Capitolul V
În autobuzul aglomerat la ora aceea, cam pe la cinci după-amiază, Geta se grăbea să coboare înaintea tuturor, când un camion se opri de-a curmezişul, punându-i răbdarea la încercare. În mulţimea care traversa bulevardul zări silueta lui Horia. Getei îi bătu inima repezit. Ar fi vrut să poată deschide uşa maşinii, să sară înainte de a ajunge în staţie. „Uite – spune cineva – fluieră miliţianul şi ei habar n-are.” Geta îşi dă seama că e vorba de Horia. De ce o fi traversat?
Autobuzul înainta supărător de încet în urma camionului şi privirea bărbatului care o urmărise tot timpul o stingherea. „E în stare să vie după mine. Ce bine că mă aşteaptă Horia! Numai de-ar fi acolo! Poate că a traversat să-şi ia ţigări!” În sfârşit, uşa se deschide şi Geta porneşte spre chioşcul de ziare, locul întâlnirii. Inima-i bate. Horia e cu ziarul desfăcut, citeşte cufundat. Getei îi piere bucuria, zâmbetul. Îl vede ridicând privirea spre cer, de parcă de acolo ar trebui să pice fata pe care-o aşteaptă. Cerul se înnourează. Geta se apropie atât de mult, încât ar putea să-i scoată caietul din buzunarul bluzei de balon. Întinde mâna. Dar el i-o prinde.
— Hoţii!
— Vai, cum m-ai speriat, Horia! E fermecată, ca de obicei, de apropierea lui.
— Cum de-ai simţit? Şi, uitând de supărare, îi surâde cald.
— Caietul ăsta e legat cu fire electrice de inima mea.
— Şi de cine-ţi pasă mai mult?
Horia o ia cu braţul de talie şi o pornesc pe bulevard în sus.
— Nu mi-ai răspuns.
— Când te-am cunoscut, am avut un şoc. Şi, simţind că Geta se îndepărtează, o strânge mai tare.
— Ne-am înnourat, domnişoară? Ia spune, Roşculeţ, cu cât la sută mă iubeşti mai puţin în clipa asta?
— Cu sută la sută.
— Foarte bine. Am vrut adevărul, îl am. Şi acum, spune, ce te-a supărat? Hai, curaj!
— Îmi dai tot felul de nume caraghioase.
— Prima piesă pe care am văzut-o a fost Fântâna Blanduziei. Aş fi vrut să mă îndrăgostesc, s-o cheme Geta.
— Şi înaintea mea n-ai întâlnit-o?
Din pricina vehiculelor care treceau, Horia poate că n-a auzit întrebarea.
— La ce te gândeşti, Horia?
— La Tutuleanca mea. La început nu puteam să spun „tu”, fără să mă bâlbâi. Tu – tu. Ca să ies din încurcătură, ţi-am spus Tutu.
— Acum nu te mai fâstâceşti. Eşti îndrăzneţ, sigur de tine, prea sigur. Asta nu-i place tatei.
— Tatăl tău nu mă cunoaşte.
— Nici eu nu te cunosc, Horia.
— Nu-i nimic, avem timp. Toată viaţa.
— Nu crezi că ar fi bine să ne cunoaştem înainte?
— Ce înţelegi prin „înainte”? Înainte de ce? Ce bine-ţi stă când roşeşti. Tutu, iubita mea, spune, crezi că ofiţerul Stării Civile va pecetlui soarta noastră? Ea s-a pecetluit în tramvaiul 3. Acolo te-am văzut prima dată. Habar n-ai, nu-i aşa? Erai palidă, obosită, părul îţi cădea încâlcit pe frunte, nu se vedea decât cuta dintre sprâncene. Faţa, îngustă, albăstrie, câţiva pistrui; ţineai în mână o garoafă roşie. Cine ţi-a dat-o, sau cui o duceai?
— Eram urâtă?
— Nu ştiu cum erai, dar aveai două luminiţe în ochi, două licăriri triste, ca două candele mici. Aş fi vrut să fie ale mele. Şi tocmai când credeam că le-am pierdut, m-am pomenit cu tine la fabrică.
Geta respiră cu nesaţ mireasma florilor. Vântul apleacă spre ea ramurile copacilor. E fericită.
— Acum luminiţele sunt ale mele.
— Şi nu-ţi mai dai seama că sunt urâtă. Ei bine, Horia, să ştii că în autobuz cineva a spus: „Ce fată frumoasă!”
— Eu te-am făcut frumoasă.
— Să nu audă tata. Ieri m-a întrebat de ce vreau să mă mărit cu tine. Tata nu-nţelege de ce.
Horia o-ntrerupe violent:
— Nu-i nevoie să înţeleagă tata de ce vrei să te măriţi cu mine!
— Tata ne-a crescut cu greutăţi, pe care tu nu ţi le-nchipui, Horia. De dragul nostru nu s-a mai însurat. Şi era tânăr, atunci.
— Rău a făcut. De-aia e ursuz.
— Tata ursuz? Şi, fără să-şi dea seama, Geta se desprinse de braţul lui.
— Nu-l cunoşti.
— Îl cunosc foarte bine. Ieri am intrat în atelier, când Barotă, lângă maşina de tăiat tablă, spunea şlefuitorilor: „Pun aici mâna dacă reuşeşte inginerul.” – „Nu vreau să am socru ciung!” – am spus.
Geta zâmbeşte fericită:
— Tata ne aşteaptă.
— Geta, nu insista. Te rog, azi nu. Să mergem să mâncăm ceva. Închipuie-ţi: până la ora asta n-am luat masa.
— De o săptămână aud acelaşi cântec.
— Nici o fată din lume nu admite să-ţi fie foame când eşti amorezat. Dacă mănânci cu poftă o ciorbă de perişoare. Înseamnă că n-o iubeşti.
— Ai cunoscut multe fete?
— Le-am uitat pe toate, când ai apărut tu. Tutu.
— În fiecare zi îi spun tatei că o să vii la noi.
— În fiecare zi încerc în faţa oglinzii: „Tovarăşe Barotă, am onoarea să vă cer mâna fiicei dumneavoastră. Vă rog, tovarăşe Barotă, să-mi acordaţi. Vă rog să-mi faceţi deosebita cinste.” Mai am nevoie de o repetiţie generală. Mâine mă prezint cu gambetă, mănuşi albe şi flori.
— Lasă glumele, Horia.
— Atunci să-ţi spun ce s-a întâmplat azi: Am găsit pe tablă scris cu litere de-o şchioapă: „Lustruirea electrochimică a metalelor, anul 2000”. Am şters 2000 şi am pus data de mâine: 15 mai 1955.
— Chiar mâine, Horia? De ce nu mi-ai spus? Trebuia în prima clipă.
— Erai bosumflată.
— Te-am văzut din autobuz. Un camion ne împiedica să ajungem în staţie. Uşile nu se deschideau. Îmi venea să sparg geamurile! Şi tu citeai ziarul, nepăsător.
— Voiam să văd cum s-a terminat meciul.
— E totuşi primul lucru pe care trebuia să mi-l spui, dragul meu. Totul e pus la punct? Eşti sigur c-ai reuşit?
— E primul lucru care trebuia să mă-ntrebi, „draga mea”.
— Nu sunt draga ta?
— Ba da.
Era şi o oboseală şi o urmă de ironie, care o înspăimântau în acest „ba da”.
— Horia, ce-i cu tine?
— Mâine îi invit pe şlefuitori la mine în laborator. Am stat până la ora asta ca să pun totul la punct. Acum mergem să sărbătorim taiorul tău. Îţi stă foarte bine. Totul e albastru şi nou-nouţ. Şi tu eşti a mea.
O luă de mână şi începu să alerge cu ea. Parcă zburau. Apoi, încetinind pasul:
— Ah, birocraţia asta, ce pacoste! Aş renunţa şi la masă, cu toate că mor de foame, şi m-aş duce acum cu tine la ofiţerul Stării Civile să terminăm povestea.
Geta, cu firea ei închisă, chibzuită, lentă, era vrăjită şi speriată în aceeaşi măsură. Se simţea atrasă de entuziasmul lui Horia şi era nemulţumită în acelaşi timp. Se gândeşte la Voica şi la Victor. Ce uşor e să dai altuia sfaturi: „Lasă-l!” Dar dacă ar trebui ca ea să se despartă de Horia? Nu, asta i se pare cu neputinţă. E altceva. De ce altceva? Voica îl iubeşte pe Victor. Ea îl iubeşte pe Horia. Te poţi vindeca de o iubire adevărată? Şi de ce să te vindeci? Doar nu e o boală. E o flacără care, dacă s-ar stinge, te-ai stinge şi tu. Dar poate că Voica nu iubeşte aşa. În viaţa ei, muzica ocupă prea mult loc, Conservatorul, singura ei preocupare. Să cânte pe scena Operei e visul ei.
— Ce-nseamnă să terminăm povestea, Horia? Nu-nţeleg.
— E vorba de o fază care nu-mi place. Ne plimbăm pe străzi, ne sărutăm pe furiş, prin grădini, prin parcuri, seara ne despărţim. De ce? Vreau să fii a mea, muierea mea. Înţelegi?
Geta se apropie iar de el. Nerăbdarea lui, instinctul lui de posesie o tulburau. Chiar şi cuvintele astea: muierea mea, îi plăceau. Îşi amintea vocea, tonul implacabil al tatălui ei când le-a vestit că Ioana s-a întors la bărbatul ei: „E muierea lui.”
— Tata ne aşteaptă, Horia.
— Cine ştie.
— Când ai să-l cunoşti mai bine, o să ai cu totul altă părere despre el. De altfel, semănaţi.
— Nu cred. Că n-are încredere în mine, treacă-meargă, dar că nu-şi dă seama ce importanţă are lustruirea electrolitică a metalelor, că nu-i alături de mine în împrejurarea asta şi face sat cu unii dintre şlefuitori, şi singurul lui argument e că: de când lumea, se lustruieşte cu mâna – asta mă scoate din sărite. Hai, Roşculeţ, e un restaurant pe marginea lacului. Uite Crai-nou! Vreau să-l văd cum se oglindeşte în apă. Şi să ne dorim ceva. Dacă pui mâna pe aur şi te uiţi la Crai-nou, şi-ţi exprimi o dorinţă. Părul tău e de aur. Lâna de aur. Argonauţii nu au găsit-o. Eu sunt mai norocos.
Oare Horia a uitat că i-a făgăduit să vină să vorbească cu tatăl ei? Era pentru el un lucru aşa de puţin însemnat s-o ceară în căsătorie?
— Roşculeţ, azi n-am mâncat. Mi-e foame…
— Ce dezordonat eşti, Horia. Eu am fost la croitor, dar tu? În fiecare zi te aud: azi încă n-am mâncat. Vino la noi, tata ne aşteaptă. O să vorbim în linişte. Ai să vezi cum are să se bucure tata. Şi pe urmă, ştii, e singur. Tata e obişnuit să bea ceaiul cu noi, când se înserează. Voica exersează acum până târziu seara la Conservator, şi pe urmă se duce la Operă. S-a împrietenit cu casieriţa şi-i dă bilete. Sunt sigură că tata a pus de ceai, a prăjit pâinea. Să vezi cum pregăteşte totul cu plăcere, cu răbdare.
„Cu aerul ăsta de miel blând, e încăpăţânată ca un catâr”, gândeşte Horia şi e hotărât să reziste.
— Azi nu. Sunt preocupat, obosit. Am stat patru ore să pregătesc electrolitul. Mâine le arăt şlefuitorilor experienţa mea. Pe urmă tatăl tău o să stea altfel de vorbă cu mine.
— Sunteţi la fel de orgolioşi, vă simţiţi jigniţi pentru te miri ce. Nu mai ştiu în ce împrejurare, ai fost împotriva lui. Şi, deodată ne vede împreună, mereu împreună.
— Şi sunt mai prejos de aspiraţiile lui? La urma urmei eşti o fiinţă vie, stăpână pe destinul tău.
Geta simţea că e momentul să-i vorbească de Matei. Amânase destul. Nu are nimic de ascuns, totul s-a petrecut la lumina zilei. Şi totuşi şovăie. „Sunt sigur că n-ai să-mi ascunzi niciodată nimic”, îi spusese Horia la început, Dar asta însemna ca pe viitor să nu aibă nici un secret faţă de el. Trecutul îi aparţinea. Horia nu exista. Era liberă. Atunci, de ce n-a îndrăznit să-i arate fotografiile din munţi? Pentru că era peste tot cu Matei şi nu ştia care va fi reacţia lui Horia. Şi Geta, uluită, îşi dă seama că omul pentru care şi-ar da viaţa e un necunoscut.
— Tata mă socotea logodită.
Cuvintele astea s-au rostogolit de pe buze aproape fără voia ei. De obicei, le sucea pe toate feţele şi până la urmă renunţa. De la tata a învăţat exigenţa faţă de cuvântul rostit. Numai că tatăl ei avea răbdare, n-o slăbea din ochi până nu-i răspundea. Pe când Horia era grăbit, distrat şi ea îşi găsea greu cuvintele.
Horia se opri şi o privi atent. Ochii lui, ca nişte frunzuliţe cu puncte aurii, deveneau uneori de un verde crud. Buzele subţiri, pe care plutea de obicei un zâmbet glumeţ, căpătau o mişcare de linie oblică, o intimidau.
— Te socotea logodită? Şi, privind cerul cu nepăsare:
— Vine ploaia.
— Eşti supărat, Horia?
— Nu. Mi-ai spus că te-ai înscris la Şcoala sportivă, fiindcă te atrăgeau munţii, viaţa în aer liber. Voiai să te caţări cu frânghiile, iarna să schiezi. Dar într-o zi ai renunţat, ca să urmezi matematicile prin corespondenţă. De ce?
— Mi-am dat seama că nu am destulă rezistenţă ca să devin alpinistă. În sport, nu sunt bune jumătăţile de măsură. Nu ajunge perseverenţa, voinţa, trebuie să ai rezistenţă fizică, talent.
— Să nu crezi că un matematician netalentat ajunge prea departe!
— Eu nu vreau să ajung un matematician, ci o profesoară de matematică sau de aritmetică. Îmi plac copiii.
— Şi în fabrică de ce-ai întrat?
— Ca să nu mai fiu în sarcina tatei. Era un fumător pătimaş. Nu se mai îndura să-şi cumpere tutun; el spune că-i face rău. Tuşeşte, e adevărat, dar eu sunt sigură că a vrut să facă economii pentru noi. Îi plăcea să ia o ţuică cu un prieten; a renunţat. A devenit socotit până la zgârcenie. Pentru noi. Voica a intrat la Conservator. Trebuie s-o ajutăm.
Ar mai trebui să-i spună: „Matei m-a ajutat să intru la Şcoala sportivă. Era un alpinist pasionat şi îl admiram grozav. Aveam şaisprezece ani şi eram îmbătată de aerul tare al munţilor, de schi, de zăpadă, de primejdie, de viteză.” Dar despre asta o să-i vorbească altădată. Ce curios i se pare că Horia n-o întreabă cu cine a fost logodită!
Geta se pomeni mergând înapoi, spre Piaţa Romană şi se însenină: „Vrea să vină la noi.” Dar în staţia de autobuz, Horia spune:
— Luăm maşina de-aici şi mergem la lacuri.
— Vine ploaia, Horia, nu vezi?
— Vântul alungă ploaia. O să fie foarte frumos. Sălciile despletite şi Crai-nou. În lac.
Geta n-ar şti să spună de ce unele clipe cu Horia erau pline de farmec, uşoare ca fulgul, altele apăsătoare, cenuşii, nesigure şi prevesteau furtuna. Se destrăma acum sufletul ei, aşa cum se destrămau norii înainte de ploaie.
Horia tăcea.
„Poate că aşteaptă să-i spun cu cine am fost logodită, cine e, cum îl cheamă, dacă l-am iubit.”
— Horia, nu pot să merg cu tine.
O înecau lacrimile. Ar fi putut să-i spună: „De când a murit mama, tata e trist când se întunecă, îi place cenuşiul-violet al amurgului, dar vrea să fim împreună. Acum sunt sigură că nu stă o clipă locului, toarnă mereu câte o ceaşcă de apă în ceainic, închide şi deschide fereastra să ia aer în piept, şi iar repară ceva, o priză, un scaun, o jucărie a unui copil din vecini. Se pricepe la toate şi pentru orice are răbdare.”
— Tata nu s-a însurat fiindcă noi nu l-am lăsat, înţelegi, Horia? N-am fi îngăduit o prezenţă străină între noi. Voica şi cu mine ne luam la întrecere, ca tata să nu se simtă singur. Mai ales acum, de când s-a despărţit de Ioana.
Ar fi vrut să-i vorbească lui Horia despre viaţa lor de familie, despre anii lor grei! Dar cum? Când? Se vedeau numai în grabă, în frânturi de clipe. Şi atunci nu ştiau unde să meargă. Să vadă un film. Să se plimbe prin parcuri, să intre în librării, în săli de expoziţie, muzee. Odată a chemat-o la el acasă. Dar ea s-a codit şi el n-a stăruit.
— Bine, Geta, atunci te conduc până acasă, dar să ştii că nu-mi plac încăpăţânările, îmbufnările, capriciile tale. De altminteri, aş vrea să ne luăm cât mai curând. Să te muţi la mine. Am o odaie ca o cabină de vapor. Cu un geam rotund. Şi o bucătărie cu un mic balcon. Deasupra noastră, cerul. La picioarele noastre, oraşul. Vrei să vii acum să vezi cum începe furtuna? Hai, Geta, vino la mine!
Geta simte că-i iau foc obrajii.
— Nu, Horia. Nu. Hai tu la noi. Ştiu că te plictisesc pomenindu-ţi mereu de tata. Dar între noi şi tata sunt legături pe care trebuie să le cunoşti şi tu. Mi-ai făgăduit că ai să vii azi. Să stai de vorbă cu el. Să-l cunoşti acasă la el. Ai să vezi: e vesel, bun, tânăr. Un copil mare. Câteodată aştept să se scuture ninsoarea de pe părul lui. Când era tânăr, avea părul roşcat, ca al meu. A încărunţit când a murit mama. A albit când a murit fratele meu. Avea numai un an.
Geta vorbea cu o căldură aproape maternă. Sufletul lui Horia oscila între o înţelegere plină de dragoste şi un ghimpe de gelozie: „A fost logodită şi nu mi-a spus. De ce?”
— Eu nu cred că un om poate să fie într-un fel la fabrică şi altfel acasă. Pe tineri îi priveşte pe sub sprâncenele stufoase, gata să-i muştruluiască sau să-i zeflemisească. I se tot pare că nu-i respectat, că el sau ei au dus greul şi noi huzurim. Dacă vrei să-i explici ceva, te repede: „mai pe scurt”, „am înţeles”. Dacă-i vorbeşti mai tare, îţi spune: „nu sunt surd”, şi aşa mai departe. Nu mai stărui, Geta, nu pot să vin. Mă va privi cu un zâmbet de dispreţ. De obicei, nu-mi pasă. Acum sunt nervos. Dacă am să-i spun că experienţa mea e pusă la punct şi mâine îi invit pe şlefuitori la mine în laborator, ca să vadă cu ochii lor. O să ridice o sprânceană, o să zâmbească ironic. Şi nimic nu mă scoate mai rău din sărite ca neîncrederea lui. Asta e. N-are încredere în mine, sau nu vrea să aibă. Preocupările mele nu-l interesează. Nici pe tine nu te interesează. Asta e mai grav!
— Eşti nedrept. De atâtea ori am stat de vorbă împreună.
— M-ai ascultat cu răbdare, dar nu cu interes. Nu cu încredere. Nu cu toată inima, nu cu toată dragostea.
Patima pe care Horia o punea altădată când susţinea ceva, acum avea un iz de ostilitate, care Getei nu-i scăpa.
— Fii puţin atent, Horia, adună-te. Ţi-am spus: Tata voia să mă mărite cu cineva la care ţinea foarte mult. ne socotea logodiţi.
— Să te mărite? Cum aşa, ca la turci?
— Izbucneşte Horia. Ţi-a găsit un ginere, s-au tocmit, s-au învoit.
Geta se opri şi se uită la el, ca la un om pe care-l vedea pentru prima oară. Numai tatăl ei ştia să fie uneori atât de brutal. Dar tatăl ei avea acest drept, pe când Horia.
— Să-ţi fie ruşine! Ce-nseamnă „s-au tocmit”?
— Adică s-a înţeles cu „logodnicul”: ce zestre îi dă, câte perechi de case, câte hanuri, câte moşii, câte vii. Câte ceaşcire. Câte prostire.
„Cum îndrăzneşte?” – se întrebă Geta şi, ieşindu-şi din fire:
— Matei e un maistru vestit! Specialist în petrol! În '48, după naţionalizare, a fost sufletul echipei care a descoperit paragelul. Şi, fiindcă Horia tăcea:
— Matei e alpinist. Schior. A luat o cupă.
Dar Horia privea copacii care se înfiorau de adunarea grea a norilor, frunzele, florile care se agitau.
— Matei! Ce nume!
— Nu-i urât!
— Cei patru evanghelişti au fost trei: Luca şi Matei. Şi, zâmbind acru:
— Matei, Matei. Apoi, schimbând tonul pe neaşteptate şi privind-o până în adânc, cu toată gravitatea:
— Geta, de ce nu te măriţi cu Matei?
Înduioşată, Geta îi luă braţul şi-şi vârî capul în umărul lui. Ce miraculos se topeau necazurile toate când îşi înfunda nasul, buzele, fruntea în umărul ăsta care-i aparţinea, în haina pe care o adulmeca, aşa cum un câine îşi adulmecă stăpânul. Simţea că-i a lui toată, că e de pe acum „muierea lui” şi, cu un sălbatec simţ de posesiune, îşi repeta: „E al meu, numai al meu!”
— Nu, nu, te rog, nu te pisici, Geta! Era un verb anume căutat pentru clipele când se alinta, când îşi vâra capul, faţa, la pieptul lui. Cine te-a învăţat să-ţi strângi părul în creştetul capului? Şi, scoţând cele două ace mari, lăsă să-i cadă pletele pe umeri, să i le bată vântul şi ploaia. Apoi, dându-i deoparte zulufii, desfăcuţi pe frunte, ca nişte franjuri, îi privi îngrijorat cuta dintre sprâncene.
— Cine ştie ce mai ascunzi aici?
Norii se adunaseră grei. Horia stătea în faţa ei fără să-i pese de trecătorii, rari de altfel, foarte grăbiţi.
— Geta, oamenii pe care-i preţuieşti şi-i admiri pot fi mulţi. Dar pe care să-i iubeşti, cum te iubesc eu pe tine, tu pe mine.
Emoţia-l împiedică să urmeze.
„Dar dacă l-a iubit pe Matei cum a iubit-o el pe Genia? Dacă i-ar vorbi despre Genia acum? Va suferi? Ei şi? Va fi pedepsită pentru „Matei„. Dar de ce s-o pedepsească? Poate că şi ea a amânat, a aşteptat o clipă potrivită!”
— Tocmai asta nu înţelege tata: de ce te iubesc.
De data asta, ţinându-l de braţ, imprimând şi ritmul şi direcţia paşilor ei, îl conducea spre casă.
— Tata ne-a obişnuit de când eram mici să-i explicăm fiecare lucru. El ne-ntreba „De ce?” şi noi trebuia să ne gândim şi să răspundem. Câteodată e foarte greu să pui ordine în gânduri, în sentimente. Şi mai ales să-ţi găseşti cuvintele. Dar aştepta, şi cu răbdarea lui ne silea să-i spunem tot. Ei bine, acum nu mai pot să-i răspund. Nu ştiu de ce-mi place să fiu mereu lângă tine. De ce, când sunt lângă tine, nu-mi mai pasă de nimeni şi de nimic. Vreau să mă mărit cu tine, Horia. Cu nimeni altul. Voica e îndrăgostită de Victor, dar visul ei e să cânte la Operă, şi, dacă nu-i îndrăgostită, nu cântă bine. Adică aşa crede ea. Se teme de măritiş, de copii, de greutăţi. Eu vreau să fiu nevasta ta, să avem copii. Vreau să fiu profesoară, fiindcă-mi plac copiii. Uite, Horia, o picătură de ploaie pe nasul tău. Vezi că vine ploaia! A şi venit. Hai la noi. Sunt sigură că, dacă o să stai de vorbă cu tata, o să înţeleagă de ce te iubesc. Mă cunoaşte atât de bine! Şi-apoi, tata se pricepe să măsoare un om, să-l cântărească, să descopere ce-i bun în el. Să nu-i vorbeşti despre fabrică, despre şlefuire, ascuţire. Spune-i: „O iubesc pe Geta şi vreau să mă-nsor cu ea”. Şi o să plecăm vara la mare. Tata ne-a dus odată la Sfântu Gheorghe şi am văzut unde se varsă Dunărea-n mare. Dar eram mică atunci. Îmi pare bine că am să văd marea cu tine!
Niciodată Geta n-a vorbit atât de mult şi n-a fost mai convingătoare, mai caldă, şi totuşi Horia simţea că este peste puterea lui să stea de vorbă cu Barotă acum.
— Nu stărui, Geta, crede-mă. Nu mă poate suferi. E plin de el, îngâmfat.
— E tatăl meu! Şi Geta repetă cu o privire aspră, asimetrică, aproape sălbatecă:
— E tatăl meu!
Cerul e biciuit de fulgere de argint. Copacii se luptă cu vântul. Din capul străzii apar doi tineri. El, înalt, adus din spate, vrând parcă să protejeze fata de vântul care se ridică în vârtej. Nu se sinchisesc de furtună. Se opresc. Părul ei flutură ca o coadă de zmeu, care vrea să-şi ia zborul. Stau unul în faţa altuia. Tunetul nu-i sperie.
Elena, în aşteptarea lui Victor, răsuflă uşurată. Nu e el. Parcă vrea s-o ia în braţe. Ba nu, el a plecat cu paşii mari, ea a rămas neclintită. Parcă-i o trestie pe care o clatină vântul. Un fulger spintecă cerul din nou. Copacii parcă se umflă, se înfoaie, tunetele zguduie casa, strada, fata nu se mişcă din loc. Îi zboară părul, eşarfa.
Scena a fost urmărită la mansardă de Clemansa, la etajul întâi de Elena, la parter de Barotă. Clemansa vrea să închidă fereastra, dar cu toată frica de fulgere, tunete, îi redă Artemizei întâmplarea cu fidelitate de reporter sportiv:
— El a plecat. Ea a rămas pe loc, roşcata. Uite, parcă-i răstignită. Ba nu, se clatină. Parcă o bate vântul. Stai, uite că el se întoarce. S-a întors. O ia de braţ. A luat-o. Vine cu ea. Vin împreună. la noi.
— La noi?
— Se miră Artemiza.
— Fugi, soro.
— Au intrat în casă. La vecinul de jos.
Barotă rămâne câtva timp la fereastră, în lumina care se schimbă. Geta şi Horia au intrat pe uşă în holul comun. Ea îl roagă să aştepte o clipă, intră singură în odaie şi face câţiva paşi spre fereastră.
— Bună seara, tată. Horia e-aici. Vrea să-ţi vorbească.
— Ce cinste!
— Vrea să-mi ceară mâna…
— Ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
— Te rog să-l primeşti cum se cuvine.
— Când intră un om în casă la mine, ştiu cum să mă port.
Geta deschide uşa. Horia intră. E intimidat dar, ca să pară sigur de el, vorbeşte prea tare:
— Bună seara. Am venit să stăm de vorbă.
— Bună seara. Să vorbim mai încet. Şi, către Geta:
— Maria nu se simte bine, a aţipit.
— Mamaruca?
— Geta e fericită.
— A venit Mamaruca?
— N-ai chemat-o tu?
Geta, fâstâcindu-se:
— Da, dar nu mi-a spus că vine chiar azi.
— Vrea să se opereze de apendicită, dar s-o mai vadă un doctor.
— Îi cunosc pe toţi chirurgii – spune Horia cu o convingere care-l face pe Barotă să zâmbească ironic.
— Chiar pe toţi?
— Au nevoie de mine, le repar aparatele de raze, frigiderele. Şi, fiindcă Barotă tăcea:
— Sunt colaborator la reviste medicale. Redactez anumite inovaţii.
Geta se îndreptase spre colţul unde aţipise mătuşa ei. Tare i-ar face bine s-o ia Mamaruca în braţe, ca pe vremuri, şi ea să-i spună tot ce o apasă pe suflet! „Cum a fost în stare Horia să plece aşa şi să mă lase în stradă, să-mi întoarcă spatele şi să dispară? Bine că s-a înapoiat. Altfel, totul s-ar fi terminat chiar acum între noi şi pentru totdeauna.” Dar clipele acelea nu le va uita. Cerul se întunecase deodată, ca şi cum un bec uriaş s-ar fi stins. Îl iubeşte atât de mult? De ce? Tata are dreptate când o întreabă: „Îl cunoşti? De cât timp îl cunoşti? Îl iubeşti? De ce? Cum îl iubeşti, dacă nu-l cunoşti de ce-l iubeşti?”
În faţa oglinzii întunecate, se privea fără a se recunoaşte. Părul încâlcit nu mai avea nici culoare, nici strălucire. Ar fi vrut să-l pieptene, dar nu era în stare să ridice braţele. Îl auzea pe Horia vorbind fără să ţină seama că doarme prin apropiere cineva, era sigur de el, sprinten, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic cu câteva clipe înainte.
— Am propus ca pentru generalizarea unor anumite inovaţii să colaboreze tehnicienii din fabrica noastră împreună cu medicii.
— Ce-nţelegi dumneata prin generalizarea anumitor inovaţii?
— Îl întreba tatăl ei, ca la examen.
— Redau rezultatele certe obţinute, adică le prezint în aşa fel încât să le-nţeleagă oricine; circulaţia să fie cât mai răspândită.
Urmă o tăcere care o nelinişti. Geta se îndreptă într-acolo. Tatăl ei stătea cu spatele la Horia. „Cum e în stare?” Nu. Tata închide fereastra. Horia, în picioare, se uită la ea, dar parcă n-o recunoaşte.
— Văd că Mamaruca a adus o mulţime de bunătăţi. Spune, ca să curme tăcerea.
Iar Barotă, cu neaşteptată voie bună:
— Mere, brânză, caltaboşi, ce de bunătăţi în coş. Mai departe, cum e, Getuţo? Cum spuneaţi voi când eraţi mici?
— Şi din ele, Mamaruca are/Să ne facă de mâncare. /Şi plăcintă ne va face/Tot ce ştie că ne place.
Îl înduioşau sforţările pe care le face fata lui, ca să aducă o destindere şi era gata s-o ajute. Dar Horia, în înţelegerea asta de familie, se simţea şi mai stingher. Geta îşi dădea seama că veselia tatălui ei e forţată. Stătea iar cu spatele la ei şi tăia pâinea pe un fund de lemn, aşa cum ştia el, fără grabă, cu toată atenţia, ca nu cumva o felie să fie mai groasă ca alta.
— Să pui pe masă, Getuţo, tot ce mai trebuie. Uite apa fierbe. Să bem un ceai.
Horia se gândea: „La urma urmei, n-am să lungesc vizita asta. Am să-i spun bătrânului că vreau să mă însor cu fata lui şi să terminăm povestea.” Şi, fiindcă Barotă continua să taie pâine:
— În mâna dumitale stă pâinea şi cuţitul – începu Horia pe ton de glumă.
— Aşa se şi cuvine, răspunse Barotă grav. Noi nu ne-am câştigat drepturile la loterie.
— Nici noi.
Barotă se întoarse spre el, măsurându-l, de parcă-l vedea pentru întâia oară, apoi îşi urmă liniştit treaba, preocupat s-o ajute pe Geta, să nu lipsească nimic pe masă.
Geta trebăluia fără spor, urmărind înteţirea furtunii afară şi în casă. Ar fi trebuit să intervină într-un fel sau altul, dar n-avea forţa necesară. Nimic nu e mai rău decât să nu ştii ce vrei. Dacă Horia ar fi luat-o de braţ, în clipa în care s-au întâlnit în staţia de tramvai şi ar fi adus-o aici într-o fugă, şi în loc de bună ziua i-ar fi zis tatălui ei: „O iubesc pe Geta, vreau să mă-nsor cu ea”, ar fi fost altceva. Dar acum, ca într-o cursă în care calul s-a poticnit la pornire, nimic nu mai poate să fie aşa cum jocheul şi-a închipuit, a dorit. Ca în vis, când simţi că zbori sus, mereu mai sus, şi deodată cazi. Horia o ridicase pe braţe, la înălţimi ameţitoare, ca să-i dea drumul, fără milă.
— Aţi putea să-mi spuneţi – i se adresă Horia tatălui ei – de ce vă opuneţi la inovaţii care pot aduce foloase incalculabile?
Şi, instinctiv, scoase caietul din buzunar şi-l puse pe masă.
— Vorbiţi mai încet – şopteşte Geta, care simte că n-ar avea răbdare să asculte o discuţie despre ascuţirea şi lustruirea electrochimică.
Dar, în acelaşi timp, îşi aminti cuvintele lui Horia: „Nu m-ai ascultat niciodată cu interes, cu dragoste.” Poate că are dreptate. „I-am sorbit cuvintele fără să le urmăresc sensul. Îmi plăcea să-i aud vocea.”
— Dumneata te-ai ocupat de o inovaţie – spuse Barotă cu un calm desăvârşit, punând pe masă sarea, piperul, muştarul.
— E vorba de distrugerea, prin unde ultrascurte, a dăunătoarelor din cereale.
— De ce-ai lăsat-o baltă?
— Dispozitivul meu a fost experimentat la Institutul de Fizioterapie şi s-a constatat moartea a sută la sută din eşantionul încercat.
Geta e mulţumită şi mândră de răspunsul lui Horia. Barotă, dimpotrivă, îl crede flecar şi repetă cu oarecare nerăbdare:
— Pe urmă?
— Am fost apreciat pentru noutatea propunerii despre care, în literatura de specialitate, nu s-a mai găsit nici o altă încercare.
— Cine face aprecierea?
Geta îşi dă seama că tatăl ei are accente de agresivitate, care îl vor îndârji pe Horia.
— Comitetul de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole. Am adresa. Se recunoaşte că e de foarte mare importanţă.
— Cred şi eu – îl întrerupe Barotă – dar atunci, unde-i clenciu?
— În actualele condiţii ale tehnicii ultrascurtelor, operaţia este atât de lungă şi de costisitoare, încât nu poate fi vorba de o aplicaţie practică.
— Şi n-ai căutat soluţii. Practice?
— Pasiunea mea este să găsesc ceva nou. Horia ridică braţele cu un gest de nepăsare.
— Cu realizările practice să se ocupe alţii…
„Cât e de îngâmfat!” – observă Barotă, dar înţelege că, pentru firea Getei, această siguranţă pe care o are inginerul în tot ce spune, trebuie să fie foarte atrăgătoare.
— În aşteptarea răspunsului la invenţia mea, mi-a venit ideea ascuţirii şi şlefuirii metalelor pe cale electrochimică. Vă invit mâine în laborator. Totul e pregătit. N-am vrut să-i chem pe şlefuitori până ce n-am pus totul la punct.
Şi ar mai fi vrut să spună ceva, dar Geta interveni:
— Horia, să lăsăm asta. Hai la masă. Să luăm ceva.
— Dacă nu mâncăm peşte, putem să discutăm şi la masă, replică Horia.
Getei îi tremura ceainicul în mână. Îl credea dezordonat, zăpăcit, dar vesel, bun, blând. Când colo.
Barotă citeşte gândurile fetei şi zâmbetul lui spune: „Ehei, ţi-ai găsit naşul, fetiţo.”
În clipa aceea se ivi în cadrul celor două încăperi, Maria. Geta lăsă ceainicul pe masă, se fripse la deget, dar, fără să-i pese, sări de gâtul mătuşii şi o sărută zgomotos pe obraz.
— Ce bine că eşti aici, Mamaruca!
Şi ar mai fi vrut să spună: „Ce bine că regăsesc faţa ta, cu miros de săpun, de rufă proaspătă, curată, care îmi aminteşte copilăria.”
— Mai încet! Te-ai ars la deget. Crezi că n-am văzut? Parcă eşti Voica. Ianoş de la rafinărie îi spunea Mocuşca7. Îl ţii minte pe Ianoş?
Dar Barotă ştia că Geta cea potolită, măsurată în mişcări, are uneori, când nu-i sunt boii acasă, când o roade ceva, când ascunde ceva, gesturile repezite, nestăpânite ale Voicăi. Iat-o acum făcând prezentările pe nerăsuflate vorbind mult şi de-a valma, aşa cum nu era firea ei, ci influenţa Voicăi.
— Ce lucruri bune ne-ai adus, Mamaruca! Ce face Mircea? Şi-a terminat proiectul? Bondocel a-nceput să vorbească?
Maria răspunde, urmărindu-l pe Horia cu coada ochiului. „Nu-i urât, degeaba zice Petre. Un lungan deşelat, cu nasul mare. Mircea al meu e tot aşa adus din spate. Dacă stau atâţia amar de ani cu nasul în cărţi! Şi, cu satisfacţie: Al meu are nasul drept, parcă-i scris. Băiatul ăsta îl are mai mare, mai îndrăzneţ, dar nu-i lipit şi obraznic. Parc-ar spune: sunt tânăr! Şi lumea e a mea. Ochii, cedaţi şi cu perniţe dedesubt, verzi ca iarba. Îi râd ochii în cap. Are pe vino-ncoa, băiatul.”
— Getuţo, nu ştii la ce spital lucrează doctoriţa de alături? Taică-tu zice că e tare pricepută.
— Doctoriţa Ursu?
— Se repezi Horia să răspundă în locul Getei – mi-a telefonat chiar ieri. I s-a defectat un aparat de raze ultrascurte.
— L-ai reparat?
— Îi tăie vorba Barotă.
Era în graba acestei întrebări o provocare vădită.
Maria se gândea: „Afurisit eşti, Petre. Stai la pândă, vânătorule!”
Horia ar fi dat orice să poată să spună: „Bineînţeles că am fost şi am reparat aparatul.” Dar de ce să mintă? Nu avea obiceiul. Şi nu-i datora nimic lui Barotă. Avea ceva de ascuns? Enervarea lui creştea în faţa aşteptării zeflemitoare a viitorului socru. Dorinţa Getei de a-l vedea scăpând cu faţa curată îl scotea din sărite.
— Nu, n-am fost. N-am avut timp. N-am vrut sa ies din laborator până n-am pregătit electrolitul. Mi-au trebuit zile şi nopţi, ca să stabilesc proporţiile dintre acizi. Am căutat un electrolit pentru fiecare metal în parte. În sfârşit, azi am reuşit să pun totul la punct. Mâine îi chem pe şlefuitori la mine.
Vorbea ca un şef. Geta citea pe faţa tatălui ei, ca într-o carte deschisă. Îşi dădea seama că acest fel „înfipt” de a fi al lui Horia nu poate să placă „leului”. Dar Horia putea să fie şi altfel – simplu, modest, cald, apropiat. Acum parcă dinadins ţinea gâtul întins, nasul lui mare părea mai obraznic. Şi doar îl dăscălise: „Tatei îi plac tinerii mai modeşti. Verii mei n-ar îndrăzni să fumeze în faţa lui.”
— Unde „la mine”?
— Se făcu Barotă că nu pricepe.
— La mine, în laborator. Dacă stau douăsprezece ore din douăzeci şi patru acolo şi migălesc tot felul de socoteli cred că pot să spun la mine, nu?
— Eu am învăţat că tot ce e acolo e al nostru – zise Barotă, solemn.
Maria îi aruncă o privire care însemna: „Afurisit mai eşti, omule!”
— Bineînţeles, al nostru o să fie rezultatul, dar deocamdată.
Şi Horia, strângând pleoapele, privea cu plăcere şi nerăbdare de copil farfuriile pe care le înşira Mamaruca pe masă.
— Şi ce spune inginerul-şef?
— Îl mai iscodi Barotă, vrând să-şi verifice nu numai părerea lui, dar şi curajul lui Horia.
— Doar dumneata îl cunoşti. E fricos, laş. Îi plac hârţoagele. Dacă ar lua foc fabrica, în loc să pună mâna pe furtunul de apă şi să strige: ajutor! Te-ar pune să iscăleşti o hârtie din care el să iasă basma curată. Să vedem ce-o să spuie mâine, el care a luat partea şlefuitorilor. Sigur îi vine greu lui Andrei să se despartă de o metodă pe care o practică de treizeci de ani şi care s-a moştenit din generaţie-n generaţie, de la strămoşii, noştri daci, care lustruiau şi ei cu mâna, pe piatră, cu ulei şi polizor; cât despre Ferigă, abia s-a calificat, şi e mândru că are, pentru prima dată, o meserie. Dar dumneata nu se poate să nu îmbrăţişezi metoda de lustruire prin electroliză şi poate – cine ştie – să mă îmbrăţişezi şi pe mine – adăugă cu o nuanţă de glumă, dar grăbit să ajungă unde vrea.
Barotă îl pofti la masă. El însuşi se aşeză şi începu să ungă tacticos o felie de pline cu muştar, peste care puse cu exagerată atenţie o felie de slăninuţă, un strat de sare şi unul de piper.
Mamaruca îşi aminti că are în coş un borcănel cu dulceaţă de trandafiri. Geta îi oferi lui Horia un ou fiert şi-l întrebă în şoaptă:
— Vrei să-l curăţ eu?
— Da, sigur. Şi în gândul lui: „Mi-e aşa foame că aş stinge tot ce e pe masă, cât ai clipi. Bunica mi-ar fi adus acum o cratiţă cu tocană, sau cu iahnie de fasole, sau chifteluţe marinate, o bucată de brânză, o ceapă de apă mare, albă, frumoasă. Bunica ar fi ştiut că n-am mâncat de ieri de la prânz. Cine ar fi crezut că Barotă e omul care bea ceai cu pâine prăjită şi stă să taie tacticos un ou în patru. Unde e bunica să mă vadă aici în peţit? Ce haz avea şi ce bine râdeam împreună!”
Şi deodată se simţi revoltat, singur şi trist. Urmărea mişcările Getei, tot aşa de încete, de minuţioase, de pedante, ca ale lui Barotă, şi era furios că e atât de integrată în familia ei, atât de puţin a lui. Voia să-şi amintească despre ce a vorbit mai înainte, fiindcă tăcerea, firească la masă între membrii aceleiaşi familii, pe el îl stingherea.
— Doreşti ceva?
— Îl întrebă Geta, văzând că-i gata să se ridice de la masă.
— O scrumieră.
Horia îşi aprinse o ţigară. Era singurul mijloc să-şi potolească foamea. Mai ales că el mânca foarte repede de obicei, iar Barotă, cu o încetineală care pe oricine l-ar fi scos din sărite.
Geta se repezi să-i aducă scrumiera. Horia nu-i putea ierta că n-a vrut să meargă cu el undeva, să ia masa, să fi fost acum împreună amândoi, numai ei doi, singuri, într-un loc adăpostit, de unde ar fi privit împreună cum vine furtuna, cum se îndoaie salcâmii. Ar fi mâncat câte o friptură bună şi ar fi stat de vorbă nestingheriţi. Avea atâtea lucruri să-i spună şi parcă o foame, o sete veche de a o privi, de a o asculta, de a o avea aproape, numai pentru el. Fără voie şi pentru prima dată o compara cu Genia. Genia ar fi primit propunerea lui cu riscul ca maică-sa s-o învineţească în bătăi. Genia îl urma oriunde, ca un căţel credincios; pentru ea, nimic nu era greu ca să-i facă pe plac. Ce mult a iubit-o! Şi ce sigur era că nu se va mai îndrăgosti niciodată. Cât despre însurătoare, i-a jurat că n-o să se însoare. Parcă o aude: „Ai douăzeci de ani, Horia. Cum poţi să juri?” Câţi ani au trecut? De ce era atâta linişte în jurul mesei?
— Nu vă supără fumul?
— O întrebă pe Maria.
— Sunt obişnuită. Ai mei fumează toţi. Degeaba se ascundea Mircea. N-avea nici cincisprezece ani, îşi întorcea buzunarele pe dos şi le scutura cu grijă. Eu îl miroseam de la o poştă.
Barotă soarbe zgomotos din ceaşca de ceai.
— Foarte rău.
— Totu-i să înveţe bine – spuse Horia.
— Zbârnâie – se mândri Maria şi puse mâna pe solniţă, ca s-o oprească pe Geta să mai săreze, pentru a treia oară, aceeaşi feliuţă de pâine cu unt.
— Asta-i principalul, să zbârnâie. Şi, strivind ţigara în scrumieră:
— Azi la fabrică, un băiat îmi arăta o piesă şi dădea zor cu „domnule inginer” în sus şi „domnule inginer” în jos. Inginerul-şef, care trecea tocmai pe-acolo, i-a făcut observaţie: Crezi că s-ar supăra tovarăşul inginer dacă nu i-ai zice „domnule”? I-am pus băiatului mâna pe umăr: „Mie poţi să-mi spui cum îţi place. Şi bădie, şi măi frate. Şi Horică, numai treabă să faci, să zbârnâie.”
Mamaruca îi mai turnă un ceai.
Geta îi oferi al doilea ou curăţat. Ea mesteca aceeaşi bucăţică de pâine prăjită, pe care n-o putea înghiţi. Nu putea uita plecarea lui Horia. Opintirea lui. „De ce n-a vrut să vină aici şi acum de ce face, parcă înadins, ca sa nu-i placă tatei? Şi de ce mănâncă aşa repede?”
— Foarte rău – se încruntă Barotă.
— Noi trebuie să ne îngrijim şi de educaţia tineretului. Cât despre „zbârnâit”, mare lucru să zbârnâi când statul îţi dă totul mură-n gură! Şcoală, cămin, maiştri să-şi bată capul. Şi, sorbind foarte încet din ceaşca de ceai:
— Vorba aia: muieţi îs posmagii.
— Nu sunt deloc muieţi – îl înfruntă Horia, privind exasperat la răbdarea cu care Barotă asezonează, la fel ca şi sfertul de ou, bucăţica de slănină, pe care mai întâi şi-a tăiat-o în patru.
— Nu-i uşor să mesteci cărţile când alţii înaintea ta n-au citit o singură carte. Nu uitaţi că noi.
— Care noi?
— Îl întrerupe Barotă cu o privire care ar fi vrut să spună: „Stai, omule, mai încet, că nu eşti la restaurantul gării. Nu pierzi trenul!”
— Noi, care ţinem pentru prima dată cartea în mână. Acum câţiva ani, când dădeam lecţii în diferite case, un băieţel de-o şchioapă îmi arăta, într-o carte poştală, podul unde a dus-o de mână Dante pe Beatrice. Într-alta, Scala din Milano. „Aici a auzit bunica Othello, când a fost cu bunicul în călătorie de nuntă.” Sau, altădată, când ascultam la radio un fragment din Romeo şi Julieta, mă pomenesc că fratele lui mai mare îmi spune: „Pe Verdi l-a impresionat aşa de mult muzica lui Wagner, că n-a mai scris nimic, timp de douăzeci de ani.” Furios că nu ştiam nimic din toate astea, am început să colind anticariatele. Seara treceam pe la Operă sau pe la Ateneu, după spectacol şi luam programul „ca să mă cultiv”. Timpul liber, puţin cât aveam, îl petreceam în magazine cu instrumente muzicale. La-nceput, mă prefăceam că vreau să cumpăr discuri. Mi le puneau vânzătoarele să le ascult. Pe urmă, când au văzut că nu pot să cumpăr, mi le puneau, chipurile, de încercare.
„Despre lucrurile astea nu mi-a vorbit niciodată”, se întristează Geta.
— Copiii noştri. Vru să continue Horia.
Dar Barotă, întrerupându-l:
— Dumneata ai copii?
— Ei, Petre, te faci că nu-nţelegi!
— Se supără Mamaruca.
Horia era pornit. Încetineala cu care mânca Barotă îl exaspera. Când tăia o bucată de pâine, parcă oficia.
— Am avut câteva sute de copii. La şaisprezece ani eram instructor de U. T. C. Mulţi dintre elevi erau mai mari decât mine.
Horia ajunsese la ronţăitul cornuleţelor cu magiun. Barotă mai rupea cozile de pătrunjel.
— Odată, după un examen, o delegaţie de elevi mi-a cerut să-i las să se plimbe la Şosea, în lipsa directorului. O sută de băieţi au plecat, disciplinaţi, pe grupuri. Dar când s-a sunat de masă, directorul a venit c-o falcă-n cer şi una în pământ, să mă întrebe ce s-a-ntâmplat. Nu se înapoiase nici un elev.
— Aha – făcu Barotă, aruncând deoparte frunzele de pătrunjel uşor veştejite.
— Ce muştruluială am primit!
Maria râdea. Horia o privea cu simpatie.
— Dumneata semeni cu bunica. De câte ori credea că sunt distrat, îmi mai punea ceva în farfurie.
— Păi dacă o goleai tot aşa de repede ca acum – surâse Barotă. Voica tot aşa, habar n-are ce mestecă – şi, uitându-se la ceasul deşteptător de pe bufet – trebuie să vie.
— Dar nici ca tine, Petre – spuse Maria – aceeaşi jumătate de ou, aceeaşi bucăţică de slănină. Tot le presari cu verdeaţă şi piper şi tot pui untdelemn. Când ai să mănânci, omule?
— Eu îi las pe ceilalţi să se sature. Aşa am învăţat. Să iau la urmă. După ce s-au săturat toţi. Apoi, arătându-i lui Horia caietul:
— Ai venit să ne citeşti poezii?
Geta ar vrea să schimbe macazul discuţiei şi Horia să spună, în sfârşit, pentru ce a venit. Mamaruca vrea să-l ajute.
— Acum e vremea poeziei, că după ce se-nsoară.
Dar Horia o-ntrerupe:
— Nevoia de poezie nu trece, dacă ai avut-o, dacă o ai. Din păcate, se confundă rimele cu poezia şi se ajunge la concluzia că românul e născut, poet. Şi, fiindcă nimeni nu scotea un cuvânt, continuă:
— Confuzia asta am făcut-o şi eu. Mi-am zis: Scriu versuri, deci trebuie să mă înscriu la Filologie. Dar, după ce am ocolit de trei ori oraşul, ca să am timp să mă gândesc. Şi să mă răzgândesc.
Barotă îi pune Getei în farfurie o bucăţică de slănină asezonată conştiincios cu sare, piper, şi muştar, şi, către Horia:
— Înseamnă că nu eşti hotărât!
— E greu să alegi.
— Spune Horia pe gânduri.
— Totul e să alegi bine – căută Maria să acopere asprimea lui Barotă.
Geta îi era recunoscătoare Mamarucăi, şi-l privea cu mândrie pe Horia.
— Bunica visa să mă vadă inginer. Îi plăcea cum sună la ureche „inginer”. Mie mi-ar fi plăcut să construiesc avioane, să fac primul zbor de încercare, dar descărcam lăzi la băcănia cea mare de pe Calea Victoriei. Seara mă pregăteam pentru politehnică.
— Când era asta?
— Întreabă Barotă.
— În '48. O iarnă grea. Nu mă mai încălzeam decât prin bucătăriile clienţilor, unde duceam coşurile cu pachete şi sticle de vin. Odată, o fetiţă cu ochii roşii de plâns mi-a spus că a luat notă rea la algebră. I-am cerut caietul, m-am aşezat pe lada cu care adusesem marfa, am chemat-o lângă mine şi, cu caietul pe genunchi, i-am arătat cum trebuie să rezolve problema. Când a intrat maică-sa, a făcut ochii mari: „De ce cari dumneata lăzi şi coşuri, dacă ai şcoală?” „Fiindcă tata a fost un om rău – am răspuns. Când a murit a luat cu el sacul cu cocoşei de aur. Casele, moşia. În loc să mi le lase mie, le-a dus cu el pe lumea cealaltă.” Cucoana a înţeles gluma, ironia şi m-a întrebat dacă vreau să meditez fetiţa.
În jurul mesei, toţi ascultau în tăcere. Picături grele de ploaie izbeau în geam. Barotă se-ntreba unde e Voica şi nu-şi dorea în clipa asta decât un singur lucru: s-o vadă intrând pe uşă, să-i dea un ceai fierbinte.
Geta, cu inima strânsă, întreabă:
— Pe urmă?
În mintea lui Horia apare Genia. O clipă ezită, apoi, cât se poate de simplu:
— Pe urmă m-am îndrăgostit.
Geta înghite în sec, dar are forţa să întrebe:
— De fata pe care o meditai?
— De alta.
— Ei bravo!
— Făcu Barotă şi faţa i se lumină. Acum e bine dispus, întinerit şi, în gândul lui: „Ia-i încet, că spune tot.”
Mariei îi place sinceritatea băiatului.
Geta ar vrea să surâdă, să spună un cuvânt, dar nu poate. Fălcile îi sunt încleştate. Zgomotul apei în burlan, pe streaşină, parcă inundă casa. Horia priveşte pe fereastra întunecată.
— Tot aşa ploua. Atunci.
Ar fi vrut să-i povestească Getei, într-o zi, totul, aşa cum a fost. Dar să aleagă el ziua. De ce a ales-o ea? Acum ar vrea să dea îndărăt, dar nu se mai poate. Cei din jurul mesei aşteaptă.
— E o poveste de dragoste, scurtă şi tristă.
Geta îşi simte mâinile reci, tâmplele aprinse.
Barotă îşi dă seama că fata lui îşi face sânge rău şi e furios pe Horia.
— Noi, atunci în '48, dădeam o bătălie aprigă ca să refacem industria.
Geta ar vrea să se scoale, să deschidă fereastra, să-şi răcorească faţa în ploaie. Horia a fost îndrăgostit? De ce nu i-a spus?
Dar Horia, liniştit, îşi depărtează scaunul şi, făcându-şi loc, îşi încrucişează picioarele lungi şi mai aprinde o ţigară.
— Eram student în anul întâi, n-aveam nici douăzeci de ani şi nici un ban, nici o bucurie. Într-o zi am chemat-o la telefon pe eleva mea s-o anunţ că nu pot să viu. Mi se fixase un examen. Mi-a răspuns o voce străină. Am întrebat ce număr e acolo. Mi-a răspuns şi a închis. Am chemat a doua zi din nou, la acelaşi număr da telefon.
— De ce?
— Întreabă Barotă, turnându-şi încă un ceai şi oferindu-le şi celorlalţi.
— De ce-ai chemat dacă era un număr greşit?
Maria surâde cu îngăduinţa unei mame care a crescut trei băieţi.
Geta îşi ridică pletele în creştetul capului. Parcă niciodată n-a fost atâta zăpuşeală. Ar vrea să-şi prindă claia de păr în ace, dar îşi aminteşte că acele sunt în buzunarul lui Horia. Cât timp e de când i-a luat acele, de când i-a spus: „Îţi stă mai bine cu pletele în vânt”?
Barotă cunoaşte această mişcare a Getei, de a-şi strânge părul. Voica, dimpotrivă, îşi desface cocul, prins slobod pe ceafă, şi coada îi alunecă pe umăr cu unduire de şarpe. „Sunt inimoase fetele mele!”
Horia îşi striveşte ţigara în scrumieră şi urmează pe acelaşi ton liniştit:
— Îmi plăcea vocea ei. I-am făgăduit că n-o să caut niciodată s-o cunosc sau s-o văd. Nu doream altceva decât să-mi dea voie s-o chem în fiecare zi la telefon, să stăm de vorbă.
Barotă soarbe din ceaşcă plictisit.
— Altă treabă n-aveai?
Mâinile Getei cad obosite, părul îi alunecă înapoi pe umăr, în inele întunecate.
Horia simte ce se petrece în sufletul ei. Ar vrea să-i mângâie părul. Acum e aproape castaniu; în soare e ca aliajul de aur şi cupru. Tare ar vrea s-o ia în braţe, să se uite în ochii ei catifelaţi şi să-i spună: „Asta s-a întâmplat de mult, acum şapte ani.” Dar îşi aminteşte de mişcarea cochetă a umerilor ei: „Îl cheamă Matei. Am fost ca şi logodită. M-am înscris la Şcoala sportivă fiindcă-mi plăceau munţii”.
— Sau fiindcă Matei era alpinist?
Maria e curioasă să-afle povestea.
— Timp de trei luni, am chemat-o la telefon zilnic. Exact la aceeaşi oră. Nu s-a întâmplat niciodată să n-o găsesc sau telefonul să fie ocupat. Ştiam acum totul unul despre altul, doar că nu ne văzusem. Ea nu mă chema.
— Aveai telefon?
— Întrebă Barotă, vrând să-l prindă cu ocaua mică.
— Eleva mea avea telefon. Puteam să fiu găsit acolo la aceeaşi oră. Într-o zi, am simţit o nevoie cumplită s-o văd. Dar tocmai atunci, telefonul ei era ocupat. Am încercat iar şi iar. Mereu ocupat. Deodată aud soneria telefonului meu. Era ea. Încercase în acelaşi timp să dea de mine. Ne chemam, ne căutam unul pe altul. Eu voiam s-o rog să ne-ntâlnim, ea dorea acelaşi lucru.
„Unde vrea să ajungă?” – se întreabă Barotă. Ce urmăreşte zevzecul ăsta? Şi se uită îngrijorat la fata lui.
Geta vrea să-şi dea curaj: „Oare nu e o închipuire, istoria asta? Poate vrea să se răzbune din pricina lui Matei.”
Maria e numai ochi şi urechi.
Horia face câţiva paşi spre fereastră. Apoi se întoarce, rămâne în picioare cu mâinile sprijinite de speteaza scaunului.
— Ploua cu găleata, la fel ca acum. Numai eu, pe Podul Izvor, singur, cu umbrela deschisă. Umbrela bunicii. Oamenii adăpostiţi în ganguri, sub streşini, râdeau de mine: „Hei, amorezatule.” Eu mă plimbam în sus şi-n jos. Venisem eu o jumătate de oră înainte. Ea a sosit la şase exact.
„Şi ce ne interesează pe noi amănuntele astea?” ar vrea să întrebe Barotă.
Faţa Getei e albăstrie. Maria ţinea braţul ocrotitor pe umărul ei.
Horia vorbea ca pentru el:
— Ne-am privit lung şi am luat-o de braţ. Ploaia se potolise.
„Cum era?
— Ar vrea să întrebe Geta.
— Frumoasă?”
Lui Barotă îi e atât de milă de fata lui, încât intervine brutal:
— Unde vrei să ajungi?
— O să vedeţi. Câteva clipe, am tăcut amândoi. Apoi Genia a spus: „Azi e ziua mea.” – „Ce pot să fac?
— Am întrebat-o. Sunt sărac.” – „Nu-i adevărat!
— Mi-a răspuns, eşti bogat.” Am înţeles că are dreptate. Un om tânăr, îndrăgostit, e bogat.
Barotă o urmăreşte pe Geta şi nerăbdarea lui creşte. Dar şi interesul pe care începe să-l poarte lui Horia. Are mâini şi picioare prea lungi, dar mişcările expresive, fireşti, vocea scăzută, plăcută. Nu. Barotă n-ar fi ştiut să spună de ce băiatul ăsta, care altă dată îl irita, acum îl cucerea treptat. Maria asculta ca la teatru. Din când în când lua mâna Getei, o mângâia.
Horia nu se grăbea:
— Am luat-o pe bulevard în sus. Ne-am oprit în faţa unui magazin de bijuterii. Genia mi-a propus să intrăm, eu m-am prins în joc. Genia a cerut un inel, pe care l-am văzut în vitrină. Şi mi-a cerut părerea: „Îţi place?” Avea o piatră verde, ovală, şi diamante de jur împrejur. M-au trecut sudorile: „Dacă nu e un joc? Dacă vrea să-l cumpere?” Dar m-am liniştit numaidecât, văzând cum se alintă: „Nu e mai frumos cel cu piatra roşie?” – „Da, draga mea, i-am răspuns, tu eşti oacheşă, o să-ţi stea mai bine rubinul.” M-a luat de braţ şi am ieşit pe stradă şi am râs ca nişte copii.
Maria, luându-i iar mâna Getei, se sperie de cât e de rece. Ar vrea să-i spună: „Bine, fetiţo, tu plecai cu Matei în excursii, te uitai la el ca la a şaptea minune. Parcă te-aud: „Ce frumos schiază Matei. Matei pe schiuri parcă-i un zeu„!”
Barotă îşi şterge briceagul şi începe încet, cu răbdare, să-şi cureţe un măr. „Vrea el să ajungă undeva!”
— Am intrat într-o librărie, Genia a ales o mulţime de cărţi, fără să cumpere niciuna. Într-un alt magazin a cerut o valiză solidă dar uşoară. „Pentru o călătorie cu avionul”, îi explica vânzătorului. Dar niciuna nu i-a plăcut.
Barotă îi întinse Getei un sfert de măr curăţat.
Maria, cu îndemânare, pe nesimţite, începu să strângă masa. Era un obicei de care nu se putea dezbăra şi care-l supăra pe Barotă. Era gata să-i spună: „Să nu-mi iei nimic de pe masă, poate mai gustăm ceva”, dar nu îndrăznea să-l întrerupă pe Horia.
— Ne-am dus în Cişmigiu. Am luat câte un covrig şi câte o limonadă. Am căutat porumbeii, le-am dat firimituri. „Ţii minte – i-am spus Geniei – că ţi-am făgăduit că, de ziua ta, o să fim la Veneţia. Vezi că mă ţin de cuvânt?”
Geta se joacă cu lănţişorul de pe gât, şi fără să vrea îl rupe. Mirată, se uită la el. Horia i l-a dat de 1 martie. A fost fericită atunci. Şi lănţişorul, de care atârnă o minusculă motocicletă de argint, pare singura realitate în tot ce o înconjoară acum. Altminteri, ar putea să mai spere că e un vis urât, că se va trezi.
— Câteva zile mai târziu, Genia se îmbolnăveşte de scarlatină. Un prieten, student la Medicină, mi-a dat un halat alb şi am putut să intru la spital s-o văd zilnic.
Barotă îşi pierde răbdarea:
— De ce n-ai luat-o de nevastă? Iar privirea lui o întreabă pe Geta: „Ei, ce zici? A fost vorba să vie să-mi ceară mâna ta.”
Geta, înfiorată, aşteaptă să audă că fata a murit. Altminteri, de ce s-ar fi despărţit?
— Număram zilele amândoi, nu mai aveam răbdare. Patruzeci de zile.
Barotă e gata să strige: „Nici noi nu mai avem răbdare!”
Geta ar vrea să alunge gândul că Genia a murit. Ar dori oricare alt deznodământ. Acum înţelege de ce Voica sare paginile, ca să afle sfârşitul, când citeşte o carte. „Ce liniştit vorbeşte Horia.”
— În ziua mult aşteptată, viscol. Străzile erau troienite, nici o maşină. Dar îi făgăduisem s-o duc acasă. Ea s-a uitat în fundul ochilor mei şi a şoptit simplu: „Ştiu. Că ai să te ţii de cuvânt.”
— Mare lucru încrederea! Spune Maria.
Horia caută privirea Getei şi repetă:
— Mare lucru încrederea. Genia avea atâta încredere în mine că nu puteam, nu trebuia s-o dezamăgesc.
— Şi ce-a devenit încrederea asta?
— Întreabă Barotă.
— Toate încercările mele de a găsi un mijloc ca s-o duc acasă au fost de prisos. Dar încrederea ei, convingerea că eu pot orice, că sunt în stare de orice minune, nu-mi dădea pace. M-am dus la Salvare. Am dat buzna peste tot. Am deschis toate uşile. Am ajuns în biroul directorului.
„Îndrăzneala nu-i lipseşte”, gândi Barotă, cu o ciudată mulţumire.
— Sunt îndrăgostit – am început. Directorul se uita la mine ca la un nebun.
— Sunt obişnuit şi cu accidente mai grave – mi-a spus.
Mariei îi vine şi să râdă şi să plângă. „Am să povestesc acasă copiilor.” „În toată firea nu e băiatul ăsta”, gândeşte Barotă şi, fără să-şi mărturisească, o-nţelege pe Geta. Se uită la ea. Ar vrea s-o mângâie, s-o încurajeze, dar ochii ei mari nu-l văd decât pe Horia. „Aşa ascultau fetele mele când le spuneam poveşti. Ochii Getuţei se aprindeau ca la iepurii de casă. Urechile i se ascuţeau. Gura i se strângea, părul parcă-i lua foc. Uite, Maria a dat şi ea în mintea copiilor. Numai de n-ar scăpa farfuria din mână. De ce întârzie Voica? De mult m-aş fi dus după ea, dacă.”
— Trebuie s-o scot din spital – strigă Horia, de parcă în faţa lui n-ar sta Barotă, ci directorul Salvării. I-am făgăduit. Genia are încredere în mine. Nu vreau s-o dezamăgesc. Am nevoie de o maşină. „De obicei – mi-a răspuns directorul, liniştit, mi se cere maşina Salvării pentru bolnavii care trebuie internaţi, cazuri grave, urgente. Nu pentru cei care s-au înzdrăvenit şi vor să iasă din spital.” „E un caz foarte grav – am spus. Dacă o dezamăgesc.” „De ce nu s-a făcut artist, băiatul ăsta?” se întreabă Barotă.
Iar Maria gândeşte: „De ce nu scrie un roman?” Geta are un singur gând, o singură dorinţă: Să nu cumva să audă că Genia a murit.
Horia vorbeşte acum repede, precipitat:
— Într-o clipă i-am povestit directorului toată viaţă mea. Nu mi-am cunoscut părinţii, bunica mesteca toată ziua cu făcăleţul rufele în cazan, le călca, eu le căram pe la casele oamenilor. Greu am rupt câte-un an de şcoală. Am tras cu dinţii învăţătura. Cursă peste obstacole. Gardurile peste care trebuia să sar erau din ce în ce mai înalte. Am sărit peste tot ce mi-a ieşit în cale, gata să-mi frâng gâtul sau să câştig cursa.
Barotă şi cei din jurul lui au fiecare, poate altfel, imaginea acestei curse peste obstacole. Dar atenţia lor e la fel de încordată. Horia tace. Se plimbă prin cameră, adus din spate.
„Dacă s-au iubit aşa de mult, de ce n-au rămas împreună? Ce caută Horia aici, ce caut eu între ei?” – se întreabă Geta.
— Uite, mi-a răspuns directorul, am să-ţi dau sania. E trasă de doi cai albi, zdraveni, frumoşi. Maşina Salvării e prea tristă, nu se potriveşte cu o dragoste aşa de înaripată. Du-te, băiete, şi ia-ţi fata.” Genia mă aştepta la fereastră. Am urcat câte trei trepte, i-am îndesat pe cap căciula, am luat-o în braţe, i-am pus haina pe umeri, m-am urcat cu ea în sanie şi, când am ajuns acasă, am intrat cu ea pe braţele mele.
Geta nu mai simte ghimpele, înţepătura veninoasă, gelozia de la început. Ar vrea acum s-o ocrotească şi ea pe Genia, să împiedice nenorocirea care undeva o pândea.
Barotă se întreabă iar: „Ce-a devenit dragostea asta?”
— Genia a spus: „Mamă, el e Horia. Cu el vreau să mă mărit.” Femeia a tăcut. Fata era slăbită şi grija mea o mişca. Dar pe urmă n-a mai vrut să mă primească în casă. Când Genia se întâlnea cu mine, o bătea de-o snopea.
— De ce?
— Întreabă Barotă
— Voia s-o mărite cu altul.
Barotă, dezmeticit, începe să înţeleagă.
Geta, dimpotrivă, nu mai pricepe nimic. Unde e Genia?
— De ce nu te-a urmat?
— Întreabă Mamaruca, supărată.
— Era logodită sau ca şi logodită cu un pictor de biserici din satul lor, din Ardeal. Tatăl băiatului era om cu stare. Alţi copii n-avea. Mama Geniei slujise douăzeci de ani în aceeaşi casă, ca să-şi ţină fata la şcoală. Locuia şi acum în odaia de serviciu a foştilor stăpâni, dar muncea cu ziua, pe la alte case. Mi-a istorisit câte umilinţe a îndurat ca fata ei să-şi termine liceul. Nu mai putea s-o ţie în facultate. Era obosită. Voia ca Genia să se mărite bine, s-o întreţie şi pe ea. Eu ce eram? Cum puteam eu să răsplătesc o viaţă de sacrificii? Cine eram eu? Câţi ani aveam? Ce situaţie? Degeaba căutam s-o fac să priceapă că trebuie să aibă răbdare, că am să ajung inginer, că o să avem grijă de ea. „Peste câţiva ani?” întreba şi repeta cu încăpăţânare: „Nu mai rezist şi nu vreau ca fata mea să muncească. Dar la urma urmei să hotărască ea.”
— Şi?
— Întrebară în cor toţi cei din jurul mesei.
— Genia, fata pe care o iubeam cu toată tinereţea, cu toată cinstea sufletului meu, repeta ca o somnambulă.: „Mama spune, mama vrea, mama crede. Mama a muncit destul, nu mai poate.”
Horia se opreşte în faţa lui Barotă:
— În seara asta, când am auzit-o pe Geta: „Tata vrea să mă mărit cu Matei.” am fugit. Eram hotărât să nu mă mai întorc. Să o las să facă ce vrea. Să se mărite cu cine vrea „tata”. Înseamnă că nu e a mea, aşa cum am crezut. Pe urmă, m-am gândit: „Nu! Am făcut o greşeală atunci. Sunt sigur că am greşit. Trebuia să lupt!”
Maria se uită cu drag la el. L-ar lua în braţe şi l-ar săruta ca pe copilul ei: „Tinereţea nu e uşoară.”
— Uneori îmi caut o scuză – spuse Horia ca pentru el.
— Vremurile erau grele atunci, în '48, după naţionalizare. Bunica abia se mai ţinea pe picioare. Trebuia să am grija ei.
Ochii i se împăinjenesc, glasul e scăzut, răguşit. Apoi, deodată, stăpânit, hotărât, cu altă forţă:
— Şi totuşi am greşit!
Barotă e dezarmat. Geta se simte obosită, epuizată, ca după un drum lung. Ar vrea să întrebe ceva, dar nu poate, buzele i se deschid, dar întrebarea o pune Maria:
— Ce-a devenit fata?
— Trăieşte la ţară, are doi copii şi un bărbat beţiv. Ea munceşte, el bea, o înjură şi-o bate.
Privirea Getei întreabă: „O mai iubeşti?”
Horia, îngrijorat de parcă o pierduse, face un singur pas şi e cu mâinile amândouă, mari, grele, posesive, pe umerii ei.
