CAPITOLUL IV
13, RUE JULES SIMON.
Şi-apoi?
Când eram mică şi, rar de tot, bunicul meu – sărmanul omuleţ cu voce stinsă şi ochi galbeni, vinovaţi – îmi spunea câte-o poveste, eu întrebam:
— Şi-apoi?
— E târziu, îmi răspundea bunicul, şi mâinile cu pieliţa mototolită se răsuceau una într-alta, se cuibăreau ca să se încălzească.
E târziu, îmi spun şi eu, şi mă pomenesc frecându-mi palmele la fel ca bunicul meu. Dar pe foaia albă văd umbra alungită a tocului. Cineva mă întreabă: „Şi-apoi?”
E târziu. E ora când încep să simt ca o prezenţă rece spaimele copilăriei, când mi se pare că cineva se află în spatele meu, când parchetul scârţâie din când în când sub apăsarea stranie a unor paşi… Dar fluturarea rece dispare. Ridic ochii şi caut umbrele cunoscute; sunt alte umbre dar cunosc şi ele strădania nopţilor mele. E ora când mi-e dor de Ştefan… E ora când încep s-o caut pe Fana… Când vin nechemaţi Giulia şi Gian… Când văd trecând ca o flacără o fată care se numeşte Lisandra… E ora când sunt blestemată să scriu.
„Scrisul nu trebuie să fie un blestem, ci o bucurie, Mirona! E un blestem numai când eşti obligată să exprimi ceea ce nu gândeşti, să justifici mârşăviile burgheziei.” „Eu nu fac politică, Jacquot. Vreau să scriu un roman.” „Romanul va servi uneia sau alteia dintre cele două lumi care se înfruntă. Uite ce se întâmplă în Spania.” „Atunci, orice carte trebuie să fie politică?” „Orice carte poate să-i ajute pe oameni, sau să-i ajute pe lupi.”
Jacquot mă lua în serios şi eu mă simţeam măgulită.
„Mirona trăieşte în nori, nu vezi?” mă apăra Gian.
„Această trăire în nori nu e deloc nevinovată…” îl combătea Jacquot.
13, rue Jules Simon era o casă ca o cazarmă. Deseori întâlneam în ascensor, la portar, unde lăsam cheia, sau în curtea mare, pătrată, cu peluza proaspătă, rară, un tânăr brun, cu părul foarte lustruit şi silueta şuie, cu ochi negri, înguşti şi tenul palid. Tot felul de prieteni îl căutau şi îl strigau:
— Gian! Gian!
Acest nume la început mă irita.
— De ce nu Jean, dacă e francez?
Portarul, singurul meu prieten pe atunci la Paris, căuta să-mi explice:
— Când locuia aici şi sora lui, Giulia, vorbeau spaniola. Tatăl lor e francez. Mama italiancă, dar copiii s-au născut în Argentina. Părinţii au divorţat. Italianca s-a măritat cu un german şi trăieşte la Berlin. Franţuzul cu o grecoaică…
Eram năucită. Dar era greu să-l opreşti pe portarul Jules când se pornea.
— Cum schimonosesc străinii cele mai frumoase nume! În fond Giulia înseamnă Julie. Aşa cum mă cheamă pe nune Jules… Oh! Nu sunt rudă cu Jules Simon. Eu n-am ambiţia să ajung, „o stradă…” Sunt Jules, tout court5. Nume frumos, cinstit. Fata noastră se va numi Juliette, deşi nevasta mea ţine morţiş s-o cheme Hermione, ca pe ea. Nu e banal de loc: Hermione! Trebuie să recunosc. Dar când te numeşti Hermione, începi să ai pretenţii şi te măriţi mai greu. Dacă aţi şti câte discuţii se iscă între noi din cauza asta!
— Veţi avea un copil, după câte înţeleg.
— Din an în an sunt mai puţine speranţe. Totuşi, noi facem sacrificii destule. Soţia mea pleacă vara la băi, consultă reviste şi pune în aplicare tot ce se recomandă. Cheltuim ultimul ban. Altfel, Juliette ar avea zestre, vă închipuiţi! Că doar pentru ea strângem. Dar aşa, risipim toate economiile, tot pentru ea… Ca să vie pe lume. E ceea ce se numeşte un cerc vicios.
. Şi aşa făceam zilnic un pas mai departe în intimitatea lui Gian şi a portarului Jules, vieţi a căror singură legătură era curiozitatea mea nesăţioasă.
Într-o zi, în grădina Luxembourg, urmăream pe lac vaporaşele de hârtie pe care le lansau copiii râzând zgomotos, când l-am recunoscut, de departe, pe Gian. Are desigur o întâlnire, m-am gândit, şi, lăsându-l să treacă, m-am îndreptat după câteva clipe pe aceeaşi alee, în urma lui. Între arbuşti, pe o bancă, o fată şedea ghemuită, eu capul plecat pe genunchii ridicaţi până la gură. Fusta largă, albastră îi acoperea ca un clopot picioarele. Nu i se vedea decât părul strălucind ca arama şi umerii fragili într-o jachetă de lână de un cenuşiu decolorat. Gian s-a aşezat lângă ea. Fata a ridicat capul şi l-a privit cu ochi rotunzi, castanii, care, deşi umezi, de parcă ar fi plâns cu puţin înainte, izbuteau totuşi să fie vioi, ba chiar veseli.
— De ce eşti necăjită?
— Fiindcă sunt un copil abandonat.
— Ei drăcie!
— Crezi că numai copiii în faşă pot fi abandonaţi?
— Şi cine te-a abandonat?
— Mai întâi tata, pe urmă mama, şi acum un băiat.
— Mizerabilul!
— Nu e mizerabil, e un băiat care nu mă iubeşte.
— E un prost…
— E unul din cele câteva milioane de proşti care nu mă iubesc.
Au râs amândoi.
— Şi unde locuieşti?
— Deocamdată aici.
— Pe urmă?
— Nu ştiu.
— N-ai casă?
— Nu! Tocmai asta îmi lipseşte, un pic de casă şi un pic de masă.
— Şi ce ai de gând să faci?
— Am de gând să stau aşa, să văd ce se întâmplă. În romane totdeauna se întâmplă ceva…
— În romane… Fireşte!
— Viaţa e mai tare ca orice roman.
— Ai dreptate. Atunci, să aşteptăm…
— Nu, dumneata trebuie să pleci neapărat.
— De ce?
— Dacă stai lângă mine nu se mai vede că sunt un copil abandonat şi nu mă mai ridică nimeni de-aici.
Gian dădu să plece, dar după ce schiţă primul pas se opri.
— Uite, îţi las adresa mea. Dacă nu trece până diseară un domn bogat cu suflet bun, ca în romane, vino să-ţi dau patul meu. Eu am să dorm la un prieten.
— Îţi mulţumesc. Pregăteşte şi un corn… pentru orice eventualitate.
Desigur, nu-mi închipuiam că fata se va duce. Era prea spirituală ca să cred că într-adevăr nu avea un pic de casă şi un pic de masă. Dar a doua zi i-am văzut ieşind împreună. Indignată (cum ar fi fost mătuşile mele) şi printr-o ciudată dedublare, uitând-o pe Mirona, care a coborât cu Ştefan la Veneţia, mi-a venit să exclam: „Fetele de azi!”
Lis nu putea trece nebăgată în seamă. Nasul cam mare, dar în vânt, spiritual, cu nări care adulmecau, întrebau, voiau să aspire, să afle, să ştie, îi dădea un aer inteligent, sprinţar. Părul, o claie învăpăiată, îi lăsa în stânga cărării urechea descoperită şi cădea, bogat, pe dreapta, pe obraz şi pe gât. Talia, neverosimil de subţire, îi dădea atâta graţie, încât nu te mai supărau picioarele cu glezne prea subţiri şi gambe grea groase; purta de altminteri o fustă creaţă, care se înfoia la fiecare mişcare, anume croită, poate, ca să-i lase descoperite picioarele numai spre glezne. Talia de viespe, jocul răsfăţat al umerilor, părul de foc, nasul acela nesăţios – un nas care întreabă – şi ochii spirituali, iscoditori, sub franjurile arămii, totul în fiinţa ei stârnea curiozitatea. Şi parcă avea totdeauna o nedumerire, şi întreba mereu ceva, dar din învălmăşeala cuvintelor, singurul care ieşea la iveală cu un relief curios era: Gian… Gian era prea înalt şi prea slab, cu picioare şi mâini prea lungi, cu ochi prea negri, cu buze prea groase, prea roşii şi gene prea dese. Era prea palid, prea trist, prea romantic, prea distrat. La masa lor de la Coupole sau Capoulade, mai se adunau şi alţi tineri şi discutau despre războiul din Spania. Ultimul cuvânt părea să-l aibă Jacquot, un om în toată firea. Nu prea înalt, umeri largi, solizi, un cap leonin, roşcat, făcea un ciudat contrast cu Gian, adolescentul cu silueta şi paloarea aristocratică, fiul unui diplomat din America de Sud.
Îi credeam fericiţi, şi o pizmuiam pe Lis. Gândul că mă aflu într-un oraş în care tinerii sunt atât de curajoşi, de liberi, şi fericirea se poate ivi atât de simplu, la colţ de stradă, mă entuziasma, îmi înaripa fantezia, mă ajuta să-l uit pe Ştefan.
Dar o săptămână mai târziu, cel mult zece zile (am prostul obicei, să nu notez data), am scris în caiet:
Azi, coborând scara, m-am oprit în faţa uşii lui Gian. Rămăsese întredeschisă şi se auzea fiecare cuvânt.
— Va să zică umbli cu alţii! striga Gian scos din minţi.
— Cu unul singur! suna ca un clopoţel glasul Lisandrei.
— Cu cine, spune, cu cine?!
— Cu băiatul cel prost… care nu-i prost de loc. Cu Octav…
— Octav? Cine e acest Octav? Ce-ai căutat acolo sau ce cauţi aici?.
Ruşinată că ascult la uşi, ca toţi cei din casa bătrânei Caţian şi ca madame Hermione, portăreasa, am fugit pe scară, în vârful picioarelor, ca o pisică.
În aceeaşi zi, am mai notat:
L-am văzut pe Gian venind singur. Când intra să-şi ia cheia, ca de obicei fără să mă bage în seamă, portarul i-a dat o scrisoare, surâzând cu o ironie care mă face să cred că-i cunoştea conţinutul.
Gian a luat plicul şi l-a rupt, palid, nervos.
Ţinea plicul într-o mână, hârtia în cealaltă şi avea faţa albă ca varul.
— A plecat de mult? l-a întrebat pe portar.
— Înainte de masă.
— Şi n-a spus nimic?
— A rugat-o pe madame Hermione să vă fiarbă laptele în fiecare dimineaţă şi să vă ia cornuri proaspete. I-a dăruit un cordon. Numai că talia nevestei mele şi a lui mademoiselle Lis!. I-a lăsat şi colierul acesta de scoici… Şi cheia…
Gian nu-şi desprindea ochii de pe scrisoare. Era atât de lungă, sau o tot recitea? Când în cele din urmă îl privi pe portar, mişcă buzele ca şi când ar fi vrut să spună ceva. Scena aceea mută se prelungea, tăcerea devenea încordată, apăsătoare. Atunci, portarul exclamă cu un imens dispreţ:
— Femeile! Şi, încântat că a găsit cuvântul potrivit, repetă: Les femmes!.
Dar Gian nu părea că aude. Privea atent colierul de scoici, ca şi când ceea ce-l interesa acum era să ştie de unde îl avea, când îl purtase Lis!
— Dacă-l vreţi… întrebă portarul ironic.
— Da, l-aş vrea, şopti Gian.
Seară după seară, în faţa hârtiilor albe, căutam să dibui misterul acestei poveşti, să completez cu fantezia golurile care se iveau, fără a izbuti să fac un pas înainte. Nici Jules, portarul, nu-mi putea fi de mare folos. Dar asta nu mă împiedica să-l trag de limbă.
— Lis e un nume ciudat, nu găseşti, domnule Jules?
— O cheamă Lisandra… O fată de la ţară, spuse cu un uşor dispreţ. Nu prea ştiu cum a ajuns la Paris. Mi se pare că a însoţit un bolnav care s-a operat aici. Pe urmă a rămas fără o leţcaie şi a lucrat într-o fabrică de bomboane. Şi măcar de-ar fi fost de bomboane! Dar nu era decât o fabrică de cutii de bomboane. Pe urmă şi-a găsit de lucru la un ziar. Făcea cafele, ducea scrisori… Văd că e la toartă cu Jacquot şi nu m-aş mira să plece în Spania. E o modă să pleci să ajuţi Spania republicană. Nu se vorbeşte decât despre asta. Mitinguri peste mitinguri, conferinţe populare. M-am dus şi eu o dată. Chiar domnişoara Lis m-a luat. Aţi fost la Maison de la Culture? E întotdeauna fum, se vede ca prin ceaţă şi, sub pretextul unor conferinţe, se discută despre intervenţie… neintervenţie… Chiar şi femeile vor să se înroleze. A înnebunit tineretul. Nu vă supăraţi, dar eu susţin că femeile care fac politică nu sunt femei.
Fraze de felul acesta îmi sunau familiar. Portarul Jules avea un fel de a gândi şi un vocabular aidoma celor din casa bătrânei Caţian. Dar poate că nici curiozitatea mea nu se deosebea prea mult de a mătuşilor mele, a lui madame Janine şi a portăresei.
— După accent, parcă n-ar fi franţuzoaică, încercam să-l descos ne Jules, ca să revin la Lisandra.
— Oh! Franţuzoaică?! Nu vedeţi cum rulează r-ul? E româncă sadea. De altminteri, ne-au năpădit o mulţime de români… Nu vă supăraţi. E vorba de cei care vor să lupte în Spania. La urma urmei, şi eu sunt democrat. Am votat pentru Frontul Popular, dar de aici până la ajutor cu oameni şi arme e o diferenţă. E drept că începutul l-au făcut italienii şi boşii. Îi ajută pe generalii rebeli, e clar. Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ne amestecăm. Îl cunoaşteţi pe Jacquot? E un băiat simpatic, isteţ. Mecanic la Uzinele Cuadron. A urmat şi şcoala de piloţi. Păcat că se ocupă de politică!
Pe mine mă interesa Lisandra, dar portarul îşi descărca sacul.
— Credeţi că degeaba e prieten cu studenţii din cartierul Vaugirard?. Face propagandă. A luat o bicicletă de la domnul Gian, pe motiv că-i fier vechi, numai că el se pricepe ca din fier vechi să facă biciclete, motociclete şi camioane noi pentru Spania. Nu ştiu dacă trebuie să lăsăm lucrurile aşa. Treaba lui dacă vrea să ajute Spania, dar de ce să-i zăpăcească pe studenţii noştri? N-are decât să se ocupe de emigranţi. Sunt destui… Şi mulţi români. Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi cu totul altceva. Soţia mea vă apreciază foarte mult. O fată la locul ei. Trčs comme il faut6. Ţi în privinţa asta suntem de acord. De fapt în toate privinţele ne înţelegem. Numai că prea se bagă în toate. A început să aibă idei şi în politică. La urma urmei, şi eu am făcut politică, am vrut Frontul Popular, ca orice francez democrat. Mi-am spus cuvântul şi mi-am dat votul, la fel ca alde Jacquot. Cine a fost cu gura mai mare ca el?! Cine m-a convins că n-are importanţă că-l cheamă Blum?! Cine a strigat cât l-a ţinut gura: „Vrem Frontul Popular!”? Şi acum, deodată, tună şi fulgeră. De ce? Nu vrem să ne amestecăm în Spania? Ei bine, i-am spus domnului Jacquot, mes quatre vérités7. Dar el ştie una şi bună: dreptatea e de partea republicii spaniole. Asta aşa-i. Ça crčve les yeux8. Spania are un regim constituit pe bază de alegeri. Ei au avut Front Popular înaintea noastră, trebuie să recunoaştem. Regim legal. Perfect, sunt pentru legalitate. Atacul generalilor contra unui regim legal constituit e admisibil. Ordinea trebuie să fie restabilită, ma foi9. Dar asta acolo, la ei. Cum s-ar zice, dincolo de Pirinei! Să se frece pe cap între ei şi să-şi restabilească dreptatea. Îi priveşte. Dar să le trimitem noi arme? Asta nu!
Căutam să revin la Lisandra, dar nu era uşor, mai ales că madame Hermione, portăreasa, apărea ca din pământ oriunde te-ai fi aflat şi îi ţinea isonul, vorbind tare şi gesticulând cu mătura.
— Noi nu ne amestecăm şi nu intervenim.
— Până una-alta, nu te amesteca dumneata, madame Hermione, o repezea portarul, şi mătura las-o din mână, că nu e baghetă şi nu eşti dirijor.
— Nu mă amestec, dar de ce i-a dat lui Jacquot bicicleta? Mai bine ţi-o dădea ţie, sau domnişoarei Lis… Şi coborând tonul, roti ochii împrejur, să nu audă cumva cineva. Domnişoara Lis pretindea, într-o discuţie cu domnul Gian, că guvernul Republicii Spaniole are depuneri la Banca Franţei şi că noi, adică noi francezii, am fi blocat banii ca să împiedicăm înarmarea…
— Va să zică, asculţi la uşi, madame Hermione, se supără portarul. Deşi ţi-am interzis. Noi suntem portari din tată-n fiu. Avem o tradiţie…
— Dar n-am ascultat la uşă, n-am obiceiul, Doamne fereşte! Am vrut numai să văd, adică am vrut să ştiu ce se întâmplă acolo. Sau dacă se întâmplă… Mă înţelegi. De obicei, înainte de zece seara, domnul Gian o lăsa şi pleca. Dormea la un prieten, sus la mansardă, dar în seara cu pricina nu l-am văzut plecând, şi atunci m-am dus să văd, fiindcă, vedeţi, domnişoară Mirona, acum, între noi fie vorba, nu era normal să stea împreună şi să doarmă separat, ea în camera lui, el pe unde nimerea. Bietul băiat! Ce, asta e normal?! Şi când o dată a rămas mai târziu, în loc să facă dragoste, au făcut politică. Nici asta nu e normal.
— Şi dumneata ce cusur ai, madame Hermione? se oţărî portarul. Aţi ajuns ca la piaţă, la măcelărie şi noaptea cu bărbatul în pat să trăncăniţi despre Spania. Şi vă mai miraţi că nu rămâneţi însărcinate!
În sfârşit, l-am cunoscut pe Gian. Scotocea cărţile la unul din anticarii de pe malul Senei. Fără să mă bage în seamă, a întrebat:
— Aveţi Wuthering Heights10?
Ca să-i atrag atenţia, am cerut cu glas tare Cuore.
Gian s-a uitat la mine, ca un om care se trezeşte din somn. Parcă mă întreba: De unde-ai răsărit? Unde te-am mai văzut? Anticarul i-a adus cartea. Iar către mine:
— Regret domnişoară nu am Cuore.
— Aţi citit Wuthering Heights? mi s-a adresat Gian.
— Da, i-am răspuns cât se poate de sec.
— Dar filmul l-aţi văzut?
— Nu.
— Eu l-am văzut de trei ori. Dar aş fi în stare să-l mai văd o dată… N-aţi vrea să mergem împreună?
„Nu-şi pierde vremea tânărul Gian”, m-am gândit. Şi, agresivă, l-am întrebat dacă la cinema stă în fundul sălii, sau în faţă. Puţin nedumerit, a răspuns:
— În fund…
— Eu stau în faţă. Asta înseamnă că nu vom putea merge niciodată împreună.
— De ce? Nimic nu ne împiedică să mergem împreună şi să stăm separat.
— Mai rămâne ca dumitale să-ţi placă filmul şi mie nu.
Gian a rămas o clipă încurcat.
— Totuşi, cred că v-a plăcut romanul, e cartea mea preferată.
Ca să-l fac să vorbească mai mult, am spus strâmbând din nas:
— Am citit o traducere. Şi apoi, prea suflă vântul tot timpul, cu furie, în landa aceea, la răscruce de vânturi. Prea sunt oameni încruntaţi. Au vorba aspră, crudă. Atmosfera e prea deprimantă.
— Cred că a fost deprimantă traducerea. Ar trebui să vedeţi filmul. Neapărat. Semănaţi cu actriţa care joacă în rolul Catherinei.
— Nu-mi place numele Catherina!
— Cum se poate? se supără Gian. Cât despre Merle Oberon, e marea mea slăbiciune, a adăugat, cu gândul în altă parte.
Eram sigură că se gândeşte la Lisandra. Şi, n-aş putea spune de ce mi-era ciudă.
— Ceea ce nu v-ar împiedica, dacă aţi fi vecini cu Merle Oberon, să n-o băgaţi în seamă…
— De ce credeţi asta? Şi încruntând sprâncenele: Pe unde locuiţi?
— În cartierul Vaugirard.
— Atunci, totul se explică. Sunt sigur că ne-am mai întâlnit.
— În toate zilele.
— E posibil?
— E aşa.
— Pe ce stradă locuiţi?
— 13, rue Jules Simon…
Gian s-a oprit din mers şi s-a uitat bine Ia mine.
— Adevărat?
— Îngrozitor de adevărat.
A surâs. Era uneori atât de greu, atât de amar şi de dureros surâsul în colţul gurii lui, acolo unde se stingea treptat, unde parcă murea…
— Iertaţi-mă…
— De ce? Vecinii nu sunt obligaţi să se cunoască.
— Totuşi… Aş vrea să ştiu dacă aţi mai purtat taiorul acesta alb.
— Nu. Asta într-adevăr nu. Azi l-am pus pentru întâia oară.
— Atunci, totul se explică. Sunt sigur că nu vă stă bine decât în alb.
— Sunt sigură că nu vă plac decât rochiile albastre, largi şi bine strânse în talie, am spus, făcând aluzie la Lisandra.
De astă dată, zâmbetul lui s-a ivit acolo unde se pierduse înainte, în colţul amar.
— Da, cred că locuim în acelaşi bloc… Sunt confuz. Sunt un zăpăcit.
— O să treacă.
— Ce o să treacă?
— Zăpăceala…
A zâmbit surprins, amuzat şi totuşi trist.
— Nădăjduiesc…
— Dimpotrivă, ar fi bine să nu vă treacă…
— De ce?
— Fiindcă-mi închipui că abia atunci începe să fie trist cu adevărat, când trece.
M-am gândit la Ştefan…
— Ştii, i-am spus într-o zi lui Gian, eram în grădina Luxembourg când ai întâlnit-o pe Lis. Eram la doi paşi… Mi-a plăcut dialogul.
— Ai fost acolo? Atât de aproape?
— A doua zi v-am văzut împreună.
— O, să nu îţi închipui, nu, nu, aparenţele, sigur, au fost împotriva mea. Sau mai bine zis împotriva Lisandrei. După ce am întâlnit-o acolo pe bancă, am plecat convins că nu o voi mai vedea niciodată. Când colo, târziu, după miezul nopţii, zbârnâie soneria. Când am deschis uşa, era ea. Mi s-a părut mai mică şi cu părul mai încâlcit. Se vedea că face o sforţare să nu plângă. Parcă nu putea vorbi. Totuşi, a reuşit să glumească: „Mi-ai pregătit cornul?” „Fireşte, am spus, arătându-i un pachet în care aveam trei cornuri”. Le-a aşezat pe masă, la rând, a zâmbit ironic.
„Felul unu, felul doi, felul trei. Mă răsfeţi!”
I-am explicat că am luat cornurile într-o doară, pentru orice eventualitate, şi i-am oferit un pahar de vin şi mere. Pe urmă am spus: „Îţi dau patul şi plec…” „Nu, a protestat Lisandra. Asta ar fi prea mult, şi, şi apoi, de ce te uiţi aşa? m-a întrebat. E adevărat, sunt murdară, dar, ce vrei, am hoinărit toată ziua. O, dacă mi-ai da voie să mă spăl aş fi fericită, ador apa. Poate că într-o altă existenţă am fost raţă…” „Poate lebăda… am căutat să glumesc.” „Nu! a spus Lisandra serioasă. Lebedele sunt ridicole, îngâmfate şi preţioase. Prefer raţele. Mă întreb ce-ar fi fost dacă în loc de trei cornuri aş fi avut acum o splendidă porţie de raţă pe varză.”
I-am promis pentru a doua zi o splendidă porţie. Dar n-a părut încântată.
„Mâine… E uşor de spus.” „Şi ce e greu? am întrebat-o.” „E greu că astă-seară nu am unde să dorm.”
Şi privindu-mă drept în ochi m-a rugat s-o las să doarmă într-un fotoliu, eventual cu două scaune sub picioare. I-am explicat că nu pot să dorm eu în pat, şi pe ea s-o las în fotoliu.
„În tren, mi-a replicat, când ai atâta spaţiu e un adevărat noroc, şi nu sforăi, nu vorbesc în somn, nu sunt lunatică, ai să fii foarte mulţumit.” „Nu sunt obişnuit să dorm cu o femeie în aceeaşi odaie; sau cu ea în pat, sau de loc…”
— Lis a înţeles punctul meu de vedere şi m-a lăsat să plec.
Când, cum s-a îndrăgostit de Lisandra, Gian nu-şi dădea seama. Într-o dimineaţă, când i-a adus cornuri, a găsit uşa deschisă. Lisandra dormea. Uitase să încuie uşa. Soarele cădea pe umerii ei dezgoliţi, pielea lucea ca sideful, un sidef roz, nefiresc. I-a cuprins umărul în palmă. Era cald de somn, cald de soare, cald de toată feminitatea adunată în rotunjimea aceea. Dar fruntea Lisandrei căpătă o cută. Figura i se umbri ca de un vis urât. Gian îşi retrase mâna. Lisandra se trezi şi-şi acoperi umerii cu palmele, ca şi cum i-ar fi fost frig.
— E aşa târziu? l-a întrebat. Soarele mi-a luat-o înainte. Dar cum ai intrat? Se vede că am uitat să încui uşa…
De obicei, ea era aceea care se scula mai devreme. Se ducea să cumpere laptele, îl fierbea. Pe la nouă, luau împreună cafeaua cu lapte. Stăteau de vorbă, râdeau. Gian era îndrăgostit, o dorea exasperat, suferea. Lisandra iubea pe altcineva, dar avea nevoie de un pic de casă şi de un pic de masă. Acum i se pare şi lui neverosimilă această întâmplare. Totuşi, dacă ar fi s-o ia de la început, n-ar proceda altfel. Voia ca Lis să fie a lui cu tot sufletul, cu toate gândurile ei. Să profite de faptul că n-avea ce mânca, unde dormi?. Asta nu! Femei putea să aibă oricâte. Lis trebuia să-l iubească.
— Dar totul s-a terminat, nu-i nimic de făcut! Îl iubeşte pe Octav, spuse Gian, cu un surâs amar, resemnat.
— Octav?
— Octav Olt, e român. Bun prieten cu Jacquot. S-au cunoscut în '32, la un congres, la Amsterdam.
— Ce căutau acolo?
— Se formase atunci la Bucureşti un comitet antirăzboinic, care a intrat în legătură cu comitetul antirăzboinic de aici. La congresul de la Amsterdam şi apoi la sala Pleyel, la noi, delegatul României era Octav Olt, delegatul Franţei – Jacquot. Pe urmă au colaborat câtva timp la buletinul pe care-l scotea comitetul mondial de luptă împotriva războiului.
— Ce complicate mi se par toate astea!
— Fiindcă nu citeşti ziarele.
— La noi în casă, când se deschide gazeta se caută anunţurile de logodnă, de căsătorii, de botezuri şi înmormântări. Cronicile mondene, despre baluri, bazaruri de binefacere, premierele de teatru, de operă… Nu ajunge?
Credeam că Gian îşi va descreţi fruntea, dar faţa lui deveni şi mai întunecată.
— Jacquot a intervenit să-i împace. Mie ce crezi că mi-a spus? „Sărmanul meu Gian, tu n-o iubeşti pe Lisandra. Tu te iubeşti pe tine, numai pe tine. Concepţia ta despre iubire e mic-burgheză, egoistă…” Înţelegi cât mă scoate din sărite când se amestecă politica şi iubirea, politica şi literatura?
— Şi totuşi, ţii la el.
— E un om întreg. Ştie ce vrea şi încotro merge şi pentru ce trăieşte. Nu cunosc pe nimeni care să iubească atât de mult viaţa ca el, şi totuşi ar fi în stare să şi-o dea pentru Spania. Are treizeci şi doi de ani, şi eu douăzeci şi doi, şi el e tânăr, eu sunt bătrân. M-am născut bătrân, Mirona. Şi nu numai eu. Am să-ţi arăt o fotografie, unde suntem cinci prieteni, după bacalaureat. Trei nu mai sunt… Şi altă fotografie, cu alţi trei colegi, studenţi, la Science Po11, în primul an. Am rămas doi…
— Şi ceilalţi?
— S-au sinucis…
Nu-mi venea să cred.
— Eram sigură că tinerii care reuşesc să ajungă la Paris, să studieze, să trăiască departe de prejudecăţile şi tirania familiei se simt fericiţi, liberi.
— Liberi? Nu, Mirona, venim din toate părţile lumii, cu aceeaşi cocoaşă: idealurile false, meschine, atmosfera otrăvită în care am crescut. Apoi, încruntat ca un om care caută să se adune, să-şi amintească ceva sau să înţeleagă un lucru prea încâlcit, dar risipit sau mai curând pornit pe linia altor gânduri, îşi scoase port-vizitul din haină. Uite, scrisoarea…
Era un bileţel, o hârtie împăturită, care parcă nu semăna cu aceea care tremurase, cu o lună înainte, în mâna lui. Am şovăit. Atât de aprigă fusese dorinţa mea de a cunoaşte conţinutul acestei scrisori, încât uşurinţa cu care se împlinea acum parcă mă dezamăgea. Aş fi vrut să întârzii, s-o mai ţin în mână aşa împăturită, s-o desfac încet, treptat, dar rândurile se şi aflau în faţa mea, vioaie, săltăreţe, aşa cum erau mersul, vorba, mişcările, toată fiinţa vie a Lisandrei.
Îţi mulţumesc, Gian, pentru tot ce ai făcut pentru mine. Nu vreau să spun banalităţi. Totul e complicat. Totul mă depăşeşte. Mi-a fost greu să-l înţeleg pe Octav, fiindcă e altfel. Dar el are dreptate. Acum sunt sigură că am să-l urmez, oricum, oriunde. Iartă-mă. Papa Jacquot o să-mi lipsească. Şi tu Gian… Gian… Gian…
Scrisul Lisandrei era mărunt, naiv, dar ici-colo o literă rebelă sărea dintre celelalte, ascuţită, curioasă şi tot aşa un cuvânt sărea din rând, parcă făcea o piruetă, parcă dansau semnele negre, parcă se răsfăţau: Gian… Gian… Gian…
Eram sigură că n-am s-o mai văd pe Lisandra. Că n-am s-o cunosc. Şi iată. Azi, la Maison de la Culture… (Oare nu mă dusese Gian acolo în nădejdea de a o întâlni?) lume multă, fum gros de ţigări şi nici un loc. Am rămas lângă uşă, în picioare. Se vorbea despre un poet: Maiakovski. Era un nume pe care îl auzeam pentru întâia oară. Totuşi, ce forţă! Versurile pe care le cita conferenţiarul parcă rupeau zăgazuri, parcă dădeau zidurile în lături. Eram tot aşa de tulburată de noutatea lor ca în copilărie, când ascultam Wagner. Nu ştiu prin ce dibăcie reuşea conferenţiarul să strecoare în atmosfera aceea dinamizată anumite veşti în legătură cu Spania: „Insula Majorca e invadată de italieni. S-a ocupat Irunul lângă frontiera franceză. San Sebastian a căzut în mâinile fasciştilor. Războiul civil se transformă în război de invazie străină. Guvernele care se pretind democrate ne cer să încrucişăm braţele şi ne refuză armele. Dar din cincizeci şi trei de ţări sosesc voluntari, gata să-şi dea viaţa pentru cauza republicii.”
Mă întrebam dacă nu cumva Lis a şi trecut Pirineii. A fost minciună şi înşelăciune libertatea popoarelor… cita conferenţiarul din versurile poetului. Aplauzele nu conteneau. Crezând că Gian e alături, am spus:
— Ce imagini puternice, ce forţă de expresie, ce elan!
— Copii ai revoluţiei, se auzi o voce groasă.
Era Jacquot.
Îl văzusem, o singură dată în faţa porţii din 13, Jules Simon, discutând cu Gian destul de aprins: „Faimosul Jacquot, îmi suflase în ureche madame Hermione. Dacă află că aveţi o maşină de călcat, v-o cere pentru Spania republicană!” „Dacă are nevoie, îi dau şi reşoul electric…” am spus destul de tare. Portăreasa a rotit ochii, speriată. Jacquot – o fi auzit, sau nu? – a întors capul şi mi-a surâs cu simpatie. Gian ne-a prezentat, iar el mi-a strâns mâna cu atâta putere, încât, din pricina inelului pe care-l purtam în deget, m-am strâmbat de durere. Şi iată-l acum strângându-mi mâna cu grijă, zâmbindu-mi prietenos:
— Să vă purtaţi inelul pe stânga, să poată să vă dea omul bună ziua aşa cum se cuvine.
Eram măgulită că băgase de seamă şi că ţinuse minte, în clipa aceea, apăru Lisandra.
— Am fost vecine, mi-a spus în româneşte, întinzându-mi mâna cu un surâs fermecător.
— Da, am răspuns, fâstâcindu-mă fără să ştiu de ce.
Gian se apropie de grupul nostru. Sângele îi pierise cu totul din obraz, dar Lisandra, peste umărul lui, se adresă altcuiva, în chipul cel mai firesc:
— Octav, uite, el e Gian… Era timpul să vă cunoaşteţi.
Apoi, tot grupul începu să discute, iar Lisandra, dându-şi seama că mă uitase – deci era totuşi emoţionată – a încercat să se scuze că nu mi l-a prezentat pe Octav.
Am pornit cu toţii împreună. Era o zi în care totul părea de aur vechi şi aramă lustruită, ca părul Lisandrei. Suprafaţa Senei părea ruginită. Octav era cu totul altfel decât mi l-aş fi închipuit pe rivalul lui Gian. Şi totuşi, am înţeles de ce îl iubeşte Lisandra. Ochii lunguieţi, cu perniţe dedesubt, se închideau puţin, de parcă îl supăra soarele. Gura avea colţurile buzelor ridicate într-o mişcare veselă, atrăgătoare. Părul aspru, ca o bidinea, părea prăfuit, zburlit; scurta strânsă în talie părea umflată de vânt.
— Trebuie să recunosc, spuse Gian tulburat ca un elev la examen, trebuie să recunosc că Maiakovski e genial.
— Ce curios că n-am auzit de el până azi! am mărturisit cu sinceritate.
— E totuşi tradus în toate limbile, în gazete şi reviste apare foarte des, interveni Octav.
— Gazetele şi revistele de stânga, preciză Gian. În şcoli nu se pomeneşte nici un cuvânt.
— Le e frică burghezilor să nu sară şcoala, în aer, zise Jacquot.
— Eu am venit să studiez, am spus cu un fel de mândrie prostească.
Iar Gian, ca să mă pună în valoare:
— Mirona scrie un roman.
Octav mă privi mai atent:
— Trebuie să mănânci un pud de sare, multe sute de ţigări să transformi în nori de fum, /pentru a desluşi acel cuvânt de preţ/care ţâşneşte ca dintr-o fântână arteziană din străfundul inimii”, spune Maiakovski.
— Ar fi un motto potrivit pentru cartea mea, am spus cu entuziasm.
— Merită cartea un asemenea motto? m-a întrebat Jacquot.
— Mi-a citit primul capitol, continuă Gian să mă laude. Mirona are talent.
— Poate ne citeşti şi nouă, mi se adresă Lisandra. Tocmai voiam să trec într-o zi…
— Treci la atac! o întrerupse Jacquot.
Iar Octav, explicându-mi potolit:
— Lisandra lucrează la un centru unde se expediază colete în Spania.
— Ne e necesară şi o farfurie, şi o lingură, şi o linguriţă. În Spania voluntarii se folosesc câte trei de aceeaşi ceaşcă, de aceeaşi furculiţă, sună vibrant glasul Lisandrei.
— Apropo, i se adresă Gian lui Jacquot, ţi-am găsit o maşină de scris. Roger Dolin a şterpelit-o din birourile lui taică-său.
— Dacă e Dolin acela care micşorează mereu cutiile de conserve şi le măreşte preţul, poate să-i mai şterpelească una.
— Am şi eu un aparat fotografic, e de la străbunicul, am spus. Un obiect de muzeu.
— Îi redau eu valoarea de circulaţie, n-avea nici o grijă, făcu Jacquot încântat.
Lisandra a venit azi, numai decât după dejun. La început a stăruit să lucrez la acel centru unde se expediază colete cu medicamente, pansamente şi tot felul de materiale pentru Spania.
Am încercat să-i explic că n-am timp.
— Nu m-am putut încă decide între Drept şi Litere şi urmez cursurile la ambele facultăţi. După-amiezile le petrec în muzee, seara ici-colo un spectacol, noaptea scriu.
— Dar tocmai fiindcă scrii ar trebui să vii să vezi ce se petrece acolo.
— Nu mai ştiu cum să mă rup de ecourile zilei ca să pot să scriu noaptea. Lucruri pot să-ţi dau. Ia ce vrei. Mi se pare că totul îmi prisoseşte, afară de caiete.
— Şi de stilou, surâse dulce Lisandra.
— Am două: unul pentru mine, celălalt pentru republicanii din Spania. Mi-ar plăcea să ştiu că un soldat îi scrie iubitei lui o scrisoare de dragoste cu stiloul meu…
— Asta înseamnă că eşti îndrăgostită. (Desigur că Lisandra se gândea la Gian.)
— Gian te iubeşte pe dumneata, Lis… numai pe dumneata…
— I se pare. Gian se iubeşte pe el, numai pe el.
Lisandra îmi povesti viaţa ei.
La paisprezece ani a intrat infirmieră într-un spital, declarând că are optsprezece. După un an, când totuşi a trebuit să aducă actul de naştere, a fost dată afară.
— Şi cum ai ajuns la Paris?
Cu gândul la Octav, Lisandra mi-a răspuns:
— O, foarte greu… Ba agăţat de planşeul vagonului, ba ascuns în cabina de cărbuni… poţi să-ţi închipui?! Din frontieră în frontieră a fost arestat.
— Nu, eu am întrebat cum ai ajuns dumneata la Paris.
— La spital am îngrijit un bolnav care s-a ataşat de mine. Pe urmă l-am îngrijit acasă. Suferea de morbul lui Pott. L-am însoţit la Berck, o localitate pe Canalul Mânecii; e cel mai vestit sanatoriu pentru tuberculoză osoasă. A murit în timpul operaţiei.
— Pe urmă?
— Am venit aici, să caut de lucru. Şi, tot căutând, mi-am cheltuit puţinii bani pe care-i aveam. Într-o zi, când gazda mi-a închis uşa şi mi-a reţinut valiza, când nu mai ştiam încotro să mă îndrept, l-am întâlnit pe Octav. Îl cunoscusem înainte de a pleca din ţară, era prieten cu pacientul meu. Venise anume de la Bucureşti la Iaşi să-l vadă. Ne-a spus că se pregăteşte să plece în Spania şi a vorbit atât de înflăcărat despre ceea ce socotea că e datoria lui, încât m-am îndrăgostit de el.
— N-ai confundat cumva dragostea cu admiraţia?
— Da, cred că a fost o imensă admiraţie la început.
— Şi dacă într-o zi vei admira pe altcineva, Lis?
— Când o admiraţie este atât de puternică încât se transformă în iubire, atunci, te leagă zdravăn.
— Sau te ameţeşte, am spus cu gândul la Ştefan.
— Eu sunt lucidă.
— Şi fericită, Lis?
— Da, fericită.
— Şi Octav?
— Vezi, pentru el fericirea trebuie să aparţină lumii întregi ca să aibă şi el dreptul la o părticică. Jacquot e din aceeaşi plămadă.
— Prea altruişti. Nu-i înţeleg.
— De ce? Ne-am învăţat cu egoismul societăţii în care trăim. Acum ştiu că în toate neînţelegerile dintre mine şi Octav el avea dreptate, nu eu.
— Şi cum v-aţi întâlnit în oraşul ăsta imens?
— La o gazetă, o fiţuică a emigranţilor. Speram să găsesc ceva de lucru acolo. Lui Octav i-am spus că n-am nevoie de bani, că familia prietenului lui, bolnavul pe care l-am îngrijit, m-a răsplătit generos, dar că aş vrea să fac practică la maşina de scris. Bineînţeles, nu trebuia să ştie că n-am unde să dorm, nici ce să mănânc. În seara aceea am rămas ultima la gazetă. În cele următoare, la fel. După ce plecau toţi, îmi spălam la cuvetă lucrurile de pe mine, le puneam la uscat pe calorifer, mă culcam pe un birou, cu capul pe un vraf de ziare, şi mă înveleam cu haina.
— Ce mâncai?
— Pe la zece le aduceam băieţilor cornuri sau pateuri de la bistroul din apropiere, şi atunci, bineînţeles, mâncam cu ei. Tot eu le făceam cafeaua pe maşina de spirt. Şi aşa, cu un pateu, cu un corn cu o cafea am rezistat zece zile. Într-o seară Octav, care-şi uitase nişte note, s-a întors la gazetă şi a înţeles totul dintr-o privire.
— Ei, cum te aperi? m-a întrebat.
— Mi-e foame! a fost tot ce am putut să răspund.
M-a dus în hale, mi-a dat une soupe ŕ l'oignon gratinče12 ţi am rămas împreună… Nu ştiu ce mi-a venit a doua zi să-l întreb dacă mă iubeşte. Nu mi-a răspuns. În zilele următoare, la fel: eu îl întrebam, şi el tăcea. Avea oroare de întrebarea asta, şi eu nu-mi dădeam seama. Până când picătura a depăşit paharul. Părul i s-a zbârlit ca la arici, şi ochii i-au devenit fosforescenţi ca la pisici noaptea. Striga: „Ce sunt eu, margaretă? Vrei să-mi smulgi petalele: „mult, puţin, cu pasiune, de loc?”… Trăim momente când n-avem voie să fim superficiali. Eşti o femeiuşcă, un moft, un moft apodictic…”
Cât farmec şi haz avea Lisandra imitându-l pe Octav!
— Tot ce am înţeles, Mirona, e că nu mă iubeşte. Eram sigură că oamenii ăştia nici nu ştiu să iubească. Furioasă, nefericită, hotărâtă să nu-l mai văd niciodată, am fugit. Credeam că o să vie după mine. Întorceam capul, sigură că am să-l văd. Da de unde?! Am mers şi am tot mers, până am ajuns în grădina Luxembourg. Acolo m-a găsit Gian. Şi deodată, amintindu-şi parcă de ceva foarte important: Spune, Mirona, ce înseamnă „apodictic”?
Cum să descriu ochii rotunzi, lucioşi ai Lisandrei, pupilele, care se dilatau, se întindeau, ca nişte pete de cerneală, şi nasul prea mare, cu nările în vânt, şi cei câţiva pistrui care întrebau ce-nseamnă apodictic?
Încercam să-i explic, când au intrat Jacquot, Octav şi Gian.
— Am venit cu un camion, glumi Jacquot, bine dispus. Ce încărcăm?
— Tot, afară de hârţoagele astea, am spus arătând masa plină de hârtii şi caiete.
— Şi despre ce scrii? mă întrebă Octav.
— E un roman de dragoste, răspunse Gian în locul meu, cam agresiv.
— Oh, romanele astea de dragoste… Ce narcotic pentru adormirea conştiinţelor, turnul de fildeş, ce mijloc savant pentru a neutraliza forţele combative ale scriitorilor!
— Şi atunci, orice roman trebuie să fie politic? am întrebat cu ironie.
— Orice roman poate să ajute sau să frâneze progresul.
— Dar un jurnal? O confesiune?
— Depinde de pe ce poziţii se face confesiunea.
— O carte implică o concepţie, spuse Octav.
— Cred că nu există o singură concepţie, replică Gian.
— Tocmai că există numai una, îl contrazise Octav. Numai una singură adevărată. După cum nu pot exista două morale şi amândouă valabile. Oricât ar fi cineva de cinic sau snob, nu poate să ia un copil de ceafă şi să-l arunce de la etaj pe caldarâm. Şi totuşi, în Germania se întâmplă astfel de orori. În numele concepţiei rasiste, a unei aşa-zise morale se atentează la demnitatea umană. Se fac crime care depăşesc ororile inchiziţiei. Ce crezi dumneata, care e starea sufletească a scriitorului care asistă la cele ce se întâmplă acolo fără să ia atitudine? Nu e, conştient sau inconştient, ros de îndoială, de singurătate, nu ajunge un disperat?
Lisandra îl asculta atentă. Faţa ei se transfigura, se deschidea ca o floare peste care cade lumină. Frumuseţea ei venea dinăuntru şi creştea necontenit.
Am simţit o mână pe umăr. Mâna unui prieten. Mâna lui Jacquot.
— Hai, Mirona, citeşte-ne ceva. Dă-i drumul. Hai, fără mofturi!
Le-am citit capitolul Fana.
A urmat o clipă de tăcere.
— Ai talent, Mirona, şi deocamdată asta e important, spuse Jacquot. Totul e să ştii să arăţi ce a devenit această bunică, sau nepoata care a pornit s-o caute.
— Înţeleg, interveni. Octav, că fuga Fanei în ziua nunţii celei mai mari dintre fetele ei e un gest de protest, o palmă pe care o dă nu numai familiei, dar şi lumii din care face parte. A două rotiţă care se va desprinde, a doua breşă, o va face probabil nepoata…
— Lumea de care vrea să fugă – completă Jacquot – nu e specific bucureşteană. E specific burgheză. O va găsi peste tot. E inutil să alergi pe traiectoria aceluiaşi cerc. Mai există o lume, Mirona, caută să te apropii de ea. Dar nu platonic, sentimental. Nu din curiozitate, ci cu tot sufletul, cu toată dragostea.
Şi Octav, Jacquot, Lisandra mi-au pus o mulţime de întrebări: cine era mama adevărată a Fanei, cum de ajunsese bătrânul Miron, fiu de ţăran sărac, să studieze ingineria în Germania, de unde avea avere Catrina Caţian…
— Bunicul mi-a vorbit de o scrisoare care ar răspunde la multe întrebări.
— Viaţa îţi va răspunde la orice întrebare. Numai dacă ai s-o iei în piept, aşa cum trebuie, cinstit şi cu încredere în forţele tale, spuse Octav, privindu-mă cald.
— Şi crezi că Fana mai trăieşte? întrebă Gian, ca trezit din somn.
— Nu asta e important, interveni Jacquot. Ai citit Mama de Gorki?
— Nu, dar tu le cunoşti pe eroinele lui Turgheniev?
— Închipuie-ţi, că le cunosc. Când eram mic, mama era spălătoreasă în casa unui preot care avea două fete interne la un pension. Într-o vacanţă de Paşte, cea mică a încercat să se sinucidă. În învălmăşeala din casă, am găsit lângă pat, pe jos o carte: Un cuib de nobili. Înăuntru, un bileţel; sinucigaşa i se adresa eroinei lui Turgheniev: „Liza, ce bine te înţeleg! Tu ai nouăsprezece ani, eu numai şaisprezece, dar şi eu iubesc un om însurat. Nici mie viaţa nu mai are ce să-mi ofere. Tu ai luat drumul rugăciunii, eu sunt sătulă de rugăciuni, fiindcă tata e preot. Prefer moartea, Liza, la mort carrément13”.
Jacquot dădea ochii peste cap, cu atâta haz, încât pe Octav şi Lisandra îi pufni râsul. Eu mă gândeam, cu sufletul strâns, la Ştefan.
— Cum erau eroinele lui Gorki, l-am întrebat pe Jacquot.
— Am să-ţi împrumut cartea. Trebuie s-o cunoşti pe Nilovna.
Octav ne dădu câteva exemple despre eroismul femeilor spaniole.
Lisandra îi sorbea cuvintele ca o şcolăriţă îndrăgostită de profesorul ei şi din când în când parcă întreba: „Ei, ce ziceţi? N-am dreptate să-l iubesc?”
Iar eu mă simţeam mai apropiată de Gian ca oricând şi căutam să ghicesc ce se întâmplă în sufletul lui sau cum m-aş simţi eu dacă ar trebui să mă aflu în prezenţa lui Ştefan şi a Madeleinei… Era de ajuns să-mi amintesc fotografia în rama mică, ovală, ca să mă întunec.
— Spune, Jacquot, crezi că e momentul acum ca muncitorii să facă greve? Chiar la voi la Caudron…
— Dar cum? Ce nu înţelegi? E o stare de lucruri pe care n-o mai putem îndura. Avioanele pe care le construim noi, nu sunt trimise în Spania. În schimb, Germania şi Italia trimit masiv arme generalilor rebeli. Cărţile s-au dat pe faţă. Toată lumea îşi dă seama că naziştii pregătesc un al doilea război mondial. Totuşi, în guvernul de la Madrid mai sunt demagogi care se plimbă în salopetă şi pretind că spaniolii trebuie să lupte a pecho descubierto14. Ce demagogie! Unii cu pieptul gol, ceilalţi înarmaţi până-n dinţi.
La facultate, în cafenele, în tramvaie şi în metrou – nu se vorbea decât de războiul din Spania.
— De la Renault şi Citroën au plecat foarte mulţi muncitori, care acum instalează ateliere de reparaţii de maşini în Spania, mă informă Gian. La Caudron e grevă iar.
Nu puteam să-mi închipui că aceste lucruri îl pot nelinişti într-atât, încât să fie trist, abătut. Totul era desigur în legătură cu Lis, care-l urmase pe Octav peste Pirinei.
— Ştii, Mirona, mă obsedează capitolul pe care ni l-ai citit atunci. Climatul mi-e familiar. Şi mai ales Fana. Pe mama mea vitregă o cheamă Fany.
— Câţi ani are?
— O, despre ea nimic nu se ştie precis, şi mai ales vârsta.
Pe atunci, titlul cel mai potrivit pentru romanul meu mi se părea Coincidenţe. Lui Gian îi plăcea cum sună şi repeta încântat: Coincidences.
Jacquot îl găsea stupid.
— Ce înseamnă „coincidenţe”? La noi la uzină sunt două muncitoare pe care le cheamă Apriliane. Mai sunt Paule, Paula, Pauline, Paulette… Jacques suntem cinci, Jean şase. Ce vreţi, există mai mulţi oameni pe pământ decât sfinţi în calendar…
Şi când vedea că întorc ceaşca de cafea şi caut să descifrez hieroglifele din zaţ se înfuria.
— Legile istoriei nu încap în fundul unei ceşcuţe, micuţa mea Mirona.
— Tata e fiul unui librar din Meaux, un mic orăşel de lângă Paris. Aşa a început Gian să-şi depene povestea. Mama e catolică, tata protestant. Părinţii lor au fost împotriva acestei căsătorii. Îndrăgostiţii s-au cununat romantic, pe vapor, în drum spre Argentina. Tata avea la Buenos-Aires un unchi bogat, antreprenor, care l-a angajat pe şantierele lui. Când unchiul a murit, eu aveam cinci ani. Atunci ne-am mutat în casa unei doamne care avea un apartament de închiriat. O doamnă în doliu. Tata s-a oprit în prag când a văzut-o şi n-a mai putut să scoată un cuvânt.
— Era aşa de frumoasă?
— Nu şi-a dat seama dacă era frumoasă. O nelinişte vie s-a răspândit în toată fiinţa lui, sentimentul că soarta i se hotărăşte atunci, peste voia lui, că destinul i-a purtat paşii, i-a deschis uşa… Cel puţin aşa pretinde…
— Era tânără?
— Se pare că nu chiar în prima tinereţe şi totuşi o înfăţişare zveltă, de fată, ochii verzi, de pisică. Îi murise bărbatul. Dar despre el, despre ea însăşi nu-i plăcea să vorbească. N-avea pe nimeni, nu se ducea nicăieri, şi totuşi nu se plictisea niciodată. Fluiera uimitor de frumos şi povestea întâmplări dintr-o ţară îndepărtată. Parcă citea dintr-o carte, şi basmul nu se sfârşea; era colorat şi din frânturi care nu se legau între ele. La urmă spunea: „Sunt născocirile mele”. Când tata o întreba de ce nu le aşterne pe hârtie, râdea. „Cred că nici nu mai ştiu să scriu. E atâta vreme de când n-am scris, că am uitat. N-am mai scris de când eram mică.” Uneori se încăpăţâna să tacă, dar prezenţa ei era catifelată, vie, ca a unei pisici.
— Şi cum se numea ţara aceea îndepărtată?
— Tocmai aici se încurca, şi se încurcă şi astăzi. S-a născut undeva în Munţii Pindului, a trăit câţiva ani la Constantinopole, apoi în Bulgaria, Serbia, Italia. De altminteri, are oroare de precizări. Sau râde de se prăpădeşte, sau tace când nu-i convine să răspundă.
— Ce limbă vorbeşte?
— Multe, şi toate cu accent străin. Dar n-aş putea preciza ce fel de accent. În tot cazul, are fantezie şi haz. Tata a fost parcă vrăjit, dar şi mama la început. Despre acest început îmi amintesc foarte vag. Ţin minte că amândouă îl aşteptau pe tata cu aceeaşi, nerăbdare. Fany conducea mica pensiune – mai avea doi chiriaşi – şi lua masa cu noi. Mama era bosumflată şi n-avea poftă de mâncare, pe când ea ciugulea cu plăcere din toate bucatele şi se minuna de fiecare în parte. Era, şi aşa a rămas, o femeie fără astâmpăr. Are o voce de alto, cântă bucăţi pe care nu le poate repeta. Ştie să realizeze ploaia, furtuna, o dimineaţă însorită, un amurg liniştit, se acompaniază la pian singură, fără să fi luat lecţii de pian. Cel puţin aşa pretinde.
— Cum a ajuns în Argentina?
— Soţul ei făcea comerţ cu fructe exotice. Călătorea mult. A murit subit, în Argentina.
— Fără să-i lase nimic?
— Ba da. Dar a băgat banii în tot felul de combinaţii nereuşite. I-a rămas numai casa. Mama şi-a dat seama într-o bună zi de legătura dintre Fany şi tata. Dar era obosită, n-avea destulă energie să lupte şi era prea singură în oraşul acela prea mare. Fany era îndemânatică, ieşea din toate încurcăturile casnice cu abilitatea unui scamator. Mama nu se putea lipsi de ajutorul ei. Avea grijă de mine, mă adora. Giulia era pentru ea o jucărie. Pe când mama, bolnavă mereu, cel puţin aşa se credea, se descurca greu. Din această epocă mi-l amintesc pe tata nervos, încruntat, sau, jucând şah cu mine, pe covorul gros, cu pătrate albe şi negre…
Despre toate câte mi le-a povestit Gian, despre casa din Buenos-Aires şi despre sora lui, Giulia, aş mai avea multe pagini de scris, dar sunt obosită. Aş vrea să las tocul, dar casa noastră, casa bătrânei Caţian, vine spre mine, perete cu perete, ungher cu ungher, cu lumina ei filtrată, cu mirosul ei vag de naftalină. Aud paşii bătrânei Caţian, zăngănitul cheilor ei, fâşâitul rochiilor mătuşilor mele, văd strecurându-se umbra Fanei şi caut să imaginez conţinutul scrisorii de care mi-a vorbit bunicul. Mai ales Fana, legendara Fana, apare aşa cum mi-am închipuit-o mereu: în rochia de mireasă a mamei, rochia pe care a furat-o şi a brodat pe ea bucheţele de flori. Se pare că ceasul sunase nepăsător: cucu, cucu, de douăsprezece ori, pitpalac de trei ori. Era miezul nopţii când a dispărut Fana… De câte ori în copilăria mea n-am urmărit în închipuire goana trenului, şinele fără capăt, noaptea aceea care nu se sfârşea?!
— Şi trăiesc tot timpul pe Coasta de Azur, la Monaco? Sunt fericiţi? am întrebat.
— Ce poţi să ştii? Se ceartă, se împacă, deci se iubesc, zâmbi Gian ironic, amar.
februarie, 1937
Cred că în dorinţa de a o uita pe Lisandra sau de a mă ajuta să-l uit pe Ştefan, Gian mă plimba peste tot, şi nu mi-aş fi dat seama cum a trecut vremea dacă într-o scrisoare pe care a primit-o de la sora lui din Elveţia n-aş fi citit aceste cuvinte: „… În toate scrisorile îmi vorbeşti de Mirona. Pe Ile Saint Louis te-ai plimbat cu Mirona. I-ai arătat Mironei Notre Dame-ul în apusul soarelui, Sacré-Coeur-ul în lumina lunii. La Lapin Agile ai fost cu Mirona, la Cabane Cubaine ai dansat cu Mirona, expoziţia ai văzut-o de cinci ori cu Mirona. Şi nu mai mănânci decât la restaurantul românesc, bineînţeles cu Mirona.”
Desigur că nici Giulia, acolo unde se afla în Elveţia, în sanatoriu la Davos, nici lumea care ne întâlnea nu-şi puteau închipui că Gian e îndrăgostit de Lis. Dar eu bănuiam că şi interesul cu care urmărea evenimentele din Spania era tot în legătură cu ea.
— Ştii, Mirona, am auzit la radio că grupul român de artilerie a distrus o baterie inamică, a aruncat în aer un depozit de muniţii, a distrus cuiburi de mitralieră, a respins atacul fascist…
Limbajul lui Gian semăna din zi în zi mai mult cu al lui Jacquot: „Generalii, cu toate şcolile şi galoanele lor, fii înarmaţi până-n dinţi, sunt bătuţi de comandanţii ieşiţi, din popor, muncitori, ţărani şi intelectuali care n-au pus în viaţa lor mâna pe armă”.
Azi la expoziţia pictoriţei Suzane Valadon, am întâlnit-o, spre surprinderea şi bucuria mea, pe Marta. Părea foarte schimbată. Avea acum un cap de băieţandru sau mai curând de dansator mexican, cum întâlneşti des în localurile de noapte. Părul, tuns băieţeşte, lipit şi lustruit cu gomina argentine, contrasta ciudat cu cerceii imenşi ca nişte roţi de argint şi cu taiorul negru bărbătesc. La gât purta un fel de colier, ca o zgardă de mops, cu fire de păr ţepos şi ţinte argintii bătute în piele. Jacheta descheiată lăsa să se vadă o bluză, roşu-aprins, de mătase lucioasă. În talie era încinsă cu faimosul ei brâu lat, ţintat, şi în jurul mâinii răsunau aceleaşi brăţări orientale, pe care le ştiam. Tinerii care o însoţeau vorbeau româneşte, zgomotos, despre Suzane Valadon.
„Dacă nu-şi rupea piciorul, rămânea dansatoare de circ”.
„La treisprezece ani a avut un copil din flori.” „Maurice Utrillo e fiul ei, ştiai, Mirona? mi se adresă Marta, în sfârşit.”
Eram nespus de tulburată la gândul că mi-ar putea da veşti despre Ştefan, că poate l-a văzut de curând. Poate că mi-a trimis un cuvânt prin ea…
— De când eşti la Paris, Marta?
— De-o veşnicie. Şi cu aceeaşi indiferenţă, preocupată de altceva: Cum îţi place expoziţia?
— O găsesc prea decorativă.
— Dimpotrivă, a luat prea mult de la clasici, e prea echilibrată, prea sinceră.
— Ce înseamnă prea sinceră?
Dar Marta îşi oprise privirea asupra lui Gian, care tocmai se apropia.
— Frumos băiat!
I l-am prezentat.
— Toţi banii expoziţiei sunt pentru Spania, pentru republicani, îmi spuse Gian încântat. Franţa e democrată prin tradiţie…
— Şi burgheză tot prin tradiţie, surâse Marta sceptic. Apoi, prinsă în discuţia cu prietenii ei, se grăbi să-mi ceară adresa.
— Am să trec să te văd…
De teamă că aş putea s-o pierd în imensul oraş, am întrebat-o la rândul meu unde locuieşte.
— Într-o peşteră. Vino, Mirona, să vezi ultimele locuinţe lacustre…
Un cartier de case dărăpănate, copii desculţi, slabi şi murdari. Soarele cădea necruţător peste mizeria străzilor. Pe Marta am găsit-o în faţa unui şevalet în pragul casei. În jurul ei, o droaie de copii din vecini căscau gura.
— O, Mirona, ce curaj să ajungi aici! Înăuntru n-am pic de lumină, ai să vezi. Casa asta trebuie dărâmată pentru insalubritate. Dar proprietarul profită să mai ciupească ceva. Chiria e într-adevăr foarte mică. Nu sunt mulţi nebuni care să stea în condiţiile astea, ce zici? Şi asta n-ar fi nimic, dar mă hrănesc cu stridii stricate.
— De ce stricate?
— E un negustor pe aici care nu se îndură să le arunce şi le vinde pe mai nimic, dar „mai nimic” înseamnă că totuşi mai scoate ceva.
— După câte ştiu, ai avut o expoziţie la Bucureşti, am spus uluită de înfăţişarea pe care o lua mizeria în „oraşul luminii”.
— Da, a fost un succes, adică s-au găsit câţiva snobi care să pretindă că înţeleg ceva. Dar ştii, sala, ramele, publicitatea, datoriile vechi… şi „succesul” a fost mâncat cât ai zice peşte. La noi nu se poate trăi din pictură, Mirona, ce să mai discutăm?!
— Dar aici?
— Aceeaşi junglă. Cu legi mai aspre.
Când am intrat înăuntru, am rămas înmărmurită.
— Uite, tavanul e găurit. Noaptea, când plouă, picăturile mă trezesc din somn. Ziua, dacă n-aş lăsa uşa deschisă, ar fi întuneric beznă. Ferestrele sunt bătute în scânduri, după cum vezi.
Era un aspect al Parisului pe care nu-l bănuisem.
— Şi nu găseşti altceva?
— Deocamdată, umblu prin cafenele şi fac schiţe, caricaturi. Aşa i-am cunoscut pe băieţii pe care ţi i-am prezentat la expoziţie. N-ai văzut ce atentă eram cu ei? M-au invitat la masă la Prunier. În sfârşit, am mâncat pe săturate. Păcat că pleacă în Spania.
— În Spania?
— Sunt „gardişti”. Guvernul român, bineînţeles neoficial, în surdină, stipendiază Garda de Fier. O mişcare fascistă.
— Şi se duc pentru bani?
— Tâmpiţi. De obicei, când ţi se cere punga sau viaţa, dai punga… Ştii ce mi-au spus? „Dacă nu faci un compromis, unul serios, eşti obligat să trăieşti din nenumărate găinării toată viaţa.”
— Sper că nu te-au convins.
— Eu nu fac politică, Mirona, eu fac portrete. Apropo, înainte de plecare mi-a pozat Ştefan. Mi-a spus că te-a întâlnit în tren…
Am simţit că-mi ard obrajii şi mă temeam să nu-mi tremure vocea.
— A scris reportaje despre războiul din Spania, cu material cules în Italia… zâmbi Marta ironic.
— E totuşi un om de stânga, pe cât am putut să-mi dau seama.
— Da, dar soacra lui are o moşioară, care-l trage un pic spre dreapta… Ce-i, Mirona, ţi-e frig?
— S-a înnourat.
— Hai să mergem undeva, într-o cafenea, să ne încălzim. Aici, cu lampa asta de gaz, e lugubru. Şi când începe vântul, bate în tabla acoperişului ca într-o tobă uriaşă. Am să-ţi arăt un autoportret. Eu, cu o tobă gigantică în cap şi zeci de mâini, bătând cu beţele în tobă. Ce-i de neînţeles dintr-un astfel de tablou? Uită-te şi tu la încăperea asta! Cum e: realistă, sau suprarealistă?
— Nu mi-aş fi putut închipui că există la Paris locuinţe fără lumină electrică.
— De toate există la Paris, Mirona.
Se apropia vacanţa de vară.
Veştile de acasă, sumbre, mama internată într-un sanatoriu, bolnavă de nervi. Orice femeie intră pe uşă, i se pare că e Fana şi o înfurie sau, dimpotrivă, în aşteptarea ei, cere mereu oglinda, roşul de buze, şi se pregăteşte s-o înfrunte. Pe medici îi confundă cu tata, şi asta o irită peste măsură. Confidenta ei e Mitzi, aşa-zisa secretară a tatei. De altminteri, singura care niciodată n-a crezut în această legătură a fost mama, sau poate închidea ochii dinadins.
„Biata Mitzi, avea obiceiul să spună, tare-i urâţică, lungă ca o zi de post şi chioară!”
Uneori se amuza să-i ascundă ochelarii, ca să le arate surorilor ce rău îi stă lui Mitzi fără ochelari, cum bâjbâie şi cât e de mioapă şi lipsită de cochetărie. „Parcă n-ar fi femeie…” Ele îi cântau în strună „ca să nu se amărască, mititica.” Şi apoi mai era riscul, după părerea lor, să izbucnească un scandal, şi tata s-o urmeze pe Mitzi, să se însoare cu Mitzi. N-o lăsase cândva pe Lavinia ca s-o ia pe Tanţi? Qui a bu, boira15, şi iată-le acum pe toate laolaltă, ultimele rămăşiţe ale haremului dăinuind în casa bătrânei Caţian. Nu ştiu cum să găsesc o foarfecă miraculoasă şi să tai firele încâlcite care mă leagă de familie. Cum să găsesc mijlocul de a rămâne la Paris? Mi-am luat toate examenele, la Drept; la Litere am renunţat. Dar bătrâna ţine neapărat să mă întorc. Tata insistă să viu în vacanţă şi îmi promite că mă va trimite înapoi. Dar n-am încredere în tata.
Gian o aşteaptă pe sora lui din Elveţia, ca să plecăm cu toţii la Monaco, ŕ la maison des tourterelles16, cum are obiceiul să spună, dar eu nu mai am astâmpăr, vrând s-o cunosc pe Fany.
— Nu aş avea curajul să trăiesc în condiţiile Martei, i-am spus lui Gian. Dacă nu mi se vor mai trimite bani de acasă, va trebui să mă întorc.
— Nu, Mirona, şi luându-mi mâna. Nu te mai las să pleci. Deocamdată nu-ţi spun mai mult.
— Deocamdată, nu cred nici atât… şi, uşor, mi-am retras mâna.
— Am vorbit cu nişte prieteni de-ai mei, vor să ia lecţii de pian. Giulia le-a dat lecţii de limba spaniolă.
— Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine.
— Mă gândesc foarte mult la tine…
Era în timbrul vocii lui o tristeţe, o nostalgie, care mă făcea să cred că se gândeşte totuşi mai mult la Lisandra.
— Prietenii mei locuiesc pe rue La Boëtie, în blocul Révillon, chiar vis-ŕ-vis de Sale Pleyel.
Mă gândeam că n-am trecut de mult pe la madame Janine, unde primeam şi acum corespondenţa.
— Aş fi preferat să nu-i cunoşti, Mirona, dar n-am găsit altă soluţie. Şi, într-un fel, n-aş putea spune că nu sunt interesanţi. Mai ales pentru tine.
— De ce „mai ales”?
— Fiindcă un scriitor are nevoie de oameni, ca o albină de flori… Dolinii sunt foarte bogaţi, foarte stricaţi, foarte excentrici. Ţi-am vorbit de Violine şi Roger Dolin. Dar bagă de seamă, tatăl lor e seducător la propriu şi la figurat. Se pare că nici Violine nu i-a rezistat.
— Nu înţeleg, nu-i fiica lui?
— Ba da. Dar se pare că tocmai asta îl atrage. De altfel, şi ea e suspect de geloasă. Nu-i vorbă, Violine e geloasă aşa cum sunt unii zgârciţi sau băutori… Zice că din cauza ta nu mai dau pe acolo.
— Şi cine a indus-o în eroare? Cum a aflat că exist?
— Se pare că-ţi pomenesc numele apropo de orice. Pretinde că dacă numără în gând până la douăzeci, eu spun „Mirona.” Ai observat că atunci când cineva ţi-e drag îţi face plăcere să-i pronunţi numele, să-l auzi?
M-am gândit la Lisandra.
— Eşti nestatornic, Gian, şi asta nu-mi place.
— Eşti prea statornică, Mirona, şi asta nu-mi place.
Gian mi-a luat mâna. Eu i-am lăsat-o.
În sfârşit, i-am cunoscut pe tinerii Dolin. Mai întâi am zăbovit prin galeriile de tablouri din rue la Boëtie. Mi se părea că am timp să mă răzgândesc. Dar iată-mă în faţa blocului Révillon. În ascensor am dat peste o pereche. Se sărutau cu atâta foc, încât nu şi-au dat seama de prezenţa mea, sau poate nu s-au sinchisit. Neîndrăznind să-i întreb la ce etaj se opresc, am apăsat pe ultimul buton şi am ieşit din lift, lăsându-i exact în aceeaşi situaţie.
Când am intrat în hol mi s-a părut că am greşit, că nu poate fi al unei case particulare sala aceea imensă cu dale de marmură verde, lustruite ca oglinda. Un pian pierdut într-un colţ, tablouri puţine, sculpturi de proporţii mari, un candelabru gigantic, din cristale care îţi luau ochii. Valetul, auster şi rigid, aşa cum scrie la carte, m-a poftit să aştept.
Grozav simţeam nevoia să plec, când apăru un tânăr, un fel de fătălău scund, bălai, cu ochelari în ramă de baga.
— Prietena lui Gian? m-a întrebat impertinent.
— Profesoara de pian, am răspuns rece, sec.
Părea de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani. Faţă rotundă, gură de copil, dar prin lentilele groase, ochii cafenii mă priveau cu o matură intensitate.
— Deci, dumneata eşti Mirona…
— Dumneata, intendentul acestui muzeu?
— Muzeu, de ce? Aţi văzut aici vreun obiect de artă? M-aş mira… Aici s-ar putea face cel mult o hală de carne, de păsări, de peşte. Un ring de box sau o sală de scrimă.
Avea un zâmbet crispat şi nimic de copil în expresia obrazului acela rotund şi bălai.
— Sau un ospiciu, a adăugat. Un mic şi elegant sanatoriu de boli nervoase. Primii pacienţi am fi noi. Familia Dolin. Ne veţi cunoaşte pe rând. Ştiţi, noi între noi ne plictisim. Ar fi mai amuzant să venim în contact cu alţi nebuni. De ce zâmbiţi cu acest aer de superioritate? Primul simptom al nebuniei e să te crezi normal.
Acest enfant terrible era Roger. Prima dată îi auzisem numele în legătură cu o maşină de scris pe care i-o procurase lui Gian, pentru Jacquot. Trecuse un an de atunci, şi războiul continua în Spania. Gian îl urmărea, febril, în ziare, pe hartă, pe undele de radio. Şi eu uneori, alături de el, dar cu gândul în altă parte. Totuşi, noaptea, când în faţa hârtiilor mele căutam să continui povestea Fanei, auzeam: „Dacă fasciştii străpung o linie, apăraţi-o până la ultimul zid, până la ultima piatră”. Acum, în faţa lui Roger, mă gândeam la Lisandra şi căutam să fac socoteala timpului care a trecut, când apăru, într-o rochie de catifea violet, o fată cu părul vopsit acaju, împletit ca o diademă în jurul capului, şi care se prezentă cu o exagerată trufie:
— Violine Dolin.
Ar fi putut fi frumoasă cu ochii aceia violeţi şi foarte mari dacă genele n-ar fi fost grele de prea mult rimel, faţa obosită de fard, gura veştedă, zâmbetul crispat – zâmbetul lui Roger.
— Ne-a venit peste noapte ideea asta năstruşnică: să luăm lecţii de pian. Am mai învăţat când eram mici… Roger e de acord s-o luăm de la început. Iar eu sunt de părere că orişice poate fi luat de la început la orişice vârstă, afară de balet. Gian vă admiră foarte mult. Spune că scrieţi o carte şi că aveţi talent. Scrieţi în româneşte? Cum e în România?
— Peste tot e la fel, am răspuns scurt.
— Cum „la fel”? se miră Roger.
Nu ştiu de ce, felul în care îmi vorbea, sau purtarea celor din ascensor, sau poate sărăcia în care trăia Marta, sau gândul la Lisandra m-au făcut să răspund agresiv:
— Peste tot sunt unii prea bogaţi şi alţii prea săraci.
— Şi peste tot cei bogaţi sunt impertinenţi, asta aţi vrut să spuneţi domnişoară?
— Nu e politicos să spui tot ce gândeşti, am replicat.
— Attrape ça17, Roger! râse Violine zgomotos, şi-mi declară că s-a răzgândit; nu mai ia lecţii.
— Eu, dimpotrivă, încep chiar acum, hotărî Roger.
În jurnal am notat:
Lui Roger îi place să uluiască şi să scandalizeze prin tot ce spune, prin tot ce face. Nu pot să-mi dau seama când minte şi când nu.
Marea pasiune a trăit-o la cincisprezece ani. Femeia pe care a iubit-o, o americană foarte frumoasă, avea de două ori vârsta lui. A murit muşcată de un câine turbat.
— A murit sub ochii mei, mi-a spus Roger. E o grozăvie pe care n-o pot uita. Ca să uit, beau, trişez la cărţi şi şterpelesc… O, nu te speria, fur numai de la tata…
Ştiam de la Gian că Roger, pe căi ocolite, îşi ajută colegii săraci. Dar ţine cu tot dinadinsul să pară lipsit de suflet, cinic, şi nimic nu-l înfurie mai mult decât să încerci să-i dovedeşti contrariul. În schimb Violine, sub aspecte catifelate, feline, e rece, rea şi crede că totul i se cuvine. De la Roger am aflat că sora lui a vrut să se mărite cu Gian, adică a vrut să-l cumpere.
— Cred că a fost prima jucărie pe care a dorit-o şi viaţa i-a refuzat-o. De ciudă, a încercat să se sinucidă. Pe urmă a plecat în convalescenţă la Davos, în Elveţia. Ca să pară generoasă, a luat-o şi pe Giulia. Dar fiindcă e meschină, capricioasă şi rea, n-a pierdut nici un prilej s-o umilească. Poate că altfel Giulia nu se mărita cu directorul sanatoriului.
— Crezi că nu-i fericită?
— Cuvântul ăsta ar trebui să fie scos din circulaţie, e ridicol. Totul e să ştii să alegi între două rele. Şi decât bătrânul rechin, adică tata, mai bine criminalul.
— Criminal?
— Soţul Giuliei, paşnicul elveţian, e vizigot şi-l cheamă Moerder18. În orice caz, Giulia o poate privi pe Violine de sus, de pe Montagne Magique, şi asta-mi place…
Recitesc caietele în care e vorba de familia Dolin. Neinteresante. Am cunoscut în casa lor literaţi, artişti, critici de artă, pictori, poeţi, oameni ale căror nume mă tulburau. Am notat spectacolele pe care le vedeam, restaurantele, barurile unde dansam. Recepţiile la care eram invitată mă ameţeau, îmi plăceau… Totuşi, într-o zi n-am ştiut cum să fug. În schimb, Marta, pe care am introdus-o în acest mediu, se simţea la ea acasă.
— Mi-ai deschis porţi de aur, Mirona, îmi spunea încântată.
— Porţile sunt de aur, Marta, dar prin ele intri direct în iad.
— Foarte bine! Vreau să pictez iadul.
iulie, 1937
Aseară la Rotonde îl aşteptam pe Gian. Marta, ţinând blocnotesul pe genunchi, desena. Roger voia să ne uluiască debitând aforisme:
— Nu ştiu ce e conştiinţa unei canalii, dar o cunosc pe a omului cinstit; e teribilă, spune Josephe de Maistre. Şi când o doamnă l-a întrebat: „Unde aţi găsit acest noroi?”, dumnealui i-a răspuns: „În mine, doamnă”. În concluzie, dragă Mirona, numai în tenebre poţi găsi personaje interesante.
— Mulţumesc. Unde o fi Gian?
— S-a dus să se arunce în Sena…
— Cum era Lis? întrebă Marta. Crezi că Gian a iubit-o atât de mult?
— Nu cred într-o iubire care-ţi interzice orice avânt total absolut, orice sentiment al infinitului, declară Roger cu patos.
— N-am înţeles nimic, făcu Marta cu sinceritate.
— Ce înseamnă „avânt total absolut”? am întrebat. Şi după tine ce trebuia să facă Gian?
— S-o sechestreze sau s-o ucidă.
— Spune, Mirona, ce fel de om e Octav? se interesă Marta.
— Un om care merită să fie iubit.
— În Spania s-au adunat oameni din toate continentele, se aud toate limbile, spuse Roger.
Iar Marta, întrerupându-l:
— Păcat că nu luptă fiecare în costum naţional. Îţi dai seama ce pictural ar fi?
Mă stânjeneau din zi în zi mai mult indiferenţa Martei, şi, mai ales, cinismul lui Roger.
— Am citit un maldăr de gazete de stânga şi de dreapta, ca să pot să discut în contradictoriu cu Gian. Te rog, Marta, să arbitrezi, spuse Roger.
— Cu alte cuvinte, între înger şi măgar, eu sunt piatră de hotar…
Roger desfăcu o gazetă.
— Paul Robeson e în Spania. Şi Hemingway. În brigăzile internaţionale, bineînţeles, şi Pablo Neruda şi Ilya Ehrenburg… Şi plictisit, făcu semn chelnerului: Garçon, mi-ai găsit linguriţa? Cum? Te faci că nu înţelegi? Am luat de aici unsprezece linguriţe, una câte una, toate la fel. Şi când s-o iau pe a douăsprezecea, s-a schimbat serviciul. Te rog să faci ce ştii şi să-mi găseşti din vechiul model încă una. Să-mi completez duzina.
— Înţeleg, trebuie să fie foarte neplăcut să n-ai douăsprezece linguriţe la fel. Dar noi am schimbat serviciul tocmai fiindcă a fost descompletat. Era un model care avea „succes” printre studenţi… Totuşi, mă duc să caut.
În tavanul rotund, de oglindă, printre imaginile răsturnate ale perechilor care dansau, apăru silueta deşelată a lui Gian. Mai puţin palid ca de obicei, mai animat, ne-a strigat de departe:
— A sosit Giulia.
— Giulia? Unde e? am întrebat emoţionată.
Roger părea şi el tulburat.
— Când a sosit?
— A venit de la gară pe jos, n-a avut nici bani de autobuz.
— Cum? Ce s-a întâmplat?
— Nimic deosebit. Trebuia să scoată nişte fotografii de la developat şi s-a gândit: „Cu banii ăştia, mai bine mă duc la Paris să-mi văd prietenii”. Şefului i-a lăsat un bileţel: „Plec la Paris pentru o zi. Mi-e dor de Paris, de Gian, de prieteni.” Şi s-a iscălit „Giulia”. Acum aţi aflat totul. E de prisos să vă spun că n-are nici o valiză cu ea, nici pijama, nici periuţă de dinţi.
Eu mă gândeam: „Cât de mult trebuie s-o iubească bărbatul ei şi câtă încredere trebuie să aibă în ea! Deci fericirea există. Dovadă Giulia. Şi, desigur, Trude. Slavă Domnului, nu te sufoci peste tot ca în casa bătrânei Caţian şi nici nu-i război peste tot!”
Roger era în picioare.
— Unde e Giulia? Vreau s-o văd.
— Abia aştept s-o cunosc, făcu Marta.
Eu repetam în gând cuvintele pe care Giulia le-a lăsat soţului ei. Acel bileţel mi se părea că dezvăluie climatul căsniciei lor. Câtă libertate! Ce oameni fericiţi! Ce lume!
— Îi cumpăr eu o periuţă de dinţi, îl asigura Roger pe Gian.
— N-o să-i lipsească nimic, am spus entuziasmată, îi dau eu ce-i trebuie.
