Capitolul XV.

Horia scoate un pachet de ţigări şi-i oferă lui Barotă.

— Mulţumesc, m-am lăsat de tutun, tot atunci. Gura parcă-mi era arsă; oamenii cu ochii cât cepele, feţele, încordate, gura, uscată. Aşteptam. Temperatura scădea sub zero grade, minus un grad, minus două, minus trei grade, minus patru.

Barotă urmărea, reflectându-se pe faţa lui Horia, în ochii cu pupilele mărite, pe fruntea lui severă, emoţiile prin care trecuse el însuşi atunci.

— Şi mai departe?

— Am ajuns la unsprezece grade. Noi eram mulţumiţi, nu era un succes, dar eram pe calea cea bună.

— Şi a mai durat mult?

— Întreabă Horia îngrijorat, uitând că antigelul a fost găsit cu ani în urmă; parcă se temea să nu îngheţe motoarele, să nu se oprească.

— Zile şi nopţi de-a rândul până am ajuns la douăzeci de grade. Minus douăzeci de grade. Produsul nostru avea aceeaşi eficacitate cu paraflowul care nu se mai putea importa.

— Frumoase clipe!

— Şopteşte Horia.

— Da, sunt clipe care te despăgubesc de toate înfrângerile şi te fac să vezi că viaţa e totuşi frumoasă.

— Totuşi – repetă Horia oprindu-se în faţa laboratorului. Înţeleg de ce e Geta mândră de tatăl ei.

— Da, e mândră?

— Întreabă Barotă cu un zâmbet care-i luminează faţa încălzită, faţa întinerită, o faţă de copil.

— Geta spune: „Gând tata zâmbeşte, parcă înfloreşte o livadă”.

— Fetele mele sunt tari în vorbe meşteşugite. Voica scrie poezii şi crede că nu ştiu.

Era dornic să ajungă mai repede acasă. I se întâmpla adeseori să-i fie dintr-o dată aşa dor de fetele lui! Dar Horia, nesăţios, punea mereu întrebări.

— Şi când aţi ajuns la faza industrială totul a mers normal?

— Aş, de unde! S-au schimbat dozajele de materii care trebuiau să intre în reacţie, s-au variat timpii de lucru. Nu ştiam unde e clenciul. Când măsurăm temperatura lichidului din recipient, temperatura era într-un fel, când introduceam clorul, creştea.

— Temperatura?

— Da, acolo ne-am poticnit.

— Acum ştiu – sare Horia – şi dacă aş avea pe cineva să mă ajute.

— Păi, eu de ce sunt aici?

— Dar. Horia se bâlbâie de emoţie.

— Durează patru ore numai pregătirea băii! Şi, ridicând privirea spre cer:

— A apărut o stea!

— Nu-i nimic, stelele o să aştepte!

Se apucară de treabă, în tăcere, ca şi cum de ani de zile ar fi lucrat cot la cot: Barotă – liniştit, abil, atent, Horia – cu privirea concentrată, severă.

— Totul e acum, când punem la fiert, să reuşim să menţinem temperatura între 100-120 de grade. Altfel se strică electrolitul. Nu-i uşor să menţii temperatura între 100-120 de grade! Totul depinde acum de asta! Aşa încât, te rog să închizi robinetul de gaz, mai mic sau mai mare, exact cum am să spun eu.

Horia vorbea pe un ton autoritar, care nu-l mai supăra pe Barotă.

— Să nu depăşească pentru nimic în lume 120 de grade.

Nu-i băiat rău, gândi Barotă, dar îi lipseşte stăpânirea de sine. Îi venea să-i spună: Ţine-ţi firea, băiete. Dar se reţinu şi cu atenţia încordată, liniştit, vrând parcă să-i transmită calmul lui, să-i dea o lecţie de stăpânire de sine, puse mâna pe robinet.

— Deschide – porunci Horia, ca un comandant de vapor. 90. 90,5. 100. Mai mare. 115. Atenţie! Strânge! Închide!

Temperatura creştea.

— Strânge. Strânge.

— Strigă Horia.

Degeaba încearcă Barotă să strângă, robinetul e înţepenit.

— Strânge!

— Urlă Horia ca ieşit din minţi.

— Riscăm totul acum. 120.

Barotă priveşte împrejur. Horia nu înţelege ce-l preocupă tocmai acum când totul e în joc. Dar cât ai clipi, Barotă pune mâna pe o bucată de pânză subţire, înfundă gura de gaz, cere un cleşte. Horia a înţeles şi-i întinde cleştele. Barotă reuşeşte să înfunde focul cu palma. Îl ustură groaznic, dar a reuşit să menţină temperatura la 120 de grade.

— E bine!

— Strigă Horia. 120 de grade! Electrolitul e preparat. Acum eu am să măsor densitatea, dumneata ai să notezi variaţia ei, în timp ce scade temperatura. Aşteptăm până la optzeci.

„Oare băiatul ăsta n-a văzut că mi-am ars palma?” – dar, descleştându-şi dinţii, Barotă întreabă:

— Şi acum?

— Legăm pe bara catodică oţelul respectiv. Te rog, dă drumul la curent. Bine! Acum potrivim tensiunea şase volţi. Cu densitatea 40 de amperi.

— Cât timp trebuie să rămână oţelul în baie?

— Cinci minute.

„Uşor de spus”, mormăie Barotă, care ar vrea să aibă răgazul să-şi sufle în palmă. Trec două minute fără o singură vorbă. Trec greu. Horia şi Barotă stau încordaţi cu câte un termometru în mână. Nu vorbeşte decât arsura din palma lui Barotă şi răspunsul lui tăcut. „Bine că am salvat electrolitul. Să vedem acum unde-i clenciul!”

Horia verifică temperatura:

— Avem tocmai optzeci de grade.

— Nouăzeci şi cinci – spune Barotă.

Horia încruntat măsoară iar şi repetă răspicat:

— Optzeci.

Barotă nu se lasă. Vâră iar termometrul în lichid, îl scoate şi, în aparenţă, liniştit:

— Nouăzeci şi cinci.

O clipă se privesc unul pe celălalt, faţă-n faţă, se înfruntă ca doi cocoşi. În ochii lui Horia scapără insulte: „Eşti nebun!” „Ce, sunt chior?” întreabă privirea lui Barotă.

Dar nu se pronunţă nici un cuvânt.

Barotă nu mai simte arsura din palmă. Horia a vârât iar termometrul:

— Optzeci!

Barotă mai măsoară şi el o dată şi, încleştându-şi fălcile, strângând pumnii ar vrea să lase totul baltă, şi să-i întoarcă spatele acestui zevzec. Dar faţa lui Horia se înseninează în aşa măsură, sprâncenele se ridică pe frunte atât de caraghios, colţurile gurii exprimă atâta bucurie, încât Barotă aşteaptă o explicaţie.

— Ia să vedem unde pui dumneata termometrul!

Întrebarea e atât de liniştită, tonul atât de vesel, încât Barotă nu mai pricepe nimic.

— Uite aici, lângă piesă l-am pus. Aici…

— Lângă piesă? Chiar aici? Glasul lui Horia e din ce în ce mai emoţionat, pupilele dilatate, faţa numai surâs şi blândeţe. Aici.

Barotă nu mai ştie ce să creadă.

— Ei, vorbeşte odată!

— Acum am înţeles!

E atâta uimire, atâta naivă uimire în ochii măriţi şi uşor umeziţi ai lui Horia, că oricine ar putea citi în ei fericirea, dar Barotă tocmai îşi pierde răbdarea şi ridică vocea, de parcă Horia ar fi surd:

— Ei, ce-i aici? Ai găsit clenciul?

Horia şi-a dat seama că electrolitul, în imediata apropiere a metalului introdus rămâne mai cald, iar spre zonele îndepărtate mai rece. Că această diferenţă nu se producea în baia cea mică, unde cantitatea de metal e neînsemnată, ci numai aici, unde cantitatea mare de metal influenţează temperatura electrolitului.

— Uite-aici, în jurul piesei – strigă Horia – unde pui dumneata termometrul, temperatura e mai mare. Apoi, mai domol:

— Din cauza piesei, electrolitul se încălzeşte mai mult aici, temperatura se ridică la nouăzeci şi cinci de grade. Iar eu am nevoie de optzeci. Degeaba aveam eu optzeci în celelalte puncte. Tocmai aici, unde mă interesează pe mine să fie optzeci, aici e mai mult. Uite de ce nu reuşeam.

— Păi asta ni s-a întâmplat şi nouă atunci cu paragelul, se luminează Barotă. Ne trebuie un agitator. Să uniformizăm temperatura, aşa am făcut şi noi atunci. Doar am vorbit de agitator.

— De unde să-l iau acum?

Horia era atât de fericit, că nu mai vedea în faţa ochilor. Barotă pune mâna pe o baghetă de sticlă.

— Poftim!

— Nu, ţine-l dumneata. Trebuie să agiţi tot timpul baia.

— Mie-mi spui?!

Şi, în timp ce agita lichidul, Horia, cu inima bătându-i de parcă ar fi trebuit în clipa următoare să smulgă o stea de pe cer, scoase bucata de oţel din baie şi, transfigurat de parcă zeci de reflectoare aruncau asupra lui lumina, i-o întinse lui Barotă.

— Argint curat! Aur alb. Ce zici?

Şi Horia luă câteva bisturie, le introduse în baie şi, fără să spună vreun cuvânt, aştepta, nu ca un inginer, ci ca un copil, să se repete minunea. Apoi, scoţându-le pe rând, i le arătă lui Barotă.

— Ei, ce zici, lucesc? Taie? Sunt ascuţite? Şi, tot el, cu naivă mândrie: Uite, taie ca briciul. Şi, smulgându-şi un fir de păr din cap, îl taie cu bisturiul în două.

Barotă luă cuţitaşul şi, la fel de copilăros, întinse uşor ascuţişul pe încheietura mâinii. Horia îl luă de braţ.

— Să mergem. Uite ce noapte frumoasă!

Bolta era sinilie, stropită cu paiete de argint.

— Să mergem – spuse Barotă. Geta o să ne facă un ceai.

Horia era atât de turburat, încât nu mai putu scoate un cuvânt. Cum de-a înţeles Barotă că dorinţa lui cea mai mare ar fi s-o vadă pe Geta? Să-i spună: „Acum ştiu ce fel de om e tatăl tău. Acum te înţeleg.”

— Dar poate s-a culcat – încearcă o ezitare de bună creştere.

— Sunt sigur că fetele mele mă aşteaptă. Avem şi o sticlă de vin. Am pregătit-o ca s-o sărbătorim pe Voica.

O umbră trece peste bucuria lui Barotă. E ziua lui Victor. Sindrofia de sus nu-i pentru fata lui o încercare prea grea?

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Spune Horia.

— Lasă, o să ai prilejuri destule. Dacă Geta o să fie mulţumită. Şi căutând să-şi stăpânească tulburarea: Să ştii că fata asta nu-i uşor de strunit.

— Ştiu!

— Se repezi Horia.

— Ei, cum aşa? Vă cunoaşteţi numai de câteva luni.

— Mă cunosc pe mine de 25 de ani.

Horia îi amintea lui Barotă propria lui tinereţe.

— Dar pe ea, „mâţa blânda”. O cunoşti? Sau ea nu intră în socoteala asta?

— Mai întâi nu mi se pare blândă.

— Ei, asta-i bine. E bine că ţi-ai dat seama. Ai văzut că din te miri ce se întunecă şi începe să tacă, şi tace, şi creşte în ea supărarea, ca un aluat în care ai pus drojdie şi l-ai aşezat pe marginea plitei.

— Asta mă scoate din sărite. Aş vrea, când o supără ceva, să-mi spună fără ocol. Aşa, de la obraz. Să vedem ce-i de făcut, poate are dreptate.

— Sigur, aşa ar fi bine. Dar ea nu-i aşa cum ar fi bine, nu e aşa cum vrem noi, e aşa cum e.

— Învăţul are şi dezvăţ.

— N-are, Horia, ascultă-mă pe mine. Fetele mele sunt gemene, dar nu seamănă una cu alta. Voica, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Pe ea n-o jigneşti cu una cu două. Foc de paie, se supără şi-i trece. O singură dată şi-a pierdut capul, dar chiar şi atunci când am întrebat-o: „Te doare tare?” – mi-a răspuns: „Da, mă doare, dar când mă doare, cânt mai frumos. Şi pentru mine asta-i totul.” Geta pare mai rece, mai chibzuită, dar e mai pătimaşă, mai dârză.

— Lasă că ştiu eu cum e GETA!

— Îşi pierde Horia răbdarea. Şi îmi place aşa cum e. Şi chiar dacă nu-mi place totdeauna, e a mea.

Barotă rămâne o clipă încurcat. Caută să-l înţeleagă pe tânărul ăsta, aşa de sigur de el şi atât de stăpân pe fata lui. Ar vrea parcă să-i ceară socoteală, ce înseamnă „e a mea”, dar, punându-i uşor mâna pe umăr, îl priveşte drept în faţă.

— Aşa şi trebuie să fie. Eu am alintat-o. Tu să rupi pisica.

— Cum să rup pisica?

— La ţară, când ginerele trece pragul casei cu mireasa în braţe şi-i iese pisica în cale, lasă mireasa jos, ia pisica şi-o rupe în două. ca să vadă nevasta ce bărbat straşnic este el, şi să-i ştie de frică.

Şi Barotă începe să râdă cu poftă.

Horia ascultă acest râs sănătos, familiar, pe care parcă în copilărie, cândva, îl mai auzise, care parcă-i însoţise primii paşi, primele jocuri, şi după care, fără să ştie, tânjise.

— Trebuie să inventăm altceva, metoda cu pisica e depăşită.

Horia privea acum cu ochi senini de copil pomii ninşi de petale. În copaci sclipea câte o stea jucăuşă. „Viaţa e totuşi frumoasă. Totuşi. Totuşi.”