Capitolul XVI

— Spune, Miso, cum îl chema pe ăla care ţinea pământul în cap?

— Atlas!

— Şi, privind-o pe Clemansa cu bănuială:

— Spune drept, nu l-ai visat pe Barotă în chip de Atlas?

— Da. Nu.

— Se bâlbâi Clemansa.

— Am visat că umblă musafirii în cufăr şi m-am repezit să văd ce şi cum. Când colo, în bucătărie, mă pomenesc că dă unul peste mine. Unul din ăia cu chica netunsă. Vorba ta, Miso: să-l duci la tuns ca pe căţeluşii flocoşi. Mi-e frică să nu-mi fure sifoanele. De câte ori e o sindrofie la noi în pod, dispar două-trei sifoane.

— Cum adică, fură lumea asta bună?

— Ei, nu fură, dar ia. Şi pe urmă le vinde.

— Şi-ţi aduc banii?

— Aş, de unde! Cumpără vin cu sifoanele mele. I-auzi, Miso, ce cântă! Nu e Steluţa? Şi Clemansa începe să fredoneze: – „Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie.”

— Isprăveşte, că mi-e rău şi romanţele astea totdeauna mi-au făcut greaţă.

— Steluţa? Vai, Miso, ce melodie. A compus-o vărul nostru Florescu. Să ştii că de la el a moştenit Victor talentul.

— Te-am întrebat dac-a venit.

— Nu ştiu, că m-a furat somnul.

— Şi l-ai visat pe Barotă?

— Vai, se poate. Nici pomeneală.

Privirea Artemizei avu o licărire de satisfacţie. „Pe cine va minţi Clemansa când eu n-o să mai fiu? De cine se va feri? Cui îi va pune întrebări? Cine îi va răspunde? Dar oare s-ar putea să nu mai fiu?” întrebarea i-a venit de multe ori în minte în ultimele zile, dar a gonit-o în grabă. „Sunt laşă? Nu. Nu de moarte mă cutremur. Dar nici de veşnicia ei. Moartea, să fie sănătoasă, când are să vină, am să-i spun: „N-am trăit degeaba. Nu-mi face plăcere să mor, dar nici n-am să mă tocmesc cu dumneata„.” Şi un surâs amar îi strânge gura, îi subţie buzele albe. Şampania trebuie să fie cu pricina. Niciodată n-a suportat şampania. I-a plăcut vinul bun. Dar cu Elena n-a fost chip. A stăruit ca niciodată. Excesiv de veselă, cu sticla înfăşurată în şervet: „Hai să ciocnim de ziua lui Victor!” Nu mai părea deloc îngrijorată de lipsa lui Victor. Repeta: „O să vie. Are o şedinţă şi pe urmă vine.” Zâmbea misterios: „Vine.” Într-o mână ţinea o farfurie cu tort de moca, în cealaltă sticla de şampanie şi o îndemna: „Hai, Miso, lasă regimul.” Purta o rochie transparentă, rochia roşie de seară a Clemansei, dar fără juponul lung de tafta. I se vedeau picioarele, ca nişte fuse, de la genunchi în jos. Cred că atunci m-a apucat o ameţeală. Sau poate din pricina Armandei, care, spălăcită cum e, şi-a pus o rochie roz ca petalele de trandafir, din care se făcea dulceaţă, în copilăria ei. Ligheane pline de petale, pentru o dulceaţă care nu-i plăcea.

— Clem, de ce ţi-ai pus şi tu capotul ăsta de culoarea zmeurei? Parcă v-aţi vorbit, să veniţi aici la mine în culori leşinate, de şerbeturi, de dulceţuri, de compoturi şi siropuri!

Clemansa vede pe masă resturile de tort şi de pişcoturi şi se miră că Misa, care nu suportă un băţ de chibrit în scrumieră, rabdă toată mizeria asta. Deodată îşi dă seama că paharele sunt ale ei.

— Paharele! Le aveam în bufet. Încuiate. Cristalele mele! Şi-o fi potrivit cheile! Elena e în stare să-mi umble şi în cufăr. M-a întrebat de un combinezon de tafta. Mă duc să văd, Miso!

Dar Artemiza îi apucă braţul cu toată puterea. Capul i se învârteşte, stomacul i se strânge, o vede ca în vis pe Elena cu rochia transparentă şi vomită.