CAPITOLUL XVII

CE ŞTIA ETTA.

E ora două după miezul nopţii şi mi se pare că zidul geme. Am stat cu urechea lipită de perete. Să-i fie rău bătrânei Metzel? Ar trebui să-i bat în uşă. Poate are nevoie de mine. Poate geme în somn. Are mereu coşmaruri… Dar eu vreau să scriu.

Mi-am luat caietul şi m-am închis în baie. Aici scriam noaptea când geamurile erau sparte. Dar acum pătrunde prin zid zgomotul unei petreceri. Se aude muzică de jaz, chiote de râs. Veselie. S-a întors cineva de pe front. Revin în cameră, la masa de lucru. Aici zidul geme. Nu vreau să ştiu nici de muzică, nici de lacrimi. Vreau să scriu.

Dar bătrâna Metzel a venit să-mi ceară reşoul electric. Avea un nasture la gât descheiat, părul în dezordine, ochii roşii, faţa răvăşită.

— Tocmai azi mi s-a terminat aragazul. Şi închizând ochii, ca şi când ar fi trebuit să-şi stăpânească lacrimile. A venit Fredi… băiatul meu.

Am luat-o în braţe, am sărutat-o.

— Şi nu vă bucuraţi? Când a venit? De ce nu mi-aţi spus? De ce nu sunteţi veselă, fericită?

Îşi încleşta buzele, făcea o imensă sforţare să nu plângă.

— Bietul meu copil, sărmanul meu băiat! N-am ştiut nimic… nimic… N-am avut nici o presimţire. Cum poate o mamă să n-aibă presimţiri? Şi ferindu-se să nu audă cineva: A fost deportat într-un lagăr, în Polonia…

A podidit-o plânsul.

— Dar acum e aici, e sănătos, nu-i aşa?

Căutam s-o liniştesc şi să-i înţeleg disperarea.

— Nevasta şi copiii…

Îşi luă obrajii în mâini. Îşi vârî degetele în păr, la tâmple, strânse pleoapele apoi, privindu-mă drept în ochi, ca să înţeleg toată grozăvia:

— Au fost arşi… arşi… arşi de vii… în cuptor.

— Nu se poate! Nu se poate! Umblă tot felul de zvonuri! O să-i găsească. Sunt sigură!

— Niciodată! Să vii mâine să-l vezi. Ba nu, să-l mai lăsăm câteva zile. Nu se aude cum geme? Să-l mai lăsăm. Nu mai seamănă cu Alfred. N-a mai rămas nimic din el. Şi nu ştiu ce să-i spun, nu ştiu ce să fac, cum să-l mângâi… Copiii amândoi, Etta… în camera de gazare… Arşi în cuptoare.

Capitolul care urmează, Un om s-a întors din lagărul morţii sau Ce ştia Etta, l-am scris de câteva ori. Dar nu pot să-mi dau seama în care din versiuni m-am apropiat mai mult de ceea ce Metzel a ţinut să înţeleg că a fost primul contact cu lagărul Auschwitz, regia diabolică în care era ascuns cel mai monstruos, mai sadic asasinat în masă pe care l-a cunoscut vreodată istoria.

Cum poate vorbi Metzel atât de liniştit şi de simplu? De ce sunt tăcerile lui atât de grele, de lungi?

Uneori mă priveşte încruntat, ca şi când ar vrea să-şi amintească cine sunt şi ce caut acolo, ce aştept, şi după fiecare frază parcă rămâne suspendat în gol şi caută sprijin.

Azi l-am găsit singur.

Amurgul se strecura binişor prin fereastră. Pe masă erau răspândite fotografiile unui copil, care râdea cu gura până la urechi. Semăna leit cu Bébé Cadum, băieţelul care a pozat pentru celebra reclamă. Cum putea Alfred Metzel să îndure explozia de bucurie din toate acele fotografii?

— Aici Rodi avea zece luni… Când am plecat la Auschwitz avea trei ani. Un omuleţ cu care te puteai înţelege. Ginel nu era încă înţărcat, şi totuşi gângurea: Gi… Gi… Gi… Şi râdea să se prăpădească. Şi eu râdeam cu el. Ca să-mi dau curaj, s-o liniştesc pe Etta. „Gi, tu ştii că eşti inamicul marelui Reich?” Nu credeam că o să ne trimită în lagăr… Fosta doică a lui Rodi, o nemţoaică de treabă, ne asigura că sunt zvonuri. Totuşi, într-o zi am găsit-o umflată de plâns. „Dacă ar fi să plecaţi, lăsaţi-mi-l mie pe Rodi.” O prietenă a Ettei, grecoaică, ne propunea să ni-l ţie pe Gi…

— Şi de ce nu i-aţi lăsat? am îndrăznit să întreb.

— S-a opus Etta. Când îi ceream să lase copiii, privirea ei căpăta sclipiri sălbatice, de leoaică, de femelă căreia vrei să-i răpeşti puii. E drept că ni se vorbea de un lagăr model, o aşezare modernă, unde se crea o industrie şi era nevoie de braţe de muncă şi mai ales de ingineri. Urma deci să predăm gospodăria cu inventar, asiguraţi fiind că vom primi acolo tot ce lăsăm aici. Desigur că eram ros de îndoieli şi griji. Dar Etta la toate argumentele mele avea un singur răspuns: „Mai bine să fim împreună. Oricum, dar să fim împreună. Mai bine mor decât să mă despart de copii.” O, dacă n-ar exista expresii gata făcute, acest obicei de a gândi după tipare învechite! Cuvinte pline de sensuri teribile se pronunţă, fără nici un fior, la colţ de stradă, la cafenea, la bucătărie prăjind chiftele – mai bine mor, mai bine murim împreună, măi bine orice – fără să cauţi să imaginezi ce poate să însemne „orice”. Dar cine ar fi putut să-şi imagineze? Dumneata crezi că ai destulă fantezie ca să-ţi închipui ce poate să însemne „orice”?

Şi privirea lui Metzel s-a împlântat într-a mea. Aş fi vrut să dau un pas îndărăt sau să aprind lumina.

— Am auzit că scrii. Ar trebui să scrii despre Auschwitz. Lumea trebuie să ştie ce s-a întâmplat acolo… Dacă într-adevăr vrei să scrii… s-o luăm de la început:

O călătorie lungă, chinuitoare. Dormeam pe duşumeaua vagonului. Dacă aş fi mişcat un picior aş fi strivit mânuţa lui Rodi sau picioruşul lui Gi. Nu ştiu care din ei avea capul sprijinit chiar pe pantofii mei… Prin ciorapi îi simţeam respiraţia caldă. Erau şase nopţi de când nu dormeam, şi nu eram obosit. Dacă nu m-ar fi mâncat păduchii, totul ar fi fost suportabil. Prinsesem în ziua aceea insecta scârboasă, care se strecura curajos prin părul bălai al lui Rodi, bălai cu un luciu roz sidefiu. Etta a plâns. Ne-am certat. Ca şi ceilalţi, de altfel. Mai erau din oraşul nostru un lăcătuş, un tâmplar, un toboşar, un medic, o lenjereasă. Toţi erau neliniştiţi, nervoşi. Dar, departe de a-şi imagina ce-i aşteaptă, discutau despre nişte chei uitate acasă, despre nişte lucruri care ar mai fi încăput în bagaje, şi ajungeau la ceartă. Sărmana Etta! Acasă umbla cu mănuşi ca să nu atingă o clanţă cu mâna; se temea de microbi. Spăla totul cu alcool, dezinfecta farfuriile, linguriţele… Era maniacă în ce priveşte higiena. Înţelegi cât era de obosită, dacă dormea acum cu copiii pe jos?

Nu ştiam cât mai avem până la Auschwitz. O zi, o oră, câteva minute?. Afară, noaptea era neagră, de nepătruns. Aş fi vrut să se lumineze şi în acelaşi timp mi-era frică de ceea ce va aduce lumina. „De-am ajunge odată!” ofta lenjereasa… „Cine ştie?” suspină toboşarul. N-avea nevastă, săracul. Avea trei copii. „Orice e mai bine, orice.” Nu bănuia ce poate să însemne „orice”. Toboşarul repeta: „Cine ştie?!”

Auzeam ca un ecou amplificat „Cine ştie?!”…

Lenjereasa a fost luată câteva ceasuri mai târziu de un SS-ist. Băieţelul ei, care n-avea cred şapte ani, a încercat s-o apere, ţipa. Am încercat şi noi să-i rugăm. SS-istul ne-a ameninţat că ne zvârle pe fereastră, începând cu băiatul. Ne-am dat seama că e în stare s-o facă. „Ce, e fecioară? Unde se duce, n-are nevoie de asta.” Râdea obscen şi, cuprinzându-ne pe toţi într-o privire feroce, ne arăta revolverul.

Metzel povestea pe un ton egal, alb, liniştit.

— Mă întreb şi azi, după atâta timp, ce-aş fi făcut dacă ar fi luat-o pe Etta. Fără Rodi şi Gi, fireşte, l-aş fi plesnit chiar când s-a atins de femeia aceea străină. Dar nu mai eram bărbat, eram tată… Purtam lanţuri grele de mâini: copiii amândoi.

Şi Metzel îşi aprinse o ţigară. Îl găseam vinovat că trăieşte, că fumează, că vorbeşte, când copiii, femeia lui sunt morţi… morţi… Aş vrea să aflu că nu-i adevărat, că n-au fost arşi în crematoriu, că în secolul al XX-lea n-au existat camere de gazare!

— Ce nepăsător şi jucăuş şi poznaş era Rodi! Când îi văd dinţii aici, în fotografie, triumfători, fericiţi ca mugurii când dau de lumină, parcă-l aud cum râde. Avea numai doi dinţi, şi noi eram foarte mândri de ei. Rodi împlinea trei ani când am pornit spre Auschwitz. Nu mai semăna cu bebeluşul din fotografia asta. În tren, mă gândeam: Rodi are trei ani şi face războiul. Rodi are trei ani şi e inamicul Germaniei. Mă întrebam cum îi voi explica toate acestea când va fi mare. Abia acum îmi dau seama că nici o clipă nu mi-a încolţit în minte bănuiala crimei care se pregătea. Gândurile mele fugeau înapoi, înainte, se învârteau în toate sensurile, se împleteau în chipul cel mai absurd, făceau cele mai neverosimile salturi, dar ocoleau cu grijă unele ipoteze. Şi totuşi, mă încerca o teamă ascunsă, fiorul unei presimţiri. Părerea de rău. De a nu-i fi lăsat pe unul din ei doicii, pe celălalt vecinei, creştea. Ca să mă liniştesc, exageram riscurile gazdelor, ale copiilor. Mă gândeam: Etta are dreptate. Acum suntem cu toţii împreună. O să fim împreună? Căutam să descifrez în uruitul roţilor răspunsul. Roţile trenului parcă voiau să se facă înţelese. Parcă erau un oracol.

Mă apucase o curiozitate stupidă: Să ştiu ce visează fiecare din nenorociţii care dormeau pe jos. Mă gândeam să-i caut mai târziu, să scriu o povestire fantastică, cu înnodarea viselor acestei călătorii. Sau încercam să imaginez cum se desfăşura ziua, nu acolo unde trebuia să ajungem, ci la Salonic, de unde plecasem. Mă obligasem să livrez nişte radiatoare pentru un teatru care se construia. Îl vedeam pe proprietar… Domnul Denis semăna cu un desen al lui Matisse, un tip cu o fioroasă mustaţă, încruntat, cu ochelari enormi. Zeci de tipuri apăreau, fiecare cu ticurile lor, cu ridicolul lor. Şi fiecăruia i se răspundea acelaşi lucru: „E la Auschwitz”. Oare nu se ştia ce înseamnă un lagăr? Nu s-au mai făcut deportări? Nu. Nu se ştia adevărul întreg. Şi apoi, era vorba de un lagăr model… „Nu e bine să pleci marţi la drum”, spunea Etta. Poate are dreptate, mă gândeam. Nu eram superstiţios, şi totuşi…

Pe faţa lui Metzel, ca cenuşa împietrită, nu se schiţă nici un zâmbet de ironie. Silueta i se pierdea în cenuşiul încăperii. Numai mâinile îi erau însufleţite, osoase, nervoase. Braţele, picioarele – parcă prea lungi. Şi povestirea lui înainta tot atât de încet, de greu, ca trenul care mergea spre Auschwitz…

— Când trenul şi-a încetinit goana, m-a izbit o fâşie de lumină. Încercam să mă liniştesc, să-mi amintesc într-o secundă toate asigurările care ni s-au dat. Tot ce ni s-a spus despre Auschwitz. Un lagăr model… Dar în jurul meu toţi erau îngheţaţi. Apăreau mereu alte fâşii de lumină. Roţile trenului îndrugau răguşite: La-găr mo-del… Parcă voiau să recâştige timpul. Cei care apucaseră să aţipească pe jos se trezeau speriaţi, săreau în picioare. Gi începu să-mi sugă şireturile pantofilor. O lumină puternică a intrat iar în vagon peste noi. Etta era în picioare, cu Gi în braţe. Era vioi şi gângurea: Gi… Gi… Gi… şi-mi întindea mânuţele. Celălalt mă trăgea de haină, să-l iau în braţe, curios să vadă şi el ce e afară. Afară: lumină puternică, reflectoare impresionante. Ca să ne dea curaj, doctorul încerca să glumească. „Ne vor primi oficialităţile oare?” Mie îmi clănţăneau dinţii. Cred că şi celorlalţi. A intrat un SS-ist. Liniştea era desăvârşită. Am auzit cum se desfac lanţurile, lacătele vagoanelor. Lumina reflectoarelor era orbitoare. Mi-a trecut prin minte că s-a dat foc lagărului, că arde lagărul model… SS-istul ne-a poruncit să dăm jos bagajele, să le lăsăm în faţa peronului. Etta mi-a şoptit să fac repede, cât mai repede, un pachet cu schimburi pentru copii, să nu uit termosul, cutiile cu lapte condensat, ceaiurile, ursuleţul lui Gi.

Deci am ajuns.

Câmpul plin de oameni, lumină puternică de reflectoare. Frig uscat. Umbrele se deplasau cu o iuţeală fantastică. O voce a tunat în noapte, gata să spargă cerul: „Bărbaţii de o parte, femeile de partea cealaltă! Atenţie! Bărbaţii tineri, femeile fără copii, deoparte. Links! 64 Femeile cu copii, bătrânii, invalizii, bolnavii, de partea cealaltă! Rechts! 65” În aer se răspândeau spaime şi întrebări: De ce ne despart? „Femeile cu copii, bătrânii, invalizii, bolnavii or să se urce în camioane. Ceilalţi or să facă drumul pe jos.” Eram mulţumit. Ba chiar mă gândeam: sunt totuşi oameni şi hitleriştii, orice s-ar spune… Azi, dacă aş putea aş râde în hohote. Aş râde zile şi nopţi.

Metzel privea departe, prin zid.

— Nu voiam s-o pierd din ochi pe Etta. O urmărisem clipă de clipă, cu voinţa de fier de a nu o pierde. Lumini şi umbre se deplasau halucinante pe câmp, pe tot câmpul, cât era de întins. Mă întrebam ce diabolică minte a regizat această primire, când deodată observ că se desprinde din coloana celor ce urmau să se urce în camioane, o femeie. Era aceea despre care tot timpul fusesem încredinţat că e Etta. Avea copii în braţe şi ducea o boccea. Trecea prin fâşiile de lumină şi umbră. Era actul de nesupunere al unei demente. Nu mai puteam să cred că e Etta. Sigur că de la început o confundasem. Nevasta mea era slăbuţă, timidă. Etta n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă din rând. Îmi venea să strig: Nu e ea! Dar după ce dispărea în fâşiile late de umbră şi apărea în benzile puternice de lumină, semăna halucinant cu Etta. Îmi venea să urlu: Opreşte-te! Stai! Dar ea se apropia. Era în faţa mea. Etta! Niciodată nu voi înţelege cum ducea în braţe copiii amândoi şi sacul cu mâncare şi rufe. Era înaltă, puternică, o altă femeie.

„Sărută copiii! mi-a spus cu ochii sticloşi; cu figura de ceară. Sărută copiii!”

Eram împietrit. Nu puteam să mişc buzele. M-a sărutat ea. Maşinal, am sărutat-o şi eu, am sărutat copiii, fără să pot scoate un cuvânt. A plecat fără o vorbă. Mă uitam înmărmurit după ea. Mergea spre grupul ei fără grabă, liniştită, ca un om care şi-a făcut datoria sau care nu mai are nimic de pierdut. O urmăream cu respiraţia tăiată, cu dinţii încleştaţi, într-o cumplită încordare. Voiam s-o văd din nou între ceilalţi. Nu înţelegeam cum de nu apare un SS-ist să răcnească, s-o ameninţe, s-o pedepsească. Şi în acelaşi timp, mă întrebam: de unde lua atâta putere să ţie în braţe şi copiii, şi sacul? De unde atâta curaj? Nu ştiam, că e moartă… Nu ştiam că în coloana aceea toţi erau morţi… Toţi care urcau în camioane, femeile cu copii până la doisprezece ani, bătrânii, invalizii, toţi care nu erau socotiţi buni de muncă urcau în camioane şi nu ştiau că sunt morţi. Nimeni nu şoptea un cuvânt, nimeni nu pomenea de crematoriu, nici o minte nu imagina camere de gazare, cuptoare pentru oameni…

Mulţumit că nu i s-a întâmplat nimic, încercam să fiu optimist. Luptam cu spaima care mă invada în sudori reci şi mă preocupam, ca şi ceilalţi, de bagajele noastre. Dar o întrebare, la început ca o înţepătură uşoară, se repeta în mii de ace otrăvite. De ce şi-a riscat Etta viaţa? Viaţa ei şi a copiilor noştri? Mai târziu, cu atât mai mult am vrut să ştiu, cu atât mai dureroasă a devenit întrebarea: Ce ştia Etta? Cunoştea cineva adevărul? Avusese cineva cruzimea să-i şoptească un cuvânt? Ştia cineva ce înseamnă Auschwitz? Nu pot să cred. Dar atunci, cum de a avut curajul să traverseze câmpul brăzdat de reflectoare? Dacă n-ar fi ştiut că e moartă, că pentru copii nu mai există nici o scăpare, cum ar fi îndrăznit? Dumneata ce crezi? Crezi că ştia?

Perdeaua subţire a fumului de ţigară dispăruse, dar umbrele amurgului se îngroşau şi ascundea şi mai mult chipul lui Alfred Metzel. Şedea acum pe scaunul din faţa mea. Mâinile albe şi vii contrastau dureros cu faţa lui cenuşie, împietrită, cu ochii negri, opaci.

— Cine cunoştea adevărul şi cine ar fi îndrăznit să sufle un cuvânt?! Rodi, în toate fotografiile astea, parcă râde de mine. „Ce importanţă are, ce importanţă mai are?” Ai văzut ce râs sănătos are Rodi? Dar ultima dată, când ne-am despărţit, acolo pe câmp, nu mai semăna cu Bébé Cadum. Aici e Gi. Rodi era un bărbat de trei ani, cu buzele strânse, cu privirea gravă, cu fruntea severă, cu o buclă desfăcută, rebelă.

Metzel îşi aprinse o ţigară.

— Camioanele se depărtau. Şi nimeni nu ştia încotro se îndreaptă. Fiecare se interesa de bagaje. Totul părea să ţie de soarta bagajelor. SS-iştii alergau dintr-un loc într-altul şi transmiteau ordine. Reflectoarele aruncau lumina lor crudă peste noi. Neliniştea creştea. Târziu, coloana se puse în mişcare. Eram câteva sute. Poate mii. Şi mergeam orbeşte, tăcuţi şi păziţi. Treceam pe sub un pod, o luam într-o direcţie, în alta… Drumuri contradictorii, ocoluri lungi, făcute parcă anume pentru a ne zăpăci. În sfârşit, după multă mărşăluială, când ne aşteptam mai puţin, ne-am pomenit în faţa faimosului lagăr. Pe poartă scria:

Arbeit macht frei66. Clădiri perfect aliniate, proaspăt vopsite, luminate puternic. De ce nu era Etta cu mine, s-o liniştesc? Îi vedeam obrazul cadaveric şi mă întrebam iar ce i s-a spus, ce a crezut. Uite, Etta! Arbeit macht frei. Uite grădini cu flori. Azi mă întreb cum de am putut să fiu atât de inconştient, de naiv. Dar cine putea să imagineze că tot ce se vede e o regie diabolică, o punere în scenă minuţioasă, perversă, pentru a ascunde asasinatul în masă. Asasinatul sadic, fizic şi moral, a milioanelor de oameni?.

Metzel tăcu brusc. Tăcerea se prelungea apăsătoare.

— La intrarea în lagăr, o tăbliţă: Dolly, Dolly-Strasse. Ce nume jucăuş, optimist! m-am gândit. Deasupra, nişte marionete de lemn: un SS-ist înarmat, un preot, un om gros şi scurt, altul slab şi înalt… Ce înseamnă asta? Nimeni n-ar fi ştiut să explice.

Am fost număraţi, înscrişi pe o listă. De câte ori cineva întreba de bagaje, i se răspundea: „Mai întâi baia.”

Sala de baie. O construcţie ad-hoc, între două blocuri de lagăr, peste care se făcuse un tavan, aşa încât ferestrele lor să rămâie spre baie. La aceste geamuri apăreau feţe supte, cadaverice, spectre vii, care făceau semne şi gesturi, cele mai multe vrând să însemne: mâncare, ţigări. Altele dezordonate, sacadate, lipsite de sens. Rotirea continuă a ochilor sau fixitatea lor, sforţarea privirii de a completa mişcările mâinilor, de a ţine loc graiului, dar mai ales dispariţia acestor capete descompuse, desfigurate şi apariţia lor la alte ferestre, măşti de groază, care se repetau, ca într-un joc de oglinzi, te făceau să te simţi mereu scăldat într-o sudoare rece. Când vreun paznic ridica ochii încruntaţi asupra unei ferestre, capetele fantomatice dispăreau subit, şi dacă poate tocmai atunci ai fi fost pe cale să dezlegi enigma, gesturile disperate, era prea târziu. Dar cât ai clipi, ieşind din eclipsă, epavele apăreau la altă fereastră, şi mâinile continuau să se agite la fel. Figuri descărnate se schimonoseau în aceleaşi încercări supraomeneşti de a se face înţelese, exprimând cu totul altceva. Măştile de groază erau altele, mereu altele, şi totuşi lesne de confundat. Totul era încâlcit şi tulbure, ca într-un vis care te înşfacă, în care vrei să strigi ajutor şi nu poţi. Căutam, cu toată voinţa, să-mi ţin cumpătul, să mă dezmeticesc, hotărât să nu mai privesc spre ferestrele din dreapta, din stânga, dar atunci mă pomeneam cu o ciupitură sau un ghiont, o piedică, un chicot, un ţipăt. Paznicii „glumeau”. Se trânteau, se ridicau, rânjeau, voiau să se distreze. Ştiu, e de necrezut. În timp ce noi aşteptam descompuşi, obsedaţi de grija femeilor noastre, a copiilor şi părinţilor noştri, înnebuniţi de mâncărimea păduchilor, de năclăiala sudorii, un fel de paiaţe se ţineau de giumbuşlucuri, ne umblau prin buzunare, voiau să ne scoată verighetele din deget, hainele de pe noi… La ferestre apăreau alte spectre şi ne făceau semne: Nu… Nu… Ba chiar încercau să ne transmită mesaje complicate. Dar gesturile lor înţepeneau, capetele schimonosite dispăreau, pentru ca să apară la alte ferestre şi să semnalizeze în frânturi de gesturi altceva, iar paznicii saltimbanci continuau prin tumbe, chicote şi scotocirea „în glumă” a buzunarelor, să aducă la paroxism exasperarea noastră.

În această stranie baie, aşteptam ordinul de a ne dezbrăca şi dreptul de a ne spăla. Teama fără nume care m-a stăpânit de la început căpăta relief, devenea chinuitoare. Întrebarea: „Unde sunt Etta, copiii?” se învârtea ca o roată, se multiplica. Unde sunt? Unde i-a dus camionul? De ce a ţinut Etta să-şi ia, cu atâtea riscuri, rămas bun de la mine?

„Unde sunt soţiile noastre, copiii?” am răcnit cu o forţă care a făcut o linişte de moarte împrejur.

Răspunsul a venit întârziat, fără convingere, pe un ton zeflemitor, tărăgănat: „Mai întâi baia! Răbdare. Mai întâi baia, apoi carantina”.

„Pe urmă o să pot să vorbesc cu mama? a întrebat un tânăr, cu o sfâşietoare disperare în glas. O să fim împreună?”

Pe paznic îl pufni râsul.

„Chiar împreună? Nu. Nu tocmai.” „Dar cum? Spune, cum? stăruia tânărul. Vorbeşte, când o s-o văd pe mama? Unde e mama? îl podidi plânsul. Cum am s-o văd?” „Are să vie la sârmă. Acolo! Prin sârmă!”

Eram mulţumit să-i văd pe-ai mei chiar prin sârmă, dar să-i văd, să-i văd…

Paznicul îl ciupea de obraz pe tânărul care plângea. Altul îi trăgea câte-un ghiont. Tânărul plângea în hohote, ca un copil. „Vreau la mama!” Şi paznicii chicoteau, îl înghionteau. Cineva a cerut să bea apă; abia atunci mi-am dat seama că mi-e sete şi mie. Cumplită sete! Dar deasupra robinetului scria: „Băutul apei strict oprit”. Aveam să aflu că apa, tratată cu clor contra tifosului, provoca decalcifierea organismului, ftizia. Aveam să aflu mai târziu, mult mai târziu, că Etta, copiii, că toţi cei care au pornit în camioane au fost duşi la crematoriu direct. Aveam să aflu orori care depăşesc orice închipuire. Dar atunci… Şi chiar pe urmă… Cine şi-ar fi putut imagina că unele clădiri din lagărul vecin, Birkenau, impunătoare, atrăgătoare, vopsite mereu proaspăt şi vesel (li se spunea blocuri, deşi n-aveau decât două etaje), cu grădini îngrijite, cu alei înflorite, erau: infirmeria, de unde nu mai ieşea nimeni; clinica, în care oamenii serveau drept cobai pentru cele mai atroce experienţe şi mutilări; bordelul, în care cele mai frumoase neveste şi fiice erau batjocorite. Sau că pe terenul de fotbal, atât de bine îngrijit, jucătorii înfometaţi, epuizaţi, cădeau şi nu se mai ridicau… Aveam să văd pe ferestruica fabricii trenuri care veneau încărcate şi zăvorâte, aşa cum venisem şi noi, şi se înapoiau uşoare, cu ferestre deschise, în timp ce prin coşul crematoriilor fumul ieşea mereu mai gros şi mai des…

Cine putea să-şi închipuie că acolo ard oameni: femei, copii, bolnavi, bătrâni?. Putea cineva să creadă că există cuptoare mereu alimentate de vieţi omeneşti, crematorii atât de aglomerate, încât copiii, cei mici mai cu seamă, erau aruncaţi în gropi în care ardea permanent un foc uşor?.

Aş fi vrut să-i strig lui Metzel: destul! Să mă scol şi să fug… Mă vedeam lipită de un stâlp, într-o casă neterminată, aproape de gară. Un om desculţ, cu pălăria trasă pe ochi, înşira monoton orori pe care nu voiam să le cred. Am crezut că-i nebun… Ce zâmbet blând avea şi ce seninătate în privire! Poate evadase şi el dintr-un lagăr. Poate era dezertor…

— De multe ori am fost gata să depun armele. Mă simţeam la marginea rezistenţei, ca un rătăcit în munţi care, iarna în ger, abia aşteaptă să adoarmă în zăpadă, să viseze. Dar prin fire nevăzute se răspândeau ştirile de pe front şi ne dădeau puteri supraomeneşti. Înfrângerile călăilor noştri ne dădeau oxigenul de care aveam nevoie. Când am aflat că Danielle Casanova, care a venit într-un tren încărcat cu prizonieri din Franţa, a avut curajul să cânte Marseieza în poarta lagărului…

Alfred Metzel fuma într-una. Se întunecase de tot. Aerul era îmbâcsit de fum. Bătrâna Metzel a intrat în casă şi a aprins lumina. Proptit de zid, ca un condamnat, fiul ei privea în gol, şi braţele îi atârnau grele. Mi se părea că-i văd pentru prima dată faţa în plină lumină şi mă izbeau fixitatea privirii, paloarea buzelor şi braţele acelea dezarticulate, trase parcă de nişte haltere. Un copil cu doi dinţi poznaşi râdea peste tot în fotografiile de amator. Rodi la vârsta lui Gi.

— O evadare părea un lucru imposibil. Şi totuşi…

Nu pot să dorm. Încerc să-mi închipui cum arătau copiii toboşarului, ai lăcătuşului, băiatul lenjeresei, copiii care plecau spre Auschwitz… Oare toţi au fost arşi?

De ce îmi amintesc de şcoala unde am învăţat primele poezii, primele jocuri? Tanti Marie era furioasă: „Ce caută Mirona între băiatul lăcătuşului, fata tâmplarului?” De unde vin în noaptea asta spre mine, de ce mi se pare că ei sunt copiii care au plecat din Salonic spre Auschwitz? De ce mi se pare că i-am mai văzut? Că-i recunosc? Oameni mici, dar oameni. În recreaţie, când îmbucau pâine cu magiun sau numai pâine uscată, oftau: „S-a scumpit gazul. A dat laptele în foc. Îi ies dinţii lui ăla mic.” Când întârziau, se scuzau: „Mama mi-a spălat şorţul şi l-a călcat”. „Mama spoieşte…”

Mulţi dintre ei aveau puşculiţă, dar ce strângeau dădeau la chirie. Nu credeau în balauri şi zmei, le era frică de proprietar. Cum de mi-au rămas atât de bine întipărite în minte chipurile lor? Parcă le-aş fi regăsit fotografiile într-un sertar. Ba nu, fotografia i-ar fi înţepenit într-o „poză”, fotografia se şterge cu timpul, pe când acum, pe fondul de tăcere al nopţii, apar aşa cum i-a păstrat cine ştie ce cută a minţii mele. Vii, cu ghetuţe şi rochiţe prea mari, ca să nu le rămână mici când cresc, sau prea scurte, prea strâmte, căpătate de la fratele mai mare sau de la copii care aveau cu totul altă măsură. Cu o pată de funingine pe obraz, cu şireturile rupte, înnodate, cu genunchii juliţi.

Lustruiţi erau numai ochii, curate numai sufletele lor, şi chicoteau de răsuna curtea şcolii, maidanul, străzile de primprejur. Îmi dau seama că de multe ori i-am căutat. Fireşte, nu pe aceiaşi, care cine ştie în ce cartiere creşteau, în ce lume, pe unde se zbuciumau la fel ca şi mine. I-am căutat în alţi copii, aşa cum ştiam că trebuie să fie copiii: oameni întregi, mici dar adevăraţi, fiecare oglindind în ochi altă candoare, alt suflet, fiecare altfel frumos. Şi mi se părea, de ce-i căutam, că numai ei sunt frumoşi, copiii pe care nu-i mai găseam. Poate poetizez trecutul. E poate nimbul care idealizează copilăria cu tot ce a rămas acolo ca într-o imensă şi fermecată scoică. E poate parfumul, vraja ţărmurilor depărtate. De ce i-am regăsit tocmai în noaptea asta, într-un tren care-i osândeşte la moarte?

Printre frunze şi flori stilizate de gheaţă, mi se pare că ochii lor privesc dezolarea peisajului, moartea. Groapa care se pregăteşte, o imensă groapă în flăcări, e pentru ei. Cum să imaginezi un crematoriu pentru oamenii vii, pentru copii?

Aş vrea să întrerup halucinaţia. Dar nu ştiu ce demon mă împinge să prelungesc viziunea, să găsesc în fizionomia fiecărui mic condamnat frumuseţea care se naşte sublimată, adevărată, complexă, ca viaţa însăşi. Înfăţişarea lor e parcă locul de întâlnire între toate candorile şi toată maturitatea celor sortiţi morţii prea timpuriu, între prospeţimea obrajilor, a buzelor fragede şi spaima ochilor… Între nevinovăţia sufletelor şi pumnii care se strâng cu ură. Cum îi chema pe cei cinci copii de care mi-a vorbit Alfred Metzel? Ca să-i arunce în groapă îi striga pe nume, ca din catalog? Nu, acolo nimeni nu avea nume. Cum îi chema pe copiii cu care am învăţat primele poezii? Erau mulţi, poate treizeci, dar pe toţi în noaptea asta îi cheamă Rodi şi Gi… Şase milioane de morţi, mi-a spus Alfred Metzel.

Degeaba îmi spun: Nu erau toţi copii. Dar erau mulţi, mulţi… Mi se pare că viaţa mea nu va fi destul de lungă pentru ca să repet: Rodi… Gi… Rodi… Gi…