Capitolul XIII.

Barotă nădăjduia în taină că, odată, în stradă, să dea de Ioana. După ce a îndemnat-o să se împace cu bărbatul ei, după ce cu brutalitate o îndepărtase de atâtea ori, la început, când îi aţinea calea, acum ardea de ciudă că nu-i mai dă semne de viaţă. Degeaba îşi spune: „Eu i-am cerut să ne despărţim. Nu se putea altfel. I s-a înapoiat omul; trebuia să rămână cu el. Adică ce, s-o împărţim? Asta nu! Să rămână cu mine? Da, aşa voia Ioana. Dar copiii sunt ai lui, nu ai mei.” Aşa i-a fost scris: de câte ori s-a apropiat de ceea ce fetele lui numesc aşa de uşor „fericire” s-a izbit, ca de o stâncă, de ceea ce el numeşte atât de greu „datorie”. În împrejurări, pe care alţii, ca să fie mulţumiţi, închid un ochi, el îi deschide pe amândoi, ba îşi mai pune şi ochelari. Ioana era ultima revenire din afundul calm şi cert al balaurului, era ultima bucurie a unui sentiment greu de mărturisit.

Ca durerea de dinţi amorţită de anestezic, care pe neaşteptate iese la iveală, dorul îşi arăta acum colţii vii, sfredelitori. Şi atunci pereţii odăii parcă se mişcau şi, ca un şcolar care nu are voie să fumeze acasă, căuta tot felul de pricini să iasă în stradă. Getii i-a spus: „Am de făcut un referat, e vorba de primirea unui tânăr stagiar. La fabrică am dosarul cu toate datele şi e mai multă linişte acolo.” Şi într-adevăr, când Voica e acasă, totul se mişcă în jurul ei, ca rotocoalele în jurul unei pietricele aruncate în apă. Se schimbă vremea brusc. Uşi, ferestre, sertare se deschid, nimic nu mai rămâne la locul ştiut. Hârtiile zboară de pe masă şi te uiţi împrejur să vezi de unde vine curentul. Neliniştea care crescuse nemăsurat în ultimele zile o pusese pe seama Voicăi, a lipsei ei prelungite. Dar Voica a venit, casa s-a umplut de fiinţa ei tumultuoasă. Se învârtea ca un titirez pe vârful picioarelor şi, sărindu-i în braţe: „De ce nu te-nsori, leule?” – „Cu cine?” – „Ia nu te mai preface, roşcovanule!” De ce s-a supărat atât de rău de o glumă zvârlită de fata lui, la întâmplare? Şi pe Ioana, de ce-a îndemnat-o să-şi primească bărbatul, să-l ierte? Numai de dragul copiilor ei, sau de grija pe care i-o dau fetele lui? Să fie, undeva, în adânc, o lipsă de încredere în viaţă? Oboseală? Teama de a lua totul de la început? Ioana, furioasă, îi vorbea numai despre bărbatul ei. Dar, în ura ei, nu se ascundea un strop de iubire? Da, viaţa a strecurat o picătură de încredere în sufletul lui, care, sub toată înfăţişarea aceea de om puternic, stăpân, sigur de el, a săpat câte puţin, mereu. Dacă cineva l-ar fi oprit acum, deodată, şi, bătându-l pe umăr, l-ar fi întrebat ce caută la doi paşi de fabrică, ar fi răspuns ca un şcolar vinovat: am de făcut un referat. Dar, el e aici pentru Geta. Nu trebuia să-i povestească ce s-a întâmplat în laborator. Nu trebuie să fie tocmai el mărul discordiei între fata lui şi omul pe care ea îl iubeşte. Scena din laborator se desfăşoară acum ca o secvenţă de film: Horia le arată şlefuitorilor baia în care urma să se întâmple „minunea” – lustruire şi ascuţire fără mâinile lor.

„Mi-au trebuit zile şi nopţi, ca să potrivesc proporţiile dintre acizi. Am căutat electroliţi pentru fiecare metal. Am găsit electrolitul pentru mai multe metale. Uitaţi-vă. Eu vâr acum stativul în baie. Acul, după cinci minute, va face drumul înapoi. Priviţi pe tablou. Aici se vede regimul de funcţionare al băii.” Şi Horia apasă pe buton, priveşte ceasul. „Voltmetrul indică tensiunea. Lucrăm la cinci volţi.”

Şlefuitorii priveau, unii cu neîncredere, alţii cu o curiozitate crescândă. El, cu emoţie, cu teamă şi cu un fel de mândrie. „Ginerele meu!” Horia vârî bisturiile în lichid. Barotă se şi vedea spumând Getei: „A reuşit!” Când, deodată, Horia sare ca ars şi-i priveşte pe şlefuitori, ca un judecător de instrucţie. Faţa i se învineţeşte, buzele îi tremură şi strigă ca scos din minţi: „Cineva a umblat aici! Cine? Cine a umblat aici? Cine a umplut baia cu apă?”

Barotă, amintindu-şi întâmplarea, strânge buzele, pumnii. „Nu-ţi dau voie!” a strigat.

Fiecare îşi arată altfel indignarea. Horia, gâtuit, descompus, îşi trece privirea de la unul la altul.

— Toată munca mea. Zile şi nopţi.

— Doar zăvorăşti de două ori!

— Voiam să fiu sigur! Abia poate vorbi.

— Voiam să fiu sigur că, în lipsa mea, nu intră nimeni. Că nimeni nu-şi vâră coada. Totuşi, cineva a intrat aici!

— Prin gaura cheii?

— Când cineva vrea să-ţi facă rău.

— Nu-ţi dai seama ce vorbeşti?!

Toţi, pe rând, îi întorc spatele şi pornesc spre uşă. Numai el, Barotă, rămâne în prag, se opreşte o clipă, chibzuieşte, se întoarce, se apropie de baia cu pricina.

— Să golim rezervorul.

— Să-l golim. Şopteşte Horia, dar nu-i în stare să mişte un deget.

Barotă goleşte rezervorul, îl şterge, şi amândoi, în aceeaşi clipă, văd firul subţire de apă prelingându-se din robinetul de umplere al băii.

— Robinetul n-a fost destul de bine strâns – spune Horia. Dacă făceam un dispozitiv, un preaplin, apa trecea în baia exterioară. Un lucru de nimic – suspină Horia.

— Nu e lucru de nimic.

Acasă îi povesteşte Getei ce s-a întâmplat: „Ne-a jignit. Înţelegi? Ne-a bănuit pe toţi. Pe mine!” „Cum a îndrăznit?” – a întrebat Geta. Ochii i se aprind, ca la iepurii de casă. Privirea i se ascute şi nu te iartă. Îl iubeşte pe Horia, dar e în stare să renunţe la el. Şi toate din vina lui. „Fiindcă tot la Matei ţi-e gândul – spunea Maria – fiindcă Matei te ştie de pe vremea când ţi-a apărut poza în ziar. Fiindcă aici nimeni nu-ţi cunoaşte isprava. Nu mai pui suflet, Petre! Îţi faci datoria şi atât. Dar care e datoria, unde începe, unde sfârşeşte?” „Ei, cum? M-am întors şi i-am arătat unde-i greşeala.” „Pe urmă i-ai întors iar spatele, şi-ai plecat, umflat, plin de tine. Ai venit acasă, de parcă ai fi câştigat un meci.” Ei, Getuţo, ce zici: cine sunt eu şi cine e „ingineraşul”!

Ieşind să ia aer în curte, Horia văzu lumina aprinsă la o fereastră la parter şi se îndreaptă într-acolo. Deasupra unui dosar, capul alb, zbârlit a lui Barotă îi dădu o clipă de emoţie. Meşele răsucite îi cădeau pe frunte, ca la copii când îşi fac lecţiile. Un cap semeţ, neobişnuit. „Şi, totuşi, dacă ai şti cât e de copilăros câteodată” – spunea Geta. „Dacă i-aş bate în geam? Dacă, i-aş spune ce mă doare? De ce am trecut prin atelier, la prânz, fără să-i dau bună ziua? Eram necăjit şi îmi era ruşine că m-am poticnit iar. Iată adevărul. Dar, te pomeneşti că o să mă privească cu maliţioasă plăcere. „Dă-te cu capul de perete, băiete! Mie ce-mi pasă!„„ Horia era gata să treacă mai departe, când, simţind o prezenţă, Barotă se ridică în picioare şi se apropie de fereastră. Horia, închipuindu-şi că-i gata de atac, îşi pregăti apărarea. Dar glasul lui Barotă era calm şi cald.

— Noroc!

— Bună seara!

Câteva clipe mai târziu se plimbau alături sub bolta luminată ca o câmpie plină de licurici.

— Ce noapte frumoasă! Parcă niciodată n-au sclipit stelele aşa!

— Spune Horia.

— Geta, când era mică, punea mereu întrebări despre stele şi cer. Voia să fie astronom…

— Nu vrei să stăm aici?

— Întrebă Horia, arătând lăzile din faţa magaziei de ambalaj.

Se aşezară alături şi Horia îşi deschise sufletul simplu:

— Nu îmi închipuiam că o să mă poticnesc iar. Nu mai ştiu ce să cred. Controlez iar şi iar regimul de lucru; acelaşi, exact acelaşi, ca şi pentru faza de laborator, şi totuşi.

— Clenci!

— Surâse Barotă. Aşa spunea frate-meu Anton, când ne poticneam. În '48, cu paragelul. Acum îi spunem antigel şi se găseşte pe toate cărările. Dar atunci.

— Ştiu că înainte de naţionalizare se importa paraflowul, care, introdus în cantitate mică, mi se pare 0,2 la sută, în uleiurile noastre, le împiedica să îngheţe. Noi trebuia să găsim ceva asemănător, altfel toată industria, toate mijloacele de transport ar fi stagnat în iarna aceea.

Barotă era plăcut surprins că Horia nu era străin de importanţa acelui „ceva asemănător”.

— Problema a fost dată spre dezlegare în diferite uzine şi chiar nouă la politehnică. Eu eram atunci în anul întâi. Pe urmă, am aflat că o echipă de la o rafinărie din Ploieşti a izbutit.

— Noi – făcu Barotă cu mândrie de copil. Echipa noastră. Lucram zi şi noapte cu scurte clipe de somn, când aţipeam de-a-n picioarelea.

— Ei, dar până la urmă aţi izbutit – suspină Horia cu o urmă de invidie, care pe Barotă îl măguli. Da, aţi izbutit.

— Stăruinţă, răbdare. Stăruinţă, răbdare! Încredere de fier şi răbdare.

— Mai multă răbdare decât am eu, nu se poate! Cât despre încredere, ce să mai vorbim! Am avut eu încredere la început, darmite acum, când am depăşit faza de laborator! Acum am certitudini absolute şi totuşi, undeva, mă poticnesc. Trebuie să existe o explicaţie. Am greşit. Dar unde? Poate dacă mi-ai povesti cu amănunte, dar absolut cu toate amănuntele, cum aţi reuşit atunci.

Era acum în vocea lui Horia o disperare de copil rătăcit într-o pădure. Ajutorul pe care-l cerea îl măgulea pe Barotă, îi dădea sentimentul prestigiului de care se bucurase cu ani în urmă, îi amintea epoca eroică a primilor ani după eliberare.

— Nu văd ce legătură are.

— Poate că are.

După tremurul uşor al glasului, Barotă îşi dădea seama cât este de adevărat interesul lui Horia şi ghemotocul de nemulţumire în jurul căruia, cu anii, se adunaseră mereu altele, se desfăcea treptat, dezlegându-i limba.

— Îmi aduc aminte, era o noapte senină. Stelele puzderie, ca acum, dar gerul făcea să trosnească pietrele. Aş vrea să înţelegi, cum de altfel ţi-am mai spus, că experienţele se făceau într-o hală fără uşi şi fără ferestre, aveam nevoie de ventilaţie cât mai bună, purtam şube pe noi şi încălţări de pâslă cât mai groase, ca să nu ne îngheţe picioarele. Ne înfăşuram mai întâi picioarele în ziare, apoi le viram în ciorapi de lână. Şi totuşi, nu scăpăm de frig. Din pricina oboselii şi a lipsei de somn. Gazele ne dădeau o sete de nepotolit. Usturimile ne scoteau din sărite. Într-o zi s-a găurit vasul cilindrului de reacţie. Nu ştiu cum am scăpat. Stăteam lângă aparat, ca să reglez temperatura, când m-am pomenit împroşcat cu un val de acid. Sângele m-a podidit pe nas, faţa mi-a fost furnicată, mă ustura de parcă o mie de albine m-ar fi înţepat deodată. Am ieşit afară înnebunit. Cel mai tânăr din echipă şi-a rupt halatul, mi-a înfăşurat faţa, m-a luat în cârcă, a luat prima maşină care i-a ieşit în cale şi m-a dus la spital.

— Matei?

Barotă prinde tâlcul întrebării, dar trece uşor mai departe.