Capitolul VII.

Neliniştea Elenei creşte odată cu norii care se adună, umflă coroanele copacilor, scutură frunzele, florile, le împrăştie în fereastra ei.

Unde e Victor? Pentru ce are iar nevoie de bani? Să fi aflat că se întoarce logodnicul, că se mărită Voica? De când cu Voica, e nervos, arţăgos, vine târziu acasă. Tat-su leit. Uneori, nici nu ştie pe care din ei îl aşteaptă. Adineauri parcă-şi aştepta bărbatul. Visase cu ochii deschişi: Era botezul lui Victor. Toată lumea la biserică, toţi invitaţii-n păr. Puiu, nicăieri. Elenei i se pare că de douăzeci şi unu de ani aşteaptă la aceeaşi fereastră. Altădată, întârzia Puiu. Acum, Victor. Şi, căutând să se liniştească: „E obiceiul lui Victor să întârzie, tat-su. Leit. Mâine nu-l las să iasă din casă, ca să nu am emoţii. Musafirii sunt poftiţi la ora opt. O să fie o petrecere comme dans les beaux vieux temps.16 O să se danseze, o să se cânte. O să curgă şampania! Elena îşi ridică uşor, ca pentru dans, poalele rochiei. Ce mult îi plăcea să danseze. Ceaiurile de la „Principele Mircea”, seratele de la Cercul Militar! Logodna. Deodată se uită împrejur, îngrijorată. Pereţii au ochi şi urechi, nimeni nu trebuie să prindă de veste că poartă o rană în suflet. Botezul a fost de mult şi Puiu până la urmă a venit. Nu l-a recunoscut, a leşinat. Ei şi? Puiu a rămas cu ea. De ochii lumii, dar a rămas. Bine că i-a făcut un copil. Copilul ei!

Repezindu-se la sertarul comodei, cu frică să nu intre cineva pe uşă, scoate o rochie de organdi, roşie ca flacăra. Roşu-portocaliu. Am s-o pun de ziua lui. Când o să vadă Clem, o să leşine. Cum de n-a găsit şi combinezonul de tafta? Făcea ape, ape, fâşâia. Rochia cu un furou obişnuit e prea transparentă. Dar mişcarea umerilor ei ascuţiţi parcă ar spune: ei, şi?

Lista invitaţilor era sub sfeşnicul de argint. O ia s-o mai citească o dată. Toţi au primit să vie. Chiar şi generalul, neconsolatul logodnic al Misei, chiar şi bătrânul Charles-Rodolphe. O fi venit şi la botezul lui Victor? Nu-şi mai aminteşte să-l fi văzut altfel, decât călare la Şosea, făcându-i semn binevoitor de departe. Nu, la botez n-a venit, s-a scuzat politicos: Yvonne avea pojar. Asta înseamnă că e mai mare decât Victor. Dar ce contează doi-trei ani? Cine şi-ar fi închipuit atunci că Victor ar avea şanse la mâna prinţesei? Poate chiar mâine să anunţe logodna. Dacă Victor ar asculta-o. Parcă-l aude: „Are un cap de cal.” Da, dar va avea Vlaşca şi Teleormanul. E deşteaptă, cultivată, rasată. Artemizei nu-i place: „ţâfna ei grecească”. Dar Artemiza cui nu-i găseşte cusur? Nicoleta „e de un servilism suspect”. Victor „a răsturnat-o” pe cufărul Clemansei. Vocabularul Artemizei. „Tu i-ai înnădit-o. Lenuţo.” Bine am făcut. Trebuia să-mi scap băiatul de chivuţa de jos. Darclée a doua. Voica Barotă. Nicoleta e fata lui tante Virginie, născută. Ce curios că am uitat cum e născută. Şi dacă taică-su se întoarce.

Elena încearcă la pian o melodie din opereta Prinţesa Dolarilor. Am văzut-o după război. Cu Leonard. Mă întreb cum a convins-o Victor pe Clem să-i dea pianina. Pianul ar fi fost mai de efect. Un pian de concert în mijlocul podului, ce poate să fie mai original? Dar cum să-l ducem? „Taie-i coada”, a spus Artemiza, bine dispusă şi veninoasă. Nici măcar gălbenarea n-o îmblânzeşte! Dacă ar vrea să îmbrace jacheta ei smocking, să-şi puie bluza albă scrobită, papion negru şi o camelie, ca pe vremuri, şi să apară între oaspeţi. Aş instala-o într-un fotoliu. Artemiza Mândru, prima femeie înscrisă în Barou. Dar ţi-ai găsit, Misa să-mi facă o plăcere! Dacă s-ar însura Victor cu chivuţa de jos, sunt sigură că ar coborî din pat, aşa cum poate când vrea, m-ar pune s-o gătesc, ba ar chema şi fotograful să-i facă o poză cu paharul de şampanie în mână, la dreapta lui Barotă. Pe când aşa, „între fosilele pe care le-ai poftit, am să par şi eu o fosilă” – i-a spus.

Elena e iar la fereastră: „De ce întârzie Victor? Copacii se despletesc jalnic, strada e pustie. De ce s-a certat Victor cu Nicoleta, de ce mi-a cerut bani? Toate certurile cu Puiu începeau de la bani. Bani şi bani. Când am să scap de obsesia banilor? Unde e vremea când Misa băga mâna-n buzunar: „Na, fetiţo, nu te necăji.„ Scotea bani din chimir şi unchiul Mac: „Ia, fetiţo, dar să nu ştie Clem.„ Curios, singurul om care nu trebuia să-i cunoască necazurile era mama ei. Chiar când Puiu, furios că nu primea zestrea promisă ca să iasă din armată, a părăsit-o – toată lumea vorbea în şoaptă, să nu afle Clem. Suferea de migrene şi trebuia menajată. Puiu dispăruse. Ea căuta să-şi procure luminal, după zile şi nopţi de aşteptare. Clemansa trebuia menajată, să nu se necăjească. Totdeauna a fost menajată. Ce timpuri! Oftează Elena. Treceam din braţele Misei pe genunchii lui Mac şi amândoi mă îndopau cu bomboane şi bani ca să tac. Şi acum, tot ea cu gura mare: „Codoaşă ai fost de mică, Lenuţo. Da, da, ştii tu ce vreau să spun. Cine i-a adus-o pe Nicoleta lui Victor?„ Ce-i pasă Misei? Şi-a făcut mendrele. Odată povestea cum a apucat-o o furtună pe munte – „eram într-un grup de tineri„ – cineva a întrebat: „Ce căutai acolo cu ei?„ „Je couchais avec„17 – a răspuns. Consternare generală. Abia după câteva secunde a izbucnit primul hohot de râs şi au urmat altele. Glumise sau nu? Atunci avea haz. Acum stă în pat şi are păreri. E uşor să ai păreri când ai o pensie mare şi drepturi de autor pentru traduceri, adnotări, colaborări. Când totul îţi vine de-a gata, la pat, e uşor să faci pe comunista şi să faci sat cu de-alde Barotă. Câteodată îmi vine să-mi iau lumea-n cap, să las totul baltă, să fug în lume. Dar nici luxul ăsta nu pot să mi-l permit. Am un copil. Să-l văd la casa lui, să-i găsesc o nevastă, care să-i poarte de grijă. Eu am obosit. Oare copilul ăsta îşi dă seama de sacrificiile mele? Ştie cât m-am zbătut ca să-l primească în liceu? Cum s-o fi zvonit că suntem moşieri? A trebuit să dovedească, pledând zile în şir că moşia a fost în realitate un proces pentru o moştenire la care ar fi avut dreptul străbunica lui Victor, apoi fiicele ei. Artemiza a renunţat. Clemansa a câştigat procesul în ultima zi a lui '47. Ghinion! Dar nu-i nimic, vremurile se schimbă. Şi moşia, care nu a fost nici a bunicii, nici a Clemansei, nici a mea, va fi a lui Victor. Degeaba râde Misa cu poftă şi-şi izbeşte fruntea: „Asta moşie, fetiţo. Uite moşia mea! Inteligenţa, talentul, astea-s moşii! Pune-l pe Victor să-nveţe. Nu-i băga în cap gărgăuni. Nae Mândru, bunică-tu a vândut lumânări în Piaţa de Flori, bomboane pentru colivă şi o aristocrată scăpătată l-a luat fiindcă avea bani. Asta a fost revoluţia burgheză; burghezia pornită de la opinci a vrut să aibă blazoane. Cererea a fost aşa de mare, că au început să se importe blazoanele din Fanar şi de la Roma.„ Când Misa se crede la bară, cine-o mai poate opri? Dar ea, Elena, ştie una şi bună: că numele are nevoie de bani şi banii de nume. Idealul ei pentru Victor: o fată cu zestre. Movilă e un nume cunoscut de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Dar numai averea mai poate să-i dea strălucire. Şi dacă Victor se însoară cu o fată bogată. „Mai lasă fumurile şi sindrofiile„, îi spune Misa. Ba nu le las şi. De ziua lui.”„

Elena îşi încearcă iar rochia de bal a Clemansei în faţa oglinzii. Pentru Victor o să fie o surpriză. E obişnuit s-o vadă în negru, râde de ea: „despletită şi cernită”. Pentru el, nu-i o femeie, poate doar o femeie bătrână. Dar doctoriţa purta iarna asta o căciuliţă roşie! Poate că mai are amanţi! Ea ştie să trăiască, ştie de ce-a trăit. Eu am fost o proastă. Aşa mi-a spus Bazil: „Verişoară, proastă ai fost. Dar nu-i prea târziu. Was nicht war, das kann noch werden.18 Ce curios că l-am întâlnit tocmai când voiam să-l invit. Cu un gest ştrengar, i-a ridicat bărbia. Ha, ha, ha, râde Elena şi, mişcându-se în faţa oglinzii, cu rochia prinsă cu amândouă mâinile în talie, începe să fredoneze: Comme la fumée d'une cigarette. Şi gândurile ei se împrăştie ca fumul, sar ca nişte spiriduşi de pe o sârmă pe alta.

Dar angoasa îşi face loc: Unde e Victor? De câţi ani îşi pune întrebarea asta? Ce greu l-a crescut! An de an l-a împins. Profesorii spuneau: „E inteligent, dar capricios, distrat, răsfăţat”. De ce nu? Atâta copil am şi eu. E frumos, cultivat, inteligent, talentat. Recunoaşte şi Misa că e talentat. Şi totuşi, în ultima clasă de liceu, cât p-aci să-l elimine. Nu învăţa, nu-i păsa de nimic. Scria poezii, citea. Ce disperată a fost când au chemat-o la şcoală! Ce inspirată a fost când a spus: „Îi e foame! E distrat, fiindcă-i flămând!” Se uitau profesorii unii la alţii. Elenei îi vine să râdă. Nu e ea nepoata Artemizei? Aşa-i venea Misei, când pleda, câte o idee, pe neaşteptate, o idee care dărâma dintr-o suflare castelul din cărţi de joc pe care-l ridicase adversarul. De ce n-ar avea şi ea, Elena, idei sclipitoare? A fost o adevărată stupoare când a spus: „Băiatul nu învaţă, fiindcă-i e foame. Pensia e mică. Am o mamă bătrână, o mătuşă şi mai bătrână infirmă. Desigur că aţi auzit de Artemiza Mândru.” Elena râde. De la o vreme i se-ntâmplă s-o apuce un râs, pe care nu şi-l poate stăpâni. O umflă râsul, ca pe vremea când era şcolăriţă. Era un adevărat chin că n-avea voie să-şi dea drumul, să râdă după pofta inimii. Acum îşi dă drumul. Şi dacă e de faţă Clemansa, râde şi ea, fără să ştie de ce, ca să n-o contrazică. „Nu-i nimic. Mai bine să mă creadă nebună, dar să-mi ştie de frică. Misa se uită câteodată la mine ciudat. Vrea să ştie de ce râd. Dar eu am şi uitat. Da, nu mai ştiu de ce râdeam. Da, pensia e mică. O mătuşă oloagă, victima monarhiei.” Elena se învârte iar în faţa oglinzii şi se întreabă: cum i-ar sta cu părul vopsit? Roşu ca flacăra, roşu ca rubinul. A povestit despre accidentul de la 8 iunie, despre prăbuşirea tribunei, despre morţi şi răniţi. Când e vorba de Victor e inspirată. Nu-şi pierde şirul. „Copilul creşte, e prea înalt pentru vârsta lui, şi toată noaptea scrie. Poate că va fi un mare scriitor. Şi n-am cu ce să-l hrănesc. Are nevoie de o hrană mai substanţială. Da, da. Nu se poate concentra, fiindcă-i e foame.” „Şi dumneavoastră nu aveţi nici o slujbă?” – a întrebat-o unul dintre profesori tocmai când ceilalţi erau câştigaţi de partea ei. „Nu uitaţi că am în grijă două bătrâne şi un copil.” Îşi aminteşte cum a intrat în panică: să nu apară Clemansa cu părul ca pana corbului, cu faţa ca laptele, cu turbanul din petale de catifea roz, legat cu o voaletă vişinie, cu rochiţa imprimată cu flori roz pe fond negru. Era vara, în ajun de examene. Putea să apară cu tocuri înalte, gentuţă de argint! „Unde-o fi gentuţa de argint? N-am văzut-o în cufăr. Şi nici face-ŕ-main-ul. Poate să-l fi luat tot eu şi să-l fi pus în sertar. Nu mai ţin minte de la mână pân' la gură! Nu găsesc trusa chirurgicală. „Şi Elena deschide alt sertar, dar îl închide la loc şi dă fuga la fereastră. Pe unde umblă copilul? Misa îşi bate joc: „Ce copil? Împlineşte douăzeci şi unu de ani! E bărbat!” Nu, Victor nu o să fie niciodată un bărbat. E copilul meu, al meu. Dar de ce întârzie?”

Turlele bisericii Visarion îi amintesc botezul. Trebuia să afle toată lumea că soţul ei s-a întors acasă, că a părăsit-o pe doctoriţă, că sunt fericiţi, că au un copil, un băiat. Neapărat, băiat. Şi băiat a fost. Victorie! Ce nume frumos: Victor! Doctoriţa, de ciudă, a dispărut. Artemiza îi dădea zor că a plecat la Congresul din Scoţia. Chiar acolo, în biserică, şi-a găsit să spuie că doctoriţa a plecat la Congresul din Scoţia. Sigur că m-a pufnit râsul! O ţărancă la Congresul din Scoţia! Da, a pufnit-o râsul şi nu s-a mai putut opri. A avut o criză de râs. Nimic altceva. Şi acum îi vine să râdă. Şi privirea ei şovăielnică trece de la turlele bisericii Visarion la casa de alaiuri. Cine ar fi crezut că o să se lăfăie aici doctoriţa? Ce neruşinare! Şi, uitând ca de obicei că de douăzeci şi cinci de ani casa nu mai e a lor, spune cu voce tare: „Tot a noastră o să fie. Acolo m-am născut. Acolo se dădeau seratele, ceaiurile. Acolo apărea Clemansa, frumoasă în rochiile ei decoltate. Toate le purta pe combinezon de tafta. Pe Misa parcă o văd în taior negru, cu bluza scrobită, cu papion. Scapără de vervă. Mac era gelos. Mac era gelos şi pe Clemansa şi poate şi pe mine. Dădea pe gât pahar după pahar. Mai ales când lipsea Artemiza. Când o vedea, plescăia de plăcere. Da, când o vedea era bine dispus şi puteai să-i ceri orice. „Ia spune, Lenuţo, pe care-l vrei? Mi se pare că ţi-a căzut cu tronc vărul' Bazil, cavaleristul! Nu? Dar doctorul Movilă? Îi stă bine uniforma de ofiţer. Frumos bărbat! Parcă-i un faraon. Hai să vedem ce-i de făcut? Vrea să iasă din armată şi are nevoie de bani. Şo pe el! Ha, ha, ha.„ Mac râdea zgomotos. Era cireşul înflorit, ca acum; în vară, nunta cu alai la biserica Visarion. În toamnă, cearta cea mare. Şi dispariţia lui Puiu.”

Elena priveşte iar pe fereastră cerul încărcat. Când s-au adunat norii? Unde e Victor? Mintea ei face iar drum înapoi. Se vede la Salvare. O soră îi şterge fruntea, o mângâie. „Aveţi răbdare, o să vină.” De unde ştia, şerpoaica? Nu cred că s-au cunoscut când a venit Puiu la spital. S-au cunoscut înainte? Ce curios! Abia acum îşi dă seama că Voica seamănă cu doctoriţa. Nasul scurt, uşor acvilin, gâtul lung, ţinuta trufaşă. Ce au femeile astea de ştiu să ţie capul sus? Şi Elena se repede la oglindă şi-şi potriveşte iar, peste rochia ei neagră, uzată, rochia roşie a Clemansei. Nu o purtase Clem în seara logodnei ei? Mac, nervos, o îndemna pe Artemiza să bea. Artemiza, necruţătoare, i-a dat peste mână, şampania s-a vărsat. Clemansa şi-a muiat degetele în şampanie: „O să-mi poarte noroc!” Elena se întreabă iar dacă mama ei ştia sau nu. Altădată Mac, cu paharul la gură, cu privirea tăioasă, o insulta pe Artemiza. Se auzea cum îi scrâşnesc dinţii. Artemiza nu clipea, Clemansa broda pe etamină transparentă, ca un abur mov, doi porumbei albi într-un colţ: „Un portvizit de ziua lui Mac.” „Unde o îi portvizitul? Am să i-l dau lui Victor de ziua lui.” Pe Elena o pufneşte râsul. Croitorul lui Mac găsise în buzunarul unui client o agendă cu adrese şi, între ele, adresa Artemizei şi numărul ei de telefon. Misa rânjea ridicând o sprânceană şi trăgea un fum din ţigaretul de sidef: „E şi clientul meu, nu numai al croitorului tău.” Iar Mac, hohotind: „Curat client”. „Câţi clienţi ai, domnişoară? Mulţi? Plătesc bine?”. Elena vede mâna ridicată a Misei, mâna osoasă, gata să lovească, şi retrăieşte intens încordarea de atunci. Inima i se făcuse cât un purice. Artemiza era gata să-l plesnească pe Mac. Dar Clemansa, cu zâmbetul ei blajin, îi prinse mâna: „Lasă, să treacă de la tine, Misico! Lui Mac nu-i plac femeile emancipate, tu ştii că nu-i plac intelectualele. Avocatele.”

Elena râde. Lui Mac nu-i plăceau avocatele, dar îi plăcea Avocata. De ce n-are şi ea curajul Misei? Tupeul ei? Parcă o vede arătându-i lui Mac ziarul: „Vezi ce scrie aici? Curtea cu Juri. Artemiza Mândru a pledat la Curtea cu Juri în procesul. Asta înseamnă că. Am clienţi.” Mac se învineţea, roşea, se îngălbenea şi mai dădea pe gât câte un pahar. Despre atmosfera asta viciată, Puiu spunea: „Le quai des brumes”19, şi într-o zi a început şi el să bea. Mac îl scuza: „Doctoriţa asta e ocnă. Lasă, Lenuţo, o să-i treacă.” „Fă-i un copil.” O îmboldea şi Clemansa: „Da, da, fă-i un copil!” Clemansa avea totdeauna dreptate. Avea idei puţine dar bune. „Hai să plecăm la Sinaia.” Şi aşa s-a întâmplat. Mac a câştigat la ruletă. Puiu a fost chemat telefonic. I s-au dat banii făgăduiţi ca să iasă din armată. Victor s-a născut nouă luni mai târziu.

În faţa ferestrei, Elena respiră cu nesaţ aerul rece care anunţă furtuna. Mâine e ziua lui Victor. Dacă doctoriţa ar ieşi acum din casa de alături, i-ar striga: „Mâine e ziua lui Victor. Te invit.” „De ce nu? Să vie să vadă ce băiat am. Inteligent. Frumos. Cultivat. Talentat.” Elena trage aerul rece în piept. Copacii parcă se umflă şi ei de plăcere. „Băiatul meu e poet.” Ar vrea s-o întrebe pe rivala ei: „Tu ce ai? O casă plină de copii, dar nu sunt ai tăi. Copii părăsiţi la maternitate, luaţi de la Casa copilului. Luaţi de la orfelinat. Eu am unul, dar e al meu.” Degeaba o laudă Misa: „E asistent universitar. E o personalitate. E tânără, frumoasă, timpul parcă n-a trecut peste ea. Când a auzit că nevasta amantului ei o să aibă un copil, i-a dat un picior undeva.” Da, aşa s-a întâmplat. Dar Elena tocmai asta nu-i iartă. I-a trimis acasă bărbatul umilit, o epavă.

Poate că are dreptate Barotă, poate că Dumnezeu nu există. Altfel cum s-ar putea să trăiască aici, sub ochii ei, să înflorească acolo în casa părintească, să uite lumea că e o neruşinată? Că a trăit fără sfială cu un om însurat. Doctoriţa, trimiţându-i bărbatul acasă, i-a luat până şi dreptul de a se văita, de a fi o victimă. „O urăsc!” şoptesc buzele ei uscate, subţiri. O fată de la ţară, cu găuri la pingele, o slujnicuţă oacheşă, slabă ca Voica Barotă. Are acum maşină la scară, fotografia în ziare. Dar supărarea îi trece şi-i vine să râdă: „Scoală-te tu, să mă aşez eu.” Şi iar aceleaşi idei, aceleaşi amintiri, traduse în fraze cu aceleaşi cuvinte, macină mintea ei obosită, când deodată îşi vede bărbatul intrând în casa de-alături. „Puiu, şoptesc buzele ei. Nu, nu! Nu, sunt nebună. E Victor!” şi scoate un răcnet de fiară înjunghiată:

— Victor!