Capitolul XI.

În odaia lui Barotă, Elena, sprijinită de uşă, repeta cu tremolo în voce:

— Copilul meu. Băiatu'! A dispărut. A lipsit toată noaptea.

În picioare, Barotă răspunde liniştit:

— S-a făcut şi el băiat mare.

— Dumneata nu poţi să-nţelegi – se smiorcăie Elena.

— Dumneata nu eşti mamă.

— Asta aşa-i. Surâde Barotă.

— Nu sunt mamă. Dar, ca tată, înţeleg că un copil care se ascunde de mama lui, trebuie să aibă motive serioase.

Elenei îi sclipesc ochii de indignare.

— Motive? L-am crescut cu sacrificii, pe care dumneata nu le poţi bănui. I-am dat o creştere – şi, căutându-şi cuvântul – impecabilă.

— Da, am văzut. Ştie să sărute mâna, nu-şi vâră degetele în nas, ciripeşte franţuzeşte şi înjură româneşte. Dar nu ştie că săpunul cu care se spală nu creşte în pom. Pâinea nu pică din copac, ca mana din Biblie. Cineva munceşte, ca el să le aibă. Un băiat care nu ştie să-şi coasă singur un nasture sau să-i facă mamei un ceai când vine acasă obosită, după părerea mea, nu e bine crescut.

— L-am ocrotit.

— L-aţi răsfăţat. Nu vă supăraţi, doamnă, dar, după mine, e neinteresant un băiat care caută fericirea în clondirul cu vin.

— Viaţa noastră a fost grea, foarte grea.

— Şi a noastră, uşoară?

— Nu e la fel. Nu vi se pun beţe în roate.

— Cine-i pune beţe-n roate lui Victor? Cine-l ţine legat de o corabie care se scufundă?

— Eu? Eu îl ţin legat? Nu l-am trimis pe şantier, la Bicaz? Nu-l trimit la şedinţe?

— Ziua îl trimiteţi la şedinţe, să se bată cu pumnul în piept, seara îi înnădiţi aici tot felul de petrecăreţi. „Du-te pe şantier, băiatul meu. Eşti deştept, bun de gură, cântă-le în strună. Dacă ai talent, măcar să-ţi folosească. Scrie cum le place „lor„, dar să nu pui suflet. Demagogia e la modă. Fii demagog.”

— N-am venit să primesc o lecţie.

— Tocmai voiam să vă întreb de ce aţi venit.

— Băiatul meu. Nu ştiu unde s-a dus. N-a venit toată noaptea. N-a dormit acasă.

— E prima oară?

— Da. Nu. Chiar aşa, toată noaptea, nu. Nu s-a mai întâmplat.

— O să vă obişnuiţi. E bărbat.

Dar Elena parcă nu aude:

— Sunt disperată! L-am aşteptat toată noaptea. Dumneata ştii ce-nseamnă o noapte întreagă? La fereastră, la poartă, pe stradă, pe străzi. De dimineaţă îl caut peste tot. Nu mai ştiu unde să mă duc. L-am căutat şi alături. Da. L-am căutat şi acolo. Dar ea nu era acasă. Mi s-a spus că e la spital. Acolo mi s-a spus: „Operează”! Am aşteptat. Telefonul suna mereu. Am urmărit nu ştiu câte conversaţii. Cazuri. Ea n-a venit. Cred că n-a vrut. Şi timpul trecea. N-am mai avut răbdare. Am plecat. Am venit aici.

— Credeţi că l-am ascuns în garderob?

— Poate ştiţi ceva. Poate v-a spus. E ziua lui. Am o mulţime de invitaţi. M-am dus la fiecare acasă. N-au telefon. Nu mai au nici telefon. Nu mai au nimic, nimic.

— Când caută, mai găsesc ei o bijuterie de familie, un covor persan – zâmbi Barotă, dar îl izbi o anumită lucire în ochii Elenei, o ciudată grimasă a gurii, pe faţa aceea ca de carton.

— M-am gândit că poate a avut nevoie de bani. Poate v-a cerut. Poate v-a adus trusa. Trusa chirurgicală a soţului meu. Vroia s-o vândă.

— Eu lucrez la o fabrică de instrumente chirurgicale. Ce să fac cu o trusă?

— Avea nevoie de bani. Poate că vroia să plece.

— Unde să plece? Prea o duce bine aici. Are trei dădace. Unde mai găseşte aşa pleaşcă?

— Nu mă are decât pe mine, şi am obosit. Vreau să-l însor. Eu nu mai pot să am grija lui. Nu mai pot. Aş vrea să-i găsesc o fată. O fată bună.

— Care să-i gătească, să-i spele rufele, să-i lustruiască pantofii, să-i lege şireturile, să-i moaie posmagii.

— Să-i poarte de grijă când eu n-am să mai fiu.

— Altă mamă, altă dădacă. Doamnă, nu credeţi că ar fi timpul să-l înţărcaţi? Să-l lăsaţi să ia viaţa în piept?

— El e poet. Are talent. Pentru copilul ei, o mamă e în stare de orice.

— Sunt mame şi mame.

— Asta da. Sunt mame şi mame. Eu mi-am sacrificat viaţa. Am făcut sacrificii, pe care dumneata nu poţi să e bănuieşti. Am mâncat pâine goală pentru ca el să aibă.

— Cozonac.

— Să aibă de toate.

— Ce aţi făcut pentru sufletul lui?

Elena îl priveşte perplexă. „Cine îndrăzneşte să mă judece pe mine?”

— Mi-am călcat pe inimă şi l-am căutat alături. La doctoriţa. Femeia asta a trăit cu soţul meu. Eu am închis ochii, ca să nu-l despart pe Victor de tatăl lui. Şi acum m-am umilit şi m-am dus la ea. Acolo. Nu ştiu dacă dumneata înţelegi. Mi-a luat bărbatul. Acum vrea să-mi ia copilul.

Barotă o priveşte atent. Elena a izbucnit într-un hohot de plâns. Un plâns nervos, nestăpânit. Barotă n-a suportat niciodată lacrimile femeilor.

— Staţi jos, liniştiţi-vă! Vă aduc un pahar cu apă.

Şi, în timp ce Elena soarbe apa ca un copil însetat, Barotă se gândeşte ce să-i spuie ca s-o liniştească.

— Ei, cum de am uitat! L-am întâlnit pe prietenul lui.

— Costache?

— Întreabă Elena între sughiţuri.

— Da. Costache. Au chefuit toată noaptea. De ziua lui Victor.

— De ziua lui Victor.

— Şopteşte Elena îmblânzită, căpătând culoare în obraz.

— Mai mulţi prieteni – spune Barotă – nu ştiu la care din ei a dormit. După-masă au o şedinţă, pe urmă vin toţi aici, să mai ciocnească un pahar.

— O să vie?

— Sigur! Victor m-a invitat şi pe mine.

Elena începe să râdă. Acum e convinsă că Victor o să vie. Numai el era în stare să-l invite pe Barotă ca să-i facă ei în necaz! Şi Elena, care fusese toată noaptea, toată ziua, chinuită de teamă şi de griji, se simţi deodată atât de liniştită, încât, într-un elan de generozitate, îl pofti şi ea:

— Să veniţi! Avem zece sticle de Cotnari. Avem şampanie. Avem de toate.

Era încredinţată că de petrecerea pe care o pregătise atât de minuţios, depindea tot viitorul ei şi al lui Victor.