CAPITOLUL III
MAREA ÎNTÂLNIRE.
Discuţiile în jurul plecării mele la Paris au început în preajma bacalaureatului. Mama ţinea să urmez Conservatorul. Credea că aş putea să ajung o mare pianistă.
Tata voia să-mi iau licenţa în Drept.
— Cui am să las biblioteca juridică, clientela, biroul? Peste trei ani o trimit să-şi ia doctoratul la Paris. Dar deocamdată să se înscrie la Universitate, aici.
— La Universitate? protesta cu oroare tanti Marie. Şi după cursuri să umble hai-hui cu studenţii în cafenele şi cârciumi, să discute despre războiul din Spania? Nu vezi că a înnebunit tineretul?
— La Paris nu sunt cafenele şi cârciumi? întreba tata.
— Acolo e altceva… nu te ştie nimeni…
— Treaba ei. Cum o să-şi aşterne, aşa o să doarmă, îi ţinea isonul Neneea.
Dar mama, solemnă:
— Acum aşa e moda. Văd că şi alte fete de familie hună…
Urma o înşirare de nume răsunătoare, cu care de altfel n-aveam relaţii, dar se vede că surorile se simţeau îndreptăţite să aibă şi credeau că imitându-le se apropie de „protipendadă”.
Ultimul cuvânt l-a avut, ca de obicei, bătrâna Caţian.
— Îi dau eu bani să dea cu nasul prin străinătăţile alea şi să se potolească. Să plece repede şi să se întoarcă degrabă, că vreau s-o mărit…
Itinerarul meu până la Paris, prin Italia, fusese notat în cele mai mici amănunte. Aveam însemnată până şi clipa când trebuia să privesc pe fereastră ca să văd un peisaj care îi plăcuse mamei în călătoria de nuntă, tatei pe vremea când era însurat cu Lavinia, sau lui tanti Marie, care a călătorit şi ea până în Elveţia, unde trebuia să aibă loc o întâlnire cu un doctor dentist, „o vedere”. (Până a ajuns acolo, dentistul s-a logodit cu alta, iar tanti Marie, jignită, nu s-a mai măritat.)
Acest itinerar, tocmai fiindcă era atât de amănunţit indicat, mă scotea din sărite. De o parte şi de alta a drumului mi se părea că văd gratiile vieţii mele şi nu ştiam cum aş face să ajung la Viena, să rămân câteva zile, la Trude. Dar ultima dată când batista mamei a fâlfâit, albă, în zare, am înţeles că nu-i un semn de pace, ci tot o ameninţare: „Bagă de seamă… ştii că n-ai voie…”
Trenul alerga grăbit, vrând parcă să pună o distanţă din ce în ce mai mare între mine şi casa bătrânei Caţian. Câmpul galben şi neliniştit de apropierea furtunii părea o pânză de Van Gogh. Mă gândeam la Ştefan.
Cred că titlul cel mai potrivit pentru romanul meu ar fi: Coincidenţe. Lui Jacquot nu-i plăcea („nimic nu-i întâmplător micuţa mea Mirona”). Şi totuşi dacă n-ar fi ieşit în clipa aceea pe culoarul vagonului, dacă n-aş fi pus mâinile pe geam lângă ale lui…
Pe geam, lângă mâinile mele, am văzut nişte mâini enorme, cum sunt acele mănuşi, ghete sau creioane de reclamă. Curioasă, am ridicat capul să văd cui aparţin. Era neobişnuit de înalt bărbatul care privea pe fereastră. Mi-am apropiat mâinile de ale lui, ca să văd dacă sunt de două ori mai mari decât ale mele.
— Sunt exact de două ori mai mari! – o voce guturală, cunoscută, caldă. Ştefan…
Mi se părea că ne cunoaştem de mult, că am dreptul să-i spun pe nume, că am toate drepturile… Era prima dată că-i vedeam ochii de aproape, şi totuşi, parcă aş fi fost de când lumea îndrăgostită de privirea aceea albastră, rece şi stranie, de vocea lui puţin răguşită, răscolitoare. M-a întrebat unde plec.
— La Paris, am răspuns cu un fel de mândrie, care l-a făcut să zâmbească.
— Adevărat?
Părea sincer surprins.
— Singură?
Mi-am îndreptat umerii, ca să par mai înaltă.
— Tata vrea să fac Dreptul, mama Conservatorul…
— Şi dumneata?
— Eu vreau să scriu un roman.
Da, îmi amintesc. Mi se părea că mă măsoară puţin zeflemitor, la fel ca în ziua când Marta, prezentându-ne, spusese despre mine: „O viitoare romancieră”.
— Şi câţi ani aveţi, domnişoară?
— Aproape douăzeci…
— Nu se poate!
— Par mai mică. Ştiu.
— O să mai creşteţi.
— Nu mai sunt şanse…
— S-au văzut totuşi cazuri…
— Sunteţi medic?
— Sunt.
— De copii?
— Nu, de femei.
Am roşit şi, la gândul că roşesc, am roşit şi mai tare. Mai târziu, în vagonul-restaurant, mi-a spus că nu se poate împăca cu gândul că plec singură în străinătate.
— Mi-ar plăcea să te întorci acasă. Să te ştiu lângă mama…
— Dacă aţi cunoaşte-o pe mama!.
A zâmbit amuzat. Apoi, după un pahar de vin:
— Parcă ai fi un cărbune sub care mocneşte focul. Uite, obrajii au început să se încingă. Spune, când erai mică aveai părul blond? Numai o dată, în Suedia, am văzut nuanţa asta închisă, albăstruie. Ştii, gura nu se potriveşte cu părul, cu ochii? Ai un ten de creolă şi o gură de fetiţă blondă; parcă ar fi două petale roz, dezorientate. Îmi place că nu te fardezi.
În ameţeala vinului, în atingerea dintre privirea lui şi a mea, am simţit cum mă dezleg de acea veche tortură care-mi înţepenise voia bună timp de vreo zece ani.
Aveam nouă ani, când în Cişmigiu, lângă un mic restaurant în formă de trunchi de copac, despre care îmi plăcea să cred că fusese cândva un copac adevărat şi că se adăposteau în scorbura lui familii de pitici, s-au oprit două doamne, care au întrebat-o pe Fräulein dacă sunt fetiţa doamnei Runcu. Apoi le-am auzit:
— Elle est presque laide, la petite!
Şi s-au depărtat liniştite. Una răsucea pe umăr o umbreluţă albastră, cealaltă trăgea după dânsa un câine pekinez. În urma lor a rămas o dâră de parfum. Eu am rămas fără încredere în mine.
— Cum de te-au lăsat să pleci, micuţa mea Mirona?
Duceam mereu la gură paharul cu vin, ca să-l pot privi în ochi fără sfială. Îi auzeam vocea guturală caldă: „Micuţa mea Mirona…” Trenul fugea. Ştefan îmi punea întrebări despre familia mea.
Ce curios mi se părea că nu auzise de avocatul Runcu şi nici de Catrina Caţian! Credeam că toată lumea îi cunoaşte.
— N-am plecat, am fugit… E o casă care miroase a naftalină şi a mucegai. În sufragerie, între fotoliul de catifea roşie şi godinul cu uşi de nichel şi mânere de porţelan, se află o ladă. În lada asta, căutând o scrisoare, am găsit o fotografie decolorată… o fată, în costum de ţigancă şi salbă la gât. Talie de viespe… Fotografia poartă o dată care nu se mai desluşeşte… E bunica mea, Fana…
— Şi ce-ai mai găsit în ladă?
— O întreagă viaţă de care nu ştiam nimic. Tot felul de oameni – se pare de vază – îi scriau bunicului, începând cu „Dragă Jorj”. De când a murit, mama şi mătuşile mele au început să-şi umfle nările şi să privească miop printre gene: „Papa a fost cineva”, „Papa dădea dejunuri la Capşa”, „Papa…”
Nu i-am spus lui Ştefan că acasă se numărau cartofii, se cântărea zarzavatul, şi după ce se trăgeau câteva farfurii pentru „sufragerie” se înmulţea restul cu apă, „pentru slugi”. Şi nu i-am vorbit de Lavinia, de Mitzi.
— Halatul lui tanti Marie atârna în faţa patului meu. Era legat în talie cu un şnur, şi mânecile largi parcă se bălăbăneau; noaptea căpăta cap de mort, pălărie cu boruri enorme şi orbite fără ochi, buze groase, căscate, care rânjeau. Neneea, sora cea mai mică a mamei, încerca noaptea uşile ca să se încredinţeze că sunt încuiate. Când clanţa se mişca, mă speriam grozav, fiindcă soţul mătuşii Neneea era internat într-o casă de nebuni şi ne era frică să nu fugă şi să ne pomenim cu el. Mamei îi e milă de şoareci. Le pregătea seara un lighean cu apă în mijlocul odăii, „să aibă ce să bea dacă s-ar întâmpla să le fie sete, săracii…”
Ştefan părea distrat.
— Parcă te văd în atelierul Martei. Când mi-a spus: „o viitoare romancieră”, mi-am amintit prima poezie pe care am învăţat-o la grădiniţă: Ich bin der kleine Gerngross, /Vier Jahre alt und ein halbes bloss. E vorba de un băieţel care-şi pune pălăria tatălui şi se crede domn. Acum, te văd cu alţi ochi. Şi totuşi… e greu să începi de-a dreptul un roman.
— Mi se pare că dacă aş avea o încăpere pe care să pot s-o încui, un pat şi o masă, pereţi albi fără fotografii de familie, fără tablouri proaste aş putea să scriu. Când am să fiu singură, am să pot să-mi împrăştii peste tot caietele, hârtiile, în loc să le ascund. Dacă am să pot să deschid ferestrele când vreau, să respir aer curat… să respir… Acasă, pendula, la fiecare sfert de oră spune pitpalac, la jumătate oră cucu, la oră întreagă de atâtea ori cucu şi de atâtea ori pitpalac, câte ceasuri anunţă.
Ştefan asculta cu interes crescând. Şi când râdea, întinerea nespus de mult. Eu mă gândeam cu groază că va trebui să ne despărţim, fără să ştiu când am mai trăit în acelaşi climat, când am mai avut aceeaşi certitudine că fericirea există. Dar parcă şi el voia să se asigure că nu visează, că n-am picat din lună, că exist cu adevărat. Din când în când, îmi lua mâna.
— Ai mult umor, Mirona. Şi ştii să povesteşti. Apoi, detaşat, monden: În duminica aceea erai la cenaclu când am telefonat să mă scuz că nu pot veni, erai acolo?
Aş fi vrut să-i răspund: „Da, eram acolo, şi tu, ca un mare meşter pescar, ai aruncat de departe undiţa şi mi-ai prins inima. De atunci sunt îndrăgostită de tine, şi tu habar n-ai. Sau poate dinainte…”
Cred că am să introduc aici acele pagini în care povestesc întâlnirea cu Marta. Ştiam că trăieşte în Italia şi că s-a măritat cu pictorul Lena, „tâlharul” care o jefuise pe bătrâna Caţian luându-i 500 de galbeni pentru un portret. „A avut o expoziţie la Milano, comenta într-o zi tanti Marie. Ţii minte când o aducea Drăgan de mână? O ţigăncuşă. Astea au noroc!”
Când ne-am reîntâlnit, Marta purta o rochie neagră în stil de amazoană şi avea braţele pline de brăţări orientale. Pletele negre, lucioase, îi cădeau pe umeri la fel ca pe vremea copilăriei noastre şi avea aceeaşi ţinută mândră, acelaşi mers de prinţesă hindusă.
— Marta!. Eram tulburată.
Nu m-a recunoscut.
— Eu sunt, Mirona.
— Mirona?! Da, Mirona… Ce frumoasă te-ai făcut! Să vii să-mi vezi tablourile. Tocmai pregătesc o expoziţie. Am o surpriză pentru tine… Mai trăieşte bătrâna?
În atelierul Martei, un panou cât peretele reprezenta o horă cu fete despletite, cu fustele umflate de vânt. Altul, o scenă la coafor: cucoane cu figuri idiotizate, cu frunţi sterpe, cu ochi goliţi de orice expresie îmi aminteau de mama şi de mătuşile mele. Erau apoi scene de circ; un clovn în picioare pe un cal, dansând cu o umbrelă deschisă; un Pierrot cântând la chitară tot pe un cal; un înger dormind pe o coamă de cal, şi peste tot – păpuşi dezaxate, păpuşi care visează, peste tot bărci plutind pe nori în loc să alunece pe apă, fete proptite în vele în atitudini de graţie şi dans, cavaleri medievali, feţi-frumoşi orientali. Pe pereţi, printre tablouri, atârnau o funie de usturoi, un şir mare de ardei uscaţi, o cobză. În loc de pat, Marta avea pe jos o saltea, acoperită cu o pătură miţoasă de lână albă. Prin uşile laterale, de sticlă, ale unui dulap se vedeau rufe de-a valma cu cojoace, cu basmale colorate. Pe rafturile care legau uşile erau îngrămădiţi cai de plumb, binocluri, scoici, pietre, ochelari de soare cu sticle sparte, brăţări, mărgele şi o mulţime de alte lucruri care ar fi trebuit să fie aruncate. Printre toate astea, câteva cărţi fără scoarţe şi alte câteva legate în piele.
— Vrei să-ţi fac portretul? îmi propuse fără altă introducere. Uite, aşa cum eşti acum, şcolăriţă… Sau să-ţi ridic părul şi să-ţi pun pe umeri un şal! Şalul roşu de colo. Am lumină foarte bună. Îmi place să lucrez noaptea. Dar mai întâi o cafea? Lip-Lip, adă ce trebuie pentru cafele.
Abia atunci am descoperit pe jos o ţigăncuşă cu basma albastră.
— E negustoreasa de floricele. Mi-a pozat până adineauri. E fermecătoare, nu găseşti? Un copil necăjit.
Mi se părea că moţăie, că abia ţine ochii deschişi. Lângă ea, coşul cu floricele.
— E măritată a treia oară.
— Măritată? Dar câţi ani are? Pare de treisprezece…
— Are cincisprezece… Stai să-ţi arăt portretul bărbatului ei. La două nunţi am fost şi eu.
Marta se urcă pe scaun şi, luând de pe dulap mai multe pânze făcute sul:
— Ai picat foarte bine! Uite ce voiam să-ţi arăt. O să te amuze.
Sări de pe scaun şi desfăcu o pânză în faţa mea. Era bătrâna Caţian. Portretul despre care auzisem vorbindu-se în casă atât de mult. Costase cinci sute de galbeni „o avere”. Aveam să mă încredinţez că viaţa nu-i depăşită de imaginaţia nici unui scriitor, că meandrele ei, ocolurile ei, ruperea atâtor căpătâie şi reîntâlnirea lor, înnodarea lor peste ani întrec orice poveste.
Marta şedea pe un scăunel şi făcea cafeaua pe o maşină de spirt. Lip-Lip şedea pe saltea ca un mic Buda şi asculta.
— Într-o seară, începu Marta, nişte prieteni cheflii l-au dus pe pictorul Lena la o cârciumă cu fripturi renumite, undeva pe lângă Obor. Acolo l-a cunoscut pe tata… Îl ţii minte pe Drăgan? Avea un chip de mongol, cu căciula de astrahan trasă pe ochi – ochi mici, vioi, prea mici şi prea vioi pentru faţa lui mare, pătrată, cu bărbia puternică… Cum îţi place cafeaua? Amară?
— Nu, dulce.
— Atunci, pentru mine una amară… Lena i-a făcut portretul. Drăgan era în culmea fericirii. Mai ales când a văzut tabloul la expoziţie. Ca să audă ce zice lumea când trece prin faţa lui, adică prin faţa portretului, stătea toată ziua acolo. Veneau grupuri-grupuri prietenii, vecinii. Şi, care cum îl recunoştea, îşi făcea cruce şi spunea: „Ptiu, bată-te Dumnezeu, Drăgane! Noi nu te-am crezut. Uite, mânca-l-ar ciorile! E chiar el, Drăgan al nostru!” Într-o zi a venit şi măcelarul. Recunoscându-l, a făcut „ptiu”! şi, fără să vrea, a scuipat portretul. Drăgan i-a tras două palme de-a răsunat sala. Au sărit şi ceilalţi, s-a încins o bătaie. Lucrurile nu s-au potolit decât atunci când s-a apropiat pictorul. „O să-i pui geam, se scuza tata. O să-i pui geam, ca să nu-l scuipe nimeni, că ăştia nu ştie ce-i pictura, e porci!”
Marta desfăcu altă pânză.
— Îl ţii minte? Şi-a pierdut dinţii odată, după alegeri, când adversarii l-au legat de coada unui cal şi l-au lăsat să fie târât pe nu ştiu ce distanţă…
Eram nerăbdătoare să aflu cum a ajuns la ea portretul bătrânei Caţian.
— Într-o zi s-a dus la Lena cu căciula şi mai trasă pe ochi. Dar când l-a văzut, s-a descoperit, respectuos. Lena îşi închipuia că are nevoie de bani. Dar mardeiaşul n-avea niciodată nevoie de bani. În sfârşit, frământându-şi căciula în mână, îndrăzni să-i vorbească: „Are şi Drăgan casă, are şi Drăgan nevastă, are şi Drăgan masă… să poftiţi la masă la Drăgan…” Ce-ar fi, Mirona, în timpul ăsta să-ţi fac o schiţă?! Şezi colo, cafeaua e gata… În ziua întâi de Crăciun, o trăsură cu cai albi s-a dus să-l aducă pe Lena. Pe capră – Drăgan. În faţa casei noastre aşteptau lăutarii. Când au văzut trăsura, au început să cânte un marş. În curte la noi, alt taraf de lăutari. N-ai fost niciodată la noi… Uite casa, tabloul de colo.
— Credeam că-i o căruţă.
— O căruţă? Nu, o cocioabă, gata să se dărâme. Dar înăuntru, ce masă! Uite pânza asta, aici…
Cu toată bunăvoinţa, nu înţelegeam nimic.
— Ce reprezintă?
— Masa… La mijloc, un purcel fript, un purceluş de vreo trei luni cu o portocală în bot, cu crenvurşti în urechi. Aici, în cele patru colţuri, patru purcei mici de tot, nenumărate torturi, fiecare cu altă glazură, de altă culoare. Prăjituri nenumărate. Ăştia sunt cozonaci… Aici, mama… Stătea „drepţi”, cum o învăţase Drăgan. Nu clipea, nu vorbea. Uite-o! Brunetă, grăsună, cu floare roz de leandru în păr, cu mărgele la gât. Stă aici, aşa cum i-a poruncit tata. Parcă-l aud: „Tu nu te mişti!”
Niciodată n-aş fi desluşit între petele acelea de culori violente toate câte le înşira Marta. Dar îmi plăcea cum povestea:
— Lena a trimis cu oamenii lui Drăgan – că toată mahalaua îi ştia de frică – bileţele pe la prietenii lui pictori, actori. Au venit treizeci de oameni. Drăgan nu s-a aşezat la masă. „Eu n-am cinstea”, se scuza. Mama a dansat toată noaptea, săraca. Cheful a ţinut până a doua zi. Drăgan a spart vreo cincizeci de pahare. Mereu veneau alţii şi alţii, care aflau că Drăgan a făcut chef în cinstea „lu domnu pictor.”
— Ştii că eşti greu de prins? N-aş fi crezut. Cu aerul tău de mâţă blândă, cred că ştii foarte bine ce vrei…
Şi mototolind foile pe care încerca să mă deseneze, Marta îmi arătă o pânză, care pretindea că-l reprezintă pe Drăgan spărgând pahare. Lip-Lip asculta cu ochi somnoroşi. Se uita şi ea, mă uitam şi eu, fără să înţelegem că liniile acelea, imaginând tot felul de cuburi, triunghiuri, pătrate, lame care se întretaie, îl arătau pe Drăgan spărgând pahare.
— Cum a ajuns aici portretul bătrânei?
— Auzise despre bătaia din expoziţie şi despre chef şi a vrut să-l cunoască pe Lena. Drăgan i l-a adus. Când l-a văzut, bătrâna l-a măsurat din cap până-n picioare şi l-a întrebat: „Tu eşti pictorul? Ştii să pictezi aşa de bine cum scrie la gazetă, sau ţi-ai făcut singur reclamă?” El se întreba cum ar putea să fixeze pe pânză o astfel de sfârlează. O clipă nu stătea locului. Fără să mai pui la socoteală cât era de pocită. Nu te superi, Mirona?
— Cred că nu-i semăn…
— De loc!
— Şi i-a pozat bătrâna?
— I-a dat o fotografie de când avea douăzeci de ani. „Să vezi ce frumoasă am fost, i-a spus. Uite, aşa să mă faci.” Dar când să ajungă la preţ, a sărit ca arsă. Lena îi ceruse cinci sute de franci.
Căutam să mi-o imaginez pe Catrina Caţian în faţa acestei propuneri.
— Ştii tu ce-i asta, bre, cinci sute de franci aur?!” l-a întrebat bătrâna. „Ştiu cum va fi portretul, „ a răspuns Lena, fericit că bătrâna nu se învoieşte. Dar se înşela. „Hai, du-te şi începe degrabă, s-a răstit la el. Îi ştiu eu pe artişti. Puturoşi!” Şi cât ai clipi, a dispărut şi s-a întors. „Uite două sute de franci. Să-i păstrezi. E aur, nu glumă! Să ai şi tu un ban pus deoparte.” Drăgan îl aştepta afară. Pictorul a ieşit cu fotografia în mână, posomorât, plouat. „Facem, domnu pictor, cum zice baba. Cinci sute de franci e bani!” îl consolă Drăgan. Două săptămâni mai târziu, Lena s-a dus cu tabloul. Bătrâna şi-a dat seama că pictorul citise în ea ca într-o carte. Urâţenia ei venea dinăuntru. Şi fiindcă nu ştia ce să spună, a început să ţipe: „Unde e trandafirul? Uite, aici în piept am un trandafir. N-ai văzut?” Într-adevăr, bătrâna purta o floare de mătase boţită, un fel de violet decolorat. „Vezi, mai schimbă, uite, aici la nas şi… la gură. Să vedem, ai să te pricepi? Ai să ştii unde să-mi pui trandafirul?” Lena a vrut să-i arate pe pânză unde-l va pune, dar bătrâna i-a dat peste mână. „Mai sus! Uite aici!” A scos un creion chimic, ascuns în păr, după ureche, şi a însemnat locul, pe umăr. Pictorul ar fi dat bir cu fugiţii, dar se gândea la vorbele lui Drăgan: „Cinci sute de franci aur e bani, domnu pictor! Mai răbdaţi niţel, şi luaţi şi restul.”
Marta povestea pe un ton scăzut, egal; parcă spunea poveşti unui copil, ca distrându-l să-l ţie pe loc liniştit, să-l adoarmă şi încerca mereu altă schiţă.
— Peste câteva zile, când Lena se ducea să-i ducă tabloul, din care nu mai lipsea trandafirul, bătrâna zăcea în pat, cu oasele rupte. „Lăsaţi, că aranjez eu chestiunea”, l-a liniştit Drăgan, dar faţa îi era posomorâtă, şi căciula mai înfundată pe ochi ca de obicei. În aceeaşi zi, Lena s-a pomenit cu Drăgan şi cu un ceasornicar, omul de încredere al bătrânei. „L-am adus – îl anunţă Drăgan, de parcă l-ar fi adus de guler, cu forţa. Domnu pictor are de luat trei sute de franci. Eu mi-am pus obrazu, cum că rămâne cu chestia? Banii! Domnu pictor pleacă în străinătate şi are nevoie de bani.” „Dar ce sunt eu de vină?” se văicărea ceasornicarul. „Dumneata, de douăzeci de ani, trăieşti de pe urma babei, îl ameninţă Drăgan. Ai pus bani la chimir! Şi ţine la dumneata mai mult decât la nepoate. Dumneata meriţi să ai poza asta. Dai trei sute şi ai o amintire. Am auzit că bătrâna a căzut după scaun şi şi-a rupt oasele. S-o spânzuri de perete şi să te rogi pentru ea. Te-a făcut om…”
Ceasornicarul căsca ochii mari, fiindcă nu ştia dacă trebuie să spânzure tabloul, sau pe bătrâna Caţian. „Dă-i lu domnu pictor trei sute şi ia-ţi baba…” Drăgan era mulţumit de el însuşi, împăcat, ca Solomon când împărţea dreptatea. Ceasornicarul amuţise. Lui Drăgan îi mergea faima că un singur pumn de-al lui ajunge ca să te trimită pe lumea cealaltă. Omul i-a adus trei sute de franci peste un ceas, şi şi-a luat portretul. „O să viu să văd unde l-ai atârnat!” a strigat Drăgan după el. Lena a vrut să împartă banii cu Drăgan, dar el n-a primit. Era mulţumit că a putut, în sfârşit, să-şi arate recunoştinţa.
Marta se mira grozav că bătrâna trăieşte.
— Trebuie să aibă aproape o sută de ani.
Mai târziu, stinse lumina din mijlocul atelierului; globul cel mare. Încăperea rămase luminată de o lampă în forma unui cal, cu un călăreţ în goană. Era în metal sau în carton vopsit fumuriu, cu marginile roşii, portocalii, cu becul în spate. Lumina cădea pe o pânză cât un perete, întinsă pentru un panou. Pe acest fond se profilau umbrele mânecilor largi şi ale pletelor Martei.
— Mă duc la bucătărie să văd ce face Lip-Lip. Rămâi să iei un ceai, Mirona. Aştept un gazetar… A scris reportaje interesante despre războiul din Abisinia.
Nu îndrăzneam s-o întreb când s-a măritat cu Lena şi de ce s-au despărţit…
— Spune, Marta, cum a ajuns aici portretul bătrânei?
— L-am găsit la un anticar, într-una din prăvăliile de pe Sfânta Vineri, într-un gang, între gramofoane vechi şi discuri sparte. Căutam nişte sfeşnice şi am găsit comoda asta, dulapul ăsta fără sertare şi fără uşi, dar care e cam ceea ce-mi trebuie mie. Portretul l-am recunoscut după trandafirul mai sus de umăr, de care-mi vorbise Lena. Am găsit semnul făcut cu creion chimic de bătrâna Caţian, ca nu cumva Lena să-i pună trandafirul mai sus sau mai jos. Dar pictorul avea umor: trandafirul a rămas în aer, cu riscul să-i dea în cap, cu riscul să nu-i plătească.
— Noi avem în hol un portret aproape identic, dar de alte proporţii şi nesemnat.
— Da, când Lena a aflat că bătrâna mai trăieşte, i-a făcut portretul, în mărime naturală, aşa cum a crezut el de cuviinţă, şi i l-a trimis. Am auzit că, de furioasă ce era, a bătut slugile la rând.
— E adevărat! Totuşi, a atârnat tabloul în hol. Prea costase mult; cinci sute de galbeni nu era glumă!
Îmi aminteam cu amănunte discuţiile care avuseseră loc în casa noastră în jurul acestui portret şi ce furtună au stârnit cuvintele mele când, privindu-l, am suspinat fericită: „Ce bine îmi pare că semăn cu bunica mea Fana!” Câţi ani au trecut şi câte au trebuit să se întâmple ca strănepoata bătrânei Caţian să ia cafeaua cu fata lui Drăgan!
Lip-Lip apăru şi îşi luă coşul cu floricele, gata să plece.
— Lasă-le aici, o sfătui Marta. Tot nu le mai vinzi acum, seara. Vino mâine dimineaţă să-mi pozezi. Îţi cumpăr tot coşul cu floricele. Uite, Mirona, dacă vii mâine, Lip-Lip o să-ţi ghicească în ghioc. Nu vrei să-ţi cunoşti viitorul?
Atunci am auzit soneria. Lip-Lip s-a repezit să deschidă. Marta a urmat-o. Eu mă grăbeam să plec, când, pe uşă intră un bărbat înalt, cu tâmple cărunte, cu faţa suptă sub pomeţii uşor proeminenţi, palizi. Purta haine cenuşii, lavalieră.
Marta făcu prezentările. Mă întrebam unde mai văzusem ochii aceştia albaştri, reci, când am auzit vocea Martei, şoptită, egală. (Fermecătoare voce!)
— O viitoare romancieră…
Am simţit că obrajii îmi iau foc.
— La valeur n'attend pas le nombre des années3 a spus musafirul sărutându-mi mâna. Rimbaud, la douăzeci de ani, era celebru…
Nu ştiu ce am bolborosit, cum am fugit.
Pe scară, pe stradă, mirosea a lavandă…
Trecuse o lună de la moartea bunicului. Scotoceam cu înfrigurare prin cufere ca să găsesc rochiile Fanei, scrisoarea, când a sunat telefonul, Marta mă invita la o conferinţă.
— Pe bulevardul Dacia… Chiar azi la cinci la Institutul Francez…
Aş fi vrut să întreb cine e conferenţiarul şi despre ce va vorbi, dar, auzind paşii mătuşilor mele, am repetat „da, da” şi am închis.
Deşi spuneau că le e „lehamite” să se tot ţină după mine, tanti Marie şi Neneea aveau oroare să mă vadă ieşind singură.
— Când ai să fi departe, te priveşte. O să spunem: fata noastră e la Paris, şi cu asta basta! Dar aici? Vrei să ne faci neamul de râs?
În asemenea împrejurări, plutea în atmosferă isprava Fanei şi ruşinea abătută asupra familiei în urmă cu ani.
Ca de obicei, am aşteptat un moment potrivit să mă strecor pe culoare şi apoi pe poarta cea mare de fier.
Habar n-aveam cine e conferenţiarul, nici despre ce va vorbi. Dar mă ispitea s-o întâlnesc pe Marta şi, pe ocolite, să aflu ceva despre El. Mătuşilor mele le-ar fi plăcut un nume ca Raoul, Sever, Gaston. Mie mi se părea că nume mai frumos ca Ştefan nu există…
La numărul indicat, pe bulevardul Dacia, o casă cufundată în beznă. Probabil că Marta, distrată, îmi dăduse o adresă greşită. Pe vremuri, mătuşile mele mă duceau la Maison des Français, unde se ţineau conferinţe.
— Nu, mi s-a răspuns când am ajuns acolo, conferinţa e la Institutul Francez, pe bulevardul Dacia.
M-am înapoiat hotărâtă să dezleg enigma. Şi într-adevăr, alături de casa unde mă oprisem întâia dată era acum o clădire luminată a giorno. Dar se făcuse târziu. Conferinţa începuse.
— Curaj, făcu portarul văzând că şovăi, intraţi!
Conferenţiarul era El. Am încremenit lângă uşă. Ştefan s-a oprit la jumătatea unei fraze. S-a înclinat. Mi-a zâmbit, invitându-mă parcă să iau loc undeva. Întreaga sală aştepta. Zăpăcită sau poate ca să mă încredinţez că nu mă înşel, că în adevăr este El, am înaintat spre rândurile din faţă, unde, în margine, era o strapontină liberă.
Îmi zvâcnea inima. Mi se părea că fiecare observă că vorbeşte pentru mine, că vrea cu orice preţ să mă facă să înţeleg importanţa lui Victor Hugo… „Cine-l mai citeşte azi?” murmura cineva în spatele meu. Aşa aş fi spus şi eu cu câteva minute înainte. Acum îi eram recunoscătoare. Înţelegeam în sfârşit de ce e atât de mare, cel mai mare… Dar conferenţiarul voia parcă să-l şi iubesc pe autorul lui Hernani. Hotărât, vorbea pentru mine. Mă vedeam la şcoală, la ora de franceză: J'ai mis un bonnet rouqe: au vieux dictionnaire4…
Pe Marta am găsit-o în hol, la ieşire, unde unii şi alţii schimbau impresii despre conferinţă, despre conferenţiar.
— Interesant bărbat!
— Dar e însurat…
— Ce importanţă are?
— Are, replică Marta, zâmbind misterios.
Cum de n-am desluşit sunetul de oracol al răspunsului ei, înţelesul acelui zâmbet?!
Cu un cap mai înalt decât lumea dimprejur, conferenţiarul părea că ne caută, că ne aşteaptă…
— Sunt dezolat că am vorbit aşa de prost, se scuză.
— Dimpotrivă, am şoptit.
— Nu, nu. Am vorbit prost. Eram nu numai obosit – am venit de la gară, direct – dar şi emoţionat. Cred că aţi băgat de seamă că am vorbit numai pentru dumneavoastră…
Descumpănită de faptul că Marta nu era lângă mine, n-am ştiut ce să răspund, când un bărbat impunător, greoi, cu părul ca zăpada, se apropie. Ştefan mi-l prezentă şi rostind numele meu adăugă cu accent uşor ironic:
— O viitoare romancieră…
— Mirona? repetă maestrul mirat. E ingenios, dar prea căutat, neverosimil… Să vii să-mi citeşti ceva. Lasă, că-ţi găsesc eu alt pseudonim. Şi, potrivindu-şi ochelarii, ca un profesor care nu se decide să-ţi puie o notă de trecere: Vino duminică la cenaclu.
Cenaclu! Ce simplu şi firesc spuse cuvântul, care pentru mine însemna „Sesam, deschide-te!”
Nu mi-aş fi putut închipui că nu-l voi găsi pe Ştefan la cenaclu, că nu va veni. Luându-şi rămas bun, se uitase atât de adânc în ochii mei şi-mi şoptise atât de cald:
— Atunci, duminică… la cenaclu!
Ce greu am scăpat de acasă în duminica aceea, şi cât de tulburată am intrat în casa maestrului! În ajun îi lăsasem în plic o schiţă de câteva pagini. Iar acum mă înnebunea gândul că va trebui să citesc. Nu ştiam că lectura se anunţa ca un spectacol de teatru, cu mult înainte, nici că începe la oră fixă, dar eram sigură că-l voi vedea pe Ştefan.
Maestrul s-a uitat la mine pe sub sprâncenele groase, cu o clătinare a capului, ca o dojană: „De ce-ai întârziat?” Apoi, zâmbind, îmi arătă un scaun, chiar lângă biroul lui. Nu ştiam că asta însemna că îmi citise schiţa, şi nota era bună.
Mai emoţionată ca în faţa comisiei de bacalaureat, privirile mele îl căutau pe Ştefan. Eram sigură că e foarte aproape şi-mi urmăreşte fiecare mişcare, că-mi citeşte gândurile şi-mi aude până şi bătăile inimii. Când în cele din urmă m-am încredinţat că n-a venit, am simţit o uşurare. Apoi, nu ştiu cum, m-a invadat suferinţa. Era de neîndurat. Ca să mă apăr, căutam să-mi amintesc invectivele mătuşilor mele, veşnic pornite împotriva bărbaţilor: „Nişte egoişti, nişte şarlatani, nişte mincinoşi! Hoţi de cai! Când nu-ţi iau averea, îţi strică sufletul, ţi-l calcă în picioare!”
În liniştea încăperii a zbârnâit o sonerie. Speriată, am întors capul spre uşă. Dar maestrul făcea semn unui tânăr, care a înţeles că trebuie să răspundă la telefon. Doamna care citea îşi întrerupse lectura. Lumea avea privirile îndreptate spre locul unde suna telefonul. Tânărul se grăbi într-acolo, şi când se întoarse, în tăcerea încordată rosti aceste cuvinte:
— Doctorul Ştefan… Vă roagă să-l iertaţi, a trebuit să plece cu trenul de şase în provincie, nu poate veni şi se scuză…
Maestrul părea uluit.
— Ciudat, foarte ciudat… Umerii se ridicară, braţele se desfăcură în semn de uimire. Ei, asta-i bună! Dar nici nu-l aşteptam. Nu l-am poftit. La mine vine cine vrea. Prima dată, mai înţeleg, spuse privindu-mă cu simpatie. Altminteri, nimeni nu-i poftit şi n-are de ce să se scuze. Nu pricep nimic… Ce om ciudat!
Umerii i se ridicară din nou, şi maestrul îşi potrivi iar ochelarii, nedumerit.
Am înţeles într-o frântură de clipă că telefonul era pentru mine. Că între riscul de a trece drept nebun faţă de gazda care nu-l poftise şi acela de a mă dezamăgi, îl alesese pe cel dintâi. În inima mea se răsucea ca un sfredel o durere amară şi dulce. Mintea mi se aburea, ca ameţită de o băutură tare. Eram vrăjită, îndrăgostită…
Zile întregi am umblat pe străzi, ca duşii de pe lume, năucă, beată, absurd fericită în nădejdea de a-l întâlni. Ştiam că trăieşte în alt oraş sau undeva la ţară, dar credeam în minuni.
Acasă se discuta pe toate feţele plecarea mea. Tata căuta să reziste, aducând argumente, cu ziarul în mână:
— În Spania, război civil…
— Ce-are fata noastră cu războiul din Spania?
— Când aud „fascist”, „antifascist”, se încrâncenă carnea pe mine, se strâmba tanti Marie.
— Mi se strepezesc dinţii! o aproba Neneea.
Mama compunea o scrisoare pentru madame Janine, fostă guvernantă, apoi profesoară de franceză în familie. Mai rămânea să trimită o telegramă cu ziua şi ora exacta când trebuia să sosesc la Paris.
Îmi dau seama, recitind în diferite versiuni capitolul Veneţia, că am şovăit mult între persoana întâi sau a treia: Mirona sau eu.
Pe apa aceea largă, verzuie, palatele plutesc într-o boare de argint. Ştefan şi Mirona se urcă în gondolă, cu multe valize, ca într-o birjă. Trăsăturile lui Ştefan sunt nelămurite. Umărul lui Ştefan, singura realitate pe lume. Mirona ar fi gata să-l urmeze până la capătul pământului. Mintea ei, obişnuită să dilate sau să reducă totul la proporţii de basm, e în sfârşit liniştită. Nu mai ştie ce e frica. Se simte tămăduită, scăpată de ea ca de o boală chinuitoare şi lungă. Alunecă pe străzi lichide, se întoarce pe cotituri de apă, înecate în ceaţă, şi nu-şi pune întrebări. Gondola se opreşte în faţa unei cetăţui plutitoare, care s-a ivit ca prin farmec. Ştefan o ajută să coboare din gondolă şi să urce pe prispa îngustă care s-a desprins neaşteptat din fumul amurgului. Trage de o frânghie şi se deschide o poartă. Doi oameni în livrea iau tăcuţi valizele. Totul se petrece în tăcere, totul e nebulos şi straniu, ca pe vremea când la Veneţia se purtau măşti.
După atâtea ceasuri de drum, în care privirile străinilor au stânjenit-o şi gândul despărţirii a chinuit-o, iată-i singuri într-o cameră, scăldată, ca într-o pulbere de aur, în lumina galbenă a candelabrului, în strălucirea oglinzilor cu rame fastuoase de bronz.
Veneţia era dincolo de ferestrele acoperite cu falduri grele de mătase purpurie peste perdelele de dantelă, îngălbenite din timp. Din viaţa palatelor înşirate pe Canale Grande, din serenada cântată pe undeva, pe unul din acele misterioase canale, din limpezimea oglinzilor în cure se găteau iubitele dogilor, pătrundea un ecou, o armonie, care îi amintea Mironei ceva ce mai trăise parcă într-o altă viaţă. Da, era ceva în preaplinul clipei, dar şi în fragilitatea ei, în impresia aceea de catifelat şi cald, ceva ce mai simţise cu siguranţă, fără să-şi poată aminti unde şi când…
De undeva, din depărtări neştiute, venea ecoul unui cor de catedrală. Mirona ar fi vrut să atingă lucrurile dimprejur, să prindă legătura cu ele. Să se încredinţeze că fericirea există, ca o prezenţă vie, că o poţi prinde în palmă.
În clipa aceea, Ştefan deschise o valiză şi scoase o cutie de bomboane. O fotografie mică, în ramă ovală, era gata să cadă.
— Madeleine… zâmbi Ştefan; e convinsă că-mi poartă noroc.
— Madeleine?.
— Mirona, ce s-a întâmplat? Nu ştiai că sunt însurat? Dar draga mea, ce importanţă are?! Madeleine nu e o rivală… Şi punând pe măsuţă, lângă radio, fotografia în ramă ovală: Mirona, dragule, ochii tăi îmi amintesc povestea acelei căprioare pe care vânătorul, după ce a împuşcat-o, n-a mai putut s-o uite şi s-a lăsat de vânat. Desigur că nu era numai tristă privirea căprioarei, ci aşa cum este a ta. Micuţa mea Mirona, cu toate nedumeririle din lume… Dar eu nu ţi-am făcut nici un rău, nu-i aşa? Spune! De ce eşti supărată? Dac-ai şti…
— Aş vrea să ştiu tot…
— Îmi place când te uiţi în ochii mei, fiindcă întinzi gâtul atât de mult, încât buza de jos n-o mai atinge pe cealaltă, şi dinţii, cei doi din mijloc, ies la iveală pe neaşteptate, poznaşi…
Înconjurându-mi spatele cu braţul drept, mă strânse lângă el, toată.
— Ei hai, spune, de unde să încep?
— De la început.
— E drumul prea lung.
— Atunci, la întâmplare, de unde vrei… Dar să ieşim pe terasă, te rog.
Simţeam că mă sufoc.
— Uite, Mirona, turlele bisericii San Marco…
Pe Canale Grande lunecau gondole ca într-o carte poştală banală. Luna nu lipsea din decor. Ştefan a luat braţul de pe umărul meu. Cu mâinile proptite pe balustrada terasei, părea că se pregăteşte să vorbească la bară. Umerii ridicaţi îl făceau şi mai înalt. Stătea faţă în faţă cu noaptea, mare, liniştit şi sigur de el, ca şi ea. Hainele aveau nuanţa argintie a părului şi a dârelor lăptoase pe cer. Eu devenisem parcă mai mică, mai sfioasă, acolo, lângă el.
— Bine, uite… Eram student la Paris. Madeleine mă tot cicălea să luăm un apartament, cât de mic. Se plictisise de odăi mobilate, şi i-am făcut pe plac. Am găsit o casă, am plătit chiria, dar bani pentru mobilă nu ne-au rămas. Parcă văd odaia goală în care am pus într-un colţ câteva geamantane şi într-altul umbrela de ploaie deschisă. Şedeam pe valiză şi ne uitam la umbrelă. Totuşi, nu ne-am putut hotărî să dormim pe parchet şi ne-am dus la hotel. A doua zi am descoperit peste drum de casa noastră un negustor, care furniza unui teatru din cartier decoruri. Omul, înduioşat de tinereţea noastră, s-a învoit să ne împrumute mobilele de care n-avea nevoie decât atunci când se schimba piesa. Şi aşa se întâmpla să plec dimineaţa de acasă lăsând mansarda sărăcăcioasă din Raţa sălbatică, şi seara când mă înapoiam să mă pomenesc în dormitorul Mariei Antoaneta, numai gobelin, oglinzi şi bronzuri. Într-o noapte dormeam în Azilul de noapte a lui Gorki, într-alta, în patul somptuos al lui Lady Macbeth, visam mâini însângerate; şi-mi era frică să nu mă trezesc într-o zi pe masa de operaţie a doctorului Knock…
Ştefan se plimba acum pe terasă, întinerit, vesel. Obrazul îi râdea, ochii îi luceau, şi, oprindu-se în faţa mea, ca între bărbaţi:
— Bine de tot am dormit în actul doi din Veninul lui Bernstein… Ştii, mobila principală e patul. Înţelegi că binefăcătorul nostru de câte ori avea nevoie de un decor îl ridica fără sfială chiar în lipsa noastră, luând cheia de la portar, şi aducea altul care nu-i trebuia.
Cu gesturi largi, nespus de amuzat, declamatoriu:
— În felul ăsta, săream clasele sociale, aşa, de la o zi la alta, în sus şi-n jos, de nu mai ştiam, când mergeam pe stradă, din ce lume fac parte, în ce epocă trăiesc…
Mi-era inima strânsă. Zeci de întrebări se îngrămădeau grăbite să capete răspuns. El nu vedea nimic. Parcă nici nu eram acolo, atât de senin zâmbea trecutului, şi, fără să stărui, îşi urmă povestirea, plimbându-se cu paşi mari.
— Odată am fost poftit de prietenii mei Antoine şi Antoinette la Château Thierry. Fetiţa lor Françoise avea patru ani şi era irezistibilă. În urechi îmi răsuna vocea ei. Felul în care repeta „V'lŕ l'autobuss”. Când m-am întors, am găsit în mijlocul odăii goale, în plină noapte, un coşciug. La căpătâi ardeau lumânări. Alături sforăia, cu capul ascuns în piept, o femeie bătrână.
Ştefan se opreşte în faţa mea şi, cu vocea scăzută, misterioasă, vrând să-mi capteze toată atenţia:
— Închipuie-ţi, în toiul nopţii, o cameră goală, în care ard lumânări, lângă un sicriu… Am crezut că am greşit casa, şi mai ales am vrut să cred. Am ieşit, m-am uitat la numărul din poartă şi am intrat din nou; am recunoscut vestibulul, umbrela şi pălăria mea pe cuier. M-am uitat înăuntru. Erau iniţialele mele. Înnebunit, am intrat în odaie. Acelaşi tablou halucinant. Un sicriu în mijlocul odăii şi lumânări la căpătâi…
Ştefan e încredinţat că mă emoţionează întâmplarea.
Dar eu aud: „Înduioşat de tinereţea noastră…” şi ajung la aceeaşi oribilă concluzie: Madeleine există şi e soţia lui. Ştefan îşi aprinde liniştit o ţigară şi se aşază în fotoliul de paie.
— Dezlegarea enigmei: În lipsa mea, portarul i-a spus nevestei mele că proprietăreasa doreşte să-i vorbească personal. Şi când proprietăreasa voia să vorbească personal cu chiriaşii nu era semn bun. Chiria era de trei luni neplătită. O, nu ţi-am spus că părinţii Madeleinei nu ne-au dat la început nici un ban. În sfârşit, asta e altă poveste… Madeleine se aştepta ca proprietăreasa să tune şi să fulgere. Când colo, a poftit-o să şadă şi i-a vorbit cât se poate de amabil. „Ştiu, e greu cu chiria, i-a spus, dar nu-i nimic, totul se aranjează când există bunăvoinţă. Şi tocmai despre bunăvoinţă e vorba. Uite ce v-aş ruga: să faceţi o pomană. S-a prăpădit la spital chiriaşa mea de la etajul trei. Şi trebuie s-o aducem acasă. Să-i facem slujba. Şi e greu s-o urcăm până la etajul trei. Ne-am gândit s-o ducem la dumneavoastră, la parter. Femeia a lăsat cu limbă de moarte să i se facă slujba acasă.”
Ştefan căuta să redea cât mai firesc monologul proprietăresei.
— Lucrurile s-au petrecut întocmai, numai că eu m-am înapoiat cu o zi mai devreme. Madeleine dormea la o prietenă, iar în casa noastră, în puterea nopţii, am găsit o femeie moartă în sicriu, lumânări aprinse şi o babă sforăind.
Ştefan era iar lângă mine şi, amuzat, îmi mângâia părul şi mă întreba ca pe un copil:
— Ei, ţi-a plăcut povestea? Am vrut s-o public într-un volum de amintiri. Am vrut şi eu să scriu. Pe urmă m-a prins gazetăria, reportajul… Nu-mi place de loc ce se petrece în Spania. Eu sunt un democrat convins.
Un om de stânga, înţelegi. Vreau să mă duc la faţa locului, să văd cum stau lucrurile. Eram foarte grăbit să ajung acolo. Şi totuşi… mi-am întrerupt călătoria. Înţelegi, Mirona?
Tot ce înţelegeam era drumul lung şi întortocheat pe care l-a parcurs fără mine. Şi acel lanţ de amintiri din care fiecare verigă era o părticică din viaţa lui. Să cunosc toate verigile îmi apărea la fel de imposibil cum ar fi să desfaci un râu în apele pâraielor întâlnite în drum. Mă simţeam plutind, cu inima strânsă, între adevăr şi basm, iar Ştefan abia acum devenea pentru mine un străin.
Când am ridicat ochii spre el, nu mai era lângă mine. În faţa mea se profila pe cerul luminos biserica San Marco şi parcă nu eu plecasem luată de gânduri, ci ea dispăruse, şi se întorcea să-mi spună că n-am visat.
— Uite, Mirona, am cerut să ni se aducă masa, şi luându-mă de mână Ştefan mă trase înăuntru. Am pregătit un whisky… Sau poate vrei o vişinată? auzi, jazz la Savoy la Londra, îţi place? Sau poate vrei mai întâi să te schimbi? Cum de nu m-am gândit?! Valizele tale sunt în odaia de alături. Iartă-mă că nu te-am condus să-ţi arăt baia. Nu m-am îndurat să mă despart de tine, iubita mea.
Mi se părea ciudat acel „tu” şi parcă fiecare cuvânt suna fals. Şi cât de strident era jazzul şi cât de prezentă Madeleine!
— Mulţumesc, am să nimeresc singură. Sunt obosită… Aş vrea să rămân în camera mea.
— Mirona, ce e cu tine? Ce înseamnă „camera mea?” Şi privindu-mă rece, sever: Spune, de ce ai venit cu mine? Acum eşti a mea, înţelegi? A mea!
Şi, pătimaş, m-a luat în braţe.
— Nu! Nu! am strigat îngrozită.
Mi se părea că mă ridică mereu mai sus, că râde în hohote. Nu ştiam cum să mă eliberez din strânsoarea mâinilor lui. Nu ştiu cum m-am smucit, cum am ajuns la uşă, cu mâna pe clanţă.
În mijlocul încăperii, Ştefan părea împietrit. Cineva suflase ca într-o candelă în lumina ochilor lui. Şi o voce străină sparse tăcerea:
— Camera dumneavoastră este alături…
Acolo, în acea cameră de alături, unde, prizonieră, cu simţământul că plutesc, fără nici o legătură cu lumea, pe un canal al Veneţiei, nu mai vedeam decât grilajul casei bătrânei Caţian, strada lungă a copilăriei, poarta înaltă… O fetiţă cu cozi pe umeri vrea să iasă în stradă, să ajungă la maidanul de peste drum…
— La culcare, Mirona, ai stat afară destul! glasul ascuţit al lui tanti Marie.
— Vara am voie să stau mai târziu.
— Mai e până la vară, două luni cel puţin.
— A fost o zi de vară azi, se auzea vocea bunicului, îndepărtată, blajină.
Mama şi surorile ei parcă se certau. Tanti Marie susţinea că a plouat cu găleata. Mama se mira:
— Cum de poţi să spui că a plouat? La şapte fix mă uitam la ceasul de deasupra hotelului Bulevard. Cerul era senin.
Ca să le fac în ciudă mătuşilor mele, îi ţineam mamei isonul:
— N-a plouat nici un pic… n-a plouat…
— Ce te amesteci când vorbesc oamenii mari? mă repezi Neneea.
— O fi fost o rupere de nori, interveni tata împăciuitor.
Tuşa Lavinia strângea masa. Era numai de câteva zile în casă la noi şi nu pricepeam cum ne înrudim. Dar grozav mi-ar fi plăcut să mă cheme Lavinia! De ce erau atât de mici în seara aceea, sub bolta înstelată, tanti Marie, Neneea şi mama? Poate fiindcă mă îndepărtasem prea mult. De aici, de lângă poartă, faţa de masă părea cât o batistă. De ce se aşezase tata în aşa fel ca să nu-l pot vedea? Unde era bătrâna Caţian? De ce era cerul mai înstelat ca de obicei şi strada mai lungă? Ce-nseamnă o rupere de nori? Dacă aş sta până dimineaţa cu ochii pironiţi pe cer, aş vedea cum se rupe un nor?
— Hai, Mirona, că doar n-o să te faci astronom! De câte ori să ţi se spună: la culcare…
Când glasul ascuţit al lui tanti Marie se îngroşa, nu mai era nici o scăpare. Dar nu-mi era somn de loc, şi seara aceea ascundea puzderie de taine. M-am hotărât să intru în casă şi să ies afară numaidecât după plecarea celor mari. Ca să nu-mi ghicească cineva gândul, am întrebat nevinovat:
— Ce-i aia astronom?
Şi am început să alerg pe pietriş, zgomotos. Cozile cu funde mari mă loveau prietenos pe umeri…
În casă, prin fereastra deschisă, pe întuneric, împungea iar vocea lui tanti Marie. Ca de obicei când plecau la plimbare, era vorba de legătura de chei, de cheia din dos, de cea de la poarta din faţă… O scurtă ceartă între părinţi şi intervenţia obişnuită a mătuşilor: „Mai încet, ne aud vecinii! O să spună că suntem neam prost…” Aş fi vrut să întreb ce înseamnă „neam prost”. Şi de ce e Marta „neam prost”. De ce e Trude „neam prost…”
În liniştea la început desăvârşită, am început să desluşesc zgomotele tulburătoare ale străzii: paşi grăbiţi, paşi greoi, paşi mai sprinteni, mărunţi. Un câine lătra departe, o trăsură cu cai se apropia. Toate aveau pe asfalt acelaşi răsunet de vară, acelaşi ecou călduţ…
Fără să-mi mai pun întrebări, am ieşit iar în curte. Cozile mă loveau pe umeri ca mai înainte, dar curtea mi se părea altfel. Parcă o regăseam, după multă vreme, străină. Liliacul de lângă chioşc părea mai departe, într-o umbră mai deasă. Salcâmul, la fel. Mă izbea un miros de iarbă tânără, de pământ reavăn, de muşeţel. Mirosea gardul de lemn-câinesc de alături şi poate chiar păpădia de pe maidanul de peste drum.
Maidanul de peste drum părea un lac întunecat, înconjurat de sălcii. În dimineaţa aceea îngropasem acolo miez de pâine, în secret. Floarea, spălătoreasa, se jura că dacă pui miez de pâine albă în pământ şi dacă stropeşti în toate zilele, ies ciuperci mari, cărnoase. Dar câtă apă intră într-o stropitoare şi câtă într-o ploaie ca aceea de azi? Dacă au ieşit dintr-o dată? Doar există o vorbă: Au ieşit ca ciupercile după ploaie… De ce spunea mama că n-a plouat?
Strada nu era lată şi nu era întuneric ca în grădină. Frică? „Nu sunt fricoasă!” Totuşi, nu mă aşteptam să scârţâie poarta aşa de tare… Ce să caut pe stradă la ceasul când copiii dorm?
— Nu eşti cuminte, Mirona, semeni cu bunica ta, Fana, un monstru.
— Ce-nseamnă monstru?
— Cineva care nu e ca toată lumea. Înnădeşti aici toate haimanalele…
Era vorba de Trude, pe care o iubeam mai mult ca pe oricine pe lume. Dar tanti Marie nu trebuia să ştie. Poate că are dreptate, poate că nu sunt ca toată lumea, poate că semăn cu bunica mea Fana… Dar dacă nu vreau să ies pe poartă, nu ies… şi nu mai semăn cu ea. Aş fi vrut să semăn cu Trude. Aş fi vrut să am zece ani, şi mama să mă trimită după cumpărături. Dar eu aveam şase, şi eram „o răzvrătită, un balaur, un monstru: Fana leită”.
Trebuia s-o întreb pe Floarea ce înseamnă răzvrătită… De ce nu aveam voie să mă joc cu Marta, fata lui Drăgan? Floarea ştia tot. Dar până mai venea la spălat era o cale şi-o vale, şi eu trebuia să mă duc la culcare. De ce trebuia? Nu eşti cuminte Mirona. Ba sunt dacă vreau… Dacă vreau! Dar atunci de ce am ieşit pe poartă, cum am ajuns pe maidan?
Pe locul unde îngropasem pâinea, făcusem un semn cu o piatră. Dar pământul era acum altfel. Mai întins şi mai negru. Şi pietre erau peste tot, o mulţime, şi fiecare petic de pământ semăna cu alt petic. Căutam febril, cu spatele încovoiat, cu genunchii îndoiţi, cu braţele atârnate, cu fruntea aproape atingând pământul jilav. Dacă minţise Floarea? Nu, asta nu se putea. Floarea jurase. Dar în întuneric era greu să găseşti o biată ciupercă. Sau poate nu ajunge o singură ploaie ca să răsară? Voi veni în fiecare dimineaţă cu stropitoarea şi chiar seara, de câte ori vor pleca cei mari de-acasă…
Şi iată: tocmai când încercam să mă resemnez, neaşteptat, ca printr-o minune, vârfurile degetelor mele atinseră o ciupercă. Era mică şi catifelată şi mi se părea că palpită, că-i vie, ca un pui de vrabie. Sufletul mi se umplu deodată de o bunătate necunoscută până atunci, de o duioşie aproape prea mare ca s-o pot îndura. În jurul meu simţeam un freamăt. Pământul parcă răsufla, parcă voia să-mi vorbească. Mireasma acelei seri de vară se strânsese acolo, în jurul meu, toată. Era poate ora când coborau stelele ca să ocrotească plantele şi gâzele părăsite? Adierea aceea catifelată şi sigură ca ciuperca pe care o ţineam în palmă era poate răsuflarea cu care voiau să le acopere, să le ferească de răcoarea nopţii. Sau poate o stea coborâse pentru mine anume, ca să-mi arate ciuperca sau să mă ferească de răufăcători, fiindcă era întuneric? Sau poate – cine ştie – venise să-mi predea maidanul şi să mă prefacă în zână? Pe umeri, prin păr, pe rotunjimea obrajilor am simţit o tremurare de aer mângâietoare, am auzit şoapte: „Te numeşti Fana, prinţesă de Ringhi-Ring, şi vei stăpâni peste domeniul din Blamstod”. Niciodată mai târziu nu mi-am putut lămuri de unde scornisem aceste cuvinte, aceste nume absurde: Ringhi-Ring, Blamstod?! Din ce reminiscenţe de filme sau cărţi de aventuri comentate prin casă veneau? Prinţesă Ringhi-Ring!. De câte ori îmi aduc aminte şi oricât de necăjită aş fi, îmi vine să râd.
Dar în seara aceea cuvintele erau vătuite, fără răsunet, fără ecou şi totuşi grave, clare, de parcă ar fi fost scrise. Printre buruieni se iviră o mulţime de puncte strălucitoare. S-ar fi spus că cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe? Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele? Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea? M-am gândit că poate această destrămare dulce, această Încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul „iubire”, şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…
Dar acea deplinătate se risipi deodată, fiindcă în acelaşi timp, ca şi când cu o mână aş fi atins un cărbune aprins, iar cu cealaltă o bucată de gheaţă, am auzit, ca o detunătură, un hohot de râs şi m-am pomenit ridicată la o înălţime ameţitoare. Cineva râdea spart, altcineva spunea: „Hai, destul, lasă gluma!”
Cerul coborâse parcă, negru şi cu sclipiri nefireşti. Braţele care m-au ridicat s-au îndoit. Eram acum la nivelul unei priviri crucişe, al unei respiraţii grele de tutun şi de vin. Înnebunită de spaimă, simţind pe coapse degete multe şi reci, am văzut totuşi ochii celuilalt, luminoşi, limpezi. Nu mi-am dat seama dacă erau albaştri, sau verzi… Erau deschişi, limpezi. „Lasă făta”, stăruia, şi mâinile lui puternice voiau să mă ajute. Cu toată zăpăceala, cu toată groaza acelei secunde, am simţit aerul dimprejur parfumat. Mă zbăteam, mă smuceam, dădeam din picioare. Nu ştiu cum am scăpat, cum am traversat strada şi curtea. Urcam scările de piatră, treceam prin săli şi săliţe, uşile se deschideau ca prin farmec, sau poate treceam prin ele ca o nălucă. Nu respiram, ca să nu pierd timp. Alergam.
În odaia mea, am răsucit cheia de două ori şi am aprins lumina. Am rotit privirea împrejur şi am răsuflat. Scăpasem. Am dat fuga la oglindă. Nici o schimbare: fundele mari, albe, la capătul cozilor întunecate, săltau nepăsătoare la fiecare mişcare; fusta albastră, plisată avea bretele încrucişate cuminte pe spate peste flanela roşie. Am ridicat-o să văd dacă nu au rămas urmele degetelor aspre sau vânătăi. Nu, nici o urmă. Dar nici când te loveşti vânătăile nu apar numaidecât. Poate că mâine o să apară şi o să vadă toată lumea…
Năduşită de spaimă, am cotrobăit într-un sertar să caut batiste, să-mi pun comprese. Mâinile îmi tremurau, în faţa casei se auzeau voci cunoscute. Într-o clipă, am stins lumina, m-am dezbrăcat, m-am strecurat în aşternut.
Cineva râdea tare. Acelaşi râs îngrozitor… Şi totuşi, vocea tatălui meu… Doamne, cum e cu putinţă să râdă tata ca un străin, ca un bărbat? Tatăl meu era şi el bărbat, era în stare să râdă ca orice bărbat? Tata era un bărbat?
Tanti Marie bătea cu pumnii în uşă. Apoi năpustindu-se înăuntru:
— Ce s-a întâmplat? Au fost hoţii?
— Nu ştiu nimic… Am dormit…
Învălmăşeală de voci, exclamaţii. Tata m-a luat în braţe.
— Bine că nu te-ai speriat, Mironel!
Mama mă privea împietrită (fusese la Institutul de înfrumuseţare în ziua aceea şi nu voia să facă riduri). Neneea mă privea cu ochi de bufniţă. Tanti Marie, cu faţa lungită, cu sprâncenele veşnic mirate.
— Ce somn de buştean…
S-au făcut cercetări toată noaptea. Uşile fuseseră găsite vraişte. Totuşi, în casă nu lipsea nimic. Răvăşite erau batistele şi sufletul unui copil. Dar asta n-a băgat nimeni de seamă…
Un far puternic lumina întâmplări vechi, porniri cu totul stranii care zăceau cine ştie unde, departe, în straturile adânci ale conştiinţei. Iată o clasă cu guleraşe albe înghesuite în recreaţie lângă fereastră, se aud voci tinere înfiorate:
— Mie-mi place să fie înalt şi blond, cu gâtul lung, cu ochii negri, mie-mi place să fie cum e Rudolf Valentino, mie-mi place… mie-mi place… mie-mi place… Şi ţie? Ţie, Mirona?
Se face tăcere. Tăcerea creşte, şi eu, Mirona, fetiţă cu coadele întunecate, rotite în jurul capului, şoptesc aproape fără să vreau:
— Mie-mi place… mie-mi place să fie… parfumat…
Râd, chicotesc guleraşele albe şi toate perechile acelea de ochi, care mai întâi mă încolţeau, lăcrimează acum de mult ce se amuză. Unei fetiţe cu trăsături mongole şi ochi oblici, verzi, îi ard obrajii de ruşine şi ciudă. Nimeni nu ştie că e prinţesa Ringhi-Ring… şi că la vârsta când atâtea colege de şcoală erau îndrăgostite de ofiţeri, ea iubea un pisoi cu ochi limpezi, albaştri… Totuşi, odată, ieşind dintr-un cinematograf pe întuneric am lăsat-o pe tanti Marie buimăcită şi m-am dus după un bărbat necunoscut atrasă de o adiere proaspătă de lavandă. Dar după o plimbare lungă pe tot felul de străzi întunecoase, când am intrat în cofetărie şi l-am văzut la lumină, înainte de a ne aşeza la masă, am spus că vreau să telefonez acasă şi apoi pe nesimţite m-am strecurat pe uşă şi am dispărut.
Ce căutam mereu? De ce fugeam? De cine îmi era teamă? De ce erau atâtea mistere în casa noastră? De unde această impresie de confuz şi de muced? De ce aveam groază de oameni şi totuşi îi căutam? De ce m-am simţit atât de liniştită când mi-am lipit fruntea de braţul lui Ştefan, când el şi-a pus mâna grea pe umărul meu? Găsisem parcă, în mâinile lui, în hainele lui, care miroseau a lavandă, sub pleoapele acelea care se ridicau rar, ceva ce pierdusem de mult. Eram sigură că el era omul pe care îl căutam. De atâtea ori făurisem cu mintea, pe când nu puteam dormi, în patul meu de acasă, o Veneţie la fel ca aceea văzută în poze, în filme sau descrisă în cărţi. Şi într-o zi, când visul se împlinea, când gondolele alunecau în jurul acelor pereţi, în faţa acelor ferestre, eu nu mai vedeam altceva decât grilajul verde al casei bătrâneşti, maidanul, nu mai auzeam decât vocea când răguşită, când ascuţită a lui tanti Marie: „Nu uita că eşti o fată de familie bună… Tu nu trebuie să semeni cu bunica ta Fana. Nu trebuie să ne faci neamul de râs.”
Pe hârtia albă apare umbra stiloului, umbrele părului meu în şuviţe dezordonate. Toată vremea cât am scris, am simţit pe umeri coadele cu funde mari. Apoi am revăzut iar mâinile lui Ştefan, lipite de fereastra trenului, şi ochii lui neaşteptat de luminoşi, reci şi albaştri. Aerul împrejur mirosea a lavandă.
Continuarea la capitolul Veneţia am găsit-o într-un alt caiet.
Un soare difuz se joacă parcă în ceaţa luminoasă, subţire, ca o pojghiţă de gheaţă. Gondolierul vâsleşte în picioare şi arată un palazzo în dreapta, un palazzo în stânga şi pretinde că i-a plimbat deseori pe Eleonora Duse şi pe D'Annunzio… „Ce mult l-a iubit! Şi el, bineînţeles, dar bărbaţii sunt nestatornici.” Pe Lida Borelly, artista de cinema, o plimba şi acum. „Locuieşte în palazzo, acolo… Nu, acolo locuia un grec bogat, îndrăgostit de o italiancă. Alături, un miliardar american, care a răpit în ţara lui o fată… E un om însurat. Dar nevasta e departe, iubita aici…” Râdea cu înţeles. „Acolo e casa Desdemonei, pe care a sugrumat-o Maurul. O poveste adevărată…”
Ştefan parcă ar vrea să spună ceva. Mirona îi urmăreşte mişcările buzelor, simte arsura sărutării din tren. Cine şi-ar fi putut închipui că vor petrece noaptea fiecare în altă odaie, şi a doua zi se vor plimba în gondolă ca doi străini?! Plimbarea asta e poate ultima politeţe a unui om bine-crescut. Ştefan e lângă ea, acolo, cu tâmplele cenuşii, cu fruntea misterios obosită, cu pleoapele grele peste o privire care ar fi putut să-i lumineze viaţa întreagă. Unde mai văzuse ochii aceia albaştri? De ce a fugit din braţele lui? De ce? Buzele lui se pregăteau poate s-o întrebe: „Ce s-a întâmplat aseară, Mirona? De ce-ai fugit?”
Ea îi va povesti întâmplarea de pe maidan. Ar vrea să înceapă, dar Ştefan o opreşte:
— Nu-i nevoie să-mi explici… E mai bine că s-a întâmplat aşa. Am înţeles… Am înţeles că eşti o fată cuminte, Mirona! Nu-i aşa? Nu-i aşa că ai vrut să rămâi o fată cuminte? Când ai acceptat să cobori cu mine din tren, am fost fericit, măgulit. Totuşi, n-aveam conştiinţa împăcată. Ca să mă liniştesc, îmi spuneam: „Nu-i prima ei aventură”, şi eram gelos. Am fost gelos şi atunci, la conferinţă, când ai întrebat pe cineva cât e ceasul. M-am gândit: „Are o întâlnire”. Sunt un temperament gelos, ce vrei?. Dar panica în care ai intrat aseară când te-am luat în braţe, ura sălbatică din privirea ta când ai pus mâna pe clanţă m-au dezmeticit. Acum ştiu că e mai bine aşa. Într-o zi va trebui să te măriţi. Eşti o fată de familie bună.
Mirona recunoştea uluită vocabularul, prejudecăţile mătuşilor ei.
„Ce înseamnă familie bună?” ar vrea să întrebe, şi ar vrea să râdă, să se prăpădească de râs… „Familie bună!”
— Eu nu te-aş putea lua de nevastă, fiindcă Madeleine…
Ştefan spunea o sumedenie de lucruri pe care tot aşa de bine ar fi putut să le înşire bătrâna Caţian, tanti Marie şi Neneea. Mirona repeta în gând răvăşită: Madeleine…
Gondolierul era şi el vorbăreţ. Fiecare palazzo ascundea, după spusele lui, o mare pasiune, fiecare din treptele de marmură care coborau largi în apă, fiecare din grădinile din fund, ascunse cu gelozie, evocau o poveste de dragoste pentru care cineva şi-a dat viaţa.
Ţin minte că atunci când am pus tocul jos, lumina palidă a zilei intra pe fereastră. „Sunt la Paris”, îmi spuneam, fără bucurie şi fără vlagă. Odaia mea era acolo tot o sufragerie; o canapea Récamier, un bufet masiv şi o vitrină şubredă, pereţii acoperiţi de gobelinuri înrămate şi fotografii de familie. Am locuit numai câteva zile la madame Janine, pe rue La Boëtie. Madame Janine a fost fericită când a auzit că vreau să mă mut. Bărbatul ei, un pensionar ursuz, nu putea să-mi ierte că nu sosisem în gară în ziua şi la ora anunţată şi nici că ţin toată noaptea lumina aprinsă. El mi-a găsit camera din 13, rue Jules Simon. O cameră la mansardă, proaspăt spoită, spaţioasă şi cu spălătoria alături, „unde vă puteţi bălăci cât doriţi”. Am înţeles că-l supăra şi consumul prea mare de apă. Madame Janine mi-a împrumutat canapeaua Récamier şi două taburete. Eu mi-am cumpărat o masă de brad, un scaun cu rezemătoare, nişte rafturi pentru cărţi şi o lampă. Într-o seară, trecând prin faţa unui magazin cu lămpi, mi-au plăcut atât de mult umbrele unor lanţuri încât am vrut să le am la mine în odaie, dar fiindcă nu puteam cumpăra umbrele, am cumpărat lampa: o cutie mare, pătrată, de sticlă aburită, cu marginile de nichel cromat, prinsă în patru colţuri cu lanţuri, care îşi proiectează umbrele lungi pe tavan. Într-un vas, cele trei cale pe care mi le-a adus madame Janine le înlocuiesc cu altele proaspete, fiindcă vreau să regăsesc pe pereţi umbrele lujerilor, umbrele corolelor, imense ca nişte pâlnii de gramofon.
15 august 1936.
Nu pot să înţeleg de ce întâmplarea de la Veneţia pare inventată. Despărţirea noastră, convenţională. Frazele rostite de Ştefan au iz de naftalină, ca toate lucrurile din casa bătrânei Caţian. Nu ştiu cum am avut curajul să cobor cu Ştefan la Veneţia. Eram sigură, până în ultima clipă, că n-am să-l urmez, dacă nu vreau… dacă nu vreau…
La Ventimiglia, când treceam graniţa din Italia spre Franţa, am găsit în buzunarul jachetei o hârtie împăturită:
Mirona, nu ţi-am spus nimic din câte aş fi vrut. Suntem, hotărât, mai prejos decât hazardul şi nu destul de tari pentru a fi demni. Aş vrea să nu-ţi aminteşti decât ceea ce e providenţial în asemenea întâlnire, deasupra vieţii zilnice a obiceiurilor. Aş vrea să-ţi fi dat ceva, aşa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemănător unei confesiuni, dar mai mare şi mai adâncă în sine; certitudinea că suntem în stare să iubim şi să fim iubiţi, aşa dintr-o dată, că există între tine şi alte fiinţe omeneşti o măsură comună, un punct de întâlnire, un punct slab unde te poţi atinge – foarte slab şi totuşi dătător de mari forţe. Nu ştiu de ce ai acceptat să cobori la Veneţia cu mine, nici de ce ai fugit din braţele mele, de ce n-ai vrut să fii a mea. Dar ştiu că, mai presus de frumuseţea şi inteligenţa ta, ai o rară sensibilitate şi nu eşti naivă şi suferi din pricina lucrurilor şi ascunzi totul mai bine decât un bărbat. Păstrez toate astea în adâncul meu, ca şi gândurile tale şi tot ce am simţit din ceea ce eşti tu… Ştefan.
Ceva se răsuceşte în mine dureros şi totodată nespus de plăcut. Sufletul mi se contractă parcă, şi mă simt toată afundată într-o deplinătate caldă şi bună, de câte ori îmi vin în minte cuvintele astea: „ai o rară sensibilitate şi suferi din pricina lucrurilor şi ascunzi totul mai bine ca un bărbat”! Ce coardă anume a atins arcuşul făcut din împreunarea asta de vorbe, pentru ca toată sensibilitatea, toată feminitatea mea să fie tulburată?! De ce celelalte cuvinte din aceeaşi scrisoare, nu-mi dau această scurtă şi precisă durere fizică pe care-mi vine s-o numesc fericire?
