CAPITOLUL XVIII

ULTIMA SLĂBICIUNE.

De câteva zile sună telefonul şi îmi place să-mi imaginez că-i Ştefan. Tăcerea lui. Dar când întreb cine e, rămâne mut. Neliniştea mea creşte. În sfârşit, vocea lui Ştefan.

— Mirona…

— Da… Cine e? întreb, ca să mă reculeg.

— Alo. Nu-mi recunoşti vocea? Eu sunt, Ştefan.

Numele a ciocănit de câteva ori. Ştefan… Ştefan… Dar porţile sufletului se închid.

— Mirona, alo!

— Da, am murmurat, da.

— Trebuie să te văd. Sunt de câteva zile aici şi nu îndrăznesc să te chem. Adevărul e că te-am chemat de multe ori, dar când ţi-am auzit vocea am închis. Vino, Mirona, te rog. Am să-ţi spun multe lucruri…

— Nu, n-aş putea…

— Vino pentru o clipă. Sunt singur, bolnav. Va fi destul să mă vezi ca să înţelegi. Nu mă pot ţine pe picioare. Nu pot să vorbesc la telefon. N-am putere. Vino, dragule drag. Sunt singur acasă. Te aştept…

Am închis fără să răspund şi am aruncat peste telefon o pătură ca să nu mai aud.

Azi a chemat din nou. Cenuşa nopţii abia se risipise. Vălurile întunecate se subţiau treptat. În transparenţa lor îşi făceau loc ape sidefii, verzui, roz, sângerii. Dincolo de acoperişurile caselor apărea soarele ca un bulgăre de jăratic.

Am ieşit pe terasă, să iau o baie de aer proaspăt. Peste drum, un bărbat umbla în sus şi-n jos, cu gulerul paltonului ridicat, cu capul între umeri. Nu poate să fie el. Nu se poate.

M-am dat deoparte în umbră şi l-am văzut oprindu-se, privind în sus.

Am intrat în casă şi m-am băgat în pat, fără să pot aţipi. De nenumărate ori m-am dus la fereastră; acelaşi om făcea aceiaşi paşi. Nu e el, repetam, nu se poate… Era prea gârbovit, purta căciulă şi un fular pe care şi-l tot arunca peste umăr. În sfârşit, la opt dimineaţa a dispărut.

Dar la ora prânzului, când am ieşit din casă, mă aştepta pe acelaşi trotuar. Palid, slăbit, adus din spate, cu capul ghemuit între umeri, cu un fular gros în jurul gâtului, cu o căciulă ponosită. Aproape de nerecunoscut. A traversat strada, încercând să-mi zâmbească, dar parcă prea trist ca să se poată bucura. M-a luat de braţ.

— Mirona, dragule drag. De la cinci dimineaţa te aştept. N-am avut curaj să sun la uşa ta. De atunci te aştept.

Mi-a luat mâna. Mâinile noastre erau îngheţate, uscate. Parcă încercau să se recunoască şi nu izbuteau. „Nu-l iubesc”, îmi repetam în gând, mulţumită, dacă mulţumirea poate fi tristă. Atât de tristă…

Am mers câtăva vreme alături, tăcuţi. În lumina irizată prin bolta ca sticla transparentă, lăptoasă, apăreau o biserică părăsită, cu gardul rupt, case arse, drumuri prăfuite. Nu ştiu cum am ajuns pe cheiurile Dâmboviţei. Apa era galbenă, densă ca mâlul şi se încreţea uşor, atinsă de vânt.

— Ştiu, sunt vinovat. Dar dacă ai şti ce scump am plătit… Şi totuşi, ce bine că ai plecat… În noaptea în care ai plecat, a căzut un avion, cu toată încărcătura lui, în parc. Conacul a fost aproape distrus. Ai noştri erau toţi la o nuntă.

Deci în ziua plecării mele Ştefan era la o nuntă! Ştefan petrecea!

Cred că-mi citise gândul.

— M-am dus târziu. Voiam să vorbesc cu cineva pentru ţaţa Paraschiva, să intervin… Acolo n-am schimbat cu Madeleine un cuvânt. Nici la înapoiere, când am găsit dezastrul. Stătea în faţa unei gropi, ca un câine bătut, şi aştepta un cuvânt de mângâiere. S-a apropiat de mine. Am respins-o.

— Ce face Marta?

— E aici. Lucrează. O bună parte din tablourile ei făceau parte din colecţia lui Rain. Casa lui a fost avariată în timpul bombardamentelor hitleriste.

Să fi fost casa lui Rain aceea care luase foc în Intrarea Zalomit… Tablouri arse, călcate în picioare…

— De ce taci, Mirona, şi ultimul criminal are voie să se apere.

— Nu e nevoie să te aperi, Ştefan. Şi nu văd ce mai putem să ne spunem…

— Nu eşti dispusă să mă asculţi, să mă crezi. Ai dreptate. Nu-ţi cer să mă crezi, îţi cer să te uiţi la mine.

— Ai slăbit.

— Am fost foarte bolnav.

— Şi femeile la care am stat?

— Eliza nu s-a întors. Vasile a dispărut. Am avut destule neplăceri din cauza lor… Paraschivei i s-a dat drumul.

— Sonia?

— A devenit un fel de sufragetă. N-o mai interesează decât drepturile femeii. Se agită. Sunt fericit că eşti lângă mine, Mirona.

Îl credeam şi-l pizmuiam, ca un om care a pierdut mirosul şi păşeşte alături de altul care adulmecă florile, frunzele, iarba.

— Mirona dragule, ce miracol că suntem împreună! Am vrut să viu imediat după 23 August. Dar între Turnu-Severin şi Orşova, pe singura arteră principală de comunicaţie, hitleriştii au încercat, cu zeci de unităţi, cu sute de tancuri, să se strecoare spre Iugoslavia şi Bulgaria. Am aşteptat să se liniştească lucrurile. Dar ce să se liniştească! Ţăranii vor să ia pământul. N-au decât să-l ia. Nu-i al meu. Totul aparţine zgripţuroaicei bătrâne. Acum s-a grăbit să-l puie pe numele copiilor. O priveşte. Eu n-am avut niciodată nimic. Şi atitudinea mea a fost clară. L-am adăpostit în casă la mine pe Rain. Pe Vasile eu l-am scăpat de front. Pe maior l-am smuls cu dinţii de pe front, atunci în '42. Era la transmisiuni şi a refuzat să transmită un ordin; era vorba de o execuţie în masă. Bineînţeles că ordinul a fost executat, cu sau fără el… îl aştepta Curtea Marţială. Am reuşit să-i conving pe toţi că e nebun. Eu l-am scăpat.

— Şi acum?

— Făcea parte din divizia aşa-zisă de gardă. A luat parte la luptele de la Băneasa, după care a trecut Carpaţii în Transilvania.

Coboram pe lângă zidul cărămiziu al Şcolii de Război. Treceam pe străzi cu case dărâmate, pe străzi cu case rămase intacte, pe lângă vile cu obloane trase, cu iedera veştejită.

Ar trebui să renunţ la paginile care urmează, dar în ziua aceea, acolo, am cunoscut până la fund slăbiciunile mele, mizeria mea morală. Acolo trebuia să pier sau să renasc…

Îmi aduc aminte că am urcat scările şi am intrat în casă, călcând în vârful picioarelor, ca nişte borfaşi. Peste tot umbră, miros de naftalină, zăpuşeală şi praf. Ziua, atât cât se strecura printre storuri, împrăştia o lumină cenuşie, neclară. Îmi aminteam întâlnirea noastră în ziua parastasului bătrânei Caţian. Apariţia Lisandrei, care îmi cerea să schimbăm pachetele. Încercam să recunosc holul vast, biroul, salonul, să ridic cearşafurile zvârlite ca nişte giulgiuri pe pian, peste cufere. Ştefan deschise în cele din urmă o uşă îngustă şi scundă.

— E un fost dčbarras. Mi-am aranjat aici odaia mea. Trăiesc studenţeşte.

Era singura încăpere aerisită. Totuşi lavanda mirosea prea tare, odolul, briantina se amestecau.

— Mirona, draga mea, nu-mi vine să cred că eşti aici, sunt emoţionat ca un licean.

Îmi mângâia părul, îmi săruta pleoapele.

— Au fost clipe când nu-mi doream altceva decât să ştiu că trăieşti.

Mă privea cu duioşie, mă mângâia fără grabă, îmi săruta mâinile, fiecare deget în parte. Eram în braţele lui şi căutam să cântăresc exact ce-a mai rămas din dragostea mea. Eram obosită, şi-mi era bine, şi aş fi putut adormi, şi aş fi vrut să adorm, să dorm ore în şir. Lisandra are dreptate, trebuie să încerc să dorm noaptea. Ce-ar spune dacă m-ar vedea aici? M-ar înţelege? „Da, Lis, am vrut să mă îmbăt. Înţelegi? Să mă îmbăt. De ce trebuie să explicăm fiecare pas, fiecare gest? Nu ajunge să ne simţim bine, să uităm ce a fost, să nu ne gândim la ce o să fie?”

Eram pe marginea divanului. Ochii lui Ştefan îşi schimbau culoarea, lumina, ca marea. Asupra lor s-a deschis o dată, demult, sufletul meu curios, nesăţios, de fetiţă. Suntem în tren, suntem la Veneţia… Sunt la Ştefan, la ţară, după treizeci de ore de drum… Poate îmi va spune ce s-a întâmplat atunci. Cum m-a lăsat să plec? Cum de nu s-a interesat dacă am ajuns teafără acasă! Alte zeci de ore de drum… Bombardamentul din gară. Şi totuşi sunt iar în braţele lui… Îl mai iubesc?. L-am iubit! Oare voi reuşi să arăt cât l-am iubit. Poate dacă i-aş cere scrisorile mele…

— La ce te gândeşti, Mirona?

Ce tulbure e privirea lui!

— Aşa te visez. Nu ştii cât mă plictisesc femeile! Tu eşti de fiecare dată alta, eşti altfel, eşti nouă, exasperant de nouă!

Mâinile lui îmi mângâie părul, obrajii, fără grabă, cu meşteşug…

— Şi Madeleine? întreb.

— Mă dezgustă.

— Totuşi numai pe ea o iubeşti.

— Mi-e milă de ea.

— Dar de mine, Ştefan?

De ce îi pun întrebările astea? Aş mai putea rămâne lângă el? Altădată da, aş fi dorit să se întâmple acest miracol. Să mă ia de mână, să mă ducă… Oriunde… Aş fi plecat cu el legată la ochi… Dar acum? Nu. Atunci de ce mă las dusă ca într-un vârtej, ca într-o beţie? Ce caut aici? De ce sunt aici? De ce îmi plac sărutările lui?.

— Cum te-ai înstrăinat! Niciodată n-ai fost a mea. Poate de aceea te-am şi iubit cu atâta furie. N-am putut să-ţi stăpânesc spiritul, mintea, n-am ştiut să pătrund în gândurile tale. N-am reuşit să distrug în ochii tăi licărirea asta lucidă, critică, de care nu te desparţi nici o clipă. Iar eu am vrut, vreau, vreau să fii a mea toată. Să-mi potolesc dorul de tine, măcar o singură dată. Dar asta nu se poate, fiindcă pe buze îţi flutură veşnic un zâmbet ironic, un zâmbet care nu-mi aparţine. De ce vrei să simt că sunt mai prejos decât visul tău? Că eşti îndrăgostită de o nălucă? După ce criterii ţi-ai construit idealul? Sau poate l-ai găsit? „Îl cheamă Gian”. Ţii minte când mi-ai spus? „Îl cheamă Gian”. De ce ai fost a lui? De ce taci? De ce taci, Mirona? Nimeni nu ştie să tacă atâta şi aşa cum taci tu. Când nu sunt lângă tine simt prezenţa acestor tăceri, şi dorul meu e cumplit. O dată am luat morfină din curiozitate. Am mai încercat de câteva ori. Dar când mi-am dat seama că devine o primejdie, m-am înţărcat. M-am vindecat. De tine nu pot să mă vindec. Nu pot…

Mă săruta, mă dezbrăca cu ardoare, febril, mă privea, îmi vorbea:

— Vrei să te îmbeţi? Am nişte sticle în cămară, dar nu mă îndur să mă despart de tine. Nu pot. Sunt ameţit, beat. Şi am să te îmbăt şi pe tine, îţi jur…

Nu mai ştiu cât timp a trecut. Mi se părea că mă leagănă marea. Mă simţeam desprinsă de pământ, de legile lui, ridicată parcă pe braţe nevăzute sus, mereu mai sus… Când, deodată, telefonul sună… Instinctiv, împreună, ne-am aplecat spre celălalt capăt al canapelei, unde pe o măsuţă zbârnâia soneria. Ştefan a şovăit o clipă, apoi a ridicat receptorul. Mă aşteptam să spună „greşeală”. Dar, cu un gest scurt, m-a îndepărtat. Parcă mi-ar fi dat drumul de sus, de pe piscuri, fără să-i pese că mă fac ţăndări.

— Sunt singur, bineînţeles. Cine ai vrea să fie? întreba contrariat. Apoi vocea începu să se moaie, să capete inflexiuni tărăgănate: Ei, cum poţi să-ţi închipui, Madeleine?! Chérie…

Mi-era frig.

— Eşti în gară, Mado? Bineînţeles. Vin imediat, chérie!

Urmăream cum i se ivesc pe frunte broboane. Pielea i se umezea. Nu se sfia s-o alinte: Mado… Dodo… Dodoline. Aplecat peste telefon, cu obrazul crispat, livid, cu braţul îndoit, înţepenit, cu cotul în aer, vrând poate în felul ăsta să mă ţie la distanţă, ca să nu se simtă la capătul celălalt al firului respiraţia mea, repeta cântat: „Line, Line, Madoline…”

— Destul! am strigat, şi am apăsat pe furcă.

Privirea lui s-a oprit asupra mea ca tăişul unui cuţit.

— Ce-ai făcut? De ce?

Era în picioare.

— Îmbracă-te!

Mă uitam la lucrurile aruncate pe podea la întâmplare şi mă întrebam cu ce să încep. Dacă aş deschide fereastra, aş putea să respir.

— Grăbeşte-te.

Ştefan se spăla, mă stropea, parcă mă scuipa. Aplecându-mă să-mi iau ciorapii, am văzut cum se urca pe ei un păianjen enorm. Numai în podul casei bătrânei Caţian mai văzusem astfel de păianjeni… Picioarele parcă mi se afundau în mâl, într-o mlaştină care te absoarbe. Trebuie să mă scol, să fug, să scap!

M-am îmbrăcat într-o clipă. Când am pus mâna pe clanţă, am întâlnit privirea lui Ştefan: crudă, rece ca gheaţa. Mi se părea că suntem la Veneţia, că Ştefan îmi spune: „Camera dumneavoastră este alături”. Am deschis uşa. Curentul a izbit-o de perete. Nu ştiu cum s-au deschis celelalte uşi, cum am coborât scările. Traversam strada alergând ca în copilărie când scăpasem din braţele unui chefliu, pe maidan. Ştiam că nu trebuie să întorc capul, că dacă privesc înapoi mă transform într-o stană de piatră…