Capitolul XII.

Artemiza, proptită în perne, întindea pe coperta de piele cafenie, pe care scria cu litere aurite Albumul avocaţilor din România, cărţile de joc pentru o pasienţă. Asta i se întâmpla numai când voia să-şi domolească nervii.

— Miso!

— Strigă Clemansa alarmată, fără a-şi lua ochii de pe fereastră. Dimineaţa avea foi plisate, aşa, cu nişte carouri. Acum, parcă aduce cu Elena. Zău daca nu aduce cu Elena.

— Te-ai ramolit, fetiţo?!

Era prea aprigă duşmănia Elenei, prea veche ura ei împotriva doctoriţei, ca să-şi poată imagina cineva o situaţie ca asta.

— Ce-ar fi, Clem, să intri în câmpul muncii ca detectiv? Ţin minte că citeai cu nesaţ Frumoasa Alexandrina sau otrăvitoarea din Giurgiu.

Clemansa, pentru care era literă de evanghelie tot ce spunea Artemiza, încercă să se liniştească.

— Mi-aduc aminte. Era cu o femeie care a vrut să-şi omoare bărbatul. Ce carte!

— Suspină Clemansa, cu nostalgie pentru acele vremuri. Şi totuşi, îndoiala rămânea. Semăna cu Elena. Ce să caute Elena acolo? S-o fi dus să-i ceară socoteală.

— Avea un copil, nu-i aşa. Clem? Şi un amant.

— Da, a vrut să-i dea soţului o linguriţă de dulceaţă în care a pus otrava. Dar, când să ia soţu' dulceaţa, copilul s-a repezit şi a luat linguriţa.

— Şi ea l-a lăsat?

— Te pui cu dracii de copii? Dacă nu-l lăsa, prindea de veste soţu' că-i otrăvită dulceaţa.

— Logic. Şi ce-a făcut?

— I-a dat altă dulceaţă.

— Ce simplu! Şi totul s-a terminat cu bine, nu-i aşa? Şi, căutând să vadă dacă soru-sa e vicleană sau proastă:

— Dar, la urma urmei, cu ce-o supăra bietul om?

— Păi, nu ţi-am spus? Alexandrina avea un amant.

— Şi a sacrificat copilul?

— O fi făcut altul – replică Clemansa, cu o seninătate care o înfioară pe Artemiza.

„Oare prostia, la un anumit grad, se poate schimba în cruzime? Oare, nu e îngrijorată şi ea de dispariţia lui Victor? O fi simţit vreodată Clemansa fiorul maternităţii? Îşi aminteşte vreodată că a purtat-o pe Elena în pântec? Că Victor, copilul Elenei, e într-un fel şi al ei?”

— Să ştii că s-a dus să-l caute.

— Cauţi acul în carul cu fân – spune Artemiza, care nu-şi poate închipui că Elena a intrat în casa doctoriţei.

— S-o fi văzut când i-a spus că Voica se mărită şi a vrut să-i bage sub nas cărţile poştale! Să-l fi văzut pe Victor cum şi-a ieşit din fire şi i-a dat peste mână. Ilustratele, pe jos. El, la uşă, glonţ, dă peste mine, mă îmbrânceşte gata să mă omoare. Elena, după el. Eu, şontâc-şontâc, cum am putut, am intrat şi am strâns cărţile poştale. Ia uite ce vânătaie! Şi Clemansa îşi ridică rochia lungă de culoarea acadelei roz, acest roz care-i dă Artemizei o senzaţie de greaţă.

— Bine că le-am pus în cutia de scrisori, Miso. Mi-am luat o piatră de pe inimă! Şi, aşezându-se pe marginea patului Artemizei, îşi potrivi ochelarii ca să urmărească pasienţa.

— Îţi iese?

— Nu iese niciodată.

— Atunci de unde ştii c-o să vie?

— Ştiu că are să i se facă foame şi are să vină să pape.

— Ca Dagobert! Unde-o fi cotoiul mamii?

„M-aş duce la baba Tinca – se gândeşte Clemansa. M-aş duce să-mi dea în cărţi.” De douăzeci de ani trăieşte cu frica să nu dea baba Tinca pe-aici. Să nu afle de nenorocirea cu tribunele. Să nu afle Misa că baba Tinca i-a prevestit nenorocirea! „O să fie poftită de cineva mare. Să nu se ducă.” Cine să fie mai mare ca regele. Dar, atunci, de ce-a tot îmbiat-o: „Du-te, Miso. Auzi, să ai tu invitaţie la tribună şi să nu te duci.” De unde să ştiu ce-o să se-ntâmple? Caută să se apere Clemansa. Nici astăzi, după douăzeci de ani, nu-şi îngăduie să recunoască în gândurile ei cele mai tainice pricina adevărată pentru care a îndemnat-o pe sora ei să se ducă. De câte ori n-o tot încearcă Artemiza: „Tu ştii ce-i gelozia, Clem? Nu te-a pişcat niciodată?” Nu, sunt lucruri care trebuie ferecate cu şapte lacăte. Nici chiar ea nu mai trebuie să ştie că ştie. Degeaba o tot iscodeşte. Cât despre nenorocitele alea de tribune.! Cine şi-a închipuit c-or să cadă? Şi, fără să-şi dea seama, buzele ei murmură:

— N-a avut noroc.

— Cine n-a avut noroc?

— Întreabă Artemiza, răsfoind distrată un roman poliţist.

Speriată, prinsă parcă asupra faptului, Clemansa se bâlbâie:

— Elena, sărăcuţa. N-a avut noroc. Abia a venit, a întrebat de el şi a plecat. Mi s-a părut că a intrat alături. Dar, vorba ta, ce să caute fata noastră la Ursoaica? Simt că mă apucă durerea de cap. Miso, mă laşi să aduc cufărul aici? Poate că mai e timp. Tot la asta mă gândesc. Cine ştie cum se-mbată şi le vine-n gând să umble în cufărul meu. La mine-n odaie nu mai e loc nici pentru un ac, tu ştii prea bine. Noaptea asta am visat că-mi umbla cineva în cufăr. Da, da. Am visat mâini multe. Mişunau ca viermii în cufăr.

— Nu pot să sufăr garderoabe, cufere. Şi tot cu ochii în carte:

— Te pomeneşti c-o fi vreun cadavru înăuntru, în cufărul tău.

— Un cadavru? Unde? Vai, Miso, nu mă speria.

— Detectivul descoperi într-un cufăr cadavrul unei femei mutilate şi se întrebă: Crimă sau sinucidere?”

— Lasă glumele, Miso. Mai bine spune-mi, de ce-a fugit Victor aşa, ca nebunul? De ce n-a venit azi-noapte acasă? Şi nici azi. Tocmai de ziua lui! Dacă nu se întoarce, ce facem? Nu crezi că trebuie să primim noi oaspeţii? Doar n-o să-i lăsăm singuri în pod!

— Să-ţi fure cufărul.

— Nu ştiu, azi parcă toate îmi merg anapoda. De dimineaţă a venit aviatorul şi a căutat-o pe roşcata, pe urmă s-a întors Barotă cu fetele amândouă. Cu un geamantan şi pachete. Să ştii că se pregătesc de nuntă.

— Spune, Clem, de ce ţi-ai pus lămâiţă şi a doua oară, când te-ai măritat?

— Fiindcă-mi stătea bine.

— Da, e un argument. Şi de ce-i spui inginerului „aviatorul”?

— Fiindcă poartă o haină scurtă, din balonseide, strânsă în talie, umflată, şi pantaloni de aceeaşi culoare.

— Ce fel de culoare, femeia lui Dumnezeu?

— Tocmai, că nu prea are culoare. E aşa, ca vântul. Şi părul lui în cap e tot aşa, zburlit de vânt, ţepos, ca la arici. Tot aşa. Am văzut odată un film cu o aviatoare. Stai, cum o chema?

— Hélčne Boucher.

— Exact. Cum de-ţi aduci aminte? Nici nu l-ai văzut. Semăna cu doctoriţa. Tot aşa umbla cu păru-n vânt ca o aviatoare.

— Dar ce, soro, azi e ziua aviaţiei?

— E ziua lui Victor, dar e lungă cât o zi de post.

— De-ar trece odată. Am grijă de cufăr!

— De cufăr ai grijă, femeia lui Dumnezeu?

— Păi, să vezi. Cumnata de jos.

— Începu Clemansa.

Dar Artemiza, ieşindu-şi din fire:

— Va să zică există cumnate de sus şi cumnate de jos.

Clemansa îşi dă seama că Artemiza o ia la vale. Dar la ce-ar folosi să se supere?

— Ţii minte, Miso, cum dispărea Elena, pe vremuri, când îl căuta pe Puiu? Punea detectivi, îi plătea ca să-i spună pe unde umblă.

— Clem, tu nu voiai să ştii pe unde umblă Mac, cu cine se-ntâlneşte Mac?

— Eu? Vai, Miso, Mac mă adora.

Cu toată neliniştea care o chinuieşte, sau tocmai ca să şi-o potolească, Artemiza începe s-o iscodească pe soră-sa:

— Numai pe tine te adora?

— Mie mi-a lăsat pensia.