Capitolul III

— Voica, de când te aştept.

— Vin de la Conservator. Am repetat până acum. Şi tu?

— Eu o aştept pe Voica.

— Uite, sunt aici.

— Care din ele? Pe toate le cheamă Voica. Dar una fuge de mine, alta vine spre mine. Una mă admiră, alta mă judecă. Una e dulce, alta e aspră. Una mă iubeşte puţin, alta deloc. Îmi amintesc de ziua când v-aţi mutat aici. Parcă plesnea cerul şi scoarţa pământului.

— Era frumos. Soarele ardea.

— Era în mine o dezordine care anunţa furtuna

— Eşti poet, Victor.

— Ca toţi îndrăgostiţii, Voica.

— Crezi că îndrăgostit şi fericit e totuna?

— Dacă fata pe care o iubeşti e Voica Barotă, atunci da.

— Şi dacă nu?

— Nu ştiu cum ar fi pământul, dacă ar fi pătrat. De ce te-ai întunecat? De ce eşti deodată preocupată, îngrijorată?

— Tata nu vede cu ochi buni prietenia noastră. Aseară mă aştepta.

— Ştiu. L-am văzut la fereastră. Parcă era dacul învins, de pe Columna lui Traian. Geta, mută, ca o statuie a virtuţii. Toţi sunt împotriva mea. Nimeni n-are încredere în mine. „Asta mi-a fost soarta de când eram copil. Toţi au citit pe chipul meu semnele unor însuşiri rele, care, de fapt, nu existau. Dar, fiindcă erau presupuse, s-au născut. Eram modest, am fost acuzat că sunt viclean şi am devenit închis. Eram deosebit de sensibil la bine şi la rău, dar nimeni nu mă mângâia. Toată lumea mă jignea, am devenit pizmaş. Mă simţeam superior tuturor. Lumea mă considera inferior. Am devenit invidios. Eram gata să iubesc o lume-ntreagă, nimeni nu m-a înţeles. Am început să urăsc lumea. Tinereţea mea cenuşie a decurs într-o luptă cu mine şi cu lumea. Şi fiindcă mă temeam de batjocură, mi-am ascuns sentimentele cele mai bune în inimă. Acolo au şi murit. Spuneam adevărul, nimeni nu mă credea. Am început să mint.”

— Să minţi? Victor, mă îngrozeşti!

Mulţumit că Voica n-a recunoscut tirada lui Peciorin, Victor continuă:

— Ce-nseamnă minciună, adevăr? Ca-ntr-un pustiu des şi deşert, adevărul îşi are peşterile lui, ascunzişurile lui cavernoase, întreţinute de ghimpi, închise cu plante păduroase, aspre.” Era o frază din Spaccio della bestia trionfante, de Giordano Bruno. Dar Voica n-avea de unde să ştie, şi asculta vrăjită.

Voica nu citeşte. N-are timp. Cântă, studiază. Se plimbă, ascultă. Ştie să asculte. E ca o elevă care-l obligă pe profesor să-i spună lucruri neobişnuite, să-i exalte imaginaţia, şi la urmă întreabă: „Adevărat?” Nu fiindcă n-ar crede, dar fiindcă ar vrea să fie sigură că totul e posibil şi e adevărat. Într-un gest reflex, îşi dă părul la o parte, de parcă ar vrea să audă mai bine. Dar atunci şi genele şi sprâncenele şi fruntea şi nările şi parcă toţi porii vor să audă. Când cade pe gânduri, parcă-i auzi gândurile, parcă te invită să citeşti pe faţa ei. E în fiinţa ei o veşnică mişcare, un fel de perpetuum mobile, care te obligă să ţii seama că există, să-i răspunzi la toate întrebările pe care nu le pune. Frumoasă? Voica eclipsează orice frumuseţe. Geta e echilibrată, calmă, adunată în jurul a ceea ce ştie. Voica – deşi pare sigură de ea – e ca o frunză pe care o mişcă cea mai uşoară adiere de vânt. Parcă e o balerină gata să-şi ia zborul. Când porneau împreună pe munte, cu aceeaşi ţintă, Geta păşea ca un căluţ, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Voica se oprea să culeagă o floare, să prindă un fluture, să ridice o piatră, să se-nbăieze într-un râu, să bea dintr-un izvor, să se admire în oglinda unei fântâni. Era convinsă că dacă ar apare Făt-frumos după un dâmb, după o stâncă, i-ar veni în ajutor. E veşnic în aşteptarea unui miracol. Viaţa e pentru ea une boâte ŕ surprises5. Prima vioară pe care a ţinut-o în mână avea o singură coardă. Geta a bătut cu degetul în lemn: „o cutie.” Voica a ciupit coarda şi a ascultat, fermecată. Pe urmă a încercat în fel şi chip s-o facă să cânte. A pus urechea: cântă! Pentru ea, frunza cântă, lemnul cântă, piatra cântă. Totul cântă. Ea însăşi parcă e o minusculă notă care sare pe un imens portativ. La Casa de cultură a văzut pentru prima oară un pian. Când a pus degetul pe clapa galbenă, i s-a oprit respiraţia. A încercat apoi toate clapele cu acelaşi deget, cu toate degetele şi n-a mai fost chip s-o dezlipeşti de pian. Voica nu ştie ce înseamnă bogat, sărac, urât, frumos. Totul îi aparţine. Geta se uită la lucrurile din vitrină şi, dacă ceva îi place, ar vrea să fie al ei. Voica simte că totul îi aparţine, precum stelele, luna, ploaia, vuitul, copacii. Tot ce-i place în vitrine, în magazine este al ei. Aşa cum poţi să rupi o floare, pe când alta are ghimpi, se apără, aşa cum o stea cade şi alta rămâne agăţată pe cer. Şi lucrurile le poţi sau nu le poţi cumpăra. Când cineva o întreba: „Eşti frumoasă sau urâtă?” – ridica nasul, fruntea, îşi îndrepta umerii şi cu gâtul întins, cu mâinile trase spre spate, cu palmele legate, înălţându-se pe vârfuri, răspundea: „Frumoasă.” Geta spunea uneori „da” alteori „nu”, sau – îmbujorată: „nu ştiu”, după cum avea panglicile călcate şi legate deasupra urechilor, după cum avea rochia scrobită sau boţită. Duminica se credea frumoasă, fiindcă era gătită. Voica se credea urâtă numai când era bolnavă, cu comprese la gât sau pe frunte, sau când o certa tata. Părul şi-l lega şi acum cu un şiret de ghete, dacă n-avea altceva la-ndemână. În copilărie, auzea mereu: „tare e deşteaptă, tare o hazlie, tare e buclucaşă! Şi ce voce are!” Îi plăcea să cânte. Nu aştepta s-o rogi. I-ar fi plăcut ca oamenii, în loc să vorbească, să cânte. Nu-i părea rău când cineva o lăuda pe Geta, fiindcă Geta era a ei. Totul era al ei şi i se cuvenea. Foame nu-i era niciodată. Distrată, ronţăia o coajă de pâine veche, un morcov crud, fructe din pom, de pe jos, de oriunde, ce găsea, ca o rozătoare. Şi grozav îi plăcea să găsească. Tata şi mătuşa Maria – Mamaruca – aveau grijă ca ea să găsească în cuptor, în cămară, câte ceva mai bun: un cartof copt, o chifteluţă. Ce minuni! Minunea era aşteptată. Şi se ivea. Şi ar fi fost fericită dacă n-ar fi fost miloasă. Dar îi era milă de animale, de câinii legaţi. De păsările închise în colivii, de urşii din grădinile zoologice. De oameni, numai când aveau un singur picior sau numai o mână, sau când – în timpul bombardamentelor – i-a văzut acoperiţi de pământ. Îi venea să plângă de câte ori îşi amintea ochii lor plini de pământ, gura plină de pământ, urechile cu pământ, picioarele în pământ. Pentru ea asta însemna moartea. Să nu mai poţi să vezi cerul, nici să auzi când ciripesc păsările, nici să alergi, nici să dansezi, nici să cânţi. Prima dată când a aflat, că oamenii mor, a strâns pumnii şi a-nceput să urle: „Nu vreau!” Când erau mici de tot, tata inventa pentru ele poveşti în care mama ba a fost răpită, ba s-a dat în leagăn şi a ajuns sus, sus de tot, atât de sus, că s-a pierdut în nori, ba a luat-o apa şi a dus-o departe. Mama nu e sub pământ şi nu e nefericită. Mama e o frunză, e un fluture, un nor, un pescăruş, pluteşte pe nori sau pe valuri.

Când a crescut şi n-a mai crezut în poveştile astea, n-a mai pus întrebări şi n-a mai pomenit de mama. Singură nu se simţea niciodată, fiindcă Geta era întotdeauna cu ea. Tata era al lor şi Mamaruca şi toţi verii şi „Hofman” câinele ciobănesc.

În '43 când au părăsit Murighiolul din Deltă, aveau opt ani. În tren, un necunoscut le-a dat ciocolată. Era prima dată când mâncau ciocolată. Şi le-a plăcut grozav. Tânărul avea o carte: Povestirile lui Hoffmann. Şi le-a citit cu voce tare: „În cel mai atrăgător lăcaş al pădurii, printre tufişuri care susurau în apropierea pârâului, copilul străin ridicase un fel de cort de crini înalţi şi mlădioşi, trandafiri purpurii şi lalele de diferite culori. Sub acest cort stăteau Felix şi Cristobald, împreună cu copilul străin, ascultând şoaptele pârâului care le povestea, de-a valma, fel de fel de lucruri ciudate”. Când şi-a luat rămas bun, tânărul le-a dăruit cartea.

De îndată ce au intrat în casa Mamarucăi şi s-au pomenit între băieţi, Voica a spus: „Pe mine mă cheamă Felix şi pe sora mea Cristobald.” Băieţii se minunau de câte lucruri ştiau. Şi, cu toate că erau mult mai mici decât ei, erau atât de curajoase, că superioritatea lor a devenit indiscutabilă. Tata le învăţase trei lucruri: să nu mintă, să nu fure, să fie totdeauna curate. Alţi copii erau îmbrăcaţi mai frumos. Dar ele se plimbaseră cu barca, cu vaporul, cu trenul. Posedau o carte de poveşti şi aveau o încredere în propria lor persoană care impunea în orice împrejurare. Chiar faptul că s-au pomenit cu o mulţime de veri, băieţii Mamarucăi, le dădea un fel de prestigiu. Curtea era plină de băieţi. Ce fericire! Dacă cineva spunea: „Sunteţi prea mici!” – răspundeau: „Şi ce dacă! Nu ne miorlăim!” a declarat Voica. „Avem un iepure!” s-a lăudat Geta. „De ce eşti roşcată?” a întrebat-o unul din băieţi, strâmbând din nas. „Fiindcă semăn cu tata”, a răspuns cu mândrie. Iar Voica, înălţându-se în vârfuri, pentru a marca un punct în favoarea Getei: „Când era mică, a prins un peşte roşu! Un peştişor de aur, şi atunci părul ei s-a făcut de aur!” Iar Geta, ca să întărească poziţia Voicăi: „Sora mea a prins o scrumbie albastră, când era mică avea părul albastru.”

Timpul a trecut repede, ca-n filme; filme de groază, filme de război. În '948 surorile gemene aveau paisprezece ani. Voica dansa şi cânta la toate serbările de sfârşit de an. Geta era cea dintâi în întreceri sportive şi amândouă erau fetele lui Barotă, Petre Barotă din echipa care a descoperit paragelul. Fotografia lui a apărut în ziar pe prima pagină. Fiicele sunt mândre şi convinse că toate porţile le sunt deschise. Voica vrea să urce pe scenă să cânte; Geta să urce munţii vara şi iarna. Dar, în '49, tatăl lor e chemat la Bucureşti. Fabrica de instrumente chirurgicale din Capitală, trecând de la Ministerul Sănătăţii la cel al Metalurgiei, a cerut Rafinăriei din Ploieşti, câţiva oameni destoinici. Şi tata era „cel mai”. Totdeauna, în toate, el e „cel mai”.

Orice plecare îi dă Voichii fiorul necunoscutului. Dar în gară nu îi aşteaptă nimeni. Oraşul e un furnicar imens, nepăsător. Pornesc care încotro să caute casă. În fiecare noapte găsesc alt adăpost. În cele din urmă, Geta se întoarce la Mamaruca, Voica intră într-o ţesătorie şi urmează cursul seral. Matei, cel mai tânăr din echipa care a descoperit paragelul, o duce pe Geta la Predeal şi o înscrie la Şcoala sportivă.

Vacanţele de vară Geta le petrece în tabără. Voica, pe şantier, cu echipa artistică a fabricii. Odată după spectacol, o caută un tânăr. I se pare frumos ca un prim-amorez. Brun, cu buze roşii, pline, privirea tristă, cu licăriri ironice, îi aminteşte de necunoscutul din tren care i-a dat ciocolată şi i-a dăruit Povestirile lui Hoffmann. Îndrăgostită de el de atunci, îl aştepta. Şi a venit. Poate că nu e acelaşi, dar îi seamănă. Sau i se pare. Aceeaşi voce adâncă şi gravă. E poet, cântă la pian, ştie să spună lucruri frumoase. „Semeni cu Cleopatra. Ai citit viaţa ei? Am să-ţi dau cartea şi ai să-ţi vezi fotografia pe copertă. Sunt îndrăgostit de ea de când eram mic. Sau poate dinainte. Cred că şi tata a fost îndrăgostit de ea. La câte războaie lucrezi, Cleopatra? Regina Egiptului era şi ea ţesătoare. Ţesea intrigile, împletea destinele lumii. Ca să te merit, ar trebui să fiu în acelaşi timp şi Cezar şi Antoniu, să-ţi pun la picioare un imperiu.”

— M-aş mulţumi să-mi pui la picioare o hidrocentrală.

— De aceea şi sunt aici.

S-au plimbat împreună până târziu. Noapte – fără lună, dar cu invazie de stele.

Îl cheamă Victor.

— Cu cine iei lecţii, Voica?

— Cu nimeni.

— Cu atât mai bine. Sunt puţini profesori care nu strică vocea. Musculatura gâtului trebuie să fie relaxată. Respiraţia completă, normală, fără efort. „Sunetele să se emită aşa, ca să ai aer suficient, înţelegi? Să nu oboseşti coardele vocale. Sunetul trebuie să aibă amploare, timbru. Toate astea le ai. Dar mai ales farmec. De când te caut! Parcă te-am găsit odată, în copilărie şi te-am pierdut. Apăreai uneori când eram gata să aţipesc sau să mă trezesc şi dispăreai. Te căutam mereu. Trebuia să te găsesc.”

S-au întâlnit şi în seara următoare. Ceaţă. Munţii se legănau ireal. Şantierul parcă plutea. Decor ideal pentru primul sărut. Urma să se revadă a doua zi, după apusul soarelui şi în toate zilele, până la sfârşitul lumii. Voica l-a aşteptat. Dar Victor n-a venit. Un accident? Unii povesteau despre curajul lui: „Odată, o rocă era gata să cadă peste un grup şi Victor a dat alarma la timp şi a evitat nenorocirea”. Alţii spuneau: „Îşi petrece noaptea în cârciumi”. Toţi erau de acord că e cultivat, talentat şi poet. Voica se întreba unde e, de ce se ascunde şi, lovită (prima oară) în amorul ei propriu, se credea şi mai îndrăgostită decât era şi mai nefericită, când află că Victor a plecat la Bucureşti, chemat de o telegramă care-l anunţa că mama lui a murit. Acum, când o cunoştea pe această mamă, îşi dădea seama că e în stare de orice când puiul ei e în primejdie. Şi primejdia nu erau accidentele de pe şantier, ci dragostea pe care fiul ei o întâlnise.

Au trecut doi ani. Voica a fost primită în ansamblul C. C. S.-ului şi de acolo numai ea singură a reuşit să intre la Conservator. Avea ceea ce se numeşte o ureche perfectă, voce curată şi graţie. Tudor era alături de ea. Confidentul ei, fratele ei. Avea uneori privirea lui Hofman, câinele ciobănesc care ar fi intrat în foc pentru ea. Căuta în Tudor o linişte, un echilibru de care avea nevoie. Şi totuşi mai aştepta. Simţea undeva, în adâncuri, o coardă răzvrătită, care nu vibra aşa cum ar fi vrut. Era, în mintea, în sufletul ei o dezordine, o aşteptare neliniştită, plină de presimţiri.

Când s-a oprit camionul cu bagajele în faţa casei în formă de turn, au întâmpinat-o acorduri din amurgul Zeilor. Abia peste trei zile a apărut Victor pe scara dintre etaje.

— Parcă am fi eroi de operetă, Voica! Ne desparte, în loc de paravan, un planşeu de beton. Uneori stau pe trepte şi te ascult. Mătuşa mea Artemiza spune că ai putea să ajungi a doua Darclée. A auzit-o în rolul Gildei din Rigoletto. În rolul ducelui Mantua cânta Caruso. Tita Rufo în Rigoletto, la Viena. Dirija Toscanini. Aplauzele au durat un sfert de oră. Poţi să-ţi închipui o sală în picioare aplaudând 15 minute? Voica, îmi place cum asculţi. Eşti plină de încântări. Mi-ai luat tot ce-am avut mai bun: inima (mişcare spre Voica, mişcare de apărare din partea ei). De ce te superi? Sunt cuvintele pe care Don Carlos le-a scris celebrei Darclée. Îmi plac întunecimile pasionale din ochii tăi, răsfrângerile de aur din sufletul tău! (Semne de nerăbdare din partea Voicăi.)

— Ştiam, mi s-a spus, când ai dispărut atunci de pe şantier, că ai primit o telegramă care te anunţa că mama ta a murit.

— Telegrama mi-a trimis-o chiar mama.

— Nu-nţeleg. De ce?

— Voica, nimic nu-i uşor de înţeles din tot ce se-ntâmplă aici. Mama mă adoră, în felul ei. M-a trimis pe şantier ca să îndrept originea. Străbunicul a fost negustor de lumânări şi tot ce trebuie pentru parastase, botezuri şi nunţi. Voaluri de mireasă, lămâiţă, pantofi ascuţiţi pentru mirese şi morţi, bomboane fondante, drajeuri pentru colivă. Şi a câştigat destul, ca să cumpere casa de alături şi un cavou la Belu. Tata a fost medic militar, sărac, dar de familie veche. S-a însurat din interes, pentru zestre. Voica, toate astea s-au întâmplat de mult; eu nu existam, dar port în spinare cocoaşa. Sau aşa crede mama. E o exaltată, o exagerată, ca să nu spun mai mult. Ea m-a trimis pe şantier, ea m-a chemat înapoi. A auzit că sunt accidente. Acum mă păzeşte când viu şi când plec. Noul locatar are fete frumoase. Ei, da. Asta aşa e! Îi e frică să nu mă răpească fetele lui Barotă! Cum, nu ştii? Voi sunteţi… Les Montague„ noi „Capuleţii”. Ura dintre familiile noastre e veche, dar pe noi nimic nu ne va despărţi, Juliet, my Juliet.

Tot ce spune Victor o încântă şi o nelinişteşte. Victor nu respectă decât inteligenţa, cultura şi forţa. „Pentru mine nu există o femeie mai inteligentă decât Artemiza.” „În tatăl tău respect forţa.” Iar, altădată, când, întorcându-se acasă târziu, l-a văzut pe Barotă la fereastră: „Parcă-i dacul învins de pe Columna lui Traian”

— Şi Nicoleta? Întreabă Voica.

— Nicoleta?

— Repetă Victor, ca să câştige timp.

— La Florenţa există un spital de păpuşi. Se aduc acolo păpuşi fără picioare, fără ochi, fără gât. Nu ştiu cine a adus-o de acolo. Capul e înşurubat direct pe trunchi. Picioarele parcă sunt de la altă păpuşă. Nu i se potrivesc. Ai observat?

— Ai fost la Florenţa?

— Mi-a povestit Artemiza.

Clemansa privea pe fereastră şi ardea de curiozitate să ştie cu cine vorbeşte Elena.

— După cum arată, trebuie să fie rudă cu vecinii de jos. Mă duc să văd, Miso.

— Ia stai aici. De mult vreau să te întreb. Tu şi Napoleon. Ce-a fost între voi?

— Napoleon? Care Napoleon?

— Când clipeşti des, eşti suspectă. Ştii bine că nu e vorba de Napoleon al treilea, ci de Napoleon Mandel, bancherul.

— Mi se pare că l-am cunoscut la un bal.

— Se fâstâci Clemansa.

— Ştii, eu eram nelipsită la baluri. Tu ştii că pe Mac tot la un bal l-am cunoscut. Stai, cum eram costumată?

— În pandişpan sau turtă dulce. Lasă costumele şi spune-mi ce-a fost între voi?

— Mi-a trimis nişte bujori.

— Se-ncurcă Clemansa, lăsând ochii în jos.

— Nu i-am spus lui Mac. Mac era gelos. Tu nu ştii?

— Cum să nu ştiu. Şi, privind-o drept în ochi, cu înţeles: Je suis payée pour le savoir.6 Dar asta nu-l împiedica pe Napoleon să-ţi învineţească genunchii pe sub masă, nu-i aşa, Clem?

— Şi Artemiza râde, arătându-şi dinţii mari, gata să muşte.

— Genunchii? Ce tot vorbeşti?!

— Clemansei îi apar pete roşii pe gât.

— Doar tu ştii prea bine: Mac şi cu mine ne adoram.

— Ei da, ştiu. Dar aţi mai avut şi voi micile voastre găinării. Adu-ţi aminte revelionul.

— Revelionul? Care revelion?

Artemiza îşi dădea seama că o chinuie şi-i părea rău: femeia asta o ajută să se spele, să se îmbrace, să facă acei câţiva paşi de care avea strictă nevoie. E drept că ar putea să-şi ia o infirmieră, fără s-o coste mai scump, dar poţi vreodată plăti îndeajuns grija pe care ţi-o poartă cineva? Uneori, când o priveşte aşa, clipind inocentă, cu tenul acela supărător de alb, cu părul vopsit, de un negru prea strident, îşi iese din sărite. Alteori, îşi spune: „Are totuşi caracter, dacă ştie şi tace”. Şi apoi, nu e uşor să îngrijeşti un olog, nu e uşor s-o suporţi pe Themis. Şi iar se uită la sora ei, căutând s-o înţeleagă. E comună, frumoasă, cu fălcile acelea care încep să tragă greu şi să-i ascută bărbia, dar cu un zâmbet blajin, care-i ascunde lăcomia, perfidia, un zâmbet dulce, lipit, uitat parcă din tinereţe, şi ar vrea să-i smulgă secretul acestei nepăsări. Ar vrea, prin orice mijloc, să afle câtă prostie ascunde şi câtă viclenie, masca asta candidă.

Clemansa ar vrea să scape de iscodirile soră-si şi să vadă cine e femeia cu care sta de vorbă Elena.

— Vreau să mă duc jos, Miso, să duc ilustratele în cutia de scrisori. Să nu prindă Elena de veste.

— Eu vreau să vorbesc despre micile voastre găinării – se încăpăţâna Artemiza.

— Ia spune, Clem, care din voi a fost mai şmecher? Grozav aş vrea să ştiu. Tu sau Mac?

— Cum şmecher, Miso? Doar tu ştii bine. Ne-am adorat! Mac îmi scria poezii. Uite, mi-aduc aminte. Şi cu o voce subţire, privind spre tavan, începu a ciripi ca o şcolăriţă:

— Într-una din zile/Cu soare de aprilie/Mergeam printre văi, /Departe de-oraşe, /De suflete laşe, /De oamenii răi.

Artemiza izbucni în râs, şi râsul acela sănătos, cuceritor dar şi necruţător, care altădată era o replică teribilă pentru adversari, la bară, o uşura. Apoi o cuprinse o milă imensă: „De ce o chinuiesc? Poate e nevinovată, biata Clem, poate că nu ştie nimic.”

— Miso, m-am gândit că tu ai putea să faci ceva pentru Mac.

— Pentru Mac? Artemiza rămase trăsnită şi cu ochii înlăcrămaţi de râs.

— Ia să vedem, soro. Ce mai pot eu să fac pentru bietu' Mac? Cine mai poate face ceva pentru el?

— Vecinii de jos. Văd că vă înţelegeţi, da. Da. Dacă ai vorbi tu cu Barotă – ăştia sunt acum la putere – poate că s-ar mai juca piesa lui Mac. Tragedia. Nu s-a jucat decât o singură dată.

— Curat tragedie! Treisprezece personaje şi toate mor la sfârşit!

— Da, Miso, ţii minte? Uite, au trecut treizeci de ani şi eu tot nu pot să uit premiera. Parcă-l văd pe Mac cum se uita în ochii tăi.

Artemiza îşi îndreptă spatele. Întinse gâtul zbârcit, bărbia voluntară, şi cu răsuflarea tăiată:

— Ai băgat de seamă?

— Cum să nu? Se uita în ochii tăi, să-ţi citească părerea. Eu te pândeam.

Artemiza aştepta, emoţionată, momentul mărturisirii.

— Mă pândeai?

— Da. Voiam să văd dacă-ţi place. Când i-ai surâs, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Artemizei îi dau lacrimile. Într-un moment de elan, ar vrea s-o cheme lângă ea. S-o îmbrăţişeze: „Nu ştie nimic, săraca. Nu e vicleană. E proastă.” Dar obosită, îşi lasă capul pe pernă. Greaţa, care n-o mai părăsea de la o vreme, şi un fel de oboseală o împiedică să lupte cu boala, să stea de vorbă cu Victor, aşa cum ar vrea, să pună ordine în viaţa lui dezordonată.

— Ferice de tine că ţi s-a luat o piatră de pe inimă, Clem. Mie nu mi s-a luat. Eu am să intru în mormânt cu o piatră pe inimă. Asta o să fie lespedea mea.

Clemansa rămase o clipă tăcută. Căuta să priceapă sau dimpotrivă, să ascundă ceva?

— Poate dacă ai vorbi cu fata lui Barotă. Cu Voica. Vecinu' ţine grozav la fetele lui. Dacă ai vorbi tu cu ele, poate că s-ar juca iar piesa lui Mac. Văd că se mai joacă şi altele care au fost scrise înainte de război.

— Da, Apus de soare. Scrisoarea pierdută.

— Fără proptele nu merge, Miso. Clemansa, distrară, îşi urmărea ideea:

— Tu ai putea să le iei aşa, pe departe, pe fetele lui Barotă. Cu bruneta văd că te ai bine. Dar şi roşcata mă întreabă de tine. O duce acasă un lungan, parcă-i un aviator. Dacă ar şti cine-a fost Mac! Poţi să le spui că a fost primul care a realizat cursa Bucureşti-Paris cu bicicleta, o să le facă impresie!

Artemiza, obosită, nu mai avea putere să râdă.

— Dacă o să le spun că Mac şi-a pus bicicleta la loterie, o să le facă o impresie şi mai grozavă!

— Am câştigat-o tot noi.

— Curat noi. Femeia lui Dumnezeu.

— Mac era inventator. A scormonit, măruntaiele pământului cu un burghiu.

— Care s-a rupt la jumătate de metru.

— Se urca în avion, ca să facă experienţe cu ploaia artificială. Ţii minte?

— Cum să nu ţin minte?! Doar ne urcam împreună. Tu de ce nu te urcai în avion?

— Eu? Vai, Miso, numai când mă gândesc şi-mi vine ameţeală. Şi nici Mac nu voia. Ţinea aşa de mult la viaţa mea! Nu m-ar fi luat pentru nimic în lume.

— La viaţa mea nu ţinea?

— Ei, cum să nu? Doar erai sora mea.

— Ai dreptate, eu eram sora ta, dar pe tine te iubea. Şi, schimbând tonul:

— Crezi că pe mine nu mă iubea? Ce-ţi spunea Mac despre mine?

— Că eşti deşteaptă foc. Că omul nu se plictiseşte cu tine.

— Bine, bine. Şi, liniştită, vorbind în şoaptă:

— Am să-ţi spun un secret, Clem. Vino mai aproape. Ştii că nu sunt deşteaptă? Eu, celebra Themis, nu pot să-mi dau seama dacă tu râzi de mine sau. Dacă eşti vicleană sau.

— Eu? Vai, se poate.

— Da, da, tu, prostul satului. Aşa-ţi spuneam când erai mică.

— Nu mă supăram. Nimeni nu scăpa neporeclit de tine. Aşa erai tu, hazlie.

— Da, aşa sunt cu, hazlie. Tu practică şi eu hazlie. Şi asta n-ar fi nimic, dar te pomeneşti că tot tu eşti mai deşteaptă. Sau vicleană?

Ultimele cuvinte nu se mai auziră. Capul îi alunecă uşor pe maldărul de perne.

„A aţipit”, se bucură Clemansa şi, scăpată ca din praştie, coborî scările, sprintenă ca-n tinereţe. „Slavă Domnului că a adormit.” Şi, ridicând din umeri a nepăsare: „Ce să te potriveşti cu intelectualele. Nişte complicate. Vorba lui Mac: Să te ferească Dumnezeu de intelectuale, că nu ştiu să descuie o uşă, să deschidă o cutie de conserve!”

De când avusese Artemiza accidentul, dar mai ales acum, de la o vreme, de când se îmbolnăvise de gălbenare, Clemansa se gândea la ea ca la un copil, dar şi ca la o pacoste. Şi, fără voia ei, făcea mereu socoteli: câţi ani mai are de trăit fără Artemiza, ce-o să-i rămână de la ea, cum o să fie după aceea. „Biata Misa, aşa a fost totdeauna, sâcâită, iscoditoare. Doarme puţin. Şi când era tânără, tot aşa.” „Cum să dormi când sunt atâtea necazuri şi nedreptăţi pe lume?” – spunea. „La urma urmei ce mă tot iscodeşte?” Şi, dând din umeri, pentru a pune capăt unor gânduri de care fugea, Clemansa se opri la uşa Elenei.

Artemiza deschise ochii şi se bucură de singurătatea din jurul ei. Privi pe fereastra largă crengile ninse de flori, norii destrămaţi, albi, pe cerul albastru. Somnul nu mai era, de la o vreme, decât o mare oboseală. Închise iar ochii şi, într-o aţipire uşoară, auzi ciripit de păsări, zgomot de maşini, larmă, zbuciumul străzii, foşnetele primăverii. Se schimbau anotimpurile, se adunau grămezi de cărţi în capul ei, se înghesuiau amintirile, o prindeau întâmplările zilnice şi totuşi aceeaşi întrebare se măcina în mintea ei, ca într-o râşniţă stricată: ştia sau nu ştia Clemansa? Era proastă ori vicleană surioara ei? De ce se însurase Mac cu ea? Era frumoasă, recunoaşte Artemiza. Mai ales albă. Avea braţe rotunde, atrăgătoare, albe, gâtul frumos rotunjit, alb. Dar era proastă! Sau poate şireată? Poate că şi Mac şi-a dat seama că nu e proastă. Poate că amândoi se înţeleseseră împotriva „avocatei”, râdeau de faimoasa Themis. „Să ştii că s-a îndrăgostit de tine”, i-o fi spus într-o seară Clemansa bărbatului ei. „Da, da, Mac, să ştii că soră-mea s-a îndrăgostit de tine. Da, să ştii că-i aşa cum îţi spun eu.” Iar Mac i-o fi răspuns, pe jumătate în glumă: „De ce nu? Sunt tânăr, sunt frumos, sunt poet, sunt sportiv. Scot bani şi din piatră seacă. Hai, Clemişor, să râdem de. „Maâtre Bolbec„. Hai să vedem de ce-i în stare fecioara!” „Nu, nu cred c-au îndrăznit.” şoptesc buzele ei. Şi pleoapele i se închid iar, obosite. Mai bine să-şi amintească de ceea ce a fost frumos şi disperat în legătura lor. Mac îi trimitea flori. Nu flori, ci florării întregi. O urca în avion, ca să-i spună c-o iubeşte, ca s-o sărute. A încurajat-o să înveţe să conducă maşina şi i-a promis o maşină. Când avea bani era risipitor, nebun, încântător. Când nu avea, organiza rulete, serbări, punea bicicleta la loterie, înfiinţa societăţi pe acţiuni, care n-aveau la bază decât fantezia lui, naivitatea altora. Voia să scormonească pământul cu un burghiu uriaş, ca să scoată petrol. Voia să provoace ploaia, ca să dea ogoarelor apă. Era nebun! Voia s-o ucidă fiindcă era gelos. După cât se vede, era gelos şi pe nevasta lui. Sau poate aşa pretinde Clemansa.

Şi Artemiza, cu faţa imobilă, galbenă, cu bărbia strânsă între două adâncituri, ca nişte mari paranteze, cu colţurile gurii căzute, amare, semănând uluitor cu masca lui Beethoven prinsă deasupra uşii, aţipeşte din nou.

Încrucişându-se cu Elena pe scară, Clemansa o auzi bombănind:

— Mă sufoc în propria mea casă! Acum au început să vină şi neamurile din provincie.

— Delegaţia”?

— Întrebă Clemansa, cu ghidul la verişoarele din Cotnar.

— Toate le înţelegi pe dos – o repezi Elena ofensată.

Clemansa nu se sinchisi. Coborî treptele, îşi întinse tâmplele. Un necaz însemna un rid mai mult. În curte, o zări pe femeia cu basma înflorată şi se îndreptă spre ea, cu pasul mai legănat, mai cochet. „Trebuie să fie din neamurile lui Barotă.”

— Aşteptaţi pe cineva? O întrebă, subţiindu-şi glasul.

Femeia privea arbuştii de o parte şi de alta a gardului.

— Parcă-s doi fraţi.

— Casa de alături a fost. Clemansa se opri şi înghiţi în sec. Ar fi vrut să se laude: „A fost a noastră”, dar îşi aminti de Elena: „Fii cu ochii-n patru. Azi trebuie să ştii cu cine vorbeşti şi ce spui. Nu-i bine să se ştie ce-am avut, ce avem.” A fost a lui Fanache – o-ntoarse Clemansa. Soră-mea îi zicea „gangurul” sau „pişcă-n floare”. Soră-mea e avocată. Poate aţi auzit de Themis. I se spunea şi. „Maâtre Bolbec”. Era o piesă cu o femeie-avocat. Soţu' plătea consultaţia şi intra la rând cu clienţii, ca să-i spună nevestii că nu mai are o cămaşă curată, un nasture, o batistă.

— Ce să-i faci? Nu-i uşor şi cu slujbă şi cu casă!

— Eu sunt casnică – se lăudă Clemansa – Soţu' nu mânca decât din mâinile mele.

Clemansa ar fi vrut să mai sporovăiască, dar, văzând-o pe Elena la fereastră, schimbă vorba:

— Veniţi de departe?

— De la Ploieşti.

— Trenul e o pacoste. Mie-mi face mal de mer. Şi o pofti pe femeie să şadă pe bancă. E bine că aţi pus lucrurile la umbră. Apoi, cu dorinţa de a şti ce e în coşarcă:

— Să nu se strice ce-aţi adus. Îl aşteptaţi.

— Pe cumnatu-meu.

— Eu ştiu când vine. Tuşeşte de se-aude din capătul străzii. Când se apropie de colţ, scoate cheile. Când aud cheile, mi-aduc aminte de bietu' Mac, soţul meu. Tot aşa. Tuşea de-l auzeam de departe. Fuma mult: şaizeci de ţigări pe zi. De-acolo i s-a tras. Ştiţi, a avut. „ducă-se pe pustii.”

— Cumnatu-meu s-a lăsat de fumat.

Maria îi vedea pe amândoi fraţii, aşa cum erau în iarna aceea, cu pielea băşicată, cu arsuri şi eczeme la subsuori, cu degerături la picioare. S-au lăsat de fumat toţi din echipă.

— O să staţi mai mult?

— O iscodeşte Clemansa.

— Am venit să mă arăt la doctor.

Clemansa, cu o mişcare a capului, arată casa de alături.

— Chiar aici e o doctoriţă. I-au dat casa când au făcut-o directoare. Şi, privind în jur să n-o audă cineva:

— La cel mai mare spital. Acolo a fost şi fata noastră.

— E doctoriţă?

— Fata noastră? Nuuu, adică, să vedeţi. Şi, zărind-o pe Elena la fereastră:

— Aveţi copii?

— Trei băieţi. Doi la rafinărie. Cel mic termină şcoala anul ăsta şi se specializează şi el în petrol.

— Şi soţu'. Poate aţi auzit: Mac Popescu. A inventat un burghiu, ca să găurească pământul, să dea de petrol.

Femeia făcu ochii mari.

Dar Clemansa continuă liniştită:

— Da, da. Un burghiu uriaş, cum ar veni sapa la sondă. Ca să sfredelească pământul. Eu nu mă pricep aşa de bine la treburile astea – se scuză ea, răsfăţându-se.

— Şi a reuşit?

Clemansa, ca să nu răspundă, ia cotoiul în braţe:

— Îl cheamă Dagobert. Nepotul nostru l-a botezat ca pe un rege.

Femeia se întreabă dacă „nepotu” nu-i Victor, tânărul de care cumnatul ei i-a vorbit cu atâta năduf. Şi începe să-l înţeleagă. Cum să se încuscrească Petre cu pupăza asta vopsită ca un ou de Paşte, sau cu cioara de la fereastră, care poartă pe piept o cruce ca de episcop?

Dar Clemansa voia să aducă vorba despre piesa de teatru a lui Mac. Şi, la urma urmei, de ce o tot pândea Elena? N-avea voie să schimbe şi ea o vorbă cu un om? Când trăia bietul Mac, putea să stea de vorbă cu cine voia. Nu se temea nici de glumele Artemizei, nici de înfumurarea Elenei, nici de obrăzniciile lui Victor. Acum.

— Poate că aţi auzit despre soţu'. A scris şi în jurnal. A inventat ploaia.

Cumnata lui Barotă se dă puţin înapoi şi o priveşte mai atentă.

— Adică, să plouă tocmai când e nevoie – o lămureşte Clemansa.

— Aşa da. Altminteri, ploaia e cunoscută de pe timpul lui Noe.

— Sigur. Numai că Mac. Bietu' Mac. Soţu. Dacă nu se prăpădea, sărăcuţu'. La început slăbea. Nu ştiam de ce slăbeşte. Pe urmă s-a-ngălbenit. Dar cine să se gândească? Mai întâi, ficatu'. Şi soră-mea văd că tot aşa. Gălbenare.

În clipa aceea se auzi o tuse puternică, ţipete de copii, zăngănit de chei. Clemansa sări în picioare, sprintenă. Clipea de parcă o supăra soarele şi nu ştia ce să facă. Să stea? Să plece? În poartă apăruse Barotă cu un băieţel în braţe şi cu o ceată de copii după el.

— Stai să-ţi ridic puţin pleoapa. Hai, că te-am dus în braţe destul. Hai, măi omule, că doar n-o să rămâi cu praful în ochi.

Ceilalţi stăteau smirnă şi cu gura căscată.

— De ce n-aţi avut grijă de el? Cum adică? A fost firul de nisip mai şmecher ca voi? Şi le arată pe vârful batistei: Uite cât este de mic şi voi cât sunteţi de mari! Şi, săltând în braţe bondocul:

— Acum eşti mai uşor. Aşa-i că nu te mai doare? Nu pune mâna la ochi. Hai să te spăl pe mâini.

Pe Clemansa o surprinse, ca şi întâia dată, capul acela cu părul alb, zbârlit parcă de vânt. I se pare de fiecare dată altfel. Uite cum îi râd ochii în cap. Uneori sunt galbeni ca ai motanului, alteori parcă te bănuiesc, parcă te silesc să-i mărturiseşti adevărul. „Care adevăr?” se întreabă Clemansa. „Şi de ce mă fâstâcesc în faţa lui? De ce? Uite, vine spre mine.” Şi Clemansa se sperie ca la cinema, când maşinile de pe ecran parcă ar da buzna peste oamenii din sală. Dar Barotă, fără s-o bage în seamă, se opreşte în faţa cumnatei lui şi, voios, cu faţa scăldată în lumină, o sărută zgomotos pe amândoi obrajii.

— Mario, când ai sosit?