Capitolul X.

Abia după ce trecu de biserica Visarion şi ajunse în bulevardul proaspăt spălat de ploaie, Victor se întrebă de cine s-a împiedicat a doua oară şi dacă putea să fie Clemansa în două exemplare, să-i stea de două ori în cale, sus, în faţa uşii şi jos, lângă ultima treaptă. Dar dacă nu te împiedici de Clemansa în casa asta, de cine să te-mpiedici? Cine pândeşte pe scări, la uşi? Să fi ajuns la această dexteritate încât să asculte în acelaşi timp şi la etaj şi la parter? Să se fi dat de-a dura pe scară şi să fi ajuns jos înaintea lui? Nu-i nimic. E tinerică bunicuţa. Se scoală, îşi scutură rochiţa, îşi aranjează zulufii la tâmple, şi, în pantofiorii cu tocuri înalte, dă fuga sus să raporteze superiorului. Dar dacă jos era Barotă? Dacă l-a îmbrâncit? O să spună cu drept cuvânt că sunt nişte sălbatici vecinii de sus, burjuii. Poate că nici pentru Voica n-am fost altceva decât băiatul vecinilor de sus – un burghez. Voica se mărită? Foarte bine. Toată lumea va fi mulţumită. Dacă eu m-aş însura cu Voica s-ar sinucide în acelaşi timp tatăl ei şi mama mea. Nu, Barotă nu e omul care să se sinucidă. Oamenii ca el nu abandonează terenul. Când i-am propus Voicăi să fugim în lume, a crezut că glumesc. „Totuşi, Capuleţii şi Montaguii nu vor admite nici în ruptul capului ca tu să fii a mea.” Dacă aş întâlni-o acum, i-aş râde-n nas. „Tu nu eşti Jeanne Hébuterne. Tu n-ai să mori niciodată din dragoste. Nu eşti Julieta. E drept că, la început, nici Julieta n-a vrut să moară. A simulat. Tu nici să simulezi nu ştii. Tu eşti Voica, Voica Barotă.” Îmi place cum ridici năsucul când te prezinţi „Voica Barotă”. Julieta era mai modestă. Ştiu ce ai să răspunzi, îţi cunosc repertoriul: „Ea nu trebuia să-şi apere demnitatea. Făcea parte din clasa privilegiată.” Da, îţi cunosc răspunsurile, îmi place încrederea ta în tine. Orgoliul, demnitatea ta. Voica, ce multă nevoie aş avea în seara asta de tine! Ţi-aş povesti întâmplarea din cafenea şi tu m-ai înţelege: O fată care habar n-am cine e, de unde s-o iau, a plătit pentru mine. N-am avut dreptate să fiu furios pe ospătar? Furios eram din cauza ta. Sigur, nu trebuia să-l insult, nici să ridic mâna! Dacă ne-am putea stăpâni! Dacă ai fi aici, să-ţi spun ce am pe suflet! Dar nu am pe nimeni. Numai bolta cerească deasupra mea, conştiinţa din mine! Ce bine ştiu oamenii geniali să spună lucrurile cele mai simple. Dar pentru asta au trebuit mai întâi să fie geniali. Ca să spui: Mehr Licht21, trebuie să fii Goethe. Adică să scrii Faust. Ce-o fi cu şedinţa la care am fost chemat? Dacă e pentru mine? Dacă s-a aflat? Nu, n-a avut când să se afle. Paşii se apropiau din ce în ce. Altădată, nu le-ar fi dat importanţă. Dar acum îl scoteau din sărite. De ce dracu nu mai apare o cârciumă? Cine-o fi individul care mă urmăreşte? Ce vrea? Paşi de bărbat, asta e sigur. Am să mă întorc şi am să-i spun: „Imbecilule, ce vrei de la mine? Nu mă interesează bărbaţii. Nici femeile nu mă mai interesează. Sunt mort.” Ce-ar fi să fac stânga-mprejur şi să-l plesnesc? El o să rămână uluit, eu am să-i spun: „un act gratuit.”

Întorcând capul, Victor văzu un tânăr înalt, cam deşelat, puţin adus din spate. Ce vrea?

— Ce vrei? L-a întrebat, cerându-i parcă socoteală pentru tot ce i se întâmplase în ziua aceea.

— Nimic. Avem acelaşi drum.

— Eu mă duc să mă spânzur.

Horia zâmbi.

— Ţi-ai încheiat toate socotelile, nu mai ai nimic de făcut, nici o ţintă?

— Suntem mulţi fără ţintă. Proşti, dar mulţi. „Unde l-am mai văzut pe lunganul ăsta?”

— Proşti, da. Mulţi, zău nu cred – spuse Horia.

— Fiindcă mint şi se bat cu pumnii-n piept, demagogii. Apoi, neaşteptat, bruscând lucrurile: Hai să bem un şpriţ. Caut o cârciumă.

Abia acum, la lumina felinarelor din Piaţa Victoriei, Horia îl vedea bine. Un băiat frumos, sprâncenat, care nu putea să nu-ţi atragă privirea. Nasul drept, buzele cam groase, cu măiestrie arcuite, ochii negri, înfundaţi sub pomeţi de copil.

— Nu semeni a borfaş.

— Borfaş?

— Se miră Victor.

— Ce căutai acolo, pe-ntuneric, pe scară? Cum mi-ai căzut în spate? Şi, dacă ai văzut că ai trântit un om, de ce nu ţi-ai cerut scuze? De ce n-ai stat să vezi ce i s-a întâmplat? De ce ai fugit?

— Aş putea mai curând să te-ntreb eu ce căutai acolo? Dar ştii că mi-ai dat o idee? Borfaş. Iată o soluţie. Tocmai mă-ntrebam cum să-mi câştig existenţa.

— Şi altă soluţie n-ai găsit?

— Nu.

— Nu cumva eşti Victor Movilă?

— Vreau să rămân incognito.

— Să-ţi fie de bine.

Când Victor ridică braţul să smulgă o crenguţă, Horia primi un duş de apă în obraz.

— La urma urmei unde mergi?

— Să mă spânzur, ţi-am spus!

Stelele se înmulţeau de parcă o mână nevăzută aprindea pe cer câte o candelă.

— Credeam că glumeşti, dar, dacă vorbeşti serios, nu avem acelaşi drum.

— Bei?

Horia nu pricepe.

— Te-am întrebat dacă bei.

— Ce să beau?

— Ceai de tei. De cozi de cireşe, de siminichie.

— Apoi, tare ca unui surd: Ce-ţi place? Vinul, ţuica, basamacul. Ce preferi?

— Eu?

— Făcu Horia preocupat de altceva.

— Nu, Popescu.

— Şi, cu o duritate neaşteptată: Ai fost atât de fericit în viaţă că n-ai avut nevoie să bei?

— Am băut o singură dată, când a-mplinit bunica şaptezeci de ani. Când am luat primul meu salariu de inginer. I-am cumpărat un batic cu flori roşii, am gătit-o, am luat-o de braţ şi: „Hai, domnişoară, în oraş să-i tragem un chef.” Ne-am întors ca nişte cheflii. Vorbeam tare, râdeam tare. Lumea se uita la noi şi nu ştia ce să creadă. Bunica mă arăta ca pe-o minune: „Nepotul meu a ieşit inginer. Da, da, inginer adevărat.” N-am avut mamă.

— Dacă ai şti ce cătuşe îţi pune. Eşti cu prietenii undeva, şi ţi-ar face plăcere să mai rămâi cu ei, dar ştii că te aşteaptă în colţul străzii sau la fereastră, îi ard ochii în cap de grijă; zici că nu-ţi pasă, dar nu mai ai astâmpăr, răbdare, chef. Dacă într-o noapte nu vii acasă, înnebuneşte de-a binelea.

— Mie mi se pare o adevărată fericire să aibă cineva grijă de tine, să te aştepte. Şi, în gândul lui. „Poate că Geta mă aşteaptă. Ce-ar fi să mă întorc. De ce nu m-a lăsat să-i spun ce s-a-ntâmplat, în continuare? Ceilalţi mi-au întors spatele. Au plecat. Tatăl tău s-a întors, m-a ajutat să văd unde-i greşeala. Înseamnă că nu s-a supărat.”

— Fericire!

— Scrâşneşte Victor.

— Habar n-ai! Dacă te îndrăgosteşti, îţi spionează paşii, îţi pândeşte mişcările. Vrei să te însori, nu-i place fata. În schimb, îţi aduce în casă tot felul de lighioane, ca să te însoare după socotelile ei.

Horia se gândeşte la mama Geniei, la Barotă. E normal să vrei să asiguri fericirea copilului tău. Numai că fiecare are altă noţiune despre fericire! Cum o fi acel Matei, pe care Barotă îl regretă atât de mult? De ce-ar merita-o el pe Geta, mai mult decât mine? Cum a iubit-o? Se poate iubi în mai multe feluri?

Victor se opri în faţa unei cârciumi.

Horia ar vrea să plece, dar îi e sete. Şi apoi, obosit peste măsură, sau poate tocmai de aceea, îşi dădea seama că nu va putea dormi. Dar, de îndată ce a intrat l-a izbit neplăcut fumul de ţigări, de cârnaţi prăjiţi, de butoaie goale, de pivniţă, de mucegai.

Victor ochi o masă.

— Ce vin îţi place?

— Totul e să aibă sifon.

— Am înţeles: un şpriţ rece şi nişte mititei. Şi acum, spune-mi, inginerule, ce făceai acolo, pe-ntuneric. O aşteptai pe Geta? Sau plecai de la ea. Eu sunt vecinul de sus; Victor. Pramatia de Victor. Tot ce se spune despre mine e adevărat, Da. Am fost, sunt, şi am să fiu totdeauna îndrăgostit de Voica. Şi, ca să-i fac mamei în ciudă, aş fi în stare să mă însor, cu ea.

— Numai pentru asta?

— Şi ca să n-o ia altul. Câinele grădinarului. Îşi păzeşte osul. Uite şi prietenul meu Costică. Toţi ospătarii sunt prietenii mei, afară de unul cu care m-am certat azi. Un cap pătrat cu care am ajuns la Miliţie. Şi, către ospătar: O baterie, Costică. Vinul casei, şase mititei, sifon rece!

— Azi am avut o zi grea – continuă Victor – mi-am ieşit din minţi, când am auzit că Voica se mărită cu Tudor, locotenentul invizibil. Voica pretinde că e pentru ea ca un frate. Dar se mărită cu el. De ce-or fi vrând toate fetele să se mărite? Suprema dovadă de dragoste pe care poţi să i-o dai unei fete e s-o ceri de nevastă.

Horia zâmbeşte. „Abia aştept s-o ţin în braţe, să fie a mea. Nevasta mea. A mea toată noaptea. Să descifrez această amară şi dulce enigmă care e femeia mea.”

— O cunoşti pe Voica? Are o faţă prelungă, smeadă, buze roşii, groase, ochii îndepărtaţi, lungi, uneori gălbui ca mierea, alteori verzi ca frunza crudă, gene castanii, dese ca nişte periuţe. Numai marea e atât de schimbătoare ca ochii ei. Ochii lui Barotă. Dar ai lui sunt înguşti ca o linie, ca un ascuţiş de lamă. Ai ei, mari, nesăţioşi, curioşi să ştie, să afle, să surprindă tot ce se mişcă pe pământ, pe sub pământ, în aer, în apă. Geta e mai frumoasă. Voica e mai mult decât frumoasă. Numai natura are forţa asta de a varia culorile, lumina, densitatea aerului, vibraţia, dintr-o clipă într-alta. Dar ce are mai atrăgător e gura. Dinţii prea mari, dar strălucirea lor îţi ia ochii. Când se supără, se cutremură munţii. Ca o adevărata artistă, îşi permite să fie ea însăşi în orice împrejurare. Chiar şi capriciile, ţâfnele ei sunt de mare actriţă.

Toate astea îl interesau pe Horia, dar nu-i plăcea ca despre sora Getei să-i vorbească un necunoscut, un chefliu. Ce-ar spune Geta dacă l-ar vedea aici?

— Şi de ce s-a terminat? Sau de ce v-aţi certat?

— Întreabă Horia.

— Poţi să ştii vreodată de ce-a început şi de ce s-a terminat? Poate fiindcă ea e fata lui Barotă, îndrăcită, mândră, comunistă din născare, şi eu, băiatul mamei mele. O burgheză cu fumuri şi pretenţii de aristocrată. Voica pretinde că sunt superficial, fiindcă mi-a venit totul de-a gata.

— Şi nu-i aşa?

— Dacă te gândeşti la bunurile de larg consum.

— Şi chiar la cele spirituale.

— Da, am avut acasă o bibliotecă medicală, una juridică şi una literară. Voica nu-mi iartă biblioteca asta. Are un fel de ostilitate, o mândrie stridentă a originei ei: „Tata a făcut numai patru clase primare”. Ei şi? Pentru asta merită o decoraţie? Sau eu, pentru că am moştenit o bibliotecă, trebuie să devin miner? Voica e convinsă că numai aşa aş putea să rup cu lumea mea.

— La urma urmei, eu tot nu ştiu care e lumea ta! A dumitale.

— În seara asta ne putem tutui. Uite că a venit băutura. Mâine, dacă nu vrei, nu mă cunoşti.

Victor turnă vin în pahare şi, după prima sorbitură:

— În seara asta, dacă nu ne-ntâlneam.

— Îţi alegeai altă cârciumă.

— Crezi că nu mai sunt tineri care se sinucid?

— În orice caz, nu când sosesc mititeii.

Victor dădu pe gât paharul şi începu cu totul firesc:

Viaţa m-a somat, Ca un pai am ascultat de porunca ei: hai!

Şi făcând la fel cu întregul norod am vrut să aleg, între pur, între glod.

Versurile astea le-am scris când aveam doisprezece ani.

În faţa adevărului am stat ca un bou privind cum se clatină sfânta mea casă, Şi vrând să caut mugurul nou, Prea mult mă aplecai pe terasă.

Horia fu cucerit de farmecul vocii, gravă şi caldă, alta decât cea răstită de mai-nainte.

— Şi acum ce scrii?

— Poezii decadente. Nu te speria, aşa sunt considerate acum. Peste zece ani vor trece poate drept prea cuminţi.

— Şi până atunci?

— Traduc sonetele lui Shakespeare.

Risipitoare frumuseţe, de ce să-ţi cheltuieşti al frumuseţii tale har, păstrându-l numai pentru tine.

Natura nu dă nici un dar, îl împrumută doar, Şi ca să spun drept, celor risipitori.

Îţi place?

Ca filomela-n pragul verii cântă şi îşi opreşte cântul, când vin zilele fierbinţi.

Nu fiindcă vara-i mai puţin frumoasă-acum, Decât atunci când imnurile-i triste făceau să tacă noaptea, Dar muzica-i sălbatică încearcă fiecare ramură, Şi fructele, crescute mari, îşi pierd deliciul rar.

Horia se gândea: Geta are dreptate când spune despre Victor: brânză bună în burduf de câine. Dar e talentat! Ce ciudat contrasta vocea lui cu înfăţişarea de copil bosumflat. O gropiţă i se adâncea în obraz, de îndată ce schiţa un surâs. Sigur că a fost dintr-acei copii pe lângă care nu poţi să treci fără să te opreşti să-i mângâi, să-i întrebi: Cum te cheamă? Câţi ani ai?

— Trebuie să existe un motiv care a declanşat furtuna. Cine-i de vină?

— Aş putea să spun: Nicoleta.

— Există şi o Nicoleta?

— Floare carnivoră.

— Nu-nţeleg.

— Femeia blândă şi dulce, care-şi încolăceşte braţele moi după gâtul masculului, îl topeşte şi-l digeră. Nicoleta mă consumă trupeşte, Voica sufleteşte. Şi, dând pe gât un pahar cu vin:

— Dacă nu mă-nţelegi, sau eşti ipocrit, sau eşti de origină sănătoasă.

— De unde ştii de ce origine sunt?

— Se vede de la o poştă.

— Asta mă onorează.

— Da. Aveţi un fel de snobism ŕ rebours. Altădată părea interesant să treci drept om din lumea mare. Acum e la fel de interesant să pari din lumea multă.

— Poate, cine vrea neapărat „să pară” una sau alta. Dar un om trebuie „să fie” nu „să pară”. Lăsând la o parte străbunicii, bunicii, mătuşile, tu ce eşti, Victor, şi, mai ales, ce vrei să fii?

— Din furtuna vieţii nu m-am ales decât cu câteva idei şi nici cu un sentiment”, spune Peciorin. Mătuşa mea, Artemiza, i-a dovedit Voicăi negru pe alb că sunt un mincinos. Poate că sunt modest. Mi se pare că n-aş fi în stare să exprim, tot atât de bine cu alţii, ceea ce simt. Ce vină am că mi-a luat-o înainte Lermontov, bunăoară.

— Ai băut destul, Victor. Eu zic să te lepezi de toate tinichelele pe care sfânta ta clasă ţi le-a legat de coadă. Pleacă de-acasă. Şterge-o!

— Uşor de spus. Ai văzut multe case cu bilete de închiriat lipite de geam? Se pare că existau înainte, dar eu, de când m-am născut.

— Eu ştiu ce înseamnă să n-ai un acoperiş, un pat. Când am venit în Bucureşti. Ce mare mi s-a părut oraşul! Palatul Telefoanelor parcă ameninţa să-mi cadă-n cap. Forfota lumii, vacarmul. Parcă erau într-un film, care vrea cu tot dinadinsul să te strivească. Am coborât spre Cişmigiu. De la o tarabă, am cumpărat un kilogram de struguri. Se pornise o ploaie grozavă. Lacrimile îmi curgeau pe obraz amestecate cu picăturile de ploaie. Un copil a venit şi s-a adăpostit lângă mine, vârându-se sub punga de struguri pe care o ţineam la piept. Simţeam copilul lipit de coapsă şi-mi părea bine că pot să-i fiu de folos.

— Trebuie să-nţeleg că n-ai să mă laşi nici pe mine în drum? Erou pozitiv, ce mai-ncolo-ncoa. Pariez că eşti fiu de ceferist!

— Ai câştigat pariul. Numai că eu nu l-am cunoscut pe tata. Împlinisem abia un an când a avut un accident de locomotivă. Trebuia să i se taie piciorul şi n-a acceptat. A preferat să moară.

— Erou negativ.

— Era îndrăgostit de mama şi n-ar fi vrut să-l iubească din milă. Iar ea îl iubea aşa de mult încât, după un an, s-a stins. M-a crescut bunica. La unsprezece ani am venit singur în Bucureşti, să caut un prieten al tatei de care ştiam numai că e înalt, frumos, brunet, are mustaţă mare neagră, îl cheamă Vasile şi, dacă am să-l găsesc, are să mă ajute.

— Şi l-ai găsit?

— Da, dar până atunci, am vândut pe stradă limonadă, seminţe, baloane colorate, ziare. Am fost ucenic la o brutărie. Copilul brutarului se trezea în toiul nopţii, şi eu trebuia să mă joc cu el, până i se făcea somn şi adormea. Tu spui: o iubesc pe Voica, dar eu nu-nţeleg cum o iubeşti?!

— Uneori aş vrea să fim singuri pe o stâncă, înconjuraţi de apă, să ne uităm unul în ochii altuia şi apa să crească în jurul nostru şi noi să nu vedem, să nu ştim, să nu ne sinchisim de nimic.

— Să muriţi împreună. Ei bine, eu, cu fata pe care-o iubesc, vreau să trăiesc împreună. Să fie a mea, femeia mea, înţelegi, Victor? Să-mi împart cu ea patul, masa, casa, grijile, bucuriile, necazurile.

Horia îl vede pe Barotă cu mâinile pe umerii Getei. „Ce-i, fata mea? Tu crezi că viaţa o să fie o primăvară lungă, şi fericirea ca o halviţă de care întinzi şi tot întinzi? Dar, zilele cenuşii, înfrângerile, lipsa de bani, nedreptăţile, ploaia, vântul, furtuna, înzăpezirile, îngheţul nu înseamnă viaţă şi, adeseori, fericire? Fericirea seamănă mai curând cu acele ochiuri de apă care se ivesc când începe dezgheţul, cu ceea ce simţi când vezi primii muguri pe crengile goale, când natura se scutură de iarnă.”

— Totuşi, Eminescu n-a iubit-o pe Veronica Micle, aşa cum spui tu: „Hai să împărţim patul, pâinea, viaţa.”

— Atunci îndrăznesc să spun că n-a iubit-o. A fost o beţie, un vis, o evadare, sau cine ştie ce atracţie, care are nevoie de un ambalaj poetic. Dar eu înţeleg că, atunci când iubeşti, femeia să intre cu totul în circuitul tău psihic, fizic, intelectual, nevoia de a o simţi alături să fie ca nevoia de aer, să simţi că, pentru ca s-o uiţi, ar trebui să mori.

— Crezi că există un singur fel de a iubi, o singură iubire? Geta e singura fată pe care ai iubit-o?

— Recunosc că, oricât de tânăr ai fi, porţi cu tine un trecut care pe celălalt îl nelinişteşte, îl chinuie. Îţi vine să ştergi ochii iubitei, cum ai şterge o tăbliţă ca să nu rămâie nici o urmă din ceea ce era scris înainte. Şi, fiindcă asta nu se poate, cauţi s-o pedepseşti, îi arăţi şi tu tăbliţa pe care s-au înscris bucuriile şi necazurile tale. Ei, Victor, ce te uiţi aşa la mine? Credeai că poeţii au monopolul complicaţiilor sufleteşti? Noi, inginerii, numai compasul şi rigla? Am văzut cum ne simplifică scriitorii, cum ne compromit în romanele lor. Nu au nici curiozitate, nici fantezie, nici aripi. Dar să fii poet înseamnă să zbori unde alţii nu pot să ajungă.

— Dacă zbori, îţi frângi aripile.

— Vlaicu şi alţii cum au riscat? Dar pentru asta îţi trebuie pasiune şi sinceritate. Trebuie să ştii să lupţi pentru ce crezi şi pentru ce te doare, să nu fii flecar şi fanfaron, să te gargariseşti cu vorbe umflate ca sinucidere, moarte, să bei şi să spui anecdote şi să te crezi un erou din vremea lui Lermontov. Poeziile voastre sunt, de la o vreme, pline de inovaţii tehnice, de eprubete, de strunguri. Dar ce ştiţi voi despre poezia laboratorului, despre pasiunea căutării, despre fiorul găsirii? Ca să smulgi necunoscutului secretul, să creezi ceva nou, e nevoie de o gestaţie ca pentru naşterea unui copil, ca pentru apariţia unei flori care n-a existat până la tine.

— Trebuie să recunosc că eşti mai inteligent decât alţi ingineri şi cu un vocabular ceva mai variat. Dar tot despre laborator şi despre experienţe ai vrea să scriu, nu-i aşa? Ei bine, eu vreau să scriu despre dragoste, despre stele, despre o bucată de zahăr care se topeşte într-o ceaşcă de ceai. Ai văzut vreodată cum cade o bucată de zahăr din mâna unei fete pe care o iubeşti, cum se topeşte în ceaşca de ceai? Şi către ospătar:

— Mai adu o sticlă de vin.