Capitolul IX.

Clemansa ardea de curiozitate. „Ce-o fi făcut Victor la doctoriţa Ursu? Doar aşa, ca să-i facă maică-si în necaz? Biata Elena, de-o săptămână tot umblă, cară şi aduce, cumpără-vinde, ca să-l serbeze de ziua lui. N-are inimă copilul ăsta! Numai de n-ar avea sărmana Elena un şoc.” Până n-a venit Victor acasă n-a îndrăznit să coboare s-o vadă. A aşteptat mai întâi să vină Victor acasă.

— E caz de puşcărie. O necăjeşte Artemiza.

Clemansa tresare.

— Ce-i caz de puşcărie, Miso? Doar e fata noastră.

— Dar ilustratele sunt ale vecinilor. Să le iei corespondenţa, înseamnă să le faci şicane.

— Tocmai asta e, că nu le găsesc.

— De aia te tot foieşti, femeia lui Dumnezeu? Vezi că le-a luat Elena.

— A fost aici? Când? Eu unde eram?

— În pod. Ca să vezi cufărul dacă e în siguranţă, dacă lacătul e bine închis, dacă să-l mai fereci o dată.

— L-am acoperit cu un preş.

— L-ai camuflat.

— Vai, Miso, toate le ştii, eu credeam că dormi.

— Am să am timp destul să dorm pe lumea cealaltă. Mult a fost, puţin a rămas.

— Ce tot spui, Miso? Ştii, chiar voiam să te-ntreb: ţie nu ţi-e frică de moarte?

— Dacă nu mi-a fost frică de viaţă.

— Cum o fi pe lumea cealaltă, Miso? Tu te-ai gândit?

— Sigur. Am prostul obicei să mă gândesc.

— Şi cum o fi?

— Aşa cum a fost până nu m-am născut.

Clemansa rămâne o clipă năucă de simplitatea acestui răspuns, apoi suspină:

— Toate le ştii, Miso!

Atât de mult s-a obişnuit să gândească Artemiza în locul ei, încât se întreabă cu grijă: „Ce-am să mă fac când n-are să mai fie?” Căci, „fără s-o doboare inteligenţa”, cum spune Artemiza, Clemansa îşi dă seama cât îi e de necesară această minte care rumegă şi interpretează pentru ea toate întâmplările zilei. Cu instinctul ei de animal, înţelege că mintea asta, care frământă şi tălmăceşte pentru ea toate întâmplările zilei, mintea Artemizei, atât timp cât scapără aici, dă vieţii ei un sens. Altminteri, ar muri de plictiseală. Şi totuşi, asta n-o împiedică să-şi dorească, în ascuns, o eliberare. Toate planurile ei de viitor încep din clipa „Când Misa n-o să mai fie.”

— Tu ce crezi, Miso, de ce s-o fi dus Victor la doctoriţa Ursu?

— Lasă asta, mai bine du-te şi vezi ce face Elena cu ilustratele. Hai, pune-le în cutia cu scrisori, ce mai aştepţi?

Artemiza era nerăbdătoare să ştie ce se întâmplă jos între Elena şi Victor. Ilustratele erau un pretext.

— Ţi-am spus, Clem: e caz de puşcărie.

— Fugi, soro!

— Eu nu pot să fug că n-am picioare. Repede-te tu. Hai, nu mai sta!

Clemansa dădu fuga, dar se întoarse din prag.

— Miso, crezi că fata lui Barotă.

— Las-o tu pe fata lui Barotă. Ştii bine despre cine-i vorba.

— Mi se pare că Nicoleta.

— Ţi se pare? Nu mi-ai spus tu că Nicoleta doarme aici. Că ai dat odată peste ei. Că o răsturna pe cufărul tău? Şi acum umbli cu „mi se pare?”

Clemansa înghite în sec.

— Cine te-ar auzi, Miso.

— N-ar crede că sunt fecioară, nu-i aşa? Dar tu ce crezi? Sunt fecioară sau nu?

— Dacă nu te-ai măritat.

— Ei şi, asta-nseamnă că nu m-am „răsturnat”? Şi Artemiza râde cu poftă, uitându-şi o clipă boala. Dar privirea stupidă a Clemansei, ochii aceia goi, care clipesc întruna, îi readuc senzaţia de greaţă, care nu-i dă pace de câteva zile. Ei, lasă, nu te mai frământa, Clemişor, o să-ţi strici tenul, şi nu leşina, că n-are cine să-mi aducă „ultimele ştiri”.

Când Clemansa trecu pe la uşa Elenei, o izbi mai întâi tăcerea dinăuntru. Sigur, Misa o s-o ia repede: „Prostul satului, femeia lui Dumnezeu, de ce n-ai intrat să vezi ce-i acolo?”

Deodată, auzi vocea lui Victor:

— Nu te mai gargarisi cu eroismul tatei. N-a fost un erou. A fost un biet om nenorocit. Abia acum îmi dau seama. Şi să mă slăbeşti cu familia! De la o vreme nu aud decât familia şi familia. Care familie? „Delegaţia” sau „Bébé Cadum”, care găseşte că e spiritual să intre în cămară şi să stingă tot ce găseşte? „Prinţesa” cu semidocţia ei agresivă sau alţii care altădată nu ne dădeau bună ziua?

Clemansa, băgând de seamă că uşa nu-i închisă, doar crăpată, o mai împinge puţin. Elena stătea în picioare în mijlocul odăii, cu crucea mare de argint pe piept, cu brăţările toate de argint. Vorba Misei: „De la o vreme, prea se împodobeşte. Parcă nu-i a bună.” Nasul Elenei parcă se albise, se lungise, se subţiase. „Cum seamănă cu tat-su!” se miră Clemansa. Şi, pentru prima dată după aproape cincizeci de ani, îi revine clar în minte figura primului ei soţ, levantin sprâncenat, cu ochii mari, codaţi, cu nasul lung, subţire, ascuţit. Pe Victor nu-l vede nicăieri. Clemansa îşi mai vâră o dată nasul pe uşă. Victor, cu spatele spre ea, sta pe scaunul pianului. Elena striga:

— Mie să-mi răspunzi ce-ai căutat acolo?

„Are dreptate, se gândeşte Clemansa, ce-a căutat la Ursoaica?” Dacă ar afla, ar lăsa totul baltă şi ar da fuga să-i spună Misei.

— Nu-mi place să mă pândeşti, să mă spionezi. Pe tata l-ai pândit, l-ai spionat toată viaţa, nu-ţi ajunge?

— Tu ştii cât rău mi-a făcut neruşinata? A trăit cu tatăl tău în văzul lumii.

— Să-i fie de bine. Tata nu te iubea, asta ar fi fost de-ajuns ca să fii nefericită. Pe cine iubea, ce importanţă are?

— Nu are importanţă cu cine mă-nşela?

— Dacă n-ai fi ameninţat cu sinuciderea, dacă i-ai fi redat libertatea, s-ar fi însurat cu femeia pe care o iubea. Dar ai preferat să te înşele.

— N-ai suflet!

— Strigă Elena ieşită din minţi.

— De la tine am învăţat că sufletul te încurcă în vremurile astea. Şi, răsucindu-se cu scaunul, făcu câteva acorduri. Apoi, cu faţa din nou spre Elena:

— Fii mulţumită că am venit acasă. Ştii că am fost reţinut la Miliţie? Am scăpat ca prin urechile acului.

Dar Elena are o idee fixă:

— Ce-ai căutat alături?

„Ciudat, nu-i pasă, nu-i pasă de ce am fost reţinut acolo, ce mi s-a întâmplat.”

— Bine, să stăm de vorbă, ca între gangsteri.

— Lasă limbajul Misei. Tu ştii că, dacă nu-mi puneam toată voinţa, toată viaţa în joc, ai fi ajuns şofer de taxi, ca vărul nostru Bazil? A cui a fost ideea să pleci pe şantier?

— A ta. Dar, după două săptămâni, mi-ai trimis o telegramă că ai murit, să viu urgent înapoi. Pentru ca acum să te lauzi cu eroismul meu pe şantier. Aşa cum nu mai conteneşti cu eroismul tatei.

— Şi ce vrei să spui? N-a fost un erou, tatăl tău?

— A plecat pe front fiindcă se înăbuşea în casa asta. Un om cu aripi frânte. Ca mine. Am să-mi iau câmpii şi eu. Mă sufoc.

— Şi fiindcă te sufoci aici te duci acolo? Şi, întinzând din nou mâna spre fereastră, teatral: Ce-ai căutat la ea?

Clemansa împinge uşa câte puţin, să vadă mai bine. Altminteri – vorba Misei – teatru la microfon.

Camera părea dintr-o dată goală. Parcă era o scenă luminată numai într-un unghi al ei. Nu erau aprinse decât lumânările pianului, cu becuri electrice. „De ce o fi stând Elena cu lumina asta chioară? Nu seamănă cu mine. Se bucura Clemansa, eu la lumină nu fac economie.” Simţea de fiecare dată o plăcere stranie când vedea că fata ei nu-i seamănă deloc. Parcă voia să se convingă că nu e a ei. Că e prea tânără, ca să aibă o fată. Clemansa nu vrea nici în gând să pomenească vârsta Elenei.

— Am vrut să-i vând trusa, se auzi vocea lui Victor, venind din celălalt colţ al odăii.

— Cum ai îndrăznit?

— Urlă Elena.

— Trusa? E tot ce mi-a rămas de la tatăl tău.

Clemansa aude „trăsura” şi se-ntreabă: „Când a avut Puiu trăsură?”

— Femeia asta care mi-a luat bărbatul!

Erau acum iar amândoi faţă-n faţă.

— Poate te vrea şi pe tine?! Ce poţi să ştii? Râdea Elena forţat.

Clemansa îşi aminti că aşa râdea şi Mac, atunci când era furios pe Misa. „Cu femeile astea emancipate, poţi să te aştepţi la orice”, spunea Mac.

— Poţi să fii liniştită. Nu i-am plăcut deloc. Dar ea. Ea mi-a plăcut. Şi-l înţeleg pe tata. E o femeie adevărată.

„Parcă îl împinge necuratu'.” gândi Clemansa. „Ce Dumnezeu! N-are minte copilu' ăsta?!”

— Ce înseamnă „o femeie adevărată”? Ce au ele, femeile adevărate şi noi nu avem. Avem şi noi, zău că avem şi noi.

— Mamă, nu fi vulgară.

— Vulgară? Eu?!

Clemansa o vedea în plină lumină. Ochii Elenei erau imenşi, nările dilatate. Dreaptă, înaltă, cu crucea mare de argint lucind pe piept, cu mâinile atârnând sub greutatea brăţărilor, cu privirea ţintă spre uşă. Clemansa dădu un pas înapoi.

— Vulgară!

— Repeta Elena înaintând spre Victor, gata parcă să-l strângă de gât. Atunci cum e chivuţa de jos? Cum e? Dacă eu sunt vulgară, cum sunt fetele lui Barotă?

— Mamă, nu-ţi dau voie.

— Nu-mi dai voie? Cine eşti tu să-mi dai sau să nu-mi dai voie? Uiţi tot ce-am făcut pentru tine?

— Ştiu, dar nu mai pot! Plec şi nu mai vreau să faci nimic pentru mine.

— Victor, se înmuie deodată vocea Elenei, mâine e ziua ta. Puişor. Îl cunoştea, era în stare să dispară, să nu vină acasă, s-o facă de râs.

— Am pentru tine o surpriză. Nu mai eu ştiu cât am alergat! Rudele noastre nu mai au telefon. M-am dus pe la fiecare să-i invit. O să vie şi unchiul nostru. Charles-Rodolphe, prinţul.

— Escrocul?

— Întrebă Victor, nepăsător.

Clemansa înghiţi în sec. Escrocul era unchiul Lică.

— Escroc? Charles-Rodolphe?

— Se simţi ofensată Elena. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară!

— Când furi, e uşor.

— Cine te-a „prelucrat”? Doctoriţa sau fetele lui Barotă? Asta o fi alianţa dintre ţărani şi muncitori? Asta-i învăţat la şcoala lor?

— În orice caz la şcoala voastră am învăţat că Tache Mândru, străbunicul, l-a luat de barbişon şi i-a strigat „Escrocule!”

— Confunzi – făcu Elena jignită.

— Pe unchiul Lică l-a făcut escroc. Lică „trăsură” i se spunea, că nu se dădea jos din trăsură. Pentru tine m-am judecat cu unchiul Lică. Ultimul ban l-am cheltuit pentru tine.

— De ce? Ca să-mi atârni o tinichea de coadă, în al doisprezecelea ceas?

— Ce tinichea? Era moştenirea la care aveau dreptul mama şi Misa.

„Mama”, şopteşte Clemansa. Şi parcă nu-i vine să-şi creadă urechilor. „Mama.” Niciodată Elena nu-i spusese mamă.

— Într-o zi, tot a noastră o să fie!

— Bătea Elena din picior cu toată convingerea.

Victor izbucni în râs:

— Paşte, murgule, iarbă verde!

Râsul Artemizei, întocmai. Semăna atât de mult, încât Clemansa privi sus, în capul scărilor, să vadă dacă nu cumva era acolo năzdrăvana.

Victor vru să deschidă fereastra, dar Elena se împotrivi. Ploaia bătea în geam. Bătea atât de tare, încât Clemansei i se făcu frică şi frig. Ar vrea să plece, dar mai întâi trebuie să afle de ce-a fost Victor la doctoriţă.

— Să vedem cine râde la urmă, băiete! Dacă nu perseverezi, dacă nu ai în viaţă un ţel.

Dar Victor o întrerupe:

— Ai pus degetul pe rană. N-am nici un ţel. E mai rău decât să n-ai busolă în largul mării.

Clemansa nu pricepea nimic, dar era în vocea lui Victor o dezamăgire, o tristeţe atât de cumplită, încât o prinse îngrijorarea. Tocmai acum, de ziua lui. Să nu se îmbolnăvească.

— Tu m-ai învăţat că un ţel, oricare ar fi, te încurcă. Deviza ta era: văzând şi făcând. Ei da, poate că e bine să asişti ca un spectator la toate câte se întâmplă. Poate că e bine, dar e foarte trist. Vezi furtuna asta? Noi stăm cu geamul închis şi aşteptăm să treacă, ploaia o privim pe fereastră, aşteptăm să treacă, mâine o să fie soare, frumos, dar noi n-o să stăm în arşiţa lui. O să aşteptăm să treacă arşiţa, să treacă vara, să treacă toamna, să treacă iarna. Să treacă anotimp după anotimp, ca să se schimbe vremea şi vremurile. Aşa m-ai învăţat, să închid ochii şi să aştept. Să mă joc de-a baba oarba, în loc să trăiesc.

Clemansa nu înţelegea nimic din toate astea. „Pare tare necăjit, bietul copil, parcă-i bolnav.”

Elena, dimpotrivă, era acum bine dispusă. Se-nvârtea prin odaie, aproape că dansa.

— Victor, de ziua ta, o să avem şampanie. Şi zece sticle de Cotnari vechi. Vechi. O să vezi ce vin grozav! Armanda se topeşte după tine. Cât despre Nicoleta. Ce să mai vorbim!

— Să n-aud de ea!

„Aşa-i trebuie – se bucură Clemansa.

— Ce-a căutat cu el în pod, pe cufărul meu?! De când i-am văzut, îl visez pe Barotă.” Grozav ar coborî acum să asculte la uşa lui. Să se uite pe gaura cheii, să-l vadă. Dar nu se clinteşte.

Elena e din ce în ce mai veselă.

— Bine că nu ţi-a luat trusa!

Vorbea precipitat.

— Ţi-am găsit discurile pe care le doreai: Darius Milhaud, Germaine Tailleferre, Francis Poulenc.

Era în glasul ei o vibraţie pe care Clemansa n-o recunoştea.

— Armanda o să recite. Recită foarte frumos! Tu singur ai observat că e ca un pastel. Fiecare din mătuşile ei are câte o vie. Îţi dai seama, Victor.

Elena e lângă el, gata să-i mângâie părul, dar el o împinge brutal.

— Lasă-mă! Mi-e silă. Mi-e silă de toată lumea asta, pe care o înnădeşti aici.

— De ce ţi-e silă? Fiindcă tragi a sărăcie, tragi la vecinii de jos! Ţi-e gândul tot la chivuţa ta! Ei, află că se mărită, ţi-a luat-o înainte. Chivuţa se mărită. Spoi tingiri. Voica Barotă se mărită! Trebuie să fie ofiţerul care venea pe-aici, când s-au mutat! Vreun fost lingurar!

Şi Elena, apăsând pe clape cu un singur deget, fredonează: Comme la fumée d'une cigarette20.

— Nu-i adevărat!

— Ţipă Victor scos din minţi.

— Ba-i adevărat!

Şi, cu un aer triumfător, Elena luă de pe comodă câteva ilustrate şi i le vârî lui Victor sub nas.

Clemansei i se opri răsuflarea. Ilustratele! Cum de-au ajuns aici? Cum să mai pună mâna pe ele?

Elena râdea forţat.

— Tudor nu-i logodnicul? Nu i-ai stricat tu căruţa? Poate că i-ai stricat şi mireasa.

— Nu-ţi permit!

— Se înfurie Victor.

— N-am obiceiul să-ţi cer voie, mucosule! Uite, aici. Toate sunt pentru Voica Barotă.

Şi, cu supremă satisfacţie, îi întinse ilustratele.

— Ce caută aici? Cum îndrăzneşti să citeşti o corespondenţă care nu-ţi aparţine? Mă dezguşti!

— Strigă Victor.

Şi, fiindcă Elena continua să-i vâre sub nas ilustratele, Victor îi dădu una peste mână şi ieşi, trântind uşa.

— Au!

— Se auzi ţipătul ascuţit al Clemansei, pe care Victor, fără să vrea, o îmbrânci.

— Victor! Se auzi strigătul disperat al Elenei.

Dar Victor sări treptele câte două, căzu în gol, se lovi de cineva în holul întunecos, şi, înjurând, ieşi în stradă.