Capitolul XIV.

Perdeaua subţire pendulează în dreapta şi-n stânga.

— Parcă-i un voal de mireasă. Şopteşte Geta.

— O coadă de smeu – spune Voica şi cere amănunte despre Mamaruca.

— A încăput pe mâini bune. Horia a vorbit cu doctoriţa Ursu, vecina noastră. Deocamdată rămâne câteva zile în spital, numai pentru analize. E o apendicită veche. Nimic altceva.

Un cap roşcovan şi unul oacheş, proptite pe peretele alb, cu picioarele ascunse sub fustele largi, strânse în talie. Geta şi Voica sorb aerul îmbibat de respiraţia frunzelor tinere, a pomilor în floare.

— Voica, vezi să nu răceşti. Începe să se răcorească. Nu vrei să închid fereastra?

— Parcă-i o noapte de vară!

Liniştea e spartă din când în când de zgomote care se rostogolesc pe scări, se strecoară pe sub pereţi, trec prin pereţi; mereu altă muzică, parcă se joacă cineva să schimbe posturile la aparatul de radio sau discurile la pick-up: muzică de jazz, canţonete italiene, romanţe demodate. Râsete, veselie stridentă.

Geta se încruntă: „Au lăsat iar uşile vraişte la bucătărie, la pod.” „E ziua lui Victor” – gândeşte Voica, dar spune:

— Artistele au venit cu tocuri înalte şi au vrut să coboare în mină. Ce-au râs minerii!

— I-ai promis tatei că nu cobori în mină. Nu ţi-a fost frică? Ştii că nu poate să uite accidentul.

— Care accident?

— Nu-ţi aduci aminte? Ianoş, prietenul tatei care îţi spunea Mocuşca. A alunecat şi a venit peste el cărbunele, un bloc de o tonă. S-a găsit numai bocancul.

— Accidente se-ntâmplă şi când traversezi o stradă!

— Tata n-avea astâmpăr de grija ta. Nici nu ştii ce nervos e de la o vreme!

Trecându-şi mâna prin păr, cum avea obiceiul, Voica îşi desfăcu cocul, slobod, mereu gata să cadă peste umeri, pe spate. Ce dor i-a fost. Ce dor îi este.

— Abatajele sunt susţinute de urşi, adică bârne, coloane care se pot prăbuşi.

— Şi totuşi, eşti o fricoasă.

„Şi totuşi, am avut curajul să fug de Victor, să mă despart de el. La început mi s-a părut mai uşor!”

— Uneori se poate întâmpla să se aprindă un strat de cărbune sau să cazi pe scări, să te dai de-a dura zeci de metri.

— Şi atunci, ce-ai căutat acolo?

Voica e gata să mărturisească: „Voiam să-l uit”.

— Eram curioasă.

„Ce-ar fi să-i spuie: dacă nu coboram în mină, mă înapoiam cu primul tren!”

— Minerii sunt oameni sobri, severi. ai crede că nu ştiu să râdă. Ei bine, nu-ţi închipui cum le place muzica, dansul. Câte întrebări ne-au pus. Şi cu ce plăcere îţi arată cum e la ei sub pământ.

Zgomotul se înteţea pe scară. Se auzeau mereu paşi care urcau, uşi care se deschideau, se închideau, se trânteau.

Geta şi Voica nu voiau să bage în seamă, nu voiau să pomenească de Victor.

— Copaci întregi se aduc pentru armare, se căptuşesc pereţii cu lemn. Bârnele ţin tavanul, după ce s-a scos cărbunele. Şi totul e boltit frumos. Să vezi, din cauza presiunii, cum cade tavanul, cum se desfac aşchii-aşchii. Atunci se scot bârnele şi se pun altele la loc.

Geta se gândeşte la Horia. Era sigură c-o să vină la gară. Ce simplu ar fi fost să se împace, dacă venea.

Voica tresare, ascultă paşii care urcă pe scară. Zgomotul uşilor, care se descind şi se închid.

— Ştii, Geta, m-am împrietenit cu un cal. Un cal bătrân şi orb.

— Unde?

— Şi Geta se întreabă: „Ce face Horia acum? Dar mâine? O să mă aştepte? O să vină spre mine? Dar dacă n-o să vină?”

— În unele galerii mai întortocheate se mai lucrează şi acum cu cai, nu cu maşini Diesel. Şi nu-i uşor să-i cobori, ştii? Trebuie să se obişnuiască cu umezeala şi lipsa de aer. Au acolo grajduri speciale şi nu sunt scoşi decât când orbesc, când le putrezesc picioarele din cauza umezelii, a prafului de piatră.

— Bieţii cai!

— Oftează Geta cu gândul la Horia. Nu ţi-a fost milă, Voica? Şi deodată, suspectând-o: Când erai mică, inventai tot felul de poveşti.

— M-am convins că toate poveştile sunt adevărate. Prietenul meu, calul bătrân şi orb, e acolo de treizeci de ani. Şi mai e un cal tânăr, nemaipomenit de frumos. Păr cafeniu, mătăsos, glezne nervoase, o minune de cal! Şi o putere neobişnuită! Trage treizeci de tone.

— Voica, exagerezi! O maşină Diesel trage.

— Calul ăsta e un fenomen! Cine nu-l ştie? De fapt, e o iapă. Grăjdarul e foarte politicos cu ea, îi spune pe nume, o pofteşte cu toată deferenţa: „Domnişoară Margareta, vrei să faci un şut?” Şi dacă i se pare că e obosită, vine şi anunţă cu toată seriozitatea: „Domnişoara Margareta nu vrea. Nu e dispusă!” Ştie că pentru nimica-n lume nu trebuie să forţeze un cal să intre în al doilea şut.

— Ne-ai scris că ai găsit o pisică, jos, în mină. Nu-mi vine să cred.

— Ba da! O pisică sură. A fost albă la început, poţi să-ţi închipui, Geta? Albă de tot. Şi a devenit cenuşie, ca noaptea, numai din cauza cărbunelui. Cum a ajuns acolo, nimeni nu ştie. S-a aciuat în grajd şi s-a împrietenit cu caii. Cu şoarecii.

— Pisica? S-a împrietenit cu şoarecii?! Voica, ai luat-o razna!

Dac-ar fi în stare s-o ia razna, ar urca scările. „La mulţi ani, Victor!” Să-l vadă doar un minut şi să fugă. Să fugă.

— În viaţă se întâmplă atâtea lucruri ciudate! Pisica a intrat din greşeală; greşeală de tinereţe. Sunt mulţi ani de atunci şi a rămas în mină, înţelegi, Geta?

— Trebuie să fie foarte trist să nu vezi nopţile astea înstelate.

— E oricum trist, Geta. Dar, ca să nu se trădeze:

— E o viaţă foarte dură, dar care îşi are poezia ei!

Parcă îl aude pe Victor: „Vrei să cobor în mină?” – „Şi de ce nu? Ai cunoaşte oameni adevăraţi, ai găsi o nouă sursă de inspiraţie!'„

De sus venea acum o melodie leşinată – Steluţa! Ce haz avea Victor când o imita pe Clemansa: „Muzica a compus-o vărul nostru, Florescu.” Tu care eşti pierdută în noaptea veciniciei.

— Geta, de ce s-a dus tata la fabrică tocmai în seara asta?

— Trebuie să facă un referat. Aici, nu vezi, sindrofiile se ţin lanţ.

— Şi-n alte seri, tot aşa?

„Voica ştie că-i ziua lui Victor. De ce nu pomeneşte numele lui?”

— Voica, de când ai venit, mi se pare că-mi ascunzi ceva. Dar eu am răbdare. Semăn cu tata. Aştept!

— Eu nu mai am ce să ascund. Dar tu, Geta? Cum te-ai îndrăgostit de Horia?

— Căutam secţia de modelaj, chiar în ziua în care am fost angajată. Şi am dat de el. M-a condus din atelier în atelier. Parcă era un senior mândru de colecţiile lui. „Uite un termostat hidraulic pentru cultură”, dar vocea lui suna de parcă ar fi spus „te iubesc.” „Ce s-ar face cercetătorii noştri fără termostat?” Dar eu înţelegeam: „Ce m-aş face eu fără tine?”

— Şi i-ai căzut în braţe?

— A scos din buzunar un bisturiu.

— Şi a vrut să-şi taie vinele.

— Mi-a vorbit de şlefuirea şi ascuţirea electrochimică, de importanţa ei pentru instrumentele chirurgicale.

— Şi te-a făcut praf.

— Lasă glumele, Voica. Îl iubesc.

— Îţi prieşte! Te-ai făcut mai frumoasă.

Şi, privind-o atentă:

— M-a izbit în gară frumuseţea ta.

Şi Voica e gata să repete cuvintele lui Victor: „Frumuseţea ta e lipsită de poză, e profundă. Tu nu mimezi nimic din ce e în jurul tău. Frumuseţea ta vine dinăuntru, te transfigurează.”

— Horia îţi spune că eşti frumoasă?

— El ştie una şi bună: eşti a mea, muierea mea!

— Şi tu îi dai voie?

— Recunosc vocabularul tatei. Ţii minte ce-a spus când s-a întors bărbatul Ioanei? „La urma urmii e muierea lui.”

— Eu nu-l aprob pe tata. Nu trebuia să renunţe la Ioana.

— Voica. Eu nu mai ştiu ce aprob şi ce nu. Parcă a fost un cutremur.

— Vă înţelegeţi?

— Ne certăm.

— Cine cedează?

— Eu.

— Eşti pierdută.

— Sunt nenorocită. Tata nu se împacă cu Horia.

— Şi tu? Sunt atâţia băieţi, câte stele pe cer! Şi ţie ţi-a căşunat ingineraşul ăsta, care se uită la tata de sus!

— De ce ingineraş? E inginer. Îl pasionează invenţiile. Îl exasperează birocraţia, comoditatea, laşitatea oamenilor. Pretinde că tata îi cântă în strună inginerului-şef, că face sat cu şlefuitorii mai retrograzi.

— Îndrăzneşte?

— Voica, a îndrăznit şi mai mult. L-a bănuit, adică i-a bănuit pe toţi, de sabotaj.

— L-a bănuit pe tata?!

Voica pare revoltată, dar e atentă la ce se petrece sus. E obiceiul lui Victor să schimbe posturile la radio, să caute mereu altceva.

— Lucrurile s-au lămurit – spune Geta – dar tata n-o să-l ierte. L-a jignit.

— Şi tu! Nu-l mai iubeşti pe tata?

— Mi-aş da viaţa pentru el, dacă ar fi a mea. Dar viaţa fără Horia ar fi ca o noapte fără lună, fără stele. O noapte opacă până la sfârşitul lumii. O noapte grea. Nu ştiu dacă înţelegi?!

Voica se ridică în picioare. Părul, albăstrui în lumina serii, îi acoperă umerii.

— Dar când eu am avut nevoie de înţelegerea ta? Te-am găsit mai tare decât un zid de cărbune. Ştiai una şi bună: isprăveşte cu Victor. Argumentul tău: tata! Ei, tata e acum mai fericit?

— Nu-i acelaşi lucru. Pe tine, în fiecare primăvară te zguduie un cutremur. Adu-ţi aminte când a plecat Tudor în China. L-ai condus la gară. Te-ai întors emoţionată, schimbată. Mi-ai spus că te-ai logodit.

— Nu mai ştiu. Nu auzeam ce spune. Parcă nu mai era Tudor, prietenul nostru. Pleca departe. La Moscova, la Pekin. Creştea în mine un fel de mândrie. Parcă retrăiam ziua când a apărut fotografia tatei în prima pagină. Ţii minte?

— Tata a fost primul meu iubit!

— Şi al meu!

Şi capetele celor două fete se apropiară iar şi zâmbetele lor se topeau şi amintirea rivalităţii lor le apropia şi mai mult sub bolta acestei nopţi de primăvară caldă.

Urmă o tăcere în care strada, casa, fură cuprinse de zgomotele învălmăşite ale sindrofiei de sus, şi sufletul Voicăi, gândurile ei, de prezenţa lui Victor.

— Ascultă, Voica. Acum ai fost acolo sus. Ai fi băut, ai fi fumat, ai fi ieşit încălzită. Te-ai fi plimbat pe străzi. Ţii minte când ţi-ai pierdut vocea de tot? A trebuit să-ţi amâni examenul.

— Bine că s-a sfârşit.

Şi, ridicându-şi părul, Voica îl învârti iar cu o singură mişcare în creştetul capului şi se îndreptă spre fereastră.

— Voica, vrei un ceai, să pun apa să fiarbă?

De sus venea acum o muzică ciudată.

— Festinul păianjenului, şopteşte Voica.

E în odaia lui Victor. Apa clocoteşte în samovar. „Cărbunii i-am încins într-un fier de călcat, spune Victor. Ceştile mi le-a dăruit Artemiza. Le-a adus de la Egger, o localitate de lângă Marienbad. Acolo a cunoscut-o Goethe pe Ulriche şi s-au îndrăgostit. El avea şaptezeci de ani. Ea nouăsprezece. A cerut-o în căsătorie, dar n-a căpătat învoirea familiei. Ulriche nu s-a mai măritat niciodată, şi până la nouăzeci de ani, cât a trăit, i-a adus în fiecare an lui Goethe, de ziua lui, un buchet de flori pe mormânt. Poate că Goethe şi Ulriche au băut ceai din ceştile astea. Poate că sunt vrăjite.” Victor a turnat ceaiul în ceşti, ea a luat cu mâna o bucată de zahăr şi a lăsat-o să cadă în ceaşca lui, apoi încă una. Privea cum se topesc bucăţile de zahăr, simţea că se topeşte voinţa ci: „Cum ţi-ai păstrat aerul ăsta feciorelnic şi vicios în acelaşi timp, Voica? Cred că s-ar putea scrie mai mult despre gura ta decât despre surâsul Giocondei.”

— Ţie îţi place muzica asta?

Voica se întoarce spre Geta ca trezită din vis. Aceeaşi muzică se transmitea la radio atunci, şi Victor a întrebat-o: „Îţi place?”

— Festinul păianjenului. Un balet de Albert Roussel. Scena, la ridicarea cortinei, reprezintă în prim-plan o imensă pânză de păianjen. În faţa ei, evoluează carnivorul. Două, trei efemeride au şi fost prinse în pânza ucigaşe, altele îi dau târcoale.

— Ce multe lucruri ştii, se minunează Geta.

— Ce scump le-am plătit!

Era în braţele lui Victor, legănată de apele scânteietoare ale ochilor lui ameţiţi. O dureau ochii. Buzele îi erau obosite, dar dorinţi pătimaşe necunoscute îi treceau prin coapse, prin sâni, şi reînnoiau setea, nesaţul buzelor. Întreaga ei fiinţă urmărea cu ochii deschişi acel soi de înec, de sfârşit şi de început, paradisul din care Eva a fost izgonită, bucuria de a descoperi pământul. Între privirile şi buzele lor nu mai era loc pentru nici o întrebare, nici un gând, nici o teamă. Razele soarelui o căutau, o prindeau, o legănau, le simţea pe braţe, pe pântec, pe coapse. „- Voica, „toată viaţa am aspirat să iubesc o fiinţă cu o dragoste absolută, echivalând cu credinţa care transcende raţiunea din care s-a născut şi care există apoi din propria ei viaţă.„„ Dar până şi în clipele acelea repeta frazele altora. „Actul dragostei nu devine un deliciu senzual, ci un extaz, care face să dispară diferenţa între două fiinţe. Amanţii care cunosc asta, întâlnesc echivalentul morţii şi al poeziei.” Cum a putut să-i şoptească în clipele acelea cuvinte scoase dintr-o carte22, învăţate pe dinafară, repetate poate şi în alte împrejurări. Cum ar putea să-l ierte? Cum ar putea să uite?

— Ce seară înstelată!

— Spune Geta.

Ce opacă era seara aceea. Victor îi lua capul în mâini, îi sorbea gura. Pe urmă, nu mai ştie. Izbeau în geam picături ca nişte pietricele. Lovea piatra în geam, în acoperiş, în uşă. Loveau pumnii cuiva care vroia să intre. Amândoi ştiau cine e.

— Îl mai iubeşti?

— O întreabă Geta.

— Mă gândesc numai la el. La tot ce a fost. Numai când îi scriu mă liniştesc.

— Îi scrii?

Geta, care punea în tot ce făcea şi spunea frâna măsurii, scoase aproape un strigăt.

Dar Voica începu cu glas liniştit, scăzut:

Tu ai murit, pe tine te-ntâlnesc la tot pasul, Tu, cel pe care l-am iubit şi-l iubesc ca pe-un mort.

De ce-mi ieşi în cale ca orice altul?

Din tot ce-a fost patimă şi dezamăgire cât a trecut?

Cât a rămas?

Din zborul meu către tine, spre piscuri muiate-n albastru, Din căderile în prăpăstii îngheţate şi negre, Unde, de ce m-am oprit? Unde mă aflu?

M-ai jupuit, m-ai fărâmiţat, m-ai murdărit.

Cum de-am ieşit din visul ăsta urât mai întreagă, Mai bogată, mai vie?

Tu ai murit. Eu sunt vie.

Şi zilnic aproape de tine mă gândesc la ce-a fost, La ce-o să fie!

Ochii-mi ard de lacrimi încremenite. Sufletul mi-e pârjolit.

Tu ai rămas în amintire întreg, viu, ca o făclie.

Dar tu eşti mort, iubitul meu. Făclia arde la căpătâiul dragostei mele şi nu-mi pare rău.

Dragostea mea a murit, dar în cenuşă mai sunt fărâme incandescente, vii.

Dac-ai veni, dac-ai sufla, s-ar aprinde.

Flăcăruile albastre s-ar roşi, s-ar întinde.

Vâlvătăile m-ar cuprinde iar, fără milă.

Dar tocmai asta nu vreau. Prin ele o dată am trecut, Le-am simţit arsura, M-am zvârcolit în focul dragostei şi n-am pierit.

Am scăpat vie!

Acum, în prospeţimea zăpezii, am simţit ghioceii.

Pe crengi arse de frig simt, presimt mugurii.

Îi văd, îi aud cum se sparg.

Am să-i aştept.

Am să duc întâile frunze, Toată primăvara am s-o duc la mormântul dragostei mele.

Acolo, ştii unde.

Pe maidanul pe care ai zvârlit-o ca pe-un gunoi.

Uite cum străluceşte, Ca un licurici într-o pădure. Noaptea.

Dragostea mea a murit!

Dar uite-o întreagă în steaua de-acolo, Întâia stea pe tot necuprinsul acestui amurg, Uite-o întreagă în lacrima care a rămas agăţată între gene.

De emoţie, Voica nu mai poate articula nici un cuvânt. Geta se întoarce şi-o priveşte, îngrozită. Îi ia mâinile, îi şterge lacrimile care se rostogolesc pe obraz.

— Aşa de mult îi iubeşti?

— S-a terminat, Geta, n-avea grijă. Pentru mine iubirea înseamnă vrajă. Şi vraja asta, Victor a rupt-o. Iubirea pentru mine e ca polenul de pe aripile fluturelui. Trebuie să mă ajute să zbor. Victor a risipit polenul. Dar m-a ajutat să mă gândesc la multe lucruri. Şi, încercând să glumească:

— Tata nu trebuie să ştie că scriu poezii, are şi altminteri destule necazuri cu mine. Cu noi!

Geta îi mângâie obrazul ca unui copil necăjit.

Pe stradă se auzeau paşi. Felele se ridicară în picioare deodată, speriate, ciuliră urechile, apoi se repeziră la fereastră, ca doi căţeluşi care-şi aşteaptă stăpânul.