Capitolul IV

Camera cea mare a fetelor se prelungea cu o nişă, care avea o fereastră largă spre stradă. În faţa ei, lipită de perete, o masă acoperită cu stambă, care imita bine cretonul înflorat. La fel erau îmbrăcate perniţele de pe cele patru scaune în jurul mesei. De o parte, un bufet tot alb, de brad, din care se putea trage o tăblie; deasupra, câteva rafturi pentru ceşti şi farfurii. De cealaltă parte era o chiuvetă, lângă o măsuţă pe care se afla un reşou de aragaz. Mica sufragerie era despărţită de odaia propriu-zisă prin draperii din acelaşi material ca şi husele care acopereau cele două divane înguste, puse cap la cap, ocupând toată lungimea peretelui. Deasupra, un raft cu cărţi. O oglindă scoasă dintr-un dulap vechi era prinsă cu patru şuruburi pe peretele alăturat. Deasupra ei, câteva fotografii tăiate din ziare şi înrămate simplu. În mijlocul odăii, o masă rotundă şi două fotolii de pai.

— E bine că aveţi dulapurile în perete – observă Maria de fiecare dată când vine. Şi priveşte împrejur încântată. Raftul ăsta de când îl aveţi?

— Musai acum să le mai fac două – şi, arătând masa încărcată cu cărţi:

— Uite ce-au mai strâns. Eu credeam că mobila de paie se ţine în grădină. Dar Voica, cu gărgăunii ei, face numai cum ştie ea

— Ţi-ai găsit şi tu naşul.

— La-nceput, am vrut să le duc în curte. Dar ce, m-a lăsat? „Ce-ai cu ele, leule?! Sunt vesele şi uşoare. Când am să ajung la Operă, astea am să le arunc pe geam şi am să-mi pun mobilă ca în palatele Dogilor.” Se crede Julieta, Desdemona, Tosca. Mi-a adus şi oala asta de pământ. Era pe undeva, prin pivniţă. Mirosea a varză. A spălat-o Geta, a opărit-o şi uite-o plină de crengi înflorite. Au văzut-o pe nebuna de sus că despoaie pomii şi, hop şi ele, ca maimuţele!

Maria, cu ochi curioşi de copil, umblă de colo până colo şi descoperă chitara atârnată în perete.

— A luat-o Voica de ocazie, spune Barotă, îmbufnat. La Voica toate sunt „ocazii”. Dar, când o prinzi n-are-un ban. Vorba aia: cinci câştig, zece mănânc. N-am să dau, n-am să iau, ce-mi rămâne pun deoparte.

— Bine c-aţi scăpat de vechituri. Uite, ţi-au înrămat şi fotografiile, ce mai vrei? Şi Maria, apropiindu-se, citi rar rândurile pe care le ştia pe de rost: „Fraţii Barotă din echipa care a descoperit paragelul”, aici sunteţi cu toţii. Aici, tu cu Matei.

Barotă, după ce-şi scoase haina, îşi suflecă mânecile cămăşii şi începu să-şi spele mâinile, faţa. Maria îi pregăti prosopul.

— O să-ţi fie urât când or pleca fetele.

— De ce să plece?

— Ei, asta-i bună. Geta se mărită…

— Geta?

— Se întunecă Barotă. Şi tot frecându-şi mâinile:

— Te pomeneşti c-ai venit să vezi câţi oaspeţi am poftit, ca să ştii câte păsări să tai, câte vedre de vin să aduci.

Şi, totuşi, se simţea bine că o vedea aici pe Maria, scoţând lucruri din coş, trebăluind ca la ea acasă. Dacă i-ar spune ce s-a-ntâmplat azi! Dar de ce s-o necăjească? „Ştie ingineraşul ăsta cine sunt eu? De unde să ştie?” Şi privirea lui Barotă se îndreaptă instinctiv spre fotografia agăţată pe perete.

— Prea se uită repede toate, Mario. Îţi apare fotografia în ziar, te laudă lumea, te sărbătoreşte şi, a doua zi, gata! Fiecare se bate cu tine pe burtă. A treia zi, totul s-a uitat. Ba îşi îngăduie un băieţandru.

— Care băieţandru? Ce-ţi tot freci mâinile, omule? Anton – la fel, şapte piei ia de pe el. I-am spus-o chiar azi: barem frate-tu când se spală, se cunoaşte, că-i roşcovan, alb, dar tu parcă eşti dat cu baiţ.

Barotă îşi scoate cămaşa, aplecându-se cu capul sub robinet, ca să-şi răcorească ceafa. Dacă ar fi tot aşa de uşor să toarne apă rece peste sufletul lui. Oare ingineraşul o să vie să-i ceară mâna Getei?

Barotă se freacă cu prosopul de pânză aspră, lucrat cu arnici roşu pe margini.

— Mai am patru la fel – spune Maria: două pentru Geta, două pentru Voica.

Barotă trase din cui o cămaşă curată. Cumnată-sa îi cunoştea fiecare gest, „Ce-o fi cu el? Nici n-a-ntrebat de Anton, de băieţi, de copii. Nu-i sunt toţi boii acasă. Nimeni nu-i mai intră-n voie şi îşi iese din fire pentru te miri ce.”

— Ascultam deunăzi la radio ce succes a avut ansamblul de cântece şi dansuri în China. „D-aia o fi Petre aşa fudul de la o vreme” – a zis Anton.

— Numai prostul e fudul – o repezi Barotă.

— Crezi că Voica se mai gândeşte la Tudor? Îl socoteam ginerele meu. Pentru ea s-a lăsat de meserie şi a-nceput să ţopăie. Un electrician bun se face dansator de dragul ei. Şi acum el e în China şi ea umblă prin cârciumi cu Victor! Fata mea la cârciumă! Ce zici, Mario?

— A fost şi ea o dată.

— Nu le mai acoperi ca o cloşcă. Tu le-ai alintat.

Ingineraşul vine în seara asta s-o ceară pe Geta.

— Să fie într-un ceas bun!

— Crede că lumea a-nceput cu el. Noi, ăştia cu părul alb, nu mai ştim nimic. Habar n-au mucoşii ăştia ce-am făcut noi, pentru ca ei să aibă acum diplome şi să le pice totul mură-n gură!

— Nu prea le pică. Mă uit la Mircea al meu cât se omoară cu învăţătura.

— Dar în ce condiţii! Dacă n-am fi fost noi, atunci.

— Atunci şi-atunci!

Barotă se uită la cumnata lui şi parcă n-o mai recunoaşte. Mamaruca, răbdătoare, bună, parcă-l înfruntă. Nimic nu mai e ca altădată.

— Tu vrei statuie pentru „atunci”. Nici un băiat nu mai e bun să-ţi fie ginere. Pentru Geta, îl vrei pe Matei fiindcă te ştie „de atunci”.

— Vreau să ştiu pe ce mâini îmi dau fata. Vreau un om care să aibă grijă de ea când eu n-am să mai fiu. Getei îi trebuie un bărbat aşezat, chibzuit, care s-o ocrotească. Cine mai e ca Matei?

— Dar ea îl iubeşte pe Horia. Doar nu pui frâu la inimă, aşa, ca la motor! Nu iei inima în mâini cum ai lua volanul maşinii. Apeşi pe direcţie şi pe-aci ţi-e calea. Geta are douăzeci de ani. Ce cauţi tu cu ciubotele tale în sufletul ei? Tu ţi-ai croit viaţa cum ţi-a plăcut. Las-o să şi-o trăiască şi ea după inima ei.

— Nu intru cu ciubotele, Mario, intru cu socoteală, cu chibzuinţă, cu şcoala vieţii.

— Zi mai bine cu socotelile tale, care nu se potrivesc cu ale ei. Eu ştiu ce vrei tu pentru Geta. Să vedem ce vrea ea!

— E încăpăţânată ca un catâr. Horia şi Horia.

— E îndrăgostită, Petre. Tu nu mai ştii ce-i asta? Ce-i cu Ioana? De ce nu te-nsori cu ea?

Barotă tace. În minte-i vine chipul smead al Ioanei, aşa cum i-a apărut cu un an în urmă. Venise să fure flori din curte. Elena o prinsese de fustă şi-i striga: „Hoaţo!” Fata a coborât din pom. El a pus mâna pe umărul ei: „E logodnica mea!” Şi, luând-o de braţ a ieşit pe poartă cu ea. În capul străzii, la lumina felinarului, când se pregătea să-i tragă un perdaf, îi văzu ochii trişti, faţa mică, obosită. „Stau cu coşul în piaţă – îi spusese. Când ai nevoie de flori, să vii să-ţi dau gratis.” Iar el, bătând-o pe umăr: „Ai grijă, să nu mai faci năzbâtii de-astea! Poate să sară un câine să te muşte.” „Ce să fac? Am doi copii.” „Şi bărbatul?” „Şi-a găsit alta.”

Barotă stătea la fereastră şi părea că urmăreşte norii care se adunau. Dar nu vedea nimic altceva decât seara aceea îndepărtată, ochii mari ai Ioanei, dinţii ei ca o dâră albă de lumină, n-auzea decât glasul ei pătimaş: „Arză-l-ar focu'!”

— Ia spune, Petre, de ce nu te-nsori? Ioana e o femeie de treabă. Te pierde din ochi. Ce-ai de gând?

— S-a înapoiat omul ei.

— După un an?

— După doi.

— Şi l-a primit?

Indignată, Maria se scoală în picioare, apropiindu-se de cumnatul ei. Parcă nu-i venea să creadă.

— Am îndemnat-o eu să se împace.

— Nu mai ţii la ea?

— Nu ţiu?

Era atâta deznădejde în întrebarea asta, că Mariei i se frânse inima. Dar vocea lui Barotă redeveni aspră.

— Copiii nu-s vinovaţi. S-a întors tatăl lor.

— Dar a lăsat-o cu un copilaş bolnav în spital, cu altul în braţe. I-aş suci gâtul. Ioanei nu-i e silă de el?

— A ascultat de mine. Eu le arăt femeilor numai prietenie. Când îmi pomenesc de măritiş, le spun: „Am două neveste: Geta şi Voica.” Şi pe urmă, tu ştii, Mario, eu nu iau în serios femeile. Ca să nu-şi râdă de mine. Când eram mic, copiii îmi strigau în cor: „Cârnu fără nas moare de necaz”. Când cineva mă alinta că am ochi frumoşi, mama spunea: „Ochi de capră înecată.” Ca să nu urlu când băga pieptenul în părul ăsta încâlcit, băga în el foarfeca cu care tundea oile. Zulufii creşteau repede, se risipeau pe frunte, mă uitam chiorâş printre ei şi-o auzeam: „Zbanghiule, creţule, borţosule.” Şi eu, Mario, am rămas cu o îndoială. Când mă plăcea o fată, ziceam că minte. Cu Anişoara a fost altfel. Ba nu, nici atunci. Parcă nu-mi venea să cred că-i sunt drag, chiar aşa cum spunea ea. Şi plăcut.

— Voica e Anişoara leită. Numai ochii i-a luat de la tine. Parcă-s ochi de motan – galben-verzui.

— Geta are privire de catifea, ca Anişoara.

— Frumoase fete ai, Petre. Noroc să aibă!

— Norocul ni-l facem singuri.

Apa dădea în clocot. Barotă scoase faţa de masă din sertarul dulapului şi-o întinse. Se vedea că e obişnuit cu gospodăria.

— Lasă, omule, că pregătesc eu tot ce trebuie.

— Ba stai colea. Mario, şi te odihneşte. Ştii că mie-mi place să fac totul singur. N-am vrut ca fetele mele să simtă că n-au mamă.

Şi Barotă mai turnă apă în ceainic.

El nu ştie dacă-s frumoase sau nu fetele lui. Ştie doar că-s fetele lui, viaţa lui, bucuria lui, grija lui de fiecare clipă. Ce nefericit a fost când s-a prăpădit băieţaşul! Ca să nu se dea bătut, şi-a ferecat necazul cu grijă şi s-a lipit şi mai mult de fetele lui. Barotă nu-şi dădea seama că instinctul lui de posesiune paternă, hrănit de nevoia de afecţiune, poate şi sacrificiile care de multe ori au depăşit forţele lui, crescuse nemăsurat, devenise tiranic. „De ce întârzie Geta? Voica, sau e la Conservator, exersează, sau la Operă. Cine mai poate s-o ţie din scurt?”

Pe Maria o izbi îngrijorarea de pe faţa cumnatului ei. Înţelegea cât de singur s-ar simţi dacă fetele ar pleca de lângă el, amândouă.

— Petre, o mai ţii minte pe Ecaterina? Ştii că nu s-a măritat. Eu cred că tot pe tine te aşteaptă.

Barotă îşi aminteşte de o fată cu strungăreaţă.

— Avea haz. Era peltică.

Ecaterina, rihtuitoare la cizmărie, venise la el cu ziarul în care apăruse fotografia lui pe prima pagină. „V-am recunoscut numaidecât” – a şuierat printre dinţi. Era aprinsă la faţă. Ochii îi sclipeau ca la un şoricel. Dar şi până atunci nu era zi să nu-i iasă în cale. El, om de aproape patruzeci de ani, ea, abia douăzeci. Venea şi se juca cu fetele lui, le gătea ca pe nişte păpuşi mari. Le făcea sandale din resturi de piele. A rămas trăsnit când Maria i-a spus: „Ecaterinei i-a căşunat să se mărite cu tine. I-ai căzut cu tronc, uite-aşa.” El se credea bătrân. Maria nu contenea: „E cuminte, vrednică, i-s dragi fetiţele, eu zic s-o iei.” Atât le-a trebuit drăcoaicelor, s-audă! Pe unde or fi fost pitite? În seara aceea s-a pomenit cu ele pe genunchi: „Câţi m-a tras de păr. Câţi e rea.” „Nu minţi, Getuţo!” Parcă o vede pe Geta cu ochii ei mari, castanii, cerându-i ajutor Voicăi: „Şi dacă nu ne-a tras, ce-i?” îl întreba Voica, înfiptă. „Dacă nu ne-a tras, o să ne tragă. Şi gata. Şi o să ne bată.” „De unde ştii tu, Voichiţă?” „Ştiu. Mamele vitrege trag copiii de par.” Şi, luându-l de gât ca nişte muieruşte: „Mai bine să ne iei pe noi, leule! Ne mărităm noi cu tine.”

Şi iată cum Ecaterina, ghiocel răsărit în sufletul lui după o iarnă cumplită, a fost smuls de mâinile Getei şi Voicăi, strivit de picioarele lor dolofane. Despre Ioana nu le-a vorbit. A tot amânat. Abia acum, de curând, s-a simţit tras ca de nişte telegari care-l duceau la întâlnire cu primăvara. Într-o zi era gata să-i spuie: „Să se mărite fetele şi te iau de nevastă, Ioano.” Dar i-a luat-o ea înainte: „S-a întors bărbatul meu.”