Capitolul VIII.

Încărcat cu toată ura pe care o supsese odată cu laptele mamei, uitată dar stârnită acum de Nicoleta, Victor a intrat la doctoriţa Ursu.

— Sunt Victor Movilă, a început fără altă introducere.

— Ştiu, a răspuns liniştită.

Îl văzuse de multe ori venind spre casă sau plecând. Avea exact mersul tatălui lui. Îl simţeai dezordonat, distrat, după cum se oprea din mers căutând parcă să-şi amintească ce zi este, cât e ceasul, cine-l aşteaptă.

Victor o vedea pentru întâia dată de aproape pe Ursoaica, rivala, „Ocna”, inamicul numărul unu al familiei, sperietoarea de ciori. Dar ţinuta femeii, dreaptă în faţa lui, mândră şi demnă, neaşteptat de frumoasă şi încă tânără, ochii stilizatori, îl descumpăneau şi, ca să nu-şi trădeze intimidarea, repetă agresiv:

— Sunt fiul doctorului Movilă.

— Am citit câteva poezii semnate de dumneata într-o revistă.

— V-au plăcut?

— Nu sunt critic literar.

Ce zâmbet fermecător are şi ce voce profundă!

— Totuşi, vă puteţi da seama dacă cineva are talent sau nu.

— Sunt prea multe cazuri când se confundă talentul cu dexteritatea. Se scriu poezii şi de dragul unor potriviri de cuvinte. Un fel de ala-bala-portocala. Dar poate că nu mă pricep. Sunt medic chirurg.

Voica spunea cu aceeaşi mândrie, cu aceeaşi palpitare a nărilor: Sunt studentă.

— Ştiu că mânuiţi bine bisturiul.

— Totdeauna cu folos.

— Restul, literatură?

— Întreabă Victor cu un zâmbet trist, ironic.

Semăna halucinant cu tatăl lui.

Pentru ea, şi azi ca şi atunci, tot ce nu era concret, tot ce nu se putea trata, tăia, extirpa cu bisturiul, tot ce nu se putea coase cu catgut, tot ce nu se putea pipăi, palpa, tot ce nu se putea folosi practic, tot ce nu se putea construi sau dărâma, cu mâinile sau cu maşinile dirijate de oameni, însemna treabă de oameni fără treabă, adică literatură. Să frămânţi o pâine cu mâinile tale, să construieşti un pod sau o casă, asta înţelegea. Chiar şi zborul imaginaţiei, când trebuie să ducă la o descoperire ştiinţifică, practică, le înţelegea. Literatura însemna pentru ea o clipă de odihnă, ca şi ţigara din care trăgea cu nesaţ, după operaţie, ca patinajul sau tenisul, pe care le mai practica şi acum, după anotimp, dimineaţa devreme, înainte de a începe munca la spital.

— Restul, literatură. Râse doctoriţa arătându-şi dinţii, albi, sănătoşi. Romanele, piesele de teatru, filmele de dragoste mă distrează; uneori se numesc drame, alteori tragedii, dar în viaţa de toate zilele, toate se termină într-un pat. Noroc că patul aduce pe lume copii şi eu îi ador. Mai ales în clipa când scot primul ţipăt. Îmi place să-i primesc pe peronul vieţii. Mormolocul, când îl iau în braţe, e călduţ ca o pâine când iese din cuptor. E sănătos, voinicuţ. Eu îl salt în braţe, el miorlăie, şi populaţia se înmulţeşte.

Victor îşi aminti de Nicoleta şi aruncă o privire pe fereastră. Îl aştepta.

— Nu-i chiar aşa de simplu. Tinereţea nu e uşoară. Nu sunteţi de aceeaşi părere?

— A mea a fost grea. Până la douăzeci de ani nu mi-am îngăduit nici o plăcere, nici o vacanţă. Trebuia să muncesc, să răzbesc. Alergam în cursa vieţii ca o gloabă nehrănită, neţesălată, încovoiată de greutăţi, alături de cai de curse bine hrăniţi, îngrijiţi după tipic, cu încărcătura reglementară, uşoară. Cursa era nedreaptă şi grea. Condiţiile inegale. E uşor să spui: şi altădată ieşeau la iveală cei înzestraţi, dovada doctoriţa Ursu. Dar cine i-a numărat pe cei căzuţi în drum? Cine ne calculează uzura, oboseala cu care am ajuns la potou, noi, gloabele care am alergat în cursă?! Nu-mi îngăduiam pe atunci nici o clipă de odihnă, nici o sărutare, nici un somn care să mă sature, nici un pahar de vin. Nimic din ce-mi cerea timp şi bani. Două drumuri pe jos, zilnic, de la Facultatea de medicină la Vatra Luminoasă, unde eram internă. Uneori mă culegea în drum un bătrân birjar care se retrăgea cu trăsura lui. „Nu ţi-e frică, fetiţo, cu mortul subţioară?” mă întreba. Mortul era craniul pe care-l luam cu mine, ca să mai studiez la cămin. Când nu aveam gărzi de noapte, făceam gărzi particulare, tot noaptea. Ziua o luam de la început. În ultimul an, am lucrat la Salvare. Accidente, sinucideri. Femei, mai ales. Una din ele se numea Elena Movilă. Cerea mereu să-şi vadă bărbatul şi eu mă întrebam cum arată un bărbat care-şi duce femeia la sinucidere. Convingerea că-i un monstru creştea pe măsură ce timpul trecea şi el refuza să vie. A treia noapte a apărut. Camera era luminată numai de pâlpâirea verzuie a unei candele.

Doctoriţa revede scena. Totul se deapănă în faţa ei, ca într-un film pe care-l revezi după ani de zile. O clipă s-au privit fără nici un cuvânt. S-au pomenit într-un câmp magnetic. Dar toate astea ţin de trecut. Ce rost are să-i facă destăinuiri lui Victor, ce ar putea înţelege? De multe ori a încercat şi ea să-şi disece starea sufletească de atunci. Parcă ar fi dat pe gât, dintr-o data, o sticlă de Cotnari vechi. Era ameţită, nu ştia ce să spună. El parcă nu ştia pentru ce venise. Mişcau buzele fără să audă nimic. Se încruntau şi unul şi altul, deschideau ochii mari şi iar îi micşorau, ca nişte copii care vroiau să priceapă ceva ce se întâmplă, de obicei, celor mari. Numai în vis timpul are aceste măsuri năzdrăvane, numai în basme se însăilează, cât ai clipi, un destin. Medici amândoi, chirurgi, nu credeau nici în vise, nici în stele. Dimpotrivă, găseau, amuzându-se, explicaţii pentru orice miracol. Ea spunea: „Mă aşteptam la o mutră de asasin. Poate de aceea mi s-a părut că ai ochi blânzi, un zâmbet bun, trist, deşi cam ironic.” Iar el: „Mă aşteptam să dau de faţa uscată, rea a Elenei, de nasul ei ascuţit, de umerii ei osoşi, şi iată o fată plinuţă, cu talie subţire, cu forme de amforă, o faţă de copil, un păr numai inele întunecate, mătăsoase, zbârlite. Ce frumoasă eşti!” a şoptit. Iar ea, parcă pentru întâia dată vedea un bărbat.

Dar toate astea s-au întâmplat cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Ce vroia Victor acum? Ce avea în servieta aceea umflată, pe care o lăsase pe marginea mesei? Ce vroia să ştie? Ce minciuni i s-au spus?

— De ce aţi fost atât de dură, de neiertătoare, când aţi aflat că mama va avea un copil? De ce l-aţi dat pe uşă afară? E adevărat? Tata a căutat, prin toate mijloacele să se întoarcă, să vă împăcaţi. Vă telefona zilnic, vă aştepta ore întregi în faţa spitalului, la toate colţurile de stradă. Vă trimitea bilete, scrisori, vroia să vă vorbească. De ce nu l-aţi primit?

— Ce-ar fi putut să-mi spuie? O poveste cu barza care aduce copiii? Meseria mea mă împiedică să cred că barza aduce copiii. El mi-ar fi spus: „Sunt nenorocit”. Eu aveam să-i răspund: „Eşti însurat, vei avea un copil.” Copilul e acum în faţa mea. Ca să-l pot privi în faţă mi-am sacrificat dragostea.

— Numai pentru asta?

— Şi fiindcă nu suportam minciuna. Şi fiindcă nu voiam, nu puteam să-l împart. Credeam că e numai al meu, că de soţia lui îl leagă numai un act de stare civilă, o convenţie socială şi mila. Dar făcea dragoste cu ea.

Şi, ca să-şi stăpânească încă furia vie după atâţia ani, îl întrebă pe Victor, de parcă în clipa asta ar fi intrat pe uşă:

— Aş putea să ştiu cu ce îţi pot fi de folos?

Victor îşi aruncă iar privirea pe fereastră. Nicoleta îl aştepta.

— Trusa chirurgicală a tatălui meu. Murmură cu vocea nesigură, scoţând din servietă o cutie neagră, plată şi parcă nou-nouţă.

Doctoriţa încearcă să-şi stăpânească surpriza. Băiatul are nevoie de bani şi eu, ca o năroadă, îmi pun întrebări, îi fac confidenţe.

— Mărturisesc că aş avea nevoie de un bisturiu bun, spuse în clipa când Victor deschise cutia, şi, luând cuţitaşul în mână, se oglindi în el, cu plăcerea unui copil care capătă o jucărie pe care o dorea de mult.

— Azi aţi aruncat trei în timpul unei operaţii.

Victor observă surpriza doctoriţei. O sprânceană se ridică pe fruntea prea mobilă în contrast cu rigiditatea umerilor, a gâtului întins.

— Vom avea şi noi, în curând, căută doctoriţa să-şi stăpânească surpriza.

— Dar până atunci?

— Până atunci, probabil că dumneata ai nevoie de bani – i-a răspuns cu o ironie în privire şi o siguranţă care-l umileau.

Dar hotărât să iasă cu capul sus din întâmplarea asta, Victor îi întinse cutia:

— Vroiam să v-o dăruiesc.

— Mă feresc de Danai, chiar când aduc daruri – surâse doctoriţa, cu toată siguranţa pe care şi-o recăpătase.

— E o amintire de la tatăl meu. Credeam că v-ar face plăcere.

— Am depănat şi aşa prea multe amintiri – i-a replicat, cu o promptitudine care nu mai lăsa nici o portiţă deschisă. Pentru poeţi, amintirile sunt o sursă de inspiraţie, şi dacă ţi-am fost de folos, cu atâta mai bine. Numai că, mi se pare, că în afară de talent şi inspiraţie, mai trebuie şi muncă.

— Muncă şi iar muncă! Nu mai auzim altceva şi nu mai vorbim despre altceva. Şi, amintindu-şi cuvintele pe care Barotă i le spusese cu ironie, le repetă cu cinism: Se vor găsi totdeauna destui proşti care să muncească pentru câţiva poeţi cu talent sau poate cu geniu.

Doctoriţa roşi de ciudă, gata să-l dea afară. Dar, aruncând o privire pe fereastră, o recunoscu pe fata care o căutase la spital de dimineaţă. Acum îl aştepta pe Victor şi înţelegea de ce. Încântată că a găsit fraza cu care să încheie discuţia, zâmbi cu indulgenţă:

— Ei, hai, te-a aşteptat destul biata fată!

— Da, s-a întâmplat. Începu Victor.

— Se tot întâmplă între băieţi şi fete, mai ales primăvara.

În clipa aceea Victor simţi că o urăşte pe ea, pe Nicoleta, pe Voica, pe toate femeile din lume. Şi cine spune că n-a simţit niciodată nevoia să ucidă, minte!