi, uite, acum.

— Tocmai asta nu-mi place. O supără inima. Nevrozele cardiace se manifestă aşa.

Dar Clemansei nu-i place să puie răul înainte.

— Hai să mai vedem cum e în China, Miso. Şi, potrivindu-şi ochelarii, citeşte: „Spectacol la Stadionul din Pekin, în faţa a patruzeci de mii de spectatori. Am fost filmaţi. Aş vrea să vedem împreună jurnalul la cinema.” Să ştii, Miso, că o ia de nevastă. Să-i spunem Elenei, poate s-o mai linişti.

— Dacă ar putea, i-ar mânca fripţi pe vecinii de jos. În schimb, vrea să-mi facă tărăboi în pod. Am să-i interzic!

— Vai, Miso, nici nu te gândi! Fata noastră.

Dar Artemiza, plictisită, nervoasă din pricina bolii:

— Ar fi timpul să-ţi aduci aminte că e a ta.

— La început, mi-a venit greu să-i spun lui Mac. Mă credea domnişoară.

— Cred că a avut ocazia să se convingă personal că nu erai „domnişoară”.

— Lui Mac nu-i plăcea să-şi aducă aminte de primul meu mariaj. Era gelos.

— Te credea fată-mare?

— Vai, Miso, cum vorbeşti!

— Mare ipocrită eşti, Clem! Parcă te aud: „Fetiţa noastră, fata noastră” şi-l lăsai să creadă că este a mea. Ha, ha, ha!

— Tu erai emancipată. Intelectuală. Nici nu voiai să te măriţi.

— Şi zici că Mac era gelos? Te iubea aşa de mult?

— Pe mine? Vai, Miso. Nu mi-a lăsat mie tot? Şi, privind pe fereastră:

— De ce om fi lăsat noi cireşul de partea cealaltă?

„Nu-i proastă soru-mea. E vicleană.” decide Artemiza. Clemansa îşi potriveşte din nou ochelarii.

— Uită-te aici: „Ultimul spectacol din Canton. Am primit pentru tine un ilic de mătase căptuşit cu astrahan alb, mărunt, mătăsos şi nişte papuci, „pentru cele mai mici şi iubite picioare din lume„„. Ce zici, Miso?

— Zic că dacă nu mă duceam de ziua regelui să stau în proţap, făceam şi eu azi călătorii în China şi căpătăm ilic şi papuci.

— Mie ce-mi aduceai, Misico?

— Se răsfaţă Clemansa ca să-şi ascundă gândurile. „Eu am îndemnat-o să se ducă.”

— O butelie de aragaz. Asta-i focul tău.

— Numai eu ştiu cât mă chinuiesc cu lămpile. Auzi ce să le dea prin cap. Să-mi vândă butelia! Elena a venit cu banii buluc, să mi-i dea înapoi. Dar ce să fac cu banii, când s-au scumpit buteliile?!

— Şi Clemansa se opreşte brusc, ciulind urechea spre uşă.

— Mă duc să văd.

— E Dagobert. Hai, termină cu ilustratele.

— Azi am vizitat un atelier de filatură într-o uzină de textile în Şanhai.”

Deodată, Clemansa se ridică, speriată, scăpând din poală cărţile poştale. Le strânge grămadă toate, de-a valma, le pune pe masa Artemizei, acoperindu-le cu o revistă şi rămâne apoi ţeapănă, în picioare.

În cadrul uşii, cu pieptănătura „paj”, nepotrivită cu părul aspru, cărunt, înaltă, uscată, cu o haină neagră de ştofă uzată peste o rochie de mătase, de un negru decolorat, verzui, pe piept cu o cruce mare de argint, apare Elena. Nasul lung, subţire, adulmecă parcă ceva neplăcut. Dar e bine dispusă.

— Ce-i, Clem, numai Victor când făcea ceva în pantaloni, stătea aşa încremenit, spăşit.

— Da, da.

— Râde zgomotos Artemiza – aşa era Victor când se „tăta” pe el.

— Vai, tante Mis, urât vorbeşti.

Şi Elena, veselă, începu să fredoneze:

— Tu care eşti pierdută. În neagra veşnicie.

— Vorbesc urât? Îmi pui notă la purtare, Lenuţo? Ia vezi! Dacă nu te-am repezit, că ai fost necuviincioasă cu maică-ta e fiindcă ai făcut o comparaţie cu haz. Victor avea un aer spăşit când era „tătat la tur”.

Clemansa râde forţat şi repetă cuvintele:

— Da, da, aşa zicea Victor.

Elena ridică din umerii înalţi, înguşti. Capul i se înfundă ca la cocoşaţi.

— Aţi dat în mintea copiilor!

— Şi-i întinde Clemansei plasa încărcată.

— Ai grijă să nu se spargă ouăle. Să mai facem şi nişte făinişuri. Două le păstrezi pentru Victor. Le vrea fierte, cleioase, să fiarbă trei minute şi jumătate exact. Nuanţa piersicii. Altfel le aruncă. Şi peşte, am adus pălămidă. E tot ce-am găsit.

— Bravo!

— Se bucură Artemiza. N-am mai mâncat pălămidă de nu se ţine minte.

— E prea grasă. Nu face bine la ficat. E pentru Victor. Să-l faci prăjit, Clem. Uite, am găsit un bidonaş de untdelemn grecesc. Să facem salată de boeuf de ziua lui.

— Grecesc?

— Se miră Clemansa.

— Unde ai găsit?

— La cimitir, la Sfânta Vineri – glumeşte Artemiza.

Dar Elena, ca şi când n-ar fi auzit:

— De ocazie. Am dat ultimul ban. Victor nu suportă mirosul de untdelemn prost, de lapte ars. Dar la voi, până nu dă laptele-n foc.

— Care voi, domnişoară, care voi?

— O repede Artemiza, enervată de senzaţia de greaţă şi de regimul sever pe care-l ţine.

Elena n-avea poftă de ceartă.

— Vezi că sunt şi lămâi.

Clemansa nu mai pune întrebări în legătură cu bidonul de untdelemn şi asta i se pare Elenei suspect. De la o vreme, toate au o legătură în mintea ei cu vecinii de jos şi mereu i se pare că bătrânele îi ascund ceva. Dar şi Clemansei i se pare că Elena nu spune tot şi încearcă s-o tragă de limbă:

— Văd că eşti bine dispusă, fetiţo.

— Sper să vând locul. Am să-i cumpăr lui Victor un picup de ziua lui.

— N-are patefon?

— Îndrăzni Clemansa.

— E antedeluvian.

— Vai, se poate? E al lui Mac. Să aveţi grijă ca de ochii din cap!

Dar Elena, care-l şi vânduse, schimbă vorba:

— Miso. Ai voie să sădeşti pomi fructiferi pe morminte?

— De ce nu? Nici un text de lege nu interzice morţilor să mănânce fructe. Nici la romani, pe câte ştiu.

Elena nu suporta, de obicei, glumele pince sans rire4 ale Artemizei, dar acum avea nevoie de un sfat juridic.

— Un vecin a sădit un corcoduş care a înflorit pe mormântul meu.

Clemansa tresare. Artemiza ridică o sprânceană şi, dacă inima nu i s-ar strânge de presimţiri, ar râde cu poftă.

— Pe mormântul tău?

— Pe locul cumpărat de mine.

Clemansa respiră uşurată. Artemiza e, ca de obicei, gata de glumă:

— Asta-i măreşte valoarea.

— Depinde. Azi am discutat cu un cumpărător. Un client serios. Vrea să cumpere locul pentru el şi pentru nevastă-sa, dar nu vrea să le facă umbră corcoduşul.

— Ce fructe preferă?

— Întreabă Artemiza, apropiind sprâncenele, care au rămas negre, mobile, ca în tinereţe.

— Lasă gluma, tante Mis. Omul vrea să aibă soare. Vrea să facă un mic monument şi o jardinieră pentru flori. Cât or trăi, o să-l îngrijească chiar ei. Pe urmă, nu vor să aibă umbră. Ar fi prea trist.

Artemiza o urmăreşte atentă. Echilibrul Elenei i se pare de la un timp instabil.

— Pe lumea cealaltă, le trebuie soare?

— Şi de ce nu?

Şi, în timp ce Artemiza e îngrijorată de lipsa de umor a Elenei, Clemansa clipeşte cu lăcomie

— Îţi dă un preţ bun?

Elenei nu-i place ca maică-sa să se amestece în treburile ei şi schimbă vorba.

— Ştiţi pe cine am întâlnit la cimitir? Pe Lita, nevasta lui Dinu Iepureanu. Tocmai voiam să-i invit de ziua lui Victor. M-a condus până acasă şi i-am arătat pe unde să intre. I-am spus să treacă repede prin hol şi să urce la etajul doi. Să n-o vadă vecinii de jos.

— Crezi că sunt canibali?

— O întreabă Artemiza.

— Nu-i nevoie să ştie prea multe.

— Dar de când te dai tu în vânt după relaţiile astea? Când s-a însurat Dinu cu Lita, strâmbai din nas: „Ne face neamul de râs.”

— În familia noastră a mai fost o grecoaică, Rachel, Rachel Mussuris, măritată cu un Brâncovean.

— Ei. Asta mai lipsea, Lenuţo! Să ne scoţi rudă cu Brâncovenii şi pe Lita, grecoaică.

— E nepoata bancherului Mandel. Ce frumos s-a purtat cu mine!

— Da, da, s-a purtat foarte frumos cu Elena – interveni Clemansa.

— Cunosc povestea, că doar eu i-am făcut actele. Nu-i aşa, Lenuţo? Ai luat banii de două ori pentru aceeaşi cocioabă.

— Casa era bine plasată, dar eu, atât de puţin informată, că numai după ce am plătit taxele, mi-am dat seama că am rămas cu te miri ce.

— Ţi-a rămas atât cât ţi se cuvenea, fetiţo. Nu ţi-a băgat nimeni mâna-n buzunar. Numai că misitul nu ţi-a spus numele cumpărătorului. Şi când ai auzit că-i Napoleon Mandel – şo pe el!

— Foarte rău, tante Mis, că nu mi-ai deschis ochii. Noroc că unchiul Mac m-a învăţat să mă duc să discut.

— Bietul Mac!

— Dădu din cap Clemansa şi strânse puternic ochii, doar, doar o scoate o lacrimă.

— Ce mult te iubea!

— Dar pe mine?

— O întreabă Artemiza, privind-o pe soră-sa în ochi.

Clemansa răspunde cu un calm desăvârşit:

— Mac ţinea foarte mult la familia mea.

— N-am să uit niciodată ce frumos m-a primit.

— Surâde Elena nostalgic.

„Ce mult seamănă cu maică-sa când face pe proasta! Trăiesc între gangsteri.” gândeşte Artemiza.

— Cine? Mac?

— Întreabă Clemansa.

— Vorbeam de Napoleon Mandel.

— Şi, îndulcindu-şi vocea, Elena adaugă: Ce înfăţişare cuceritoare! Un gentleman!

Dar Artemiza, tăindu-i elanul:

— Un crai fără pereche!

— Cu mine s-a purtat foarte şic. I-am spus că n-am ştiut care-i valoarea reală a terenului, că sunt tânără, nepricepută.

— Erai majoră.

— M-a ascultat ca pe un copil necăjit. Parcă-l aud: „Nu vreau să debutaţi în viaţă cu o dezamăgire, domnişoară. Să presupunem că actele nu s-au încheiat. Dumneavoastră vindeţi acum, eu cumpăr acum. Vă rog să fixaţi preţul.”

— Ţi-ai îngroşat obrazul şi ai cerut dublu.

— Lasă, Miso, că ăştia au bani destui – intervine Clemansa.

— Care ăştia, Clem? Care ăştia? Voi tot mai credeţi că „ăştia mănâncă pască cu sânge de creştin”?

— Oameni şi oameni – filosofă Elena.

— A scos carnetul şi a scris suma pe care urma s-o încasez, a sunat să vie secretara.

— Toată suma!

— Străluciră ochii Clemansei, de parcă ar fi văzut aurul grămadă în faţa ei.

Artemiza îşi dădea seama, pentru prima dată, că sora ei are ochi porcini. Da, aceşti ochi mititei, fără gene, devin expresivi prin lăcomia lor.

— Lita e profesoară de balet la Şcoala de coregrafie, îşi mai găsi Elena o scuză pentru invitaţia făcută nepoatei bancherului.

— Ar fi putut să fie balerină la Operă. Era graţioasă ca un porţelan de Saxa. Dar a ţinut să fie „doamna Iepureanu”. Prejudecăţile burgheze au nenorocit-o.

— Ei, lasă tante Mis! Pe dumneata cum de nu te-au nenorocit? Ai vrut să fii un mare avocat şi ai fost.

— Cum nu m-au nenorocit?

— Scapără furioşi ochii negri prea lucioşi în obrazul galben ca ceara.

— Cine ştie ce afaceri murdare s-au făcut cu tribunele alea care s-au fleşcăit şi mi-au strivit picioarele!

Elena se întreabă prin ce scamatorie, prin ce şiretlic ajunge Artemiza, oricum ar începe discuţia, la acest argument antimonarhic: „Accidentul de la 8 iunie”?

— Ghinion, tante Mis!

— Regele, fetiţo!

— Şi Artemiza puse mâna pe bastonul de bambus care se afla pe măsuţa lungă lipită de pat. El a fost ghinionul meu, ghinionul ţării. Azi m-aş fi plimbat şi eu la Moscova, la Pekin, la Paris şi la Roma. Şi, cu braţul întins, care se prelungeşte cu bastonul de bambus, face un gest larg de parcă ar vrea să arate cât e lumea de mare.

Cu gândul la vecinii de jos, Elena o întreabă cu un zâmbet acru, necruţător:

— Ca dansatoare sau cântăreaţă?

— Ca prima avocată înscrisă în Barou. Ca una din primele intelectuale care au luptat pentru drepturile femeilor şi le-au apărat împotriva bestiilor care le exploatau.

— Nu te inerva, dragă – caută s-o îmbuneze Clemansa.

Iar Elena, bine dispusă:

— Cine nu ştie că Mandel îţi făcea curte?

— Ba chiar propuneri directe. Îl excitau urâţenia şi inteligenţa mea.

— Ai invitat-o şi pe tante Nathalie?

— Întreabă Clemansa, ca să schimbe vorba.

— Te-ai zaharisit, surioară. N-am mai auzit de Nathalie de pe vremea războiului cu burii.

— Burii?

— Tu n-ai de unde să ştii. Că eşti tânără. Clem, eşti surioara cea mică, mezina. Dar eu ţin minte. În 1902 au loc trei evenimente importante: parlamentul englez decide să măcelărească un popor mic, harnic şi viteaz. Frumoasa Clemansa se mărită pentru a doua, oară la biserica Visarion şi-şi pune încă o dată lămâiţă pe cap. Pe tante Nathalie o ridică bucătarul în braţe şi-o aşază cu fundul gol pe plita încinsă.

— Ce brută!

— Izbucneşte Elena, indignată.

— Câte mizerii trebuie să-i fi făcut ca să-l scoată din sărite pe bietul bucătar!

— Replică Artemiza.

— Era tare rea. Dumnezeu s-o ierte!

— Recunoaşte şi Clemansa.

— Va să zică ştii că a murit.

Elena se repede la fereastră.

— Victor!

Clemansa, în urma ei. Repetă:

— Victor.

— Ce s-a întâmplat?

— Întreabă Artemiza îngrijorată.

— Vine!

— Ei şi? Vine furtuna şi nu vă pasă, se-ndoaie copacii şi nu vă pasă. Dar vine bărbatul şi vă pierdeţi capul. Doar nu mai suntem pe vremea când bărbaţii aduceau vânatul şi femeile aşteptau neputincioase în colibă.

— Vine cu fata lui Barotă.

— Şopteşte Clemansa.

— Nu permit!

— Strigă Elena.

— Bine că nu i s-a întâmplat nimic – răsuflă Artemiza.

— Cum nimic?

— Întreabă Elena indignată.

— N-am să permit. Niciodată.

— La Flčche de Cupidon est plus dure que la force d'Hercule.

Elena o privea buimăcită.

— Săgeata lui Cupidon e mai tare decât forţa lui Hercule – repetă Artemiza, cu satisfacţie.