Capitolul VI.

O cârciumă mizerabilă îşi trăia ultimele zile. Pe jos, ciment, noroi. Furculiţele se rupeau. Pe faţa de masă pătată cu vin şi grăsime, Victor scrie versuri şi se crede Francois Villon; desenează şi-i vorbeşte Voicăi despre Toulouse Lautrec. Împrejur, numai cheflii.

— Victor, de ce bei?

— După două pahare, vinul te înseninează. După trei, te linişteşte, după patru, te stârneşte, te înveseleşte, după cinci, devii genial. Şi – ca s-o convingă pe Voica:

— Sunt Will şi sufletul ţi-l vreau statornic, /crescând aproape de iubirea mea. /Când sufletul te ceartă că-i prea dornic, /prin Will vei împlini dorinţa ta. /Prin Will comorile s-or împlini/şi încă o piatră greu s-ar osebi. /Deci între ceilalţi să-mi îngădui, că-s mulţi la număr, nu-s de numărat, /Nimic nu sunt, dar vreau să mi-l oblădui, pe acest nimic de tine alintat.

— Ai băgat de seamă că Will e nume, e verb, e voinţă, e dorinţă, e tot. Voica, am început să traduc sonetele lui Shakespeare, pentru tine.

Ea îl asculta cu încordare, să nu-i scape un cuvânt. Era însetată de tot ce-nseamnă cultură şi-acum, pentru prima dată, se adăpa după pofta inimii. Vroia să ajungă pe scena Operei; el îi dădea sfaturi:

— O linie, un gest, precizează sursa unui cântec. Nu poţi să-l saluţi pe Nero, cum l-ai saluta pe Ludovic al XIV-lea. Când cânţi, trebuie să te mişti, să umbli, după rochia pe care o porţi. Trena unei jupâniţe din secolul al XVI-lea ar împiedica mersul unei studente care vrea să se urce în tramvai sau aleargă să nu piardă masa la cantină. Erau fraze luate aidoma din cartea celebrei cântăreţe Yvette Guilbert – Arta de a cânta un cântec, dar Voica n-avea de unde să ştie.

— Arta e dragoste, Voica. Să faci operă de artă, înseamnă să iubeşti, şi tu nu eşti în stare să iubeşti.

„Dacă nu l-aş iubi n-aş fi aici”, gândeşte Voica, îngrijorată.

— Să mergem, Victor, e târziu.

— Şi tu nu eşti în stare să uiţi că e târziu?

Furios, voia acum s-o scoată din sărite, debitând fraze din aceeaşi carte:

— Ai gâtul prea lung. Asta nu-i un cusur. Dar faptul că-l ţii prea drept te face trufaşă. Pare-ai vrea să spui: „Sunt Voica Barotă şi nimeni nu mă merită”. Dar ţinuta asta ţanţoşă îţi anulează farmecul. Să nu mă înţelegi greşit. E vorba de farmecul pe care-l cere scena. Altminteri, eşti numai farmec. Uite, când îţi laşi capul puţin peste umăr.

Voica stătea ca pe ghimpi.

— Trebuie să mergem, Victor.

— Ce fericit sunt că te-am găsit, Voica! Aveam atâtea rezerve de aşteptare.

Dar Voica, lucidă:

— De când faci proviziile astea? De când mă aştepţi?

— De când m-am născut şi poate dinainte. Am moştenit nostalgiile tatălui meu, visele lui neîmplinite şi aceeaşi nevoie de prezenţa unei fiinţe puternice. Tu ai ingenuităţi şi prospeţimi de copil, dar în acelaşi timp eşti bine înarmată pentru jungla asta care-i viaţa. Eu sunt în faza mea de năpârlire. Am nevoie de un om tare alături de mine.

— Ce-i între tine şi Nicoleta?

— Vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă.

Nicoleta şi Costache îşi făceau loc printre mese.

— De când vă căutăm!

Fără să-i bage în seamă. Victor începu să recite:

Dorind să fiu ca alţii, În speranţe mai bogat, Făcut-am mulţi prieteni.

Dorind felul de a fi al unuia şi ţelul celuilalt! 8

Nicoleta, fără a se sinchisi, îi ceru ospătarului nişte cârnăciori, o sticlă de bere.

Se făcuse târziu. Lumea de la celelalte mese pleca.

Voica repeta:

— M-aşteaptă tata.

Dar Victor, plictisit:

— Pe mine, Iocasta. Cred că, până la urmă, am să mă-nsor cu mama. Îmi place cum sună: Iocasta.

— Parcă-i spuneai Madame Butterfly?

— Interveni Nicoleta.

Dar el, ca şi când n-ar fi auzit:

— Voica, aş vrea să te văd în rolul lui Cio-Cio-San.

— De ce? Ca să te-aştepte?

— Întreabă Nicoleta agresivă.

— Ca s-o văd în rolul unei îndrăgostite.

Nicoleta nu se dădu bătută:

— Sunt zile când te-ai îndrăgosti şi de-o capră cu basma, vorba lui tante Mis.

— Ba e vorba lui Colas Breugnon! Şi replica e foarte frumoasă: „Dar nu, Breugnon, vorbeşti cu păcat. Nu crezi nici tu ceea ce spui. Cea dintâi pe care o îndrăgeşti e iubita cea adevărată, cea frumoasă şi numai ea trebuie să-ţi fie dragă. Stelele au născut-o ca să-ţi răcorească inima. Poate pentru că n-am sorbit-o la timp, mi-e sete, şi o să-mi fie sete toată viaţa.”

Pe drum, Nicoleta reuşi, prin tot felul de manevre, să fie alături de Victor. Costache, rămânând în urmă cu Voica, îşi ridica prietenul în slava cerului:

— Victor e un poet adevărat. Dacă nu izbuteşte întotdeauna e fiindcă nu vrea să umble pe drumuri bătute. E mai greu să scrii când ai citit mult. E mai uşor când te crezi buricul pământului. Mie mi se parc că merg cu roaba, în timp ce alţii au descoperit avionul cu reacţie.

— Depinde ce cari cu roaba şi ce transporţi cu avionul.

— Voica, tu nu-l iubeşti pe Victor, aşa începe povestea.

— Aş vrea să ştiu cum se termină o poveste care începe cu Victor.

Şi Voica e gata să-l întrebe ce e între Victor şi Nicoleta. Dar Costache e îndrăgostit de Nicoleta.

Într-o dimineaţă la Băneasa, bicicletele aşteptau la umbra unui copac. Fiecare fir de iarbă, înfiorat, vibra. Florile smălţuiau câmpul şi corolele se ridicau, săltau curioase.

— Sunt fericit, Voica.

— Ce înseamnă să fii fericit, Victor?

— Să fiu cu tine. Să mi se pară că tot ce mă înconjoară eşti tu, este al nostru.

Şi, prinzând-o de umăr, o răsuci în aşa fel, ca să-i arate câmpia toată. Parcă era de aur. Apoi, trăgându-i uşor părul răsucit în creştetul capului, îi ridică fruntea şi-i arătă cerul. Tot argintul lumii topit în albastrul lui sclipea.

— Să vrei să împărţi toate emoţiile şi bucuriile şi toate lacrimile cu iubita ta. Să nu vrei să vezi fără ea o picătură de ploaie, pe o frunză. Să nu vrei să simţi sub tălpile goale roua dimineţii, înfiorarea amurgului.

Şi, desfăcând braţele, Victor îi oferi parcă lumea întreagă într-un singur gest:

— Uite o căpiţă de fân.

Şi, pe braţe, o duse până acolo.

Culcaţi la umbra căpiţei, buzele lui erau atât de aproape de ale ei, încât le simţea vibraţia. Degetele lui se plimbau pe gâtul ei întins. Voica nu mai ştia dacă o arde soarele, degetele sau buzele lui. Şi totuşi se apăra. Victor simţea că nu-i fericită. Nu vrea să fie. De ce? Nu are încredere în el. De ce îşi acoperă sânii cu palmele, de ce s-a ridicat brusc în picioare, când a simţit pe coapse mâinile lui?

— Mi s-a părut că aud paşi.

— Minţi!

— M-am gândit la Nicoleta. Ne urmăreşte peste tot. Ţii minte, atunci, la cinema?

— La cinema?

Lui Victor îi îngheaţă şira spinării.

— Nu-ţi aduci aminte? Nicoleta a cumpărat biletele. Găsise numai două locuri alături, al treilea, câteva rânduri mai departe. Tu te-ai aşezat lângă mine. „Locul meu e lângă tine, Voica.” După un timp, am simţit privirea ei peste umăr, şi, brusc, am întors capul. Nicoleta era în picioare, lipită de perete; ne urmărea. Ochii ei imenşi parcă voiau să ne înghită. Spune, Victor, cum ai putut s-o laşi acolo, în picioare?

— Avea locul ei.

— Atunci, de ce stătea în picioare, lipită de perete? De ce ne pândea?

Voica pretinde adevărul, dar nu-l suportă. Victor e ispitit să i-l arunce în obraz. S-o pedepsească pentru luciditatea ei, pentru cochetăriile ei, pentru jocul ei ipocrit de fecioară care se oferă şi se refuză.

La urma urmei, totul a început „înainte”. Barotă nu se mutase la noi. Dar poate că Nicoleta simţea, presimţea că se apropie primejdia. Albinele se adună în faţa ferestrei, când se apropie furtuna. Furtuna vine, dacă întâlneşti o oaie neagră. Nicoleta e oaia neagră.

În seara aceea, m-am dus la biserica Visarion, atras de spectacolul pe care-l vedeam pe fereastră (sau poate de grija pe care mi-o dădea absenţa prelungită a mamei). În mulţimea compactă, la lumina unei lumânări, am recunoscut-o pe Nicoleta. Mi-a dat lumânarea, am dat-o mai departe şi am pornit în oraş haihui. Câteva zile mai târziu, după ce am citit o poezie la cenaclu, cineva, luând cuvântul, a vorbit despre incompatibilitatea dintre tonul revoluţionar al unor poezii şi înconjurul bisericii cu lumânarea aprinsă. Urechile mi-au luat foc şi nu ştiu de ce m-am gândit la Nicoleta. Elle se débrouille, la petite Nicole9, spunea Clemansa. Poate că aşa se descurcă, turnând. Poate că era acolo în serviciu comandat! Dacă o prind, îi sucesc gâtul!

Dar n-a trecut mult şi am găsit-o acasă. O adusese mama. Şi, pe când îmi înşira diverse rubedenii, ca să-mi explice cum ne înrudim, Nicoleta tăcea şi mă privea cu ochii dilataţi, umezi, ochi de juncană, care mă atrăgeau în vidul lor. Mă absorbeau ca o prăpastie. Am să-i sucesc gâtul, m-am gândit iar; dar chiar atunci am observat că nu are gât. Un cap de păpuşă înşurubat direct pe trup. Privirea mea a coborât până la picioarele ei cam subţiri, nepotrivite cu sânii prea mari. Mama a reţinut-o la masă. Eu am plecat înainte de masă. Târziu, când m-am înapoiat, am găsit-o pe marginea patului meu. Cu aceiaşi ochi imenşi, frumoşi şi goi. „Tu m-ai turnat?” am întrebat-o scurt. Tăcea. Am vrut s-o strâng de gât, dar ea a lăsat capul în jos, de parcă ar fi răspuns: Sunt vinovată, taie-mi capul. Ceafa ei scurtă şi groasă mă înfuria. I-am băgat dinţii în ceafă, aşteptând un gest de împotrivire, un scâncet. Nicoleta a plecat în zori, fără să scoată un cuvânt, fără să ştiu dacă mi-a plăcut sau i-am plăcut, dacă a fost sau nu fecioară. Mă simţeam vlăguit, consumat, trist.

„Biata Colette spală vasele la restaurantul Cina, ca să-şi termine liceul la cursul seral”, mi-a spus mama. „De acolo cară tot felul de bunătăţi mămichii, care nu-şi ia singură un pahar cu apă”, a completat Artemiza. „Ştiam că e vegetariană”, a intervenit Clem. „Vegetariană cu brânză”, râde Artemiza. „E catolică”, o scuza Clemansa, „A slăbit mititica, o compătimea mama. Nu ştiu din ce trăieşte!” „D'amour et d'eau fraiche”10 – a replicat Artemiza, aruncându-mi o privire de complicitate. Iar mai târziu, între noi:

— Ce zici, Casanova?

— Une fois n'est pas coutume11. Am răspuns curajos.

Într-adevăr, terminasem cu Nicoleta sau ea cu mine. Nu ştiu. Nu mai venea pe la noi. O îngrijea pe mama ei, care se sclerozase de tot. Auzeam: tante Virginie s-a dus cu un pumn de cocoşei de aur să cumpere zahăr. Tante Virginie nu mai iese din casă, e bolnavă. E pe moarte. Tante Virginie a murit. Mama era disperată şi repeta: „Tocmai azi! Trebuie să mă duc la înmormântare! Tocmai azi.” Şi era furioasă că nu întreb de ce „tocmai azi”. Până mi-am dat seama că „tocmai azi” se mută la parter noul locatar. Nu ştiam cine este, dar eram răscolit, tulburat. După ce a plecat mama, am ridicat capacul pianului. De câţi ani nu mai cântasem la pian? De când mi-a murit câinele. Câţi ani au trecut? Mama m-a găsit la pian. Nu ştiu ce mi-a spus. N-am auzit. Era în picioare la fereastră şi aştepta. Îmi transmitea neliniştea ei, sau poate era în mine o nelinişte, un tumult, de parcă s-ar fi izbit valurile de stânci, de parcă s-ar fi prăbuşit o avalanşă în munţi.

— Victor, termină odată.

N-am vrut să termin, n-am vrut să ştiu de nimic. Când s-a potolit gălăgia, am plecat. M-am dus la un cinema. Voiam să-mi treacă timpul. Când m-am întors acasă, când urcam pe scară, am auzit o voce curată ca argintul, suavă. „De ce te chinuieşti atâta timp cât Isolda trăieşte?” Am crezut că se transmite la radio aria Isoldei. Eram furios că s-a întrerupt brusc. Am dat fuga în camera mea. Vroiam să deschid radioul, pe întuneric. Am simţit o prezenţă şi am aprins lumina. În pat, Nicoleta. Slăbise atât de mult că mi s-a părut că am alt trup în braţe. Nu-mi mai plăcea. Dar coapsele ei, parcă mai slabe, mă înduioşau. Plângea încet, mocnit, era îngheţată. „Sunt singură”, şoptea printre sughiţuri, şi se agăţa de mine, se zbătea ca o vrabie rănită. „Victor, să nu mă părăseşti! Mi-e frig!” Nu-i răspundeam. Vroiam s-o încălzesc. O mângâiam. Dar, fiindcă nu puteam să-i spun că o iubesc sau să-i fac vreo promisiune, căutam să-i dau singura bucurie de care eram în stare: o bucurie tristă. Ea, rece de data asta, nu participa, nu tăcea ca atunci, nu se oferea, se agăţa cu disperare. „Nu mai am pe nimeni. Rămân aici. Rămân la voi. Nu mă mai duc acasă. Mi-e frig. Victor. Victor.”

Mi-am amintit ca prin vis că a fost o înmormântare în ziua aceea. Tante Virginie! Nu cumva a venit direct de la înmormântarea mamei ei? Spre ziuă, când am insistat să se îmbrace, m-a întrebat:

— De ce? Nu vrei să te vadă vecinele? Îţi pasă de ele!

— Care ele?

— Ştii tu.

— Dar tu? Tu, de unde ştii? Ce ştii? Vorbeşte.

— Tante Héléne spunea că vecinul de jos.

— Când? Unde spunea? La cimitir? Şi tu ciuleai urechea, când coborau sicriul în groapă? Când mama ta intra în pământ? Ce oroare! Să pleci imediat!

— Nu, Victor.

— Atunci plec eu.

M-am îmbrăcat şi am coborât scara. Pe stradă, am simţit-o în urma mea. Ca un câine, venea după mine.

— Cum îl cheamă pe noul locatar?

— Am întrebat-o.

— Hai, că tu ştii tot.

— Are două fete. Nu le-ai văzut?

Nu i-am răspuns. Nu ştiam că Voica Barată e Cleopatra, fata de care mă îndrăgostisem pe şantier la Bicaz.

— Victor, mi-e frig!

Nicoletei îi clănţăneau dinţii. Am umblat năuc pe străzi până s-a deschis o cafenea unde i-am dat un ceai.

La început tăcea. Aştepta. Aştepta noaptea. Nu cerea nimic, se dăruia. Sau poate mă consuma. Nu ştiu. Nu m-am gândit că are suflet. Are? Sufletul e localizat undeva în creier. Nu m-am gândit că Nicoleta are creier. Sau că se foloseşte, ca orice alt animal, de instinct. Pornind de la premisa că nu are creier, am crezut că nu are inimă (cu toate că, în casă, nu se vorbea decât de inima ei bună). Era bună din calcul şi rea din instinct. Bunătatea şi-o arăta, răutatea şi-o ascundea. Arma de care se folosea era modestia.

Dar dacă Voica ar şti că noaptea o ţin pe Nicoleta în braţe şi ziua am cruzimea să-i ofer filmul iubirii noastre platonice, ce-ar spune? „E un monstru!” Cum aş putea fe-o conving că nu sunt un monstru? Dar de Nicoleta, cum mai puteam să scap? Parcă e un fir de păr în mâncare, acelaşi fir de păr în toate farfuriile. Şi dacă, la început, s-a mulţumit cu puţin, când a simţit primejdia a început să lucreze activ ca o cârtiţă. Parcă o văd în întuneric, la cinema, lipită de perete. Ochii ei asupra noastră, parcă se dilatau, parcă voiau să ne înghită! Când am ieşit din sală, Voica nu mai era lângă mine. Ne despărţise lumea care ieşea în grupuri masive, sau ea se depărtase. Pe stradă, în faţa mea, Nicoleta.

— Crăpai dacă nu te aşezai lângă Voica?

I-am tras o palmă. Nu ştiu dacă Voica a văzut sau nu. Cred că nu a văzut. Dar atunci, de ce n-a scos nici un cuvânt până acasă? Nicoleta dispăruse de parcă o înghiţise pământul. Am găsit-o îmbrăcată pe marginea patului. Am dat-o afară pe uşă. A rămas pe scară, scâncind ca un căţel, până când a dat peste ea Clemansa, care ieşise să-i dea drumul cotoiului.

— Bietul copil!

— Povestea a doua zi.

— Copil orfan. Îi e urât acasă. O fi avut vreun vis urât! A venit la noi şi s-a aşezat pe scară.

— Ce fată bună!

— Suspina Elena. Dacă Victor s-ar însura cu ea, n-aş mai avea nici o grijă. Îi lustruieşte pantofii, îi calcă pantalonii.

— I-a rămas şi casa lui tante Virginie – adaogă Clemansa.

— Şi dacă într-o zi se întoarce tatăl ei. Cu dolari. Zâmbeşte Elena, ca în vis.

Numai Artemiza o intuieşte pe Nicoleta.

— Ochii şi urechile lui Darius. Asta e Nicoleta!

— Darius?

— Se miră Clemansa.

— Ia adu-ţi aminte, Clem! În clasa întâi de liceu ai învăţat Istoria antică. Într-a doua, s-a dărâmat şcoala.

— Cum să nu ştiu, nu sunt incultă! Unul a fost Darius.

— El a fost unul, dar ochii şi urechile lui se tot înmulţeau.

Dar Nicoleta a fost mai tare decât Artemiza. Avea picioare bune, neobosite, subţiri dar vânjoase şi sprintene. Artemiza n-avea picioare deloc. Şi, de la o vreme, se folosea de Nicoleta mai mult decât de cârje sau de rotilele scaunului.

— Ascultă, fetiţo – i-a spus într-o zi – de bine de rău ţi-ai luat bacalaureatul. E adevărat că e, cum se spune, pe puncte. Dar, de bine de rău, ai o patalama! Şi pe urmă? Un point, c'est tout? 12. Ce-ai de gând să faci?

— Să urmez Filologia.

— Bine. Am să vorbesc cu rectorul.

— Am vorbit eu.

— Şi, fâstâcindu-se – când m-aţi trimis cu o carte. Cartea cu dedicaţie – i-am spus că sunt nepoata matale şi că aş vrea.

— Joci tare, fetiţo! Şi bine faci. În junglă trebuie sa ştii să te aperi. Ai cursuri?

— Mi le-a dat Costache.

Şi aşa m-am pomenit cu Nicoleta coleg la Filologie. Eu, în ultimul an, ea, în primul, dar asta nu schimba nimic. Ziua învăţa cu Costache, seara împreuna cu el pornea în căutarea noastră. Şir nu se lăsau până nu ne găseau.

Colţ mansardat. Sub scară, nişa unei camere mari, camera lui Victor. Pian. Pick-up, măsuţă de fier forjat, un mic bar, o canapea îngustă, lampă cu picior înalt, câteva rafturi cu cărţi, cărţi peste tot, dezordine voită. Pe cartoane, pe pereţi, texte din Biblie: „Dumnezeule, tu vezi tot.” „Veghează şi te roagă”. „Nu sucomba tentaţiei – spiritul doreşte, carnea e slabă”. Nicoleta, la pian, cânta o şansonetă şi se acompania: Gué, Gué, toujours sur le quai.

Victor îi explică Voicăi:

— E o baladă veche, cavalerul de Gué era trist, căuta un loc unde să-şi îngroape iubita.

Nicoleta continuă, ciulind urechea:

— Un coin de roses dans le jardin, pour enterrer sa bien-aimée13. Şi, sculându-se brusc:

— Îţi place, Voica?

— Ar trebui s-o aud de la început.

— Indiferent cum începe, la urmă cavalerul te îngroapă – zâmbeşte Nicoleta cu o urmă de melancolie.

Victor, surprins de spiritul ei de replică prompt şi agresiv de la o vreme, îşi toarnă un pahar de vin şi intervine prosteşte:

— Depinde.

— De ce depinde?

— Întreabă Voica.

— De ce fel de iubire. De ce fel de iubită.

Nicoletei îi vine sângele în obraz. Voica vrea să plece. Costache a găsit la radio o muzică de dans. Victor vrea să danseze cu Voica.

— Nu, e târziu. Am urcat pentru o clipă. Mâine am examen.

— Un artist trebuie să sară peste o zi proastă, ca un cal bine antrenat peste un obstacol. De fapt, nici nu ştiu ce rost au notele. Mai important decât vocea e expresivitatea, plastica gestului.

— Dar ce, e dansatoare?

— Spune Nicoleta şi, ridicându-şi cu graţie marginea rochiei, îl invită pe Costache la dans.

Victor îi oferă Voicăi un pahar de vin.

— Nu. Trebuie să plec. Mă aşteaptă tata.

— Ce-ar fi să ne emancipăm?

— Ce-nţelegi prin asta?

— Să nu mai dăm socoteală.

Nicoleta, dansând, prinde vorbele în zbor, râde:

— Tata fuma la closet până la cincizeci de ani, ca să nu-l vadă bunicu'.

— Victor, ce-i între voi?

— Întreabă Voica în şoaptă.

— Te iubesc, Voica!

— Pe ea ai îngropat-o? Alta la rând?

— N-am iubit-o, n-o iubesc. Nu am minţit-o, nu te mint.

— Totuşi, ne pândeşte, ne dă târcoale.

— Aşa e casa asta, numai ochi şi urechi.

Era furios pe Costache, care, lăsându-se condus de Nicoleta, dansa în preajma lor.

— Vă cunoaşteţi de mult?

— Întreabă Voica.

Victor dădu pe gât paharul cu vin.

— Optsprezece ani a-mplinit la mine-n pat.

Voica îi aruncă o privire îngrozită.

— Spune, Voica, dacă într-o încăierare l-aş ucide pe amantul amantei mele, tu mi-ai aduce basamac la puşcărie?

Nicoleta se prăpădeşte de râs.

— Cum ai spus, Victor? Amantul amantei? Îmi place grozav.

Voica s-a îndreptat spre uşă. E cu mâna pe clanţă. Victor îi prinde mâna.

Nicoleta râde şi repetă:

— Amantul amantei. Victor, nu te necăji, îţi aduc eu basamac!

Voica a reuşit să-şi elibereze mâna, a deschis uşa şi a coborât scările în grabă. Victor în urma ei. În capul scărilor, Barotă.

— Ce-i, Voica, s-a mutat cârciuma sus?

— Nu trebuie să văd la cinema cum arată o cârciumă.

Barotă i-a tras o palmă.

Apropierea dintre Artemiza şi Voica s-a făcut fără ştirea mea. Toate personajele de sus până jos au luat parte, afară de Barotă, prea demn, prea mândru pentru asemenea sforării. Geta spunea despre mine: „bibliotecă răsturnată în camion” sau „sclivisiţii ăştia care, altădată, s-ar fi uitat de sus la noi, umblă acum neîngrijiţi, ca să le plângem de milă. Nişte păuni; şi-au pierdut cozile colorate, dar le-au rămas destule pene ca să-şi împodobească frazele.” De unde-o fi găsit fotografia mea cu monoclu şi cu fesul pus pe-o sprânceană? Geta a fost de la început pornită. Barotă stătea de vorbă cu mine. Îi plăcea muzica. „Uneori, când ascult, parcă cineva îmi umblă în suflet, parcă-mi atinge o rană. Alteori, mă iscodeşte, îmi pune întrebări, sau îmi răspunde. Îmi limpezeşte gândurile sau mă pătrunde încetişor, cu grijă, dar şi cu un fel de curiozitate, mă ia de mână şi păşim pe un teren necunoscut. În ziua când ne-am mutat aici, nu ştiu ce bucată cântai, dar parcă se prăbuşeau munţii, se spărgeau zăgazurile şi apele o luau razna. Da, da, parcă alerga o herghelie de cai dezlănţuită, o herghelie de cai sălbatici, şi se ridica praful.”

— Compozitorul e nevoit uneori să exprime sentimente care ies din măsura omenească şi atunci imaginează o herghelie de cai dezlănţuită.

— Aş vrea ca fetele mele să înveţe cât mai mult, să cunoască muzica şi pictura şi tot ce-i frumos. Eu n-am avut parte.

Bineînţeles, a venit şi ziua când tot el i-a spus Voicăi:

— Lasă-l. Nu e de noi. Vorbeşte urât cu maică-sa, cu bunică-sa. Şi ce le-o mai fi zicând când o ia pe franţuzeşte. Vorbeşte franţuzeşte şi înjură româneşte.

Sau, altădată:

— Ştiu că ţi-e greu să-ţi deschizi sufletul, Voica. Nu sunt duhovnic. Dar dacă ai nevoie de un sfat, ţi-l dau: Lasă-l!

— De ce?

— Tu ştii mal bine de ce. Te gândeşti că sunt bătrân şi nu-nţeleg. Pentru copii, tata e totdeauna bătrân: tata e tata. Voica, nu cred că amorul e orb; dacă n-ai vedea câte parale face, ai fi fericită, dar nu eşti.

Geta pune sare pe rană:

— Care e dovada de iubire pe care ţi-o dă? Te-a întrebat vreodată dacă ţi-e cald sau ţi-e frig? Te ocroteşte? Ştie că, pentru vocea ta, fumul e otravă şi te trage după el în cârciumi. Te ţine până noaptea târziu şi tu stai şi te uiţi în gura lui, fiindcă jonglează cu citate, se îmbată cu vin şi pe tine te îmbată cu fraze. Îl compar pe Horia care se exprimă simplu, dar nu uiţi nici un cuvânt. Nu-ţi mai dă pace, te obligă să te gândeşti. Frazele lui Victor sunt ca puhoaiele de munte, cară cu ele tot ce găsesc în cale, te uluiesc, te ameţesc, dar când te dezmeticeşti, nu mai ţii minte nimic. Numai că Victor are grijă să nu te dezmeticeşti.

— Are nevoie de mine.

— Şi cum îl ajuţi? Învaţă mai bine de când te cunoaşte? Bea mai puţin?

Artemiza era un adversar tare, mai ales când se trezea în ea sufrageta.

— Voica, uite o carie pe care aş vrea s-o citeşti: Madame Curie. Nu ţi-o împrumut, ţi-o dau. Un livre prété c'est un livre perdu.14 Mă preocupă o întrebare. Nu-i singura. Ce s-ar fi întâmplat dacă Maria Sklodowska s-ar fi măritat cu alesul inimii ei, fiul unor nobili polonezi, unde era guvernantă? Mă îngrozeşte şi mă obsedează întrebarea asta: ce s-ar fi întâmplat dacă nobilii ei stăpâni, snobi şi îngâmfaţi, nu s-ar fi opus la căsătoria lor? E posibil ca marele destin care o aştepta, întâlnirea cu Pierre Curie, epocala lor descoperire, Premiul Nobel şi tot ce ştim, sa se fi împiedicat de o banală fericire? Crezi că există o singură iubire, Voica, un singur fel de a fi fericit? Cazurile sunt prea rare şi neinteresante. Dacă Julieta n-ar fi murit la 14 ani, şi Romeo, odată cu ea, crezi că iubirea lor ar fi durat până la adânci bătrâneţe? Nu-ţi pierde vremea, Voica. Ascultă-mă pe mine. E mai grav să-ţi pierzi vremea, decât să-ţi pierzi capul. Capul ţi-l mai regăseşti, dar timpul fuge iremediabil. Ce repede fuge. Să-ţi spun eu ce repede fuge. Şi într-o zi dai socoteală. Mai ales dacă ai avut norocul sau nenorocul să ai un talent. Atunci neliniştea, îndoielile devin tovarăşi de drum. În timpul ăsta, tot felul de nechemaţi îşi dau cu părerea. Vrei să cânţi, abia ai învăţat să deschizi gura şi se găseşte cineva care te îndeamnă să o ţii mai închisă, să nu se vadă că ai strungăreaţă. Unul spune că ai nările prea mari. Altul te sfătuieşte să le dilaţi mai mult. Tu ai o voce cu mari posibilităţi de interpretare, dar o prietenă „sinceră” te bate pe umăr: ai o voce drăguţă, dar să o auzi pe X, e mondială! Voica, nepotul meu, un bun psiholog, a căutat, dimpotrivă, să-ţi dea încrederea de care ai nevoie. Nu ţi-a ghicit în palmă că ai să ajungi celebră şi ai să pleci peste mări şi ţări? N-a căutat să te ajute, dându-ţi lecţii şi sfaturi ca să te facă să crezi că-i atotştiutor? Uite o carte, Voica, acolo, în stânga. Un erou al timpului nostru. Ai să descoperi în biblioteca asta, uneltele de seducţie ale nepotului meu. Decât să te plimbi eu el prin cârciumi şi să-i asculţi sfaturile, mai bine vino aici şi ia-le de la sursă. Vezi romanul lui Lermontov. Se deschide la tirada lui Peciorin. E calul lui de bătaie. Chiar şi pe mine a încercat să mă cucerească cu tirada asta. Zâmbeşti? Nu sunt tânără şi frumoasă? Frumoasă n-am fost niciodată. Dar deşteaptă am fost şi am rămas. Victor vrea să obţie de la fiecare câte ceva şi pedala pe care apasă e farmecul lui personal, tristeţea moştenită de la taică-su. Şi, întinzând mâna, Artemiza ia cartea, o răsfoieşte. Uite tirada lui Peciorin, cred că ai s-o recunoşti: „Toţi au citit în chipul meu semnele unor însuşiri, care erau de fapt inexistente. Dar ele au fost presupuse şi astfel s-au născut. Am fost acuzat că sunt viclean, am devenit închis. Eram deosebit de sensibil la bine şi la rău, nimeni nu mă mângâia, lumea mă jignea.” şi aşa mai departe. Mi-e greaţă!

— Făcu Artemiza. Nu de tirada asta care e foarte frumoasă, ci de nepotul meu care o debitează, ca şi când ar fi din capul lui. Da, da. Asta e metoda numărul unu: sunt o victimă a familiei, port o moştenire grea. Părinţii mei s-au urât. Tata a fost nefericit. Îi seamăn. A doua: Sunt cultivat, foarte cultivat, cel mai cultivat băiat din lume. Am citit, tot, ştiu tot. A treia: Vreau să te ajut să-ţi realizezi visul. Ai voce. Profesorii oficiali nu fac două parale. Îţi nenorocesc vocea. Îţi recomand o profesoară care să-ţi dirijeze vocea, nu să ţi-o omoare. (Se vede din jocul interior al Voicăi, dintr-o anumită nervozitate că recunoaşte cuvintele lui Victor.) Ce zici, Voica? Are memorie bună, pramatia. Nu ţi-a spus că sunetul trebuie să fie adus în faţă, în mască, pe nas? Da, aşa e, cu cât urcă mai sus, mai înalt, trebuie adus mai în mască, în cutia de rezonanţă a cavităţii bucale, deasupra laringelui. Cutia de rezonanţă a cântăreţului e acelaşi lucru cu cutia viorii care amplifică vibraţia corzii. E foarte adevărat şi sună foarte bine, nu-i aşa? Numai că asta nu-i din capul lui. Uite colo, în dreapta, o carte în piele vişinie: Arta de a cânta un cântec. Autoarea e Yvette Guilbert. Cartea asta e o comoară. O comoară din care nepotul meu scoate tot ce-i trebuie, ca să te facă praf. Ia deschide. Unde vrei. Şi ai să-i recunoşti papagalul.

Voica citeşte: Studiul plasticii fixează epocile. Un cuvânt, o frază, te pune pe drumul gestului pe care trebuie să-l faci. O linie, un gest, precizează sursa îndepărtată a unui cântec. Nu poţi să-l saluţi pe Nero cum l-ai saluta pe Ludovic al XIV-lea. Trebuie să urmăreşti echivalenţa gândirii poetice. Arta e dragoste. Să faci operă de artă înseamnă să iubeşti.

Artemiza (amuzându-se): Concluzia: Iubeşte-mă, Voica, dacă vrei să devii o mare artistă.

Voica vrea să spună ceva, dar nu poate vorbi.

Artemiza e în vervă:

— Numai că Voica Barată nu-i cade uşor în braţe, nici chiar cu arsenalul ăsta greu. Nepotul meu n-a încercat să te scoată din sărite, arătându-ţi cusururile? Nu ţi-a spus că n-ai ţinută, că nu ştii să umbli? Uite, citeşte aici.

Ai gâtul prea lung, îl ţii prea drept şi asta te face să pari trufaşă. Dar ţinuta asta ţanţoşă te lipseşte de farmec. Ajunge să citeşti numai titlul capitolelor.

Voica ezită, dar cu nesaţul de a şti tot, de a se convinge până la capăt, citeşte: Cum se face să ai farmec? Ce te ajută să ai farmec? Dorinţa de a plăcea, de a suprima tot ce ar putea să displacă.

Artemiza:

— Nepotul meu nu ţi-a spus: „supraveghează-ţi graţiile”? „Caută să ai o personalitate atrăgătoare”? Vezi că scrie acolo.

Voica (citeşte): Personalitatea trebuia să ţi-o construieşti tu însuţi. Disciplinează-ţi slăbiciunile, îndepărtează-ţi instinctele perfide.

Victor intră şi înţelege totul dintr-o privire. Artemiza se face că nu-l vede.

— Voica, ia cartea asta: Sparkenbrook. Văd că nepotul meu a subliniat câteva fraze, şi le-a tradus în româneşte. Nu ţi le-a spus ca şi când ar fi ale lui?

Voica, albă ca varul citeşte: Actul dragostei nu devine deliciu senzual, ci un extaz care face să dispară diferenţa între două fiinţe.

Victor e în faţa Artemizei, gata s-o sugrume. Dar avocata, păstrându-şi calmul:

— Voica, ia cărţile astea, lui îi rămân destule.

— Mi-ar trebui un camion!

Victor, către Artemiza:

— Iago, n-am să-ţi iert niciodată.

Artemiza (scuzându-se): Am vrut să-i deschid ochii fetei.

Voica: Am găsit aici sursa „geniului” tău. Îţi admiram inteligenţa, cultura, în loc să-ţi admir memoria. Şi, arătându-i biblioteca: Era mai cinstit să-mi împrumuţi câte o carte.

Victor (Artemizei): N-am să-ţi iert niciodată.

Voica (spre Artemiza): Mulţumesc! Vă mulţumesc. N-am să uit, şi iese ca o regină, părăsind scena.

Victor (către Artemizal: De ce ai făcut asta?

Artemiza: Eşti un criminal. O cari prin cârciumi, o ţii în fum, o plimbi pe străzi, a doua zi e afonă.

Victor: Eşti bătrână şi urâtă.

Artemiza: O femeie inteligentă nu-i niciodată urâtă. Şi de bătrâneţe nu scapă nimeni!

Victor, simţind nevoia s-o insulte: Eşti o fată bătrână.

Artemiza: Tu să fii sănătos! (Râde cu poftă.) Confidenţial. Am iubit în cincinale.

Victor (trântind uşa): Iago!

Artemiza (îl cheamă): Victor.

El nu se întoarce, dar ea îi vorbeşte, ca şi când ar fi de faţă: Ţi-ai făcut de cap. Nu-i nimic. Şi năzbâtiile astea pot fi de folos, dacă ştii să te opreşti la timp. Ajunge! Aşa nu se mai poate! Adună-te. Nu mai şovăi. Caută-ţi drumul, alege. Barca asta se clatină. Uite. Mie mi-e greaţă. Îţi dau tot ce am. Dar pleacă de aici, din casa asta. Nu mai ai nevoie de trei dădace. Fugi mâncând pământul! Nu mă întreba unde. La dracu! Dar să scrii, să cunoşti viaţa, să suferi, să iubeşti şi să urăşti. Atunci ai să scrii. Auzi? Să deschizi ochii mari în jur şi să cauţi să înţelegi prezentul şi mai ales viitorul. Ai talent, Victor. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Nu te potrivi la ţâfnele maică-ti, la fanteziile ei maladive. Scutură-te de trecut, dar bine, cum se scutură pământul când e cutremur. Las-o în pace pe Voica. Pleacă. Du-te unde vezi cu ochii. Umple-ţi sufletul de viaţă adevărată, vie. Umple-ţi ochii de frumuseţea ei! Ştiu, îmi porţi un ghimpe că i-am deschis ochii Voicăi. Numai asupra fanfaronadei tale nu şi asupra însuşirilor bune, care, orice s-ar spune, le ai şi atârnă mai greu la cântar. Am făcut-o spre binele ei şi al tău. Sunteţi prea tineri ca să vă legaţi de mâini şi de picioare, şi sunteţi artişti. Să nu uitaţi asta. Arta cere jertfe. N-o să le puteţi face decât pornind liber care-ncotro. Poate într-o zi o să vă întâlniţi. Ea o cântăreaţă, tu un poet. Un scriitor. Dar până atunci, am socotit că e mai bine să-ţi spun aşa. Pe limba mea: lasă fata în pace! Iar ei – nu-i de tine, fetiţo!

Complotul împotriva mea dăinuia. Complotul tăcerii. Mi se părea că toţi îmi sunt duşmani. Chiar şi Costache. Într-o noapte, când am rămas fără vin, fără bani, mi-am adus aminte că mai am în pod câteva sticle de Cotnari. Acont din zestrea pe care urma s-o primesc dacă, de ziua mea, mă logodeam cu un miel nevinovat, Armanda. Se făceau mari pregătiri şi eram plictisit, exasperat. Nicoleta pretindea că-i însărcinată. Vinovatul, eu. Costache, îndrăgostit de Nicoleta, nu bănuia nimic. Degeaba căutam să-i deschid ochii. Ce tot umbli cu proasta asta? Ce-ţi pierzi vremea? Ce poţi tu să discuţi cu ea?

— Mie să-mi spui dacă erai beat. Nu-i aşa că erai beat? Cum ai putut să spui că a împlinit optsprezece ani la tine-n pat? Ticălosule!

— In vino veritas.

Mi-a tras o palmă.

— Costache, eşti un idiot, un dobitoc. Când vrei să fii fericit, închizi un ochi. Tu îi închizi pe amândoi. Eşti laş.

— Eşti beat în permanenţă, Victor. Asta-i singura ta scuză.

— Mai am nişte sticle de Cotnari. Vino cu mine. Trebuie să ajungem în pod.

— Dacă retragi ce-ai spus.

— Nu retrag nimic. Eşti prietenul meu. Hai să bem.

Costache mi-a întors spatele. Eu nu-mi găseam cheia. Am scotocit în toate buzunarele. În cap mi se-nvârtea basamacul. Am căutat în toate buzunarele. În cele din urmă am bătut la uşă discret. Nu voiam să-l trezesc pe Barotă şi nici pe Geta, inamicul meu cel mai înverşunat. Voica plecase din Bucureşti şi nu ştiam unde. Sus, la mansardă, fereastra deschisă, lumina aprinsă. Am strigat: „Eu sunt. Victor.” Eram sigur că Artemiza o să mă audă. De când n-avea picioare, auzea ca un iepure. Sigur că nu vroiam s-o mai văd, dar ea o s-o trimită pe Clem. Nimeni nu ştie mai bine să umble în vârful picioarelor. De două ori pe noapte cobora să-i deschidă lui Dagobert. Dar uite că nu apărea bunicuţa. M-am urcat în copac. Nu pentru prima dată. Cunoşteam drumul, din cracă-n cracă. Aud vocea groasă a Misei: „Vezi ce vrea cimpanzeul?!” Clemansa o linişteşte: „Ma chérie, c'est le vent.15” „E cimpanzeul!” repetă cu autoritate Artemiza. Eram gata să pun piciorul pe fereastră, când îl văd ca într-o apă care se mişcă pe Barotă.

— Ei, ce cauţi acolo?

— Îl caut pe Victor.

— Când ai să-ţi rupi gâtul, n-ai să mai faci filosofie! Hai, dă-te jos.

— Îl caut pe Victor, pe onoarea mea.

— Dă-te jos imediat!

— Vreau să-i cânt o serenadă zeiţei Themis. Zeiţa dreptăţii, mătuşica mea, fecioara rătăcită. Uite şi bunicuţa. Acum o să apară şi mama: „Eu sunt, bună mamă. Fiul tău iubit, eu, şi de la oaste.” M-am încurcat.

— Când bei nu te-ncurci.

— Când nu beau, n-am curaj să stau de vorbă cu tovarăşul Barotă.

— Vino să stăm de vorbă. Ai grijă să nu cazi.

Am început să cobor din cracă-n cracă şi nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă n-ar fi apărut mama „despletită şi cernită”. Când a tras un ţipăt: „Victor!” am alunecat de pe ultima cracă. Barotă m-a prins, m-a susţinut cât a putut, dar mi-am scrântit piciorul. Dacă nu mă prindea, îmi rupeam picioarele amândouă sau şira spinării. Aşa, m-am ales doar cu o entorsă şi cu dispreţul lui. Acum era convins că sunt iremediabil pierdut şi că trebuie să o scape pe Voica de mine.

Uneori întrerup lectura şi-i pun lui Victor întrebări, parcă-i cer socoteală: „N-ai încercat să stai de vorbă cu Barotă?” Răspunsul îl găsesc pierdut printre foile nenumerotate:

Barotă a venit să mă vadă. Aveam piciorul imobilizat, genunchiul umflat, împachetat în vată, strâns într-un bandaj compresiv.

Îl credeam ursuz, violent. Barotă are un suflet înşelat de tot ce se poate numi poezie şi un fel de nostalgie a anilor care au pregătit eliberarea şi a primilor ani care au urmat. Mi-a vorbit despre copilăria lui.

Fiu de pescar, n-a apucat să înveţe decât patru clase primare, într-un sat – Murighiol, în Deltă. Acolo se-njghebase o şcoală, adică o clasă şi se adusese un profesor. Dar era nevoie de cel puţin şapte elevi şi erau numai şase. „M-au adus pe mine dintr-un sat vecin – Uzlina – şi nimeni nu îndrăznea să-mi spună nici du-te mai încolo, că dacă mă supăram şi plecam, se închidea şcoala. Şi aşa am făcut patru clase primare. Aş vrea ca fetele mele să înveţe cât mai mult, să ajungă unde n-am putut eu să ajung. Îmi părea bine când îi vorbeai Voicăi despre teatru, muzică, pictură. Îi cântai la pian, îi dădeai lecţii de franceză. Te admira grozav, şi pentru Voica, admiraţia e totul! Acum e nemulţumită de tine şi de ea. Crede că din cauza ta ia note proaste. Şi eu tot aşa cred. Victor, e timpul să-ţi bagi minţile-n cap, să înveţi, să te ţii pe picioarele tale. Crezi c-ai să poţi să trăieşti ca maimuţele, căţărându-te-n copaci? Vrei să-ţi hrăneşti nevasta cu alune?”

— Încă nu m-am gândit cum să-mi hrănesc nevasta. Câţi ani aveai dumneata când te-ai însurat?

— Treizeci.

— Şi până atunci n-ai fost îndrăgostit, tovarăşe Barotă. Şi n-ai sărutat nici o fată? Şi n-ai făcut nici un chef? Şi nu te-ai urcat în copaci? Cum se face că aţi fost toţi neprihăniţi, cuminţi. Şi „fete-mari”. Toţi câţi ne daţi lecţii, azi? Dumneata ştii bine că tinereţea nu-i uşoară. E amară şi dulce ca o nucă întreagă, cu coajă şi miez. Când întâlneşti iubirea la treizeci de ani e mai uşor. Eu am întâlnit-o la douăzeci. Tata mi-a lăsat o trusă chirurgicală şi cărţi de medicină. Dar eu n-am reuşit la examenul de admitere. La Drept am intrat, fiindcă aşa dorea mătuşa mea, Artemiza. După un an am renunţat, fiindcă nu mi-a plăcut. N-aş fi fost niciodată un strălucit maestru al barei, aşa cum visa ea. Filologia, sper s-o termin, ca să am o licenţă, dar mama n-are răbdare. Vrea să mă însor. Mi-a pus în braţe un album să-mi aleg o nevastă. Parcă e o ţaţă de.

— Victor, e mama ta!

— Îl întrerupe Barotă.

— Mi-e silă.

— Mie spune-mi ce ai de gând să faci. După ce îţi iei licenţa?

— Vreau să fiu scriitor şi asta nu e o meserie. E un blestem.

— Eu cred că e o meserie, dacă o iei în serios. Dar mi se pare că tu nu iei nimic în serios. Te gândeşti că se vor găsi întotdeauna destui proşti ca să muncească pentru un geniu ca tine. Ia, spune drept, nu gândeşti aşa?

Nu îndrăzneam să-i mărturisesc că şi asta îmi trecuse prin cap. Voiam să scap de privirea lui vânătă, ascuţită ca un tăiş de lamă.

— Tot ce pot să spun e că o iubesc pe Voica.

— Să iubeşti e frumos, băiete, şi mai ales plăcut. Dar mai departe?

— Dumneata de câte ori ai ţinut o fată în braţe te-ai gândit mai „departe”?

— Dacă Voica e pentru tine una din fetele pe care le ţii în braţe.

Lui Barotă îi năvălise sângele în obraz şi-i pierise în aceeaşi clipă, lăsându-i faţa albă ca hârtia. S-a ridicat să plece.

— M-aţi înţeles greşit. Nu mă cunoaşteţi.

— Te-am înţeles prea bine. Te uiţi în jurul tău şi-ţi spui: nu s-a schimbat nimic. Sau nu s-a schimbat mare lucru. Ei bine, te înşeli. Altădată, un băiat ca tine trecea neobservat. Acum iese la iveală, ca musca-n lapte. Uşile i se închid. Rămâne pe dinafară, izolat, singur. Să vezi ce singur ai să fii! Ai să te crezi persecutat? Nu, ai să fii scos din joc. Voica e din alt aluat. Visul ei e să ajungă la Operă, şi cine-i stă în cale e duşmanul ei. Şi al meu! Spune, Victor, cum o ajuţi să-şi realizeze visul? Poate că nu-i prea târziu s-o ajuţi. Am încredere în tine.

— Vreţi să-mi daţi o dovadă?

— Spune.

— Aş vrea să ştiu unde-i Voica.

— La Baia-Mare. Studenţii dau acolo un spectacol.

Cine putea să-i împrumute bani de drum? Artemizei nu-i va cere pentru nimic în lume. Cine şi-ar fi putut închipui că tocmai ea. Singurul om întreg în casa asta. Singura fiinţă în care avea încredere. De când i-a murit câinele, Victor era convins că numai Artemiza îl iubeşte. Intrigantă? Nu şi-o imaginase. Sufragetă de pe vremea războiului cu burii, cum îi plăcea să spuie, nevoia ei de a apăra femeia se exacerbase tocmai fiindcă nu mai pleda. Fiindcă nu le mai apăra la Curtea cu Juri, le apăra oricum, oriunde. Se desfiinţase Curtea cu Juri. Dar nu apărătorii din oficiu. Au căpătat drepturi femeile, dar Themis, continua să lupte pentru drepturile lor. (Pentru traducerea lor în fapt, se scuza Artemiza.) „Bătrână maniacă!” repeta Victor furios.

Singurul prieten care-i mai rămăsese, Costache. Dovadă că acceptase să se întâlnească cu el, deşi era supărat. Costache nu-l va lăsa. Îi va împrumuta bani.

Dar la „Ambasador”, unde aveau întâlnire, o singură masă liberă. O fată se îndreaptă într-acolo, ajunge înainte, ocupă masa.

— Aştept o prietenă – îi spuse intimidată.

— Dar până vine. Dacă doriţi.

Părea foarte impresionată că-l vede sprijinindu-se în cârje şi se interesa să afle ce i s-a întâmplat. Îi zâmbea şi-i vorbea, ca şi când l-ar fi cunoscut. Victor, văzându-l pe ospătar a comandat un şpriţ şi două cafele. Fata avea chef de vorbă: „Aţi venit odată la Tânărul Scriitor. Eram acolo. Când v-au apărut poemele, le-am citit.”

Victor nu mai ştie când a dat pe gât şpriţul, cafeaua. Fata a spus: „A venit prietena mea”, şi atunci l-a descoperit şi el pe Costache, la o masă mai depărtată. Mulţumind pentru ospitalitate, i-a făcut semn ospătarului, arătându-i unde se mută (se înţelegea că acolo va achita consumaţia).

— Faci pe interesantul. Îl primi acru Costache, arătându-i cârjele.

— Azi e ultima zi. Vreau să plec la Baia-Mare.

— În ce scop?

— Documentare„ e parola. Şi, imitând-o pe Voica: Au fost oameni care şi-au lăsat nevasta, copiii şi au plecat la Polul Nord. Tu n-ai curajul să coborî într-o mină. O ştii pe Voica! Ridică nasul, sprâncenele şi-ţi vorbeşte ex catedra! „Victor, trebuie să-ţi găseşti vioara, arcuşul timpul tău.”

— Voica are dreptate. Şi după un Eminescu s-a născut un Arghezi.

— Bine că recunoşti. În sfârşit.

— Hai. Nu mai exagera! Nu face pe nebunul! Spune ce vrei?

— Un mic împrumut. Vreau să scap de sindrofia pe care o pregăteşte mama de ziua mea.

— Anul trecut ai spus la fel şi te-ai amuzat copios.

— Am băut copios, asta-i altceva.

Costache îi făcu obişnuita morală şi chemă ospătarul la plată.

— Mai întâi, două cafele şi un şpriţ – făcu Victor.

— S-a plătit.

— Cum s-a plătit? Cine a plătit?

Şi, întorcând capul, instinctiv, spre masa unde se aşezase la început, îşi dădu scama într-o clipă de situaţia penibilă în care fusese pus. Fetele nu mai erau acolo.

— Nu ţi-am spus, nu ţi-am arătat că mă mut aici? Apoi, către Costache:

— Îţi dai seama? O fată, pe care nici nu ştiu cum o cheamă, nici de unde s-o iau, a plătit pentru mine. Ce-o să creadă? Şi, enervat, s-a ridicat în picioare şi a ţipat la ospătar: Dobitocule, ţi-am făcut semn că mă mut. Ţi-am arătat masa. Unde ţi-e capul?

— Ce-ai spus?

— Îl înfruntă omul pe acelaşi ton.

Victor a ridicat o cârjă, gata să-l izbească. Dar Costache, apucându-l de braţ:

— Eşti nebun!

Într-o clipă s-a îngrămădit lumea. Victor a lăsa cârjele şi a dispărut.

Ore întregi, la Miliţie, a explicat. Ospătarul recunoaşte că n-a fost lovit, dar nu-i iartă gestul, jignirea. Cum a îndrăznit să-i spună „dobitocule”? Dar Victor ştia una şi bună: că nu poate admite ca o fată necunoscută să plătească pentru el. Şi-a ieşit din fire. Îi pare rău. Nu s-a putut stăpâni.

— De ce umbli cu cârje, dacă n-ai nevoie? Ca să ai cu ce să loveşti? De unde ai cârjele? Le împrumuţi, ca cerşetorii care împrumută copii ca să inspire milă?

Au trecut patru ore până s-a încheiat procesul-verbal, până a scăpat de acolo. Era peste măsură de enervat. Îşi amintea de Barotă: „Azi ţi-ai rupt piciorul, mâine o să-ţi frângi gâtul”. Vinovat e Costache, deşi n-ar putea spune de ce e de vină Costache. E de vină mama care a încurajat prietenia asta: „Las' că-i bine să fii prieten cu Costache”. Artemiza e şi ea vinovată. „Costache ţine la tine. E dintre prietenii tăi, singurul care-mi place.” Îl ridica în slăvi: „Versurile lui Costache n-au o frumuseţe în sine, dar sunt însufleţite de tot ce face vigoarea clasei lui. Simţi undeva o violenţă de revoluţionar.” Şi vorbele Artemizei îi răsună în minte, mărindu-i furia: „Costache, cu toate atributele lui de intelectual, rămâne un proletar. Tu, Victor, cauţi ziua de ieri – la propriu şi la figurat – Costache, ziua de mâine.” Hm! Costache şi Costache! Voicăi îi plac mai mult versurile lui Costache. „Au o sinceritate, un optimism.” Şi Costache a ajuns să se creadă poet. „Altădată stătea gură cască şi îmi asculta poeziile, îmi sorbea cuvintele. Acum s-a emancipat, S-a urcat scroafa-n copac.”

Victor îşi dădea seama că ceea ce l-a legat de Costache era admiraţia lui nelimitată. Pentru el nu exista un poet mai talentat decât Victor Movilă. În şedinţe îi cânta în strună. Lua cuvântul înaintea altora şi îl susţinea chiar când greşeala lui era cusută cu aţă albă. Buna credinţă, cinstea lui Costache treceau asupra lui Victor. În schimb, el îi stiliza poeziile. Îi împrumuta cărţi, îl chema să asculte muzică. Îl învăţa să înţeleagă un tablou. Stând de ani de zile la cămin şi, mâncând la cantină, Costache era bucuros să găsească o casă deschisă, o masă bună şi. pe Nicoleta. De unde să ştie că o să se îndrăgostească? Era obligat să-i spuie de la început că trăieşte cu ea?! Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost altul, alţii.

Era în dreptul bisericii, când a auzit un strigăt disperat:

— Victor!

Nicoleta, în haină albă de ploaie (o spăla la două-trei zile), cu părul oxigenat, lucind ca oglinda (toţi banii şi-i dădea la coafor), cu pantofii lustruiţi (mania ei, să-şi lustruiască tot timpul pantofii), cu o servietă umflată ia subţioară – căra totdeauna ceva.

— Ce-i cu tine? Ce vrei? De ce-mi ieşi în cale?

— Victor, nu mai pot amâna. Trebuie să vorbeşti cu doctoriţa. Pe mine m-a refuzat. Te rog, du-te! La urma urmei, ştie cine eşti. Ea şi tatăl tău. Cine nu ştie?

— Asta nu te priveşte pe tine. Alt doctor nu mai există?

— N-am bani şi mi-e frică. Uite, tu poţi să-i dai. Uite, trusa chirurgicală a tatălui tău. Ştiu că are nevoie. Azi a aruncat trei bisturie în timpul unei operaţii. Mi-a spus sora.

— De unde o ai? Cum ai găsit-o?

— Am văzut unde ai pus-o. Vroiai s-o vinzi, ştiu eu de ce. Dar eu nu pot să mai amân. Dacă nu mă ajuţi, mă duc la Costache şi-i spun tot. Şi-i cer bani.