CAPITOLUL XIX

SCENA SE DEPĂRTEAZĂ.

Treceam cu Lisandra prin Cişmigiu şi ne îndreptam spre Universitatea liberă, care atunci se înjgheba. Lisandra era exuberantă.

— Rectorul universităţii a primit să ţină cursul de deschidere. E un matematician cunoscut peste hotare. A fost încântat că avem până acum opt sute de studenţi. Ne va da o sală de cursuri, la Facultatea de Litere. I-am arătat lista profesorilor. Fiecare intelectual care vine alături de noi ne întăreşte rândurile.

O boare de lumină albă învăluia lacul pe care patinau câţiva copii şi adolescenţi. Dar cei mai mulţi stăteau pe margine şi priveau cu jind.

— Toată noaptea am scris despre oamenii care râvneau la o coajă de cartofi. Şi acum mi-e milă de copiii care nu au patine.

— Idealul ar fi ca într-o zi să nu mai existe o problemă a cartofilor, ci o problemă a patinelor, a surâs Lisandra.

— Spune-mi, Lis, cum ţi-ai păstrat optimismul? Încrederea asta neclintită în aceea zi? Războiul a scos la iveală tot ce-i mai crud, mai josnic şi mai bestial în om.

— Şi tot ce conţine mai frumos, mai bun, mai generos. Dacă Metzel e aici, dacă a evadat înseamnă că i-au dat curaj armatele care înaintau din răsărit şi din apus cu atâtea jertfe. Înseamnă că l-au ajutat partizanii, înseamnă că a fost ajutat de oamenii care şi-au pus viaţa în joc pentru el, i-au dat o coajă de pâine, o cană cu apă şi un acoperiş noaptea.

— Dacă ai cunoaşte durerea lui Metzel!

— Nu trebuie să se mai repete…

— Ce să se mai repete? Altfel Metzel alţi copii n-are.

— Au fost sate rase de pe faţa pământului… Nimeni nu mai poate să spună: „Nu ştiu, n-am ştiut, nu-mi pasă”.

Şi totuşi nu pot să renunţ la liniştea pe care mi-am găsit-o cu atâta greutate, la foaia albă care mă aşteaptă în fiecare seară pe masa de scris. Lisandra nu mă înţelege. Nu poţi, i-am spus, să laşi tocul din mână cum ai lăsa andrelele şi să reiei o idee, o frază aşa cum ai relua firul de lână. Cartea asta trebuie să o duc până la capăt. Poate că nu e cartea care ar putea să-i placă Elizei, sau Irinei – pe care am reîntâlnit-o. – dar am închis în caietele astea prea multe nopţi de veghe. Trebuie să mă eliberez de tot ce am gândit, de tot ce am trăit, pentru ca să pot să scriu mai târziu cronica acestor zile. Să lucrez în redacţia unei gazete aşa cum îmi propune Lis, să scriu broşuri, reportaje, să vizitez o creşă înfiinţată la Baia-de-Arieş, să scriu articole? Nu! Nu mai vreau să renunţ la orele mele de reflecţie şi vis, la acele plimbări fără ţintă, la clipele asfinţitului care picură liniştite pe fereastră, la noaptea care mă aşteaptă ca o veche prietenă şi-mi dă umărul ei catifelat, destul de larg pentru toate tristeţile lumii.

— Viaţa unui om nu intră într-o broşură, draga mea Lis. Abia încape într-un roman.

— Ba chiar un roman-fluviu, ştiu. Dar lumea nu poate să aştepte. Fiecare trebuie să afle…

Amfiteatrul era plin ochi. Neîndrăznind să trec mai în faţă, am rămas aproape de uşă. Lisandra trebuia să ia cuvântul din partea secretariatului Universităţii libere. Dar acum vorbea rectorul, şi vorbea despre Lisandra. Îi arăta meritele, o lăuda. Eram sigură că e lângă el sau undeva în primele rânduri. Va purta, probabil, aceeaşi bluză albă, dar scrobită ca de zile mari, fusta albastră. Amândouă fustele ei sunt prea lungi. De câte ori n-am vrut să bag foarfeca în ele să le refac tivul! Dar în cele din urmă am recunoscut că îi stă mai bine aşa. Îi subţiază talia, îi accentuează feminitatea şi graţia.

Rectorul vorbea mereu despre Lisandra, arătând cât de mult a muncit. Cu fiecare viitor student a stat de vorbă, pe fiecare l-a întrebat de ce n-a putut să înveţe altă dată, ce i-ar plăcea mai mult: matematica, muzica, istoria artelor? I-a sfătuit. Ce rău îmi părea acum că n-am ajutat-o.

Mă gândeam ce plăcere trebuie să-i facă Lisandrei să vadă lângă o pălărie de catifea o broboadă, lângă un ofiţer mai în vârstă un tânăr strungar. Voiam să înţeleg totuşi de ce atmosfera e apăsătoare şi unde se ascunde Lisandra.

— Această zi care trebuia să fie pentru noi o sărbătoare… spunea rectorul.

— De ce trebuia să fie şi nu e?! îndrăznesc să întreb pe vecinul din dreapta.

Dar omul nu-mi răspunde, e atent ca un elev premiant, cu toate că are tâmple cărunte…

— Plugarii au hotărât să împartă moşiile…

Ce legătură au toate astea cu deschiderea universităţii.

— Au hotărât să-şi facă singuri dreptate.

Mi se părea că-l aud pe Ştefan: „La ţară e prăpăd”…

Îl văd în haine de călărie, fular de culoarea oului de raţă, cravaşă…

— Aţi auzit discursul de la Aro, gloanţele care au şuierat în faţa Palatului? Lisandra Olt se afla în echipele patriotice, care duceau muncă de lămurire la ţară.

Eu ştiam că s-a dus să-şi aducă fetiţa…

—… a fost lovită de un glonte vrăjmaş!

Cine? Cum a fost lovită? Îmi vine să strig: Vorbeşte, omule! Nu cumva e rănită?

— Cadavrul a fost transportat la Morgă…

— Nu e adevărat! am strigat. Nu e adevărat!

Am strigat eu sau altcineva? Toată lumea era în picioare; mii de ochi îndreptaţi asupra mea. Nu ştiu cum am ieşit de acolo, cum am coborât scările, cum de nu m-am împiedicat şi cum m-am pomenit într-un taxi?

— La Morgă!

Mă uitam pe geam şi nu recunoşteam nici o stradă. Lume… lume… încotro mergea fiecare? Lisandra a murit? Nu se poate! Dacă ar fi fost adevărat, ar fi pornit care-ncotro să încerce să facă ceva. Să încerce ce? A murit… Ce simplu! Nu, nu se poate. Moartă, Lisandra? Îmi venea să-i spun şoferului să oprească. Să stau de vorbă cu el. Să-l întreb dacă e cu putinţă să moară, Lis. Cred că şi el ştie că asta nu se poate… Dar el n-o cunoaşte… Poate nimeni n-o cunoaşte… E uşor să spui „A murit”…

Lacrimile îmi curgeau fără să le mai pot stăpâni.

Nu voi scrie nimic despre rătăcirile mele până ce am găsit-o pe Lis. În seara aceea s-a întrerupt lumina în tot oraşul. Nu-mi amintesc decât mirosul de iod, sala întunecată. O luminare pâlpâind, un cearşaf acoperind o viaţă întreagă. Cineva m-a întrebat dacă vreau s-o văd.

— Nu! Nu!

Voiam să rămân cu imaginea ei, vie. Lisandra era pentru mine simbolul vieţii, şi aşa trebuia să rămână: vie ca viaţa.

Era lume care şoptea, discuta, cum a fost, cum s-a întâmplat, câte transfuzii i s-au făcut, cine a dat sânge… Eu nu voiam să ascult. Pentru mine exista o singură realitate: Lisandra. Şi ea era acolo, sub un cearşaf alb…

Am plecat fără să scot un cuvânt.

Pe stradă, în urma mea, paşi. De ce nu pot fi ai tăi paşii ăştia, Lis?! Era tot întuneric atunci când m-ai urmărit în drum spre casă, într-o seară. Pe asfalt răsunau paşii tăi. Nu voi uita niciodată cum răsunau paşii tăi. Erai vie. „N-am lampă de buzunar”, mi-ai spus într-un târziu. Ce muzical suna vocea ta! Mi se părea c-o mai auzisem demult, în copilărie. Poate glasul lui Trude semăna cu al tău. Poate că aşa sună glasul copiilor: ca nişte clopoţei de argint. „M-am folosit de dâra de lumină a lanternei.” Ce nevoie aveai de o dâră de lumină, Lis, tu, care erai numai lumină?.

Şi acum răsunau în urma mea paşi. Dar nu mai puteau fi ai Lisandrei. Nu mai era cu putinţă! În gama uimitoare a ceea ce e posibil, minunea asta era cu desăvârşire exclusă: răsunetul paşilor ei pe asfalt. Încolţită de cei ce voiau să-şi păstreze privilegiile cu orice preţ, chiar cu preţul unui război, paşii ei ştiau unde s-o ducă. Paşii ei răsunau în jungla unei nopţi pe care voia s-o risipească. „Sunt o rotiţă, o rotiţă într-un mecanism bine închegat, bine condus”… Când spunea „Tovarăşii mei” i se lumina faţa.

Cine umbla acum în urma mea? Mi se părea că o trădez pe Lisandra ascultând alţi paşi. Mi se părea o impietate ca alţi paşi să răsune în noaptea asta în apropierea mea…

— Bună seara.

N-am întors capul.

— Sunt un prieten al Lisandrei…

Aş fi vrut să-i răspund: „Avea mulţi prieteni, mulţi tovarăşi, dar duşmanii au fost mai tari”… La ce ar folosi să vorbesc? Ce-aş mai putea să aflu? Ce se mai poate schimba? Nu puteam să vorbesc şi nici nu voiam. Omul tăcea şi el. Întunericul dăinuia greu.

— Ştiu că aţi fost prietene…

Întorc capul. Dar, în întuneric, nu-l recunosc.

— Noi ne-am cunoscut, la ţară… Eu sunt Vasile…

Mă opresc şi-l privesc în faţă. Întunericul nu mă împiedică să revăd scena din drum: Madeleine, Ştefan, Vasile… Faţa tuciurie, ochii ca păcura. Dar parcă e mai înalt, umerii mai largi. Mi se pare că aud: „E pâine şi pâine…”

— Un aviator francez m-a întrebat…

— Jacquot? Mi s-a tăiat răsuflarea.

— E aici, aici, cu escadra Normandie.

— Cum aş putea să-l găsesc?

— Are să vă caute. I-am dat adresa. Ştiu că aţi găzduit-o pe Lisandra.

Abia îmi ţineam plânsul. Jacquot e aici, şi eu nu mă pot bucura. Aş fi vrut să strig: De ce? De ce?

— Am s-o aduc pe fetiţa Lisandrei. Aţi vrea să aveţi grija ei, câteva zile, până când…

M-a podidit plânsul. Îi eram recunoscătoare pentru această încredere. Aş fi vrut să-i vorbesc despre tot ce mă lega de Lisandra, aş fi vrut să înţeleagă ce a însemnat pentru mine. Era singura mea prietenă.

— E o pierdere grea pentru noi toţi. Dar dumneata mai ai prieteni, să ştii. O să mai stăm de vorbă. Ai să vezi ce mulţi prieteni ai…

Mă înapoiam de la incinerarea Lisandrei. Eram gata să mă urc în tramvai, când am auzit:

— Sau cu avionul, sau pe jos!.

— Jacquot!

L-am luat de braţ şi am mers multă vreme alături, ca doi prieteni vechi, ca doi prieteni buni, ca doi oameni bătrâni.

— Jacquot, nu pot să-mi închipui că a murit Lis şi nici nu vreau. Mi se pare că atâta timp cât nu accept moartea ei, totul se mai poate schimba. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că întâlnirea noastră va fi atât de tristă. Niciodată, Jacquot! Mi se părea că Lisandra exagerează când vorbeşte de reacţiune. Mi-a trebuit o dovadă care să mă doară, să n-o pot uita.

Străzile mi se păreau şi prea lungi, şi prea întortocheate, şi prea prăfuite, şi prea însorite. Un dor sălbatic mă cuprinse. Tramvaie, maşini şi oameni… Oameni şi iar oameni… Unde era locul gol lăsat de Lisandra?

Şase milioane de oameni, spunea Alfred Metzel. Şi câte milioane pe front? Câţi partizani? Pe stradă nici un loc gol, nici un loc gol în tramvai. Locurile goale au rămas în sufletele celor care i-au iubit, în nopţile lor fără somn, în zilele lor fără soare. „De ce fără soare, mă certa Lis? Soarele o să răsară pentru o lume fără foamete, fără spaime, fără război!” Atâtea milioane de morţi, şi eu nu pot cuprinde cu mintea moartea Lisandrei! Când îmi povestea Metzel, numărul mi se părea de necuprins. Şase milioane! Tot ce vedeam eu acum împrejur erau oamenii unei singure străzi lungindu-se pe malurile Dâmboviţei, pe când şase milioane erau câteva oraşe cât Bucureştii, o ţară… Căutam să-mi imaginez o ţară de morţi, ca să pot îndura mai uşor moartea Lisandrei, să-i micşorez proporţiile, şi nu puteam. Tot ce puteam cuprinde cu mintea era golul lăsat în sufletul meu, într-al lui Octav dacă se reîntoarce, într-al Fiametei când va afla… Tot ce puteam măsura era prăpastia din sufletul lui Alfred Metzel după cea a pierdut-o pe Etta, surâsul micului Rodi, gânguritul lui Gi. Tot ce puteam să înţeleg era singurătatea mea.

— Jacquot! M-am oprit şi l-am privit în faţă. Jacquot, mon vieux Jacquot. Ce cauţi aici, pe malul Dâmboviţei? Cum ai ajuns aici?

— Sunt cu escadra Normandie. Normandie-Niemen. N-ai citit în ziar? „O escadră formată din 52 de aviatori…” Ei bine, sunt şi eu unul dintre ei. Acum două zile am sosit. La şapte dimineaţa aterizam. Ni s-a făcut o primire oficială. De cum am scăpat, am pornit s-o caut pe Lis. Mi s-a spus că o pot găsi la sediul Apărării Patriotice, pe strada Berzei. Un om spăla scările. Am intrat în căldarea cu apă şi am răsturnat-o. I-am arătat omului uniforma, insigna şi cerul ca să priceapă că sunt cu capul în nori, şi calc în străchini”… M-a întrebat: „Normandie? Închipuie-ţi că ştia de Normandie. I-am spus, pe limba mea, că vreau s-o văd pe Lis şi în acelaşi timp am început să strig cât mă ţinea gura: „Lis!” Omul se uita la mine ca la un nebun şi încerca să-mi explice că nu e acolo. Ţipa de parcă aş fi fost surd şi-mi arăta un afiş. Am înţeles că e vorba de o conferinţă… La Athénée Palace, masa, discursuri. Stăteam pe ghimpi. Ca să am astâmpăr, îmi spuneam: ai răbdare! Ai să găseşti o claie blond-roşcată într-o ţară cu atâtea brunete. Cine şi-ar fi închipuit?. Micuţa mea Mirona, nici nu te-am întrebat ce faci. Ce face romanul?

— A mai crescut.

— Cred c-aţi crescut împreună, surâse cu tâlc.

— Nu vrei să vii la mine să stăm de vorbă, Jacquot? Nici nu te-am văzut bine.

— Păcat! M-am făcut foarte frumos.

Jacquot nu putea să renunţe la glumă. Nevoia de a face haz era mai tare ca el.

— E târziu, şi se dă iar o masă în cinstea noastră, şi o recepţie, şi alte mese şi recepţii, la care nu pot lipsi. Dar mâine vin neapărat. Am adresa ta. Ai telefon?

— Mâine sunt tot timpul acasă, poţi să vii la orice oră. Te aştept.

Ne-am strâns mâinile, m-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat pe obraji.

— M-ai prins că sunt neras. De câte ori nu mă rad mă sărută o fată. Pe mâine, Mirona.

Pe masă, în faţa mea, aveam gazeta în care sublimasem cu roşu un articol: „Săptămâna aceasta avem ca oaspeţi în Bucureşti escadra Normandie, care a luptat eroic în rândurile aviaţiei sovietice, luând denumirea de Normandie-Niemen”.

Unul dintre aviatorii glorioasei escadre stătea în faţa mea, proptit de calorifer, cu fereastra în spate, cu capul leonin profilat pe cerul albastru, ca în cadrul lui cel mai firesc.

— Pe Gian l-am văzut numaidecât după atacul asupra Poloniei. Se „plictisea” pe linia Maginot. Şi nu-i mirosea bine cette drôle de guerre.67 Mie îmi mirosea a înţelegere între trusturi. Ştiu că a luptat în Maquis. Şi în Maquis e mai greu să lupţi decât într-un război regulat. Inamicul nu e numai în faţă. E şi în spate, şi în dreapta, şi în stânga, şi acasă, şi în pat. Giulia s-a măritat cu un poet spaniol… Luptau şi ei în Rezistenţă. Sigur că în socotelile lui Hitler n-a intrat Rezistenţa. Războiul fulger a devenit un război au ralenti…68 În iunie anul trecut, forţele franceze din Dijon au făcut impracticabile douăzeci şi şapte de căi ferate. O mie de tunuri au fost imobilizate. Avem acum, datorită Rezistenţei şi furiei populaţiei, un avans de luni de zile faţă de pronosticurile aliaţilor. La Avranches, capul de pod s-a lărgit pe toată zona insurecţionată. Oficial se recunoaţte: Les FFI ŕ l'intérieur de la ville nous forcčrent la main69… Cât despre copiii revoluţiei, Mirona, nu se vor opri decât la Berlin. Sunt aşa cum i-am visat.

Jacquot mi-a vorbit despre eroismul aviatorilor sovietici şi despre escadra Normandie.

— Şi tu, Jacquot? N-ai nimic de spus despre tine?

— Oh, eu? Să fim serioşi!

Ştiam că nu-i place să vorbească despre el. La Paris spunea la fel: „Noi”, „Tovarăşii mei de la Caudron”, „Tovarăşii noştri din Spania”…

— De data asta nu scapi, Jacquot, vreau să-mi vorbeşti despre tine.

— Văd că ţi-ai luat şi stiloul. Eşti gata să scrii un reportaj? Ei bine, notează: În '39 am primit, ordin de concentrare şi am fost repartizat escadrei 29 de bombardament greu din Nançy. O parte a brigăzii de bombardament a trecut pe terenul de bază din Bordeaux, iar alta s-a deplasat la Chaumont… Era în timpul operaţiilor şi al invaziei germane în Polonia. Am rămas la Chaumont până la ofensiva germană din Belgia. Asta era în 1940. După trecerea canalului Albert de către nemţi, armata franceză a fost obligată să iasă în faţa liniilor improvizat fortificate din nord, şi atunci am trecut cu unitatea de aviaţie pe terenul de la Rouen din Normandia. A urmat Dunkerque… Aerodromurile au fost invadate, distruse. O parte din aviaţia noastră a trecut în Anglia. Acolo s-au format două escadrile franceze: Menace şi Tropique. În septembrie '41 am plecat în Africa şi am luat parte la acţiunile de la Dakar. O parte din aviatori au rămas acolo, alţii – şi eu printre ei – am înţeles să luptăm mai departe. Şi după o tăcere: Mulţi dintre noi au căzut… Jacquot avea ochii umezi. Îi văd pe toţi împreună şi pe fiecare în parte. Cu obiceiurile lor, cu glumele lor, cu seriozitatea şi tinereţea lor…

M-am sculat de pe braţul fotoliului, m-am oprit în faţa lui, i-am pus mâinile pe umeri.

— Îţi mulţumesc, Jacquot.

— Pentru ce, Mirona?

— Pentru că în clipa asta înţeleg multe lucruri, şi mai ales fiindcă tot timpul, fără să ştii, m-ai ajutat să cred în oameni, în viaţă. Dacă există oameni ca Lisandra, ca tine, mi-e mai uşor să cred că totuşi merită să trăieşti, că viaţa nu-i iremediabil absurdă.

— Dacă în timpul ăsta ai fost alături de Lis, înseamnă că ai fost alături de noi. Şi atunci?. Ce înseamnă absurd? Văd masa plină de caiete… Ce scrii? Îmi închipui că trebuie să existe un acord între viaţa ta şi ceea ce gândeşti şi scrii. Un scriitor angajat e un ostaş în prima linie.

— Nu ştiu dacă o să fiu în stare, Jacquot.

— Am cunoscut o fată ca tine, care a aruncat într-o noapte în aer un depozit de muniţii german. Probabil că nici ea n-a ştiut că ar fi în stare. Pe front aveam zilnic dovezi, admirabile dovezi, că oamenii sunt în stare de cele mai frumoase, mai generoase fapte.

— La fel vorbea şi Lisandra. Dar eu n-am fost alături de ea cu totul… Mi se părea că exagerează vorbindu-mi de lupta de clasă, de reacţiune, că toate astea n-au legătură cu mine, cu preocupările mele. A trebuit să fie lovită Lis ca să înţeleg că toate au o legătură. Mă simt vinovată, Jacquot… Ultima dată când ne-am văzut, mi-a spus: „Simt de câteva zile o adiere de primăvară, curioasă pentru un sfârşit de februarie. Niciodată n-am aşteptat cu atâta nerăbdare primăvara!” Nu pomenea de Octav, şi totuşi îi simţeam prezenţa în tot ce spunea, în tot ce simţea…

Se înserase. Cerul era înstelat. Din puzderia de luminiţe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse, şi poate că Octav o văzuse căzând, fără să ştie a cui e. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, aşa cum nici în aglomeraţia străzii nu se simţea lipsa unui om. Şi totuşi, în câte ascunzişuri de suflet şi gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ! Câte fapte eroice nu-i vor purta pecetea! Privirea lui Jacquot era împlântată pe cer şi-mi amintea ziua când am plecat împreună de la conferinţa despre Maiakovski. Fruntea nu prea înaltă, nasul uşor curbat, buzele uscate, părul aspru, roşcat, faţa arsă de soare, înroşită de ger, asprită de viaţă, tăiată, zdrobită, vindecată, faţă care a înfruntat văzduhul, faţă mândră şi dragă. Era ceva leonin, mândru şi trist în chipul lui, şi totuşi atâta optimism în cuvintele lui, şi în privirea lui atâta bunătate!

Când a întors capul spre mine, m-a izbit albastrul prea deschis al privirii, ochii prea palizi în figura aceea ca de pământ ars. Urât? Nu! Frumos? Şi mai puţin. Dar Jacquot n-ar fi putut trece nebăgat în seamă. Tristeţea era adâncită în cele două cute care-i încadrau gura, dar zâmbetul lui avea un farmec nespus, şi râsul îi ilumina chipul, lumina tot ce era împrejur. Simţeam că aş putea să-l iubesc, aşa cum îl iubise Lisandra pe Octav.

Când mi-a pus mâna pe umăr, am simţit că mi-e bine şi cald, de parcă toată viaţa aş fi aşteptat o astfel de clipă.

— Mirona, îmi eşti dragă. Îmi place că te uiţi la mine ca o şcolăriţă care-şi admiră profesorul. Eu te văd aşa cum erai cu ani în urmă. Ţineai tot aşa stiloul în mână, gâtul întins şi, cu ochii deschişi şi curioşi, mă ascultai când vorbeam despre războiul din Spania. Eşti tot atât de tânără ca atunci, micuţa mea Mirona, deşi au trecut câţiva ani. Şi anii de război se numără dublu. M-am gândit de multe ori la tine. Şi acum pot să-ţi mărturisesc: am fost îndrăgostit de tine… Dar, vezi, mi-au trebuit cinci ani şi seara asta înstelată ca să ţi-o spun.

— Adevărat, Jacquot? Nu mi-aş fi putut închipui niciodată. Cred că glumeşti, şi n-ai voie. Dacă eu aş putea să glumesc ca să ascund ce se petrece în sufletul meu, ţi-aş răspunde: Ce păcat că ţi-a trecut…

— Nu-i sigur că mi-a trecut, Mirona.

— Atunci, trebuie să mai aştept cinci ani ca să aflu ce se petrece în sufletul tău acum?

Jacquot se pregătea să răspundă.

— Bagă de seamă, nu-i frumos să-i minţi pe copii, nici să-i dezamăgeşti. Nici să te joci cu cuvintele când întunericul se aşterne cu atâta gravitate, când cerul se apropie atât de mult. Uite, stelele ne privesc drept în faţă.

— Mirona, parcă citeşti dintr-o carte.

Ce ciudat! De câte ori nu auzisem cuvintele astea! Tata îmi spunea: „Semeni cu Fana. Aşa era Fana. Parcă citea dintr-o carte”. Şi Gian despre Fany: parcă citeşte dintr-o carte…

Dar ce departe mă simţeam acum de dorinţa, de obsesia de a descoperi peste tot urmele Fanei, de a reconstitui personajul din cioburi!

Şi iar mă întrebam dacă Fany şi Fana nu e cumva aceeaşi?

Mă aşteptam ca Jacquot să-mi vorbească despre război şi uite că-mi descrie oameni, peisaje…

— În Cungur am întâlnit o fată care-ţi semăna… Era sensibilă, scria. Am vizitat împreună o peşteră. Săli multe, de nepătruns. Pe pereţi scânteiau milioane de diamante. Sala stalactitelor. Când intri, îţi ia ochii, îţi piere graiul. Lacul dinăuntrul peşterii are apa verzuie şi e atât de pură şi rece, că nici o vietate nu poate trăi în ea. Grotele sunt fantastice. Vizitatorii intră cu făclii aprinse, şi un bătrân ghid, care de douăzeci de ani îi conduce, le povesteşte cum se ascundeau aici căpeteniile Rusiei în luptele lor cu tătarii. Mă gândeam la tine, Mirona. Aş fi vrut să fim împreună.

— Era frumos?

— Cungurul? Un oraş ciudat, străbătut de două râuri – Silva şi Ireni. Silva e liniştită. Apa ei curge dulce şi e plină de peşti. Malurile sunt umbrite de copaci. Ireni e repede, e dură. E numai vârtejuri. Peştele nu poate trăi în ea. Afurisită apă! Dintr-o plimbare cu barca pe Ireni nu te mai poţi întoarce. Plimbările se fac pe Silva… Silva are malurile bogate în nisip, vara apa e caldă. Se fac băi, se face plajă. Ireni e totdeauna rece, tăioasă. Când intri în apa Silvei, părul se face ca mătasea. Din Ireni ieşi cu părul ca măciuca. Amândouă se întâlnesc afară din oraş, nu departe de fabrica de textile.

— E un oraş de munte?

— Când întrebi, parcă ai fi Lis. Parcă-i văd ochii, parcă o aud… Nu, Mirona. E un oraş de dealuri, presărat cu biserici. Cupolele se văd de la mari depărtări. Prin mai, când gheaţa începe să se spargă, apele uneori se umflă atât de mult, încât inundă pământul. Până la revoluţie, pe malul lui Ireni îşi făceau muncitorii casele lor sărăcăcioase, pe malul Silvei îşi făceau bogătaşii casele lor arătoase. Silva e un izvor de apă potabilă. Ireni nu-i bună nici pentru spălat rufe; săpunul nu face clăbuc. Ea foloseşte numai ca pritoc, ca mijloc de captare a apelor de pe malul ei. Toate apele se varsă în Ireni.

— Nu mi-aş fi închipuit că oraşele industriale au poezie.

— Au foarte multă poezie… Pe malul lui Ireni e o fabrică de scânduri şi traverse, o uzină metalurgică şi câteva fabrici de piei, tăbăcării. Când este inundaţie, stâlpi enormi plutesc pe apele ei zvăpăiate. Toamna se dă drumul la plute. Ele vin liniştite pe Silva, şi lemnele se trag frumos pe mal. Pe apele lui Ireni vin atât de repede, încât se încurcă, se încâlcesc, se transformă într-un ghem gigantic. Vezi, când unui tânăr îi place o fată şi n-are curajul s-o sărute, o duce pe malul lui Ireni… Ce păcat că nu suntem acolo, Mirona! E un loc fără umbră, fără un suflet de om. Un vuiet de apă, care te împinge, te stârneşte, te îndeamnă să ai curaj. O pădure leagă malurile Silvei de linia ferată, şi lacul e atât de cristalin, încât un ban aruncat la fund se vede, şi atât de rece, că nici vara nu poţi intra în el. Ca să ajungi la lac, trebuie să treci prin pădure. Ecoul e teribil. Orice pas în pădure se aude pe lac. Crengile pinilor încep de sus de tot, de la cinci metri.

— Îmi place cum povesteşti, Jacquot.

— Îmi place cum asculţi, Mirona.

— Mă gândesc că ai să pleci şi am să rămân singură. Până acum îmi plăcea să fiu singură. Aveam o voluptate a singurătăţii. Mi-era necesară. Dar ştiam că în orice clipă Lis poate să intre, să dea buzna aici cu optimismul şi verva ei. Râdea, era veselă, povestea…

M-am îndreptat spre lampa cu picior înalt să aprind lumina. Lipsa lui Jacquot de lângă mine, a braţului lui în jurul umerilor mei îmi dădea o senzaţie de singurătate şi frig. Mi se părea că aud un geamăt. Alfred Metzel nu mai gemea, dar durerea lui parcă se cuibărise în zid. Îi simţeam prezenţa. I-am vorbit lui Jacquot despre Metzel.

— Acum înţelegi, Mirona, ce s-a întâmplat în Spania? Veneau tineri din toate părţile lumii, cădeau tineri mai preţioşi decât tot aurul lumii, ca să-i apere pe copiii lui Metzel.

— Parcă ai fost un oracol, Jacquot.

— Am fost şi sunt comunist, Mirona! Drumul nostru e greu, şi mulţi cad în drum. Dar alţii iau busola şi merg înainte. Sigur, mai sunt încă destui indiferenţi, sceptici, struţi care-şi bagă capul în nisip, nu atât ca să nu fie văzuţi, cât ca să nu vadă ei, să nu audă… Aceşti mari egoişti sunt complicii duşmanilor noştri. Dar cu vremea, îşi vor da seama…

Mi se părea că o aud pe Lisandra… Jacquot avea obrazul opac, gura tristă, ochii luminoşi, fruntea deschisă. Oprindu-se în faţa mea, mi-a pus iar mâinile pe umeri.

— Nu mă îndur să plec…

— Mă voi simţi foarte singură, Jacquot, după ce vei pleca.

— Sunt gata să te iau cu mine, Mirona. Vrei să vii cu mine?

Ţinea mâinile pe umerii mei şi mă privea în ochi, adânc şi cinstit.

— Să ştii că nu glumesc. Vreau să te iau cu mine. Nu-i nevoie să-mi răspunzi chiar acum. Să vii la aerodrom… dar fără bagaje, te rog! Ia-ţi numai hârtiile, caietele, stiloul…

Mi-am apropiat buzele de buzele lui uscate de vântul înălţimilor. Şi ne-am sărutat ca după o lungă regăsire. Ne-am sărutat ca pentru o lungă despărţire…

Visam că mă trezesc din somn într-un cort; patul ca un hamac suspendat deasupra altor paturi albe de pânză, se legăna. Am sărit de la înălţime mare, suplă ca o pisică. Şi când am deschis uşa cortului, am rămas înmărmurită. Marea venea de sus, cădea ca o cascadă şi era albastră ca cerneala. Răsărea soarele. Spuma valurilor era roşie ca sângele. Cerul, un fel de coral aprins, atât de viu, că am închis ochii. Când i-am deschis marea semăna cu nişte dealuri albastre, cu marginile albe de cretă.

— Peştera e dincolo, striga Jacquot de departe.

Aş fi vrut să întreb cum să ajung la el, dar era prea tare albastrul valurilor şi erau prea albe crestele lor, prea asurzitor tumultul apelor. Ochii mă dureau de prea crude culori, urechile de prea mult zgomot, dar sufletul mi se îmbăta de culori şi, treptat, zgomotul se transforma în cântec, în imn de triumf. De undeva de departe se auzeau motoare; pe înălţimile de cretă începeau să coboare şi să urce vagonete. Oamenii purtau în spinare enorme mănunchiuri de crengi de fier, legate cu sârmă.

— Sunt cabluri pentru dig, îmi explica Jacquot. N-o să se mai reverse apele, n-or să se mai înece copiii.

Treceau oamenii cu unelte de forme necunoscute.

Jacquot, cu braţul întins, îmi arăta împrejur.

— Vezi, maşini de scobit pământul. Scripeţi…

Oamenii păreau pitici pe lângă stâlpii pe care-i duceau în spate sau îi băteau în pământ.

— De unde au atâta putere, Jacquot?

— Nu mai sta aşa înţepenită, apropie-te de ei, să vezi ce puternici sunt şi ce mari…

— Mi se pare că visez…

— Deschide ochii!

Jacquot era vesel. Râdea. Râdea atât de tare, că m-am trezit din somn…

Ce zi grea, încurcată, învârtoşată, ce bătălie între gândurile şi sentimentele mele contradictorii gata să mă rupă, să mă sfâşie! Nu ştiu cum s-a aşternut seara.

Lampa luminează terasa, cerul e întunecat. Nici o stea. Mi se pare că mă aflu pe o estradă luminată din spate, că lumea aşteaptă. Liniştea e fără hotar, ca şi noaptea, Alfred Metzel fumează.

— Eram sigur că în seara asta îţi pregăteşti conferinţa, mi-a spus după o lungă tăcere.

— N-am vorbit niciodată în public.

— E totuşi mai greu să scrii.

— E altceva. Hârtia are răbdare. Te aşteaptă să te gândeşti şi să te răzgândeşti. Nu se supără când o arunci la coş, nici când o iei de zece ori de la început.

— În seara asta aş fi în stare să citesc ceva, mi-a spus neaşteptat.

— Vino să te uiţi în bibliotecă, să-ţi alegi ce-ţi place.

— Nu e prea târziu?

— S-o întrebăm pe mama…

Metzel a zâmbit. De când pândeam acest zâmbet! Eram sigură că în ziua în care va putea să zâmbească va fi salvat. Când am intrat în cameră telefonul suna. Am răspuns, emoţionată, convinsă că e Jacquot. Era Ştefan. Aş fi vrut să închid fără să răspund, dar prezenţa lui Metzel mă stingherea.

— Ce mai faci? am întrebat convenţional, aşa cum aş fi întrebat-o pe tanti Marie, pe Neneea sau pe oricare din lumea lor.

— Trebuie să-ţi vorbesc, Mirona. Trebuie să-ţi explic. Sunt disperat. Te-am pierdut. Aş fi preferat să-mi închizi telefonul. Eram sigur că o s-o faci. Indiferenţa ta e şi mai greu de suportat. Te simt străină. Ai uitat ce a fost între noi?

— Dimpotrivă. Îmi amintesc foarte bine.

— Nu-ţi recunosc vocea, Mirona. Spune, e cineva la tine? Spune-mi că nu-i posibil să fie cineva acolo, la ora asta. Spune-mi că sunt nebun.

— Bineînţeles.

— Mirona, te implor…

Nici o vibraţie în sufletul meu, nici urma unei emoţii, şi cât de ridicol suna „te implor”! Şi totuşi, ce bine i se potrivea „te implor”. Îl vedeam alergând după tren, „te implor, te implor”…

— Mirona, de ce nu răspunzi? Vorbeşte-mi ca să fiu sigur că n-am dreptate. Linişteşte-mă, te implor. Mirona, spune un cuvânt, vorbeşte!

La fel o „implora” pe Madeleine, şi, ca s-o convingă, o răsfăţa: Mado, Dodo. Îi cânta: Dodoline, Line. Ştefan n-avea ureche muzicală. N-avea simţul ridicolului. Abia acum îmi dădeam seama.

— Mirona, iartă-mă…

Cu toată buna-creştere primită în „distinsa” casă a bătrânei Caţian, am spus:

— Cu plăcere…

— E cineva acolo, Mirona. E intolerabil, de ce eviţi să-mi spui pe nume?.

L-am lăsat să vorbească şi, binişor, am închis telefonul. Îmi dădeam seama că, orice ar face, orice ar spune, n-ar mai avea nici o însemnătate.

Alfred Metzel răsfoia volumul lui Maiakovski.

— Lisandra l-a găsit la un soldat german.

Metzel citea în gând. În ochii aceia întotdeauna uscaţi, arşi de febră, ochi de orb, lacrimile luceau ca de un fel de stranie bucurie, zâmbetul se întindea pe faţă. Şi cu o voce concentrată, joasă, dar cu atât mai intensă, ca şi cum mi-ar fi făcut o imensă destăinuire:

— Am avut o amnezie. Uitasem tot ce am citit, toate versurile. Şi deodată, în seara asta, am simţit nevoia să citesc. Şi am simţit nevoia să împărtăşesc cuiva vestea asta bună. Mi se părea că dacă ar mai şti şi altcineva în afară de mine, poate că aş fi mai sigur că nu mă înşel… Dar nu îndrăzneam. Mi-era frică să nu mă crezi nebun. Ştii, când am avut certitudinea că am pierdut-o pe Etta, copiii, a fost ca şi cum aş fi pierdut auzul, văzul, memoria. Am uitat dintr-o dată toate versurile, tot ce mi-a încântat viaţa, tot ce se poate numi poezie.

— Aş vrea să-ţi citesc câteva pagini, rezumatul unei poveşti de iubire. Şezi te rog şi ascultă; le-am intitulat Vindecare:

Mi se pare că m-am trezit din morţi. A fost o moarte lungă, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.

La început parcă am fost legată la ochi, dusă de mână. Apoi am căpătat alţi ochi. Şi braţele, şi sufletul mi-au fost încătuşate într-un lanţ care părea fragil, dar care s-a dovedit cât se poate de trainic. O clipă, m-am zbătut. Viaţa nu se voia înfrântă. Am încercat să rezist. Aripile se agitau ca ale unei păsări cu capul tăiat.

Apoi, nu ştiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar şi foarte dulce. Mă aflam pe marile înălţimi, pe piscurile celor puţini, îndrăgostită…

— Îl iubeşti? mă întreabă un demon.

— Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…

— Nu mai ai ochi?

— Ba da. Dar îl văd doar pe el.

— Şi îţi ajunge?

— Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.

— Şi cu ce vezi cerul, copacii?

— Cu ochii lui!

— Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât de proaspătă e, şi de rece?

— Cu mâna lui!

— Şi când ţi-e sete, ce faci?

— Îl sărut!

— Şi când vrei să-ţi înmoi buzele în apa limpede, bună?.

— Apa o simt cu buzele lui.

— Nu-ţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu, sub paşii tăi?

— Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.

— Dar oamenii de pe stradă?

— Cărăbuşii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…

— Şi tu ce crezi?

— Mie mi se pare că sunt un fel de năstruşnice, groteşti, nefolositoare păpuşi. Nu le pricep de fel rostul. El crede că-i văd, şi mă ceartă. Se osteneşte, vorbeşte, se înfurie sălbatic. E prost. Nu ştie că-l văd numai şi numai pe el.

— Dar bine, de ce?

— Fiindcă mi-e drag.

— De ce ţi-e drag tocmai el?

— Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit în fiinţa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate că ştie el. El ştie tot…

— Şi tu ce ştii?

— Îl iubesc.

— Şi toată ziua ce faci?

— Îl aştept.

— Şi când vine?

— Mă odihnesc în braţele lui.

— Eşti atât de obosită?

— Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!

— Atunci, eşti nefericită.

— Nu! Fiindcă vine.

Dar într-o zi nu mai vine… Se lasă de peste tot, se încrucişează, se suprapun umbre dese, reci, grele umbre şi spaime. Eu bâjbâi cu mâinile întinse, cad, mă lovesc, mă ridic, mă împleticesc. Mi-e frig, din ce în ce mai frig. El strângea căldura soarelui; eu o culegeam din zâmbetul lui. Copacii se oglindeau în privirea lui ca într-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindcă au dispărut ochii lui. Aş vrea să aud vântul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, în viaţă, auzeam până şi paşii căprioarei. Mai demult puteam să intru în mare, aveam braţe să înot. Simţeam spuma sărată. Acum nimic nu-i sărat. Mă simt prinsă zdravăn ca de un otgon. Şi totuşi, legătura nu e grea. M-am învăţat cu ea. Mi-e necesară…

Dar el vine şi spune că vrea să-mi dea drumul, nu mai poate să rămână mereu lângă mine. Vorbeşte de „libertate”. Înşiră cuvinte goale ca văzduhul, colţuroase şi grele ca nişte pietroaie.

— Cum să pornesc singură? îl întreb înfrigurată, speriată. Singură, fără umărul tău?

— Mai sunt şi alţi oameni, răsună vocea lui aspră, străină.

— Dar oamenii ceilalţi sunt vii, eu am murit, nu ştii?

— Uite, te las să învii. N-a fost o moarte adevărată. A fost un joc.

— Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Când nu eşti aici, în jurul meu se ivesc adâncuri negre, imense. Gropi fără fund, înfiorătoare prăpăstii, poteci pe care n-am curajul să umblu, cum s-a întâmplat o dată pe brâna Caraimanului. Ţii minte ce frică mi-a fost? Pe înălţimile astea m-ai dus tu în braţe. Legată la ochi, am zburat… Îţi aminteşti Cheile Zănoagei? Cascada de spume? Odată, în poiană, te-am întrebat dacă plouă. „Nu, mi-ai răspuns, pasc mieii lacom. Smulg iarba cu poftă, aşa cum săruţi tu, draga mea.” Uneori mă prindea totuşi îngrijorarea. Mă linişteai. „Dragostea mea, nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă şi disperări fără fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil şi pentru totdeauna…” Îţi aminteşti?

Ce negre, întortocheate, chinuitoare, reci şi fără luminiş, fără capăt, sunt drumurile care coboară! Pe care să apuc? M-am învăţat cu aerul tare, biciuitor şi proaspăt al înălţimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt că mă înăbuş. Lanţul care îmi lega braţele, umerii, mijlocul mă ocrotea. Acum mă poate atinge oricare.

Un surâs, o clipire care se îndrepta spre mine dădea de el, înarmat până în dinţi. Acum, oricine mă poate lovi, şi lui nu-i mai pasă.

Mişună lume, fiinţe ciudate, pe care încerc să le recunosc, care vorbesc o limbă străină şi parcă se ceartă. El mă împiedica să mă apropii de oameni. Acum, printre toţi îl caut pe el.

Uneori, din întâmplare numai, îl întâlnesc. Se opreşte, se uită la mine, îmi vorbeşte. Dar nu mai spune nici un cuvânt din cele ce-mi sunt necesare ca aerul, apa. Nu-mi dă nici o privire din cele ce mângâie. Privirile noastre! Se uită la mine şi nu mă vede. Nu mă întreabă dacă mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasă că mă zbat printre străini, că mi-e necesar ca şi mai înainte umărul lui.

Mă simt dezbrăcată. Ocrotirea lui mi-a fost haină. Dragostea lui mi-a fost adăpost…

Mi se pare că am fost bolnavă. Sau poate a fost un somn lung. Cu vise chinuitoare. Ne căutam. Când mă găsea, nu mă recunoştea. Când mă striga, nu-l auzeam. Nu-l recunoşteam.

L-am aşteptat, i-am pândit paşii.

Urechile mele exasperate au aşteptat, au ascultat, au pândit.

M-am hrănit numai din amintirea unor zile trecute, din nădejdi a căror singură sevă erau febra, visul, închipuirea mea.

Să mă trezesc nu doream.

Voiam să dispar, să scap de rozătura din suflet; durerea neîntreruptă, ascuţită, chin de neîndurat, care creştea, se înmulţea ca un cancer…

Dar într-o zi am coborât din pat şi m-am uitat pe fereastră (priveam şi înainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorată, parfumată, unde am fost dusă, vrăjită, de şoaptele lui). Şi am zărit un copac. Nu ştiu cum s-a ivit. Alb, ca de vată. A doua zi sclipea în soare, cu frunze de argint. Peste câtva timp am dat iar de el; era gol, cenuşiu, zgribulit. Mi-a fost milă şi am coborât din casă. Anume ca să-l văd mai de aproape. Sub şoşonii mei zăpada scârţâia, prietenoasă. Deci auzeam. Am început iar să aud? Ce curios îmi părea, şi ce plăcut!

Copacul era păzit de un copil şi de un câine lup. Dulăul a lătrat. I-am vorbit. M-a înţeles şi m-a lăsat să-l mângâi şi să ating copacul.

Într-o zi am cumpărat prăjituri pentru copilul care păzea copacul şi pentru câinele lui. M-am oprit în poartă şi am desfăcut pachetul. Acum eram veseli toţi patru. Copacul fiindcă avea muguri, noi fiindcă aveam prăjituri. Botul câinelui era plin de frişcă. Am zâmbit. Pe buze am simţit urme dulci.

A doua zi, de sus, de la fereastra mea, am văzut alţi copaci. Apoi, ca nişte găinuşe albe cu creste roşii, a răsărit în curtea cu pomii înmuguriţi o droaie de copii. Ţipete, râsete, veselie. Un clopoţel a sunat. Şorţuleţe albe, funde roşii s-au adunat în şir şi au dispărut. Această miniatură de şcoală era de mult acolo. Cum de nu auzisem atâta timp toţi clopoţeii aceia, amestecaţi, zglobii, râsete de copii?

Şi flaşneta din colţ poate cântase altădată. Omul stătuse cu pălăria întinsă poate de multe ori. Am luat un ban şi i l-am aruncat. L-am urmărit tăind aerul proaspăt şi l-am auzit căzând, sunând jos, pe piatră. Omul îmi mulţumea, flaşneta îmi amintea copilăria…

Pe trotuar vedeam acum, desenate cu creta, pătrate strâmbe, la fel ca în copilăria mea. O fetiţă sărea într-un picior, un băiat sălta mândru pe o trotinetă. Pe cer se jucau norii albi, se adunau şi luau forma unor continente de fum. Pe un acoperiş, un om bătea cu ciocanul. Repara tabla. Altul, căţărat pe o scară, instala o antenă. Pe asfalt se învârteau roţi, se auzea tropot de copite. O trăsură s-a oprit, şi o rochie înfoiată, înflorată, a coborât cu graţie. O clipă, m-am gândit: poate e un spectacol. Poate mă aflu pe un scaun, într-o sală de teatru. Am întins braţele şi, bucuroasă, am văzut că am spaţiu…

Puf de păpădie plutea în aer, în jurul meu. Era un miros iute de viaţă vegetală, de frunze, de pământ împrospătat de ploaie. Şi erau oameni pe stradă, copii, case, grădini, copaci înmuguriţi. Şi în mijlocul acestor bogăţii mă aflam eu. Şi toate erau pentru mine, să-mi mulţumească auzul şi ochii, să-mi ureze bun sosit, să-mi spuie că m-au aşteptat, să mă încredinţeze că n-am murit. Am respirat lung, cu nesaţ, de câteva ori. O lacrimă s-a prelins pe obraz, a lunecat şi s-a oprit în colţul gurii. I-am simţit gustul sărat…

Fără un cuvânt Metzel a ieşit pe terasă şi şi-a aprins o ţigară. L-am urmat.

— Nu ţi-e frig, Mirona?

— Nu, şi cred că n-are să-mi fie niciodată… Dacă n-ar fi casele acestea care încep să se desluşească, ne-am putea crede pe un vapor. Uite o stea. A ieşit de sub nori, parcă a scăpat de la înec…

— Ai vrea să fii pe un vapor, Mirona?

— Mi se pare că sunt pe un vapor. Un vapor care mă aduce înapoi de departe. Mi se pare că am pribegit destul printre stele, pe ape. Uită-te bine! Vezi, suntem din ce în ce mai aproape de ţărm. Dacă aş întinde braţele, aş atinge casele. Niciodată n-am simţit pământul atât de aproape. Puntea se lasă. Se luminează cerul sau mi se pare?

— E luceafărul de dimineaţă…

După plecarea lui Alfred Metzel, pe foaia albă, am scris:

Jacquot, dragul meu, am hotărât să rămân aici, în ţara asta, care nu e a bătrânei Caţian, a lui Ştefan… E a noastră. Şi la noi „/în văgăuna apelor celor mai vii/E de o mie de ori mai bine”70. Mâine am să ţin o conferinţă în locul Lisandrei. Am să scriu reportaje, articole, schiţe, broşuri, şi cred că am să fiu în stare să scriu o carte. O carte care să-ţi placă şi ţie, Jacquot.

Lacrimile au udat foaia. Am vrut s-o transcriu. Dar am să i-o trimit aşa, fiindcă e adevărată.

Sala, ca şi cum ar fi fost reflectată în oglinzi paralele, părea fără sfârşit. Eram sigură că n-aş putea vorbi decât nopţii, cerului înstelat. Şi iată-mă în plină lumină. Pe masă, câteva hârtii, note, idei schiţate. Dar foile parcă se multiplicau şi, uşoare ca puful de păpădie, se ridicau, zburau… În urechi îmi zbârnâiau motoare… Avioane decolau, zburau… Lumea aştepta. Mi se părea că-l recunosc pe Tomiţă, care-mi făcea semn: „Hai Mirona, dă-i drumul!” Vasile îmi zâmbea cu înţelegere, blând. „Ştiu că nu ţi-e uşor. Ţi-a murit o prietenă, ţi-a plecat un prieten… Dar uită-te în sală, şi ai să vezi câţi prieteni ai” Mi se părea că-i recunosc pe Irina, pe Eliza, pe Metzel, şi pe Marta, pe Sonia… O fetiţă semăna cu Lisandra. Aş fi vrut să strig: Fiameta! Să întind braţele până la ea.

Nu ştiu cum se legau idei şi imagini. Dacă mă aflam pe estradă, în plină lumină, sau dintr-un colţ întunecat al sălii, o ascultam pe Lis. Când m-am dezmeticit, lumea aplauda. Sala ieşea din ceaţă, braţele se lungeau, se înmulţeau, ajungeau până la mine. Fumul se risipea.

Vasile mi-a adus-o pe Fiameta. Când am luat-o în braţe şi s-a lipit de mine, mi-am amintit de mica Ines, pe care am găsit-o în pivniţă lângă bunica ei moartă. Îi simţeam parcă şi acum povara, revedeam goana cu Ines în braţe, în acel oraş cu catedrale gotice, în care oamenii erau fugăriţi de oameni. „Să vezi, Mirona, ce fată am!”…

— Mă cheamă Dolores-Anda, am două nume. Mama îmi spune Fiameta, aşa-i place ei…

Are ochii luminoşi ca o dimineaţă de vară, părul în nuanţe închise, potolite, ca frunzele toamna, de un auriu veşted, nu viu ca o văpaie, cum îl avea Lis. De ce este atât de palidă, dacă a stat la ţară? A stat cu alţi cinci copii într-un bordei săpat în munte. Muntele îi ţinea de cald. Mâncare, ce se găsea. Dar năsucul porneşte în vânt, curios, curajos, ca al Lisandrei. Gura, foarte bine conturată, frumoasă, mare. Strungăreaţă şi o gropiţă în bărbie scad puţin severitatea frunţii, tristeţea gurii. Fiameta are totul ca să devină frumoasă: siguranţa în mişcări a lui Octav, supleţea şi graţia Lisandrei.

— O să fiu dansatoare, mi-a declarat, apucându-şi rochiţa cu amândouă mâinile.

Rochiţă albastră de stambă, cordon roşu de lac. Nimeni n-a îmbrăcat-o în negru. Nu i s-a spus adevărul. Dar doliul îl simţi închis undeva într-un ungher de suflet, şi străbate în lumina ochilor ei castanii, mari şi rotunzi.

— Câţi ani ai, Fiameta?

— Şapte.

Şapte ani de război, şapte ani de rezistenţă! În sfârşit, o zi frumoasă. Bucuria e mare, prea mare pentru sufletul ei de copil. A venit mama. Sunt în sfârşit împreună. O zi, două, apoi iar aşteptare şi dor. Trebuie să vie mama s-o ia de tot, dar vine un străin, care nu îndrăzneşte să-i spuie ce s-a întâmplat. Va avea timp să afle…

— Sigur că ai să fii dansatoare, dacă îţi place…

— Şi tu, m-a întrebat Fiameta, de ce ai atâtea hârtii şi caiete pe masă?

— Vreau să scriu o carte.

Fiameta a deschis ochii mari. Ochii copiilor pictaţi de Tonitza.

— Cum se scrie o carte? Hai, spune cum?

Fiameta doarme. Pe scaunul pe care-şi punea Lisandra bluza albă, fusta cenuşie sunt aşezate acum, la fel de ordonat, o rochiţă albastră, un cordon roşu de lac. Pe perna albă sunt împrăştiate inele mătăsoase de culoarea castanei.

Chipul Fiametei e trist. Fruntea se încruntă. Somnul e neliniştit. Umbrele războiului îi dau târcoale. Faţa ei mică tresare. Dar, treptat, se linişteşte, respiră egal. Războiul se îndepărtează. Pacea se apropie… Se aşterne uşor pe faţa ei albă… Cum se scrie o carte…? Nu ştiu.

Am răsfoit zeci de caiete în căutarea firului, care leagă destinele eroilor mei, am refăcut drumurile pe care am umblat, pe urmele lor, în căutarea mea. Şi totuşi nu ştiu cum se vor întâlni aceste poveşti răsfirate, cum se vor reflecta pe ecranul de cenuşă şi plumb al unei nopţi care a durat zece ani, cum voi izbuti să încheg din tot ce s-a adunat, un climat, o viaţă, o carte…

Credeam că trebuie să treacă ani nenumăraţi şi grei, că numai o voce tărăgănată, răguşită poate depăna întâmplări cu parfum de legendă, că numai bătrânii ştiu poveşti despre oameni şi lucruri ce nu mai sunt. Dar anii de război, ca şi moartea unui prieten au darul de a împinge un trecut apropiat la distanţe nemăsurate, aşa cum inversând binoclul scena se depărtează neverosimil de mult.

Înecate în fumul dimineţii, casele se leagănă ameţite de somn. Cerul, livid, obosit ca după o noapte de veghe, e brăzdat de limbi de foc şi de ape verzi, luminoase. Neaşteptat, ca şi când aş privi de pe un vapor care se apropie de ţărm, apare în cadrul ferestrei, ieşind din ceaţă oraşul. O clipă, mi se pare că sunt la Paris. Tot aşa se iveau acoperişurile şi zidurile suprapuse, inconsistente, în fereastra mansardei din 13, rue Jules Simon. Şi acolo scriam toată noaptea, şi acolo mă trezea, de îndată ce aţipeam, sirena unei fabrici. Era în 1936. Războiul din Spania. Primii voluntari ai brigăzilor internaţionale intrau în foc. Primii români cădeau eroic la Puente de los Franceses, la Casa de Campo. Lisandra trecuse Pirineii, poate numai de dragul lui Octav, dar căra în spate răniţi, le spăla rănile, înfrunta moartea ca un soldat. Lumea discuta aprins despre intervenţie şi neintervenţie. Eu scotoceam cărţile anticarilor pe cheiurile Senei şi aşteptam să treacă orele ca să admir Notre Dame-ul în apusul soarelui, Sacré-Coeur-ul în lumina lunii. Mă pasiona surâsul Giocondei şi întrecerile vaporaşelor de hârtie care alunecau pe lac în grădina Luxembourg. Noaptea scriam. Voiam să scriu un roman. Ce a devenit acel roman? Ce-a devenit Mirona, fata cu fruntea plecată peste foile albe, la masa de scris?

POSTFAŢĂ.

Acest roman „al unui roman” (sau jurnal al unui roman) cum îl numea Perpessicius, am început să-l scriu în 1938, stimulată în aceeaşi măsură de încrederea unora şi îndoielile altora. Simţeam pe umăr mâna lui Liviu Rebreanu, aveam girul lui… Mihai Ralea şi D. I. Suchianu, îmi deschideau cu generozitate porţile Vieţii Româneşti. Profesorul Al. Rosetti mă invita să public la Revista Fundaţiilor, E. Lovinescu mă aştepta la „Cenaclu”. Şi iată-mă păşind pentru prima dată pragul „Sburătorului”. Mă aflam în încăperea tapisată de cărţi, unde de atâţia ani se ţineau celebrele şedinţe, în faţa biroului masiv.

— Ei, ce-ai să mai scrii? – mă întreba maestrul.

Şi ochii aceia mari, întunecaţi, în care se amestecau scepticismul, curiozitatea şi omenia au început să mă iscodească…

— Văd că toţi recunosc că ai talent, dar unii te suspectează că ai să rămâi autoarea unei singure cărţi, că-i vorba doar de o experienţă de viaţă pe care ai pus-o toată într-un singur roman.

Rău-voitorii mă dibuiseră. Nu mai aveam intenţia să scriu. Nu voiam să devin o scriitoare. Ţinusem doar să las ceva în urmă: „Nu trebuie să trec prin viaţă fără să las o urmă, o lacrimă, o tresărire pentru tot ce mi s-a părut frumos şi bun, ceva care să-mi semene cât de puţin, aşa cum trece uneori pe fruntea unui copil o umbră care aminteşte cum cădea pe gânduri mama”, va spune Mirona mai târziu. Dar în clipa aceea Mirona nu exista. Existau numai furia mea reţinută împotriva acelora care se mirau de succesul cărţii mele, de parcă l-aş fi câştigat la loterie. Dar anii în care am scris, nopţile nedormite, camera mobilată în care gazda îmi schimba mereu becul până ajunsese la lumina unei candele? Dar călătoriile în jurul odăii, în faţa aceloraşi fotografii de care nu ştiam nimic?

„Mă simt ca şi când din greşeală aş fi fost înmormântata într-o criptă străină, în care ceilalţi se ştiu unii pe alţii fiindcă în viaţă s-au înrudit, au amintiri comune, numai eu sunt singură, stingheră, fără nici un rost printre ei” (Mirona, pag. 195). Dar blocul în schele în care caloriferul încă nu funcţiona şi unde cu geamurile deschise, iarna, aşteptam să se usuce pereţii? Ce ştiau despre toate acestea cei ce spuneau că-i mai uşor să scrii la persoana întâi, ca şi când prezenţa mării, într-o carte, e mai uşor de realizat la persoana întâi decât la a treia? Dar maestrul aştepta un răspuns şi nu voiam să-l dezamăgesc.

— Mai am o experienţă pe care n-am folosit-o, experienţa scrisului.

Şi i-am vorbit maestrului de Sparkenbrooke, romanul lui Charles Morgan. Eroul, prin tot ce gândeşte, tot ce simte, tot ce face, e scriitor…

— Aş vrea să scriu despre cum se scrie o carte… Eroina mea va trăi, va muri pentru cartea pe care o scrie.

Dar maestrul, pe tonul pe care ar fi spus: „Să lăsăm vorbele mari”, m-a întrebat:

— Când vii să citeşti la Cenaclu?

Era convins ca şi ceilalţi, care mă invitau să public, că am sertarele pline de schiţe şi note, pagini de proză, nefolosite în primul meu roman. Dar eu n-aveam nici sertare, nici fişe, nici însemnări şi nici o întâmplare care să nu fi intrat în Pânza de păianjen. Aveam doar experienţa nopţilor albe, a pereţilor albi şi tăcuţi. Numai despre liniştea lor şi neliniştea mea, numai despre lipsurile în care trăiam şi efortul de a supravieţui, despre chinul şi bucuria de a scrie, aş fi putut să scriu. „Cella Serghi reuşeşte să divulge ceva din însăşi secretul creaţiei. Interesant e că o face cu mijloacele artei, ale ficţiunii artistice. Seriozitatea ei (a Mironei) derivă din seriozitatea cu care Cella Serghi îşi priveşte meseria şi uneltele” (semnează Corneliu Rădulescu în revista Orizont, Nr. 9 din 5 martie 1976).

N-aveam nici un plan pentru noua mea carte. Primul fragment intitulat: „Când Mirona nu doarme”, publicat în Viaţa Românească, l-am scris atât de greu şi l-am refăcut de atâtea ori, încât n-am avut curaj să continui. Dar entuziasmul, optimismul lui Suchianu erau contagioase. „Ai să apari alături de Hortensia Papadat-Bengescu în numărul din… Te publicăm în acelaşi număr cu Mihail Sadoveanu…”

Eram înspăimântată dar şi ispitită. Aveam în faţă înălţimile munţilor, trebuia să continui urcuşul.

„Mirona e un nume prea căutat, nu există”, îmi spunea E. Lovinescu, găsind de-altminteri numai cuvinte de laudă pentru fragmentul publicat.

Dar într-o zi, când la ora prânzului ne-am întâlnit la Librăria Alcalay, a intrat pe uşă Mirona, o fată frumoasă, pe care o cunoscusem în vara aceea la mare.

— Mirona! am exclamat şi i l-am prezentat pe maestru.

— Ei, cum, chiar aşa te cheamă? a întrebat-o uimit.

Nu am luat de la această frumoasă fată decât numele. Nu m-am folosit de vreun dosar de existenţă. N-am avut niciodată un astfel de dosar şi mă fac să zâmbesc cei care – în tren, mai ales – îţi spun: „Viaţa mea e un roman”, gata să ţi-l încredinţeze. N-am avut niciodată un jurnal sau caiete cu mici încercări literare. „Creaţia artistică este o lume fără nici o legătură cu exerciţiile şcolare – spune Henry Perruchot – o lume în care reacţionează nenumăraţi fermenţi şi uneori cei mai surprinzători, mai neaşteptaţi, o lume ţâşnită din întâlnirea a nenumărate elemente disparate, talente şi împrejurări, calităţi şi virtuţi, uneori defecte şi chiar vicii ale căror îmbinări, imprevizibile în sine, realizează opere desăvârşite”.

Opere desăvârşite s-au realizat puţine. Dar cine nu tinde spre ele, nu-i scriitor. Celebru e cazul lui Flaubert. Dar Creangă? Se spune că a refăcut de zece ori fraza: „Din în şi cânepă se fac cămăşile”. Caragiale căuta chinuit fiecare din replicile care par atât de spontane. Brâncuşi, în atelierul lui, lustruia piatra până ce căpăta strălucirea, căldura soarelui. Iar Georges Simenon, romancierul care a scris un număr impresionant de romane, face această neaşteptată mărturisire: „Mai întâi am învăţat cum se povesteşte o întâmplare. Această ucenicie mi-a cerut zece ani”.

Erau cei cinci ani în care m-am străduit să ţes Pânza de păianjen, o ucenicie care mi-a folosit pentru acest roman al Mironei? Nu. Am lucrat zece ani la prima ediţie, care a apărut în 1950 cu titlul Cad zidurile. „Un roman al clarificării unor conştiinţe” cum îl numea Petru Comarnescu. (Universul din 26 martie 1950).

Ca şi nu mi se mai pună la îndoială fantezia, puterea de invenţie – după unii critici, „binevoitori” reuşita primei mele cărţi s-ar fi datorat materialului autobiografic – am răsturnat toate datele din biografia Dianei, şi i-am creat Mironei o familie la antipodul celei din Pânza de păianjen. Dacă acolo sărăcia este agravată de consecinţele refugiului, de personalitatea unui tată cinstit, naiv, violent şi boem, aici Mirona se sufocă într-o familie de oameni bogaţi, hrăpăreţi şi avari. „Mirona creşte într-o familie care trăieşte într-un regim matriarhal (citez din cronica lui Ov. S. Crohmălniceanu, Viaţa Românească, august 1967). Străbunica, bătrâna Caţian, stăpâneşte cu autoritate nediscutată şi sgârcenie, o casă plină de femei acrite.”

Peisajul e altul. Marea, care ocupă un loc atât de important în viaţa Dianei, e abia întrezărită în romanul Mironei, unde totul e închis şi mocneşte între ziduri, prejudecăţi, promiscuităţi şi mistere. Epoca e alta. Spre deosebire de Diana care vede războiul cu ochi de copil – primul război mondial – Mirona în pragul maturităţii trăieşte din plin al doilea război. „Mirona este prinsă în viitoarea marilor evenimente. Aspiraţia supremă e să scrie o carte a generaţiei ei şi tot ce i se întâmplă e o însumare de întâmplări în vederea acestui scop”. (G. Dimisianu, Gazeta literară, 6 aprilie, 1966) „Ceea ce îi aparţine în exclusivitate e experienţa de scriitor, preluată ca ţel or ca mijloc de detaşare din cotidianul sentimental feminin, colectiv şi uneori chiar politic. Fundalul pe care este proiectată formaţia spirituală a Mironei, anii tulburi ai războiului mondial îi oferă posibilitatea conturării în imagini dramatice”. (Valentin Taşcu, revista Familia, noiembrie, 1972) În acelaşi sens scrie Ov. S. Crohmălniceanu: „Deosebirea de Diana Slavu stă în sentimentul unei vocaţii certe. Mirona are realmente gustul scrisului şi priveşte viaţa din jur ca material virtual al viitoarelor cărţi… Compoziţia e ingenioasă. De fapt Cartea Mironei se încheagă singură, eroina dându-şi seama că această carte pe care voia s-o scrie, devine chiar această experienţă trăită cu toate avatarurile ei”. „În fapt chiar când origina unui roman este un model de viaţă – spune Mihail Sebastian – (Corespondenţa lui Marcel Proust – Izvoare şi chei) lucru care se întâmplă în cele mai multe cazuri, chiar când punctul de plecare este real, desfăşurarea lui ulterioară capătă cu totul altă direcţie. Într-o operă vie personajele se desprind în mod inevitabil de modelul iniţial şi dobândesc o personalitate distinctă, o identitate proprie. Dacă n-ar fi decât dorinţa romancierului de a camufla modelele de care se servise, schimbându-le numele, profesiunea, oarecari trăsături fizice şi încă o copie după natură n-ar fi plauzibil să rămâie exterioară. Ea are inevitabile consecinţe în natura intimă a personajelor. Orice amănunt schimbat antrenează o serie de modificări corespunzătoare şi din aceste schimbări se constituie o fiinţă nouă cu o dorinţă proprie de viaţă mai puternică decât modelele de la care pleacă şi decât planurile romancierului pe care le depăşeşte.”

E deci ciudat când se afirmă că „personaje similare şi situaţii uneori identice (celor din Pânza de păianjen) vor fi prezentate în Cad zidurile”. (Marian Popa, Dicţionar de literatură contemporană.) Cu atât mai mult cu cât în continuare se spune „romanul acesta este unul din puţinele exemple de fixare reuşită a mediului cosmopolit în literatura noastră.” Iar Eugenia Tudor Anton (Viaţa Românească, iulie, 1972) citează pasajul intitulat „Ciuperca”: „Pasajul citat, străbătut de fulgurări poetice aminteşte de cartea lui Alain Fournier, Le grand Meaulnes… Dincolo de aceste pasaje, destule, mai întâlnim în carte atmosfera uşor idealizată a anilor tineri la Paris, din preajma izbucnirii celui de-al doilea război, sau atmosfera anilor de prigoană şi de război, cu bombardamente atroce, asupra unui Bucureşti răscolit, cum nu ne amintim să-l mai fi evocat cineva.” „Este de-a dreptul excepţional modul în care Cella Serghi observă acest mediu fără satiră inutilă şi cu o independenţă similară modului de manifestare, remarcă Taşcu Valentin. […] Este o nedreptate că numele Cellei Serghi nu încape în listele preferinţelor criticii actuale. Mă bucură însă faptul că Ion Negoiţescu o socoteşte o mare prozatoare (revista Familia, noiembrie 1972).

Dacă totuşi se poate recunoaşte în Mirona o soră a Dianei e fiindcă au aceeaşi curajoasă sinceritate, aceeaşi nevoie de comunicare, de descătuşare, de libertate şi adevăr. Aceeaşi nostalgie a unei împliniri. Amândouă îşi construiesc iubirea pe nisipuri mişcătoare; dragostea e pentru ele o evadare din cotidianul cenuşiu, o aspiraţie spre absolut, lin intangibil ideal: „Suntem, e hotărât, mai prejos decât hazardul”, va spune Ştefan… Suntem, e hotărât, mai presus decât hazardul, gândesc eroinele, mele şi refuzând situaţia de victimă. – cu toate că, învinse o clipă. – devin învingătoare.

„Eroina principală. – scria N. Carandino într-o cronică despre Pânza de păianjen (Ziarul România din 7 iulie 1938) dezvăluie, fără aparente intenţii, de-a lungul unor întâmplări pline de dramatism, un suflet contemporan, plămădit din slăbiciune şi dezaxare, o vibraţie interioară care este a secolului”. Preluând firul întrerupt, Mirona, dezorientată şi ea, ajunge totuşi în cele din urmă să înţeleagă racila societăţii care genera dezaxare, nedreptăţi şi războaie. „Fireşte cartea este cu chee aşa cum au fost toate romanele bune sau rele la vremea lor. Vine un timp când mor modelele când dispar, când dispar autorii, când se spulberă epoca. Vine un timp când se pierd cheile. Atunci supravieţuiesc romanele care au adus în fluviul lumii sensibile vibraţia unei idei sau a unei pasiuni” (N. Carandino – Genţiane, Tribuna, din 17 iunie 1972).

Într-o emoţionantă, patetică scrisoare către Radu Kirileanu – nepotul vestitului folclorist G. T. Kirileanu – Perpessicius arată cât de mult ar fi dorit să scrie despre Cartea Mironei.

„Adevărul, scump domnule Kirileanu, este că situaţia ochilor mei este plină de contradicţii, însă numai aparente. Că scriu ca şi în întuneric, în virtutea unor intuiţii grafice durând de atâtea decenii, asta s-ar mai înţelege, când e vorba de corespondenţă. Dar că articolele ce apar ici colo la răstimpuri, dând impresia şi iluzia unei oarecare activităţi, sunt smulse cu forcepsul după lecturi dificile şi cu note după un canon indescriptibil, asta e mai greu de acceptat, câtă vreme insuficienţele şi dificultăţile sunt invizibile şi rămân înlăuntrul pacientului… Sau, pentru a reveni la subiect, am citit Cartea Mironei cu desfătarea şi interesul pe care orice carte de Cella Serghi le comunică, şi mi-ar fi plăcut să pot scrie. Aş fi degajat la capătul acestui roman al unui roman (sau jurnal al unui roman) firul epic solid şi farmecul omogen al unei cărţi de Cella Serghi…” „Mirona este mai mult decât un roman, este un destin tulburător şi captivant, este experienţa unei vieţi din care se naşte actul suprem al creaţiei în care ard cu aceeaşi intensitate ca în retorta unui magician, dragostea dar şi renunţarea, bucuria dar şi dezamăgirea, satisfacţia dar şi nemulţumirea… Mirona este, în pofida densităţii epice, un poem închinat dragostei, aspiraţiei către puritate, adevăr şi frumos, scrie Nicolae Barbu (semnând R. ŞT. M. în Cronica din 1 decembrie 1972) „… la limita dintre poezie şi roman – spune Emil Manu în cronica sa din Gazeta literară, 1 iunie 1965 – Cartea Mironei se referă la aproape un deceniu de viaţă. Pentru acest deceniu de schimbări şi efervescenţe politice mondiale, de la începutul războiului din Spania şi până la reforma agrară din România, ar fi fost nevoie de multe volume. Cella Serghi surprinde întreaga perioadă într-o sinteză aproape simbolică, realizată prin punctaje biografice, care cuprinde un teritoriu egal cu al bătrânului nostru continent”… „Scriitoarea îşi traduce în cărţi sufletul, dar nu-şi copiază existenţa, nu reproduce fapte memorabile, păstrate în depozitele conştiinţei, ci descoperă, prin analogii, existenţe propulsate eruptiv şi simbolic din propriul său trecut”… „Romanele Cellei Serghi sunt jocul unei fantezii, biografică sau autobiografică numai la modul tipologic ca în poezie” (Cella Serghi şi refuzul autobiografiei, Emil Manu, ORIZONT, Nr. 25, 1975).

S-a stăruit mi se pare prea mult asupra influenţelor care ar fi înlesnit debutul meu literar, când ar fi fost mai firesc şi mai interesant să se constate tocmai lipsa acestor influenţe.

„Tehnica pe care Cella Serghi a adoptat-o corespundea atât temperamentului ei scriitoricesc cât şi unui climat literar existent. Climatul literar era favorabil adâncirii psihologice nu numai fiindcă Proust făcea prozeliţi şi la noi, ci mai ales fiindcă momentul social istoric cerea o explicaţie, o urmărire mai atentă mai minuţioasă a dramelor omeneşti a acelei conştiinţe umane adânc zguduită de istoria contemporană” (Georgeta Horodincă, Pânza de păianjen, prefaţa ediţiei din 1962). „Cella Serghi este o scriitoare independentă, mai ales că modelele de construcţie nu sunt proprietăţi ale unui singur autor… Dar nu această construcţie interesantă dar nu decisivă conferă valoarea romanului… Mirona este în ultimă instanţă principiul interior de organizare al întregului edificiu. Ea deţine calitatea personajului martor dar nu al celui care urmăreşte „povesteşte” o sumă de evenimente ci al celui care se lasă determinat de ele” (Taşcu Valentin – Familia Noiembrie 1972).

Scriind într-o epocă în care literatura abundă de frumoase metafore şi strălucite sau excesive comparaţii, în paginile cărţilor mele, ele lipsesc, în aşa măsură, încât E. Lovinescu nedumerit la început de simplitatea mijloacelor folosite, a citit Pânza de păianjen de trei ori, ca să afirme apoi: „stilul e acela din care se clădesc lucrări durabile… sunt pagini de un realism viguros, strâns pe firul de mătase al duioşiei şi omeniei. (Aqua Forte).

Viaţa n-a intrat liberă, neorganizată în carte aşa cum părea. La acea simplitate am ajuns greu. „În ciuda dezordinei aparente, cartea are o arhitectură bine gândită.” (Ov. S. Crohmălniceanu, Viaţa Românească, 1967) „Se întâlnesc aici fericit un instinct exact al jocului determinărilor şi o putere remarcabilă de obiectivizare artistică.” (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română dintre cele două războaie mondiale, Ed. Pt. Literatură, 1967).

Mi-a trebuit într-adevăr multă răbdare, o foarte riguroasă cernere a materialului în slujba a ceea ce era de demonstrat, şi multe nopţi nedormite, pentru a atinge hotarul dintre poezie şi proză, climatul de care avea nevoie Mirona, în condiţiile totuşi realiste şi aspre ale războiului şi ale revoluţiei sociale care începea. Fiecare cuvânt a fost căutat pentru încărcătura lui, pentru muzicalitatea frazei, pentru cadenţa ei. Eram copil când repetam vrăjită: „S-au sfârşit frumoasele zile din Aranjuez…” Iar prima frază din Sixtine, romanul lui Rémy de Gourmont, o repet – în taină – şi-acum: „Sous les sombres sapins sexagenaires, dont les branches s'allourdissaient, vers les pelouses jaunies, côte ŕ côte ils allaient”71.

Întrebată, deseori, care e cartea mea preferată, de care dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră.

„Timpul aici nu are nici o măsură, spune Rainer Maria Rilke, într-o scrisoare către un tânăr poet. Un an nu contează. Zece ani nu înseamnă nimic. Să nu socoteşti, ci să creşti ca arborele pe care seva nu-l grăbeşte, care rezistă încrezător marilor vânturi ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vină. Vara vine. Dar nu vine decât pentru cei care ştiu să aştepte tot aşa de liniştiţi şi receptivi, ca şi când ar avea eternitatea în faţa lor. Învăţ asta în fiecare zi, cu preţul suferinţelor pe care le binecuvântez”.

Cu preţul suferinţelor pe care le binecuvântez s-a născut Mirona. I-am transmis durerea şi bucuriile mele, blestemul şi fericirea de a fi scriitor, curajul de a pierde azi pentru a câştiga mâine. Fiindcă atunci când se termină cartea, fiecare simte că există un mâine, că „azi” e doar o repriză într-un meci care va fi câştigat.

SFÂRŞIT