CAPITOLUL V

GIULIA.

M-am gândit mult în noaptea asta dacă să renunţ sau nu la capitolul Giulia, care e atât de lung. Dar altfel, cum aş putea arăta că, pe căi cu totul diferite, am ajuns să înţeleg că Jacquot şi Octav aveau dreptate, că atmosfera irespirabilă din casa bătrânei Caţian o voi găsi oriunde m-aş duce, oricât aş fugi, că rămânând în cercul aceleiaşi lumi voi da de acelaşi noroi?

Era o zi invadată de soare. Rămăsesem în urmă cu Gian. Fiecare cu gândurile lui. Roger, bine dispus, declama:

— Car j'ai vécu de vous attendre et mon coeur n'était que vos pas…19

Îmi aminteam de conferinţa lui Ştefan despre Victor Hugo. Probabil că Gian se gândea la Lisandra.

— S-a întrunit la Valencia Congresul internaţional al scriitorilor antifascişti ca să aducă Spaniei republicane adeziunea lor. Romain Rolland a trimis congresului un mesaj.

— Cât o să mai mărşăluim aşa? întrebă Marta, care când nu ţinea blocnotesul pe genunchi se plictisea.

Giulia era hotărâtă să se înapoieze la Davos, chiar în după-amiaza aceea. Mi se părea mult mai frumoasă decât în fotografiile care împodobeau pereţii din odaia lui Gian. Curajoasă, independentă, părea că ştie foarte bine ce vrea. Şi grozav mi-ar fi plăcut să semăn cu ea!

— Dacă pleci, Giulia, ne pierdem iar pofta de mâncare şi – ceea ce e mai grav – simţul umorului, spuse Roger. Parisul va deveni mărunt, apăsător, insuportabil. Şi în loc să declamăm versuri din papa Hugo, vom discuta despre intervenţie şi neintervenţie! Draci!

Gian îmi arătă hotelul ducelui de Guise, cu grădina suspendată.

— Se mai vede anul: 1670.

— Ce timpuri! oftă Roger.

— Ce timpuri? îl repezi Gian. Gândeşte-te că dacă ai fi trăit atunci, ai fi avut eczemă din cauza murdăriei, ai fi avut păduchi sub perucă…

— M-aş fi scărpinat toată ziua cu andrele de aur şi nu m-aş fi plictisit.

— Asta dacă ai fi avut norocul să faci parte din Curtea lui Ludovic al XIV-lea, dacă ai fi avut, cu alte cuvinte, cinstea să-i aduci dimineaţa sticla cu apă de colonie, şi seara să-i pregăteşti oala de noapte.

— Eşti trivial, Gian.

Şi scoţându-şi din buzunarul de sus al hainei batista de olandă, albă, scrobită, gest care devenise un tic, Roger îşi şterse ochelarii.

— Dar ai fi putut să fii un meseriaş amărât sau un ţăran iobag, continuă Gian.

— Mai rămâne să-mi ţii un discurs despre exploatarea din epoca feudală ca să ajungi la exploatarea capitalistă. Jacquot n-a pierdut vremea cu tine…

Giulia se opri în loc şi, cu vădită emoţie:

— Ce mai face Jacquot? M-am gândit mult la el în ultima vreme. Şi schimbând vorba: Despre ce scrii, Mirona?

— Deocamdată, încercări.

— E modestă, spuse Gian, şi muncitoare, perseverentă. Tu eşti ca artificiile de pe pomul de Crăciun, Giulia. Cum le dai un chibrit, se aprind, strălucesc o clipă şi se sting.

— De ce simţi nevoia să mă pui în inferioritate, Gian? Când eram mică n-auzeam decât drăgălăşenii de astea: gât de barză, labe de gâscă…

— Toţi fraţii sunt geloşi pe surorile lor, făcu Roger, competent.

— Mai lasă psihanaliza…

— Îmi băgaseşi în cap că am mâinile prea mari şi o gură cât o şură…

— Când ai venit de la Berlin n-aveai nici un chichirez.

— Eram timidă.

— Nu se poate spune că nu ţi-a trecut timiditatea, o necăji Gian.

— Şi că nu vă aveţi ca fraţii, surâse Marta.

— Cum arătai când erai mică? mă întrebă Giulia.

— Mi se spunea tătăroaica şi mă credeam pocită.

Giulia mă privi cu interes.

— Şi acum ce crezi?

— M-am învăţat cu mine.

— Să schimbăm subiectul şi să facem un program, propuse Marta.

— Eu plec la Davos. La 6,40 trebuie să fiu în gară, declară Giulia.

— Asta în nici un caz, protestarăm în cor.

— Dacă e vorba numai de o periuţă de dinţi n-avea grijă, ţi-am pregătit eu peria de parchet, nou-nouţă, neîntrebuinţată, o tachină Gian.

Râdeam acum, bine dispuşi. În soare sclipeau dinţii, într-adevăr prea mari, dar lucioşi şi expresivi ai Giuliei. Nu ştiu de ce mă gândeam la Fana. Deşi totul în chipul Giuliei era prea bine conturat, prea teluric, pe când Fana, aşa cum era în fotografiile descoperite în pod, plutea romantic între incertitudini. Şi – uitând o clipă că Fany nu era mama adevărată a Giuliei – căutam asemănări şi mă întrebam cum să ajung la Monaco.

— La ce te gândeşti, Mirona? mă întrebă Gian.

— Iată un titlu de roman: „La ce se gândeşte Mirona”, zâmbi Giulia.

— La un program distractiv, făcu Marta plictisită. Am auzit că soldaţii obosiţi ajung să doarmă mărşăluind, dar eu nu pot să desenez mergând. Aşa că hotărâţi-vă.

— Eu o să aduc un TSF, spuse Gian.

— Un aparat de radio? Ar fi grozav, dar de unde? am întrebat.

— Mi-l aduce acasă proprietarul magazinului de radio, domnul Jupien. Mi-a propus chiar el să mi-l dea de încercare pentru o săptămână. Ei bine, voi accepta „să-l încerc”.

Eram cu toţii încântaţi.

— Jupien? Unde am mai auzit numele ăsta? întrebă Giulia.

— Proust se duce să-şi facă serviciul militar şi îl întâlneşte pe Charlus, care e foarte preocupat de Jupien, vizitiul, îi răspunse Roger.

— O lume de perverşi, snobi şi parveniţi, făcu Gian.

— Cine mai bine decât Proust a descris înalta societate franceză?

— De acord. Dar un scriitor de măsura lui Proust trebuia să arate şi partea adevărată, sănătoasă a Franţei. Cum adică, Franţa e le Côté de Guermantes20, Franţa sunt Verdurin-ii? Numai atât? Totuşi romanul are şaisprezece volume…

Iar Roger, ieşindu-şi din fire:

— Ascultă, Gian, atâta vreme cât erai un socialist moderat erai suportabil, dar văd că ai luat-o razna.

— Încep să cred că nu mai e timpul să fim diletanţi.

— Te priveşte. Azi o sărbătorim pe Giulia, şi atât ajunge. Unde am rămas şi încotro pornim?

— La monsieur Jupien, cel cu aparatul de radio. Trecem pe acolo şi-i spun să mi-l trimită pe cel mai bun. Să vedeţi cum vine să mi-l instaleze, cum ni-l lasă două săptămâni „de probă”.

— Excelentă idee. Bravo, Gian! se bucură Marta. Vom dansa două săptămâni, dacă rămâne Giulia.

— Imposibil.

— Impossibile n'est pas français…21

După-amiaza izbuti peste toate aşteptările. Monsieur Jupien veni personal să instaleze radioul. Roger şterpeli fursecurile primite de Tudor din ţară şi ni le aduse într-o pungă pe care scria „Rumpelmayer”. Tudor, student la Medicină, poreclit Le Grand eunuque (făcând figuraţie în diferite filme, căpătase în sfârşit un neînsemnat rol, de Mare-eunuc), trecea drept zgârcit; de fapt era foarte sărac, şi-i era veşnic foame. Mai avea ici-colo câte-un client, căruia îi făcea o injecţie sau îi plimba câinele. Gian şi cu mine intervenisem pe lângă madame Hermione să-l lase să doarmă în spălătorie, călcătorie sau uscătorie, seara după zece, contra unei chirii foarte mici. Deseori rămânea noaptea la logodnica lui, una din cele două surori gemene, sosite de curând din insulele Réunion.

Ceaiul era gata. Giulia ni-l servi într-un pahar de apă, într-unul de coniac, într-o ceşcuţă de cafea. Toate cu numele cafenelelor de unde erau „luate”. Pe linguriţă, singura de care ne serveam toţi era gravat: „Wikings”. Urmară cafelele – turnate într-un ouar de la Capoulade, într-un pahar de lichior de la Rotonde, într-o farfurioară de la Coupole. Până şi lampa era un felinar şterpelit. Marta îi povestea Giuliei cum ceruse Roger unui chelner o linguriţă, sub motiv că schimbându-se serviciul n-a mai „găsit” a douăsprezecea la fel. Ei bine, chelnerul i-a adus-o!

— Oh, minunat Paris! oftă Giulia. În toată Elveţia nu găseşti un pic de umor…

— Cred că în special studenţii români abuzează de umorul francezilor, am spus. Mă întreb dacă nu-şi fac iarna foc cu furculiţele de la restaurantul chinezesc.

Într-o dezordine greu de descris, Giulia, care zărise calapoadele în papucii lui Gian, începu să-şi bată joc de el:

— Ce burghez, ca maniac! Ce tipicar! Ia priviţi, calapoade în papuci! Nu, asta-i prea mult!

Gian se jura pe toţi sfinţii că nu i-a pus el, fără să-şi dea seama că în ameţitoarea dezordine a odăii jurămintele erau de prisos.

Marele-eunuc lua fursecurile unul câte unul, fără să bage de seamă că sunt ale lui.

— Îmi plac grozav, spunea plescăind.

— Nu-ţi amintesc copilăria?

— Ba da. Aşa le făcea mama… cu gust de anason. Şi mai lua, cu mari scrupule, câte unul, în timp ce noi mâncam pe nerăsuflate şi ne umflam de râs.

Marta îmi şoptea:

— Grăbeşte-te, Mirona, până ce nu descoperă că sunt ale lui, că le ia şi fuge cu ele.

Tudor simţea că i se face o farsă şi nu era în stare s-o dibuie. Dansam toţi, cu gura plină, după radioul luat „de încercare”, când ne-am pomenit cu gemenele, zise şi „Fecioarele din Réunion” şi „Logodnicele”. Semănau atât de mult, că nimeni nu ştia care-i logodnica lui Tudor.

— Ce mult seamănă Giulia cu Mirona! exclamară.

Tudor încercă să le scuze.

— Simt nevoia şi ele să spună altora că seamănă, prea aud asta toată ziua.

— Şi totuşi, seamănă, susţinură gemenele.

— Aceeaşi croială a ochilor.

— Aceiaşi pomeţi…

— Cu totul altă gură, protestă Marta.

— Închisă, ermetică, bosumflată a Mironei, observă Roger.

— Mare şi rânjită a Giuliei, completă Gian.

— Mirona e o versiune europeană de japoneză, spuse Marta.

— Cum vine asta „versiune europeană”?

— Când europenele se costumează în japoneze sau chinezoaice, cred că-i destul să-şi tragă ochii în sus, cu o linie neagră de cărbune, să umble cu paşi mici şi să-şi pună o crizantemă în păr…

În fotografiile găsite în pod, Fana purta crizanteme în păr. În tren, Ştefan îmi spusese: „Parcă ai fi o mică gheişă”. Am închis ochii, încercând să-mi stăpânesc dorul care uneori mă năpădea dureros. Mai târziu, când cheful s-o încins, am reuşit să mă strecor pe uşă, fără ca ceilalţi să bage de seamă. Giulia mă urmă.

Din camera mea, vederea deasupra cartierului Vaugirard era impresionantă noaptea.

— Nu ţi se pare tristă viaţa, Mirona? Absurdă?

— Tristă? Da, Giulia. Absurdă nu. Mi se pare că asist la mai multe piese de teatru care se joacă în acelaşi timp, că decorurile se schimbă deodată şi încerc să prind câte ceva din fiecare, sau că citesc mai multe cărţi concomitent. Aş vrea să le urmăresc pe toate. Şi să le înţeleg.

— Pe care din ei îl iubeşti?

— Cine sunt „ei”?

— De care din băieţii ăştia eşti îndrăgostită?

— Dar, de niciunul, Giulia!

— Ai totuşi aerul unei fete îndrăgostite.

— Mai există şi alţi bărbaţi pe lume.

— Les absents ont toujours tort! 22

— Dimpotrivă, mi se pare că numai absenţii au dreptate.

— Şi de ce e absent?

— Cine ştie?!

— Ai o ţigară, Mirona?

— Gian a lăsat aici nişte Gauloise. Uite-le, dar n-am chibrituri…

— Mulţumesc, am o brichetă.

Giulia stătea în picioare în faţa ferestrei.

— La Berlin locuiam într-un bloc de unde vedeam, tot aşa, numai ziduri şi acoperişuri de case. Pe atunci îmi era dor de grădina noastră din Buenos-Aires.

— Şi de covorul cu pătrate albe şi negre, unde Gian juca şah cu tata.

— Ţi-a povestit?

Vocea Giuliei mi se părea înecată. Parcă abia îşi ţinea lacrimile. Poate băuse prea mult…

— Sunt foarte nefericită, Mirona, spuse deodată.

Nu-mi venea să cred. Giulia nefericită! Poate că n-auzisem bine.

— Dar te-ai măritat din dragoste!

— Dacă ai şti, Mirona! Dacă ai şti cu cine trăiesc!

Îmi treceam mâna pe frunte, voiam să mă dezmeticesc, să înţeleg. Giulia, care era atât de strălucitoare, atât de veselă! Giulia, despre care credeam că a nimerit numărul câştigător la loteria vieţii.

— De ce te-ai măritat, Giulia?

— Ca să rezolv problema banilor, a casei, a familiei, să am o stare socială, un rost… Dacă Gian ţi-a povestit copilăria noastră, atunci ştii.

— Într-o măsură.

— Făceam mereu naveta între Buenos-Aires, unde trăia tata, reînsurat, şi Berlin, unde s-a stabilit mama, remăritându-se.

— Şi şcoala?

— Am fost internă la călugăriţe. Internatele de maici nu se deosebesc în nici o parte a lumii. Tot ce era în noi iubire de oameni trebuia să se sublimeze în iubire pentru Fecioara. Pornirile noastre fireşti se întorceau uneori în practici perverse, şi dacă nu acceptai aceste două formule: iubirea sublimă pentru Maica Precistă şi cea echivocă pentru o maică sau o colegă, începea dispreţul sau persecuţia. În vacanţă mă duceam la mama, care e măritată cu un inginer, director la A. E. G. Inginerul venise în Argentina pentru nişte lucrări de electrificare. Tata trăia de mult cu Fany, când mama a acceptat, par dépit23, să plece în Germania cu inginerul ei.

— Ştii, Giulia, bunica mea a fugit cu un grec bogat, înainte de a fi venit eu pe lume. Toată copilăria mea am visat să pornesc în căutarea ei. O chema Fana. E o asemănare de nume, care mă tulbură…

Giulia ar fi vrut să spună ceva, dar Gian dădu buzna:

— De ce staţi pe întuneric? Roger şi Marta s-au îmbătat. Marele-eunuc nu mai ştie care dintre gemene e logodnica lui. Şi când le-a întrebat cu care din ele a dormit noaptea trecută, amândouă au răspuns „cu mine”.

Gian se aştepta să facem haz.

— Mi se pare că vă deranjez…

— Stăm de vorbă, Gian.

— Nu vreţi să vă aduc ceva de băut?

— Dacă ai putea să ne faci câte-o citronadă, ar fi grozav, spuse Giulia.

— Poate că Mirona vrea altceva. Am găsit o nouă formulă de cocktail.

— Ba tocmai o citronadă aş bea.

— Să vedem dacă am lămâie. Dacă nu, mă duc la restaurantul din Vaugirard; tot am nevoie de aer – mă doare capul.

Când am rămas singure, am lăsat-o pe Giulia să reia firul.

— Când am împlinit cincisprezece ani, îndemnat de Fany, tata m-a trimis la Berlin, de data asta pour de bon. Casa mamei mele era tristă; odăile mari, reci. Pe fereastră nu vedeam decât îngrămădiri de acoperişuri. Sora mea, fiica lui Herr Direktor, e o mică nemţoaică înfumurată, perfidă. Grete, guvernanta ei, era amanta lui Herr Direktor. Mama, care simţea că duşmanul era pe undeva prin apropiere, adulmeca.

O ascultam pe Giulia înfiorată. Atmosfera pe care o evoca mi-era cunoscută.

— Masa era locul unde toate personajele dramei se întâlneau laolaltă, continuă Giulia, spre uluirea mea. Grete o ajuta pe mama, cu discreţie şi bunăvoinţă. Îi ghicea şi-i împlinea gândul, îi spunea că rochia cea nouă e superbă, că a fost căutată la telefon. Mama nu întreba cine a căutat-o, ca să stârnească gelozia soţului ei. Grete o ajuta în aceste jocuri, punând-o într-o situaţie ridicolă, tocmai în faţa omului pe care mama se temea să nu-l piardă şi care, dacă n-o mai iubea, ar fi trebuit cel puţin s-o stimeze. Era, sărmana, ca un jucător care, fără să-şi dea seama, ţine cărţile cu faţa spre parteneri. Mi-era milă de ea, o milă cumplită. Iar Herr Direktor, pentru a-mi cuceri complicitatea – şi-a dat seama că ştiu tot – era de-o exagerată amabilitate cu mine. Purtarea lui i se părea mamei ciudată. Simţea că mocneşte ceva acolo, în apropierea ei, dar, cum nu o putea bănui pe Grete, ochii i-au căzut asupra mea.

Gian intră în odaie, aducând o lămâie.

— Despre ce tot sporovăieşti, Giulia? Despre viaţa ta la Davos? Ştii ce-a spus Jacquot despre tine? „Giulia e o orhidee putredă a capitalismului degringolant.” Nu e formidabil?

Giulia zâmbi cu amărăciune.

— Mi-e dor de Jacquot.

— L-ai dezamăgit, să ştii. Am căutat să te apăr. Le coup de foudre, marea pasiune.

Giulia se opri în faţa lui Gian, cu ochii scăpărând de ură.

— Marea pasiune? Dacă ai şti, Gian… Dacă l-ai cunoaşte pe bărbatul meu, l-ai ucide. E un monstru… Gian, sunt în pragul sinuciderii, înţelegi?

Gian rămase împietrit, apoi, revenindu-şi:

— Atunci, scrisorile, fotografiile şi toată apariţia ta triumfătoare?. Eşti o mare actriţă.

— Toţi suntem mari actori. Numai că jucăm ca pe vremuri, cu măşti.

— Poate ai dreptate. Dar în seara asta nu sunt în stare să te văd fără mască. Mă duc să beau. Hai, vino, Mirona! Vino cu mine!

— Nu-mi place să beau.

— Nu bem de plăcere.

— Îmi pare rău că din pricina mea…

— Nu din pricina ta, Giulia. Nu trebuie să te crezi buricul, pământului.

Şi Gian părăsi camera fără alt cuvânt.

Giulia a rămas câteva clipe tăcută. Apoi şi-a reluat confesiunea.

— Înţelegi, Mirona, c-a trebuit să fug, să mă întorc la tata, în Argentina. Fany făcea bagajele. Plecau în Europa. Tata era angajat la o bancă în Marsilia. M-a lăsat internă la călugăriţe. În primul an a trimis taxele şcolare. Pe urmă n-am mai primit nici un ban. O ducea greu. Ziua avea slujbă, noaptea învăţa. Voia să dea examene, să intre în diplomaţie. Maicile m-au ţinut de milă, adică am curăţat zarzavaturi la bucătărie, am spălat vase şi le-am încălţat pe elevele mici, le-am făcut lecţiile celor mari, le-am scris scrisorile de dragoste, le-am dus la adresele cuvenite, am aşteptat răspunsurile. Şi aşa, din bacşişuri şi umilinţe, am strâns bani şi am ajuns la Paris. Jacquot m-a ajutat să intru la Uzinele Caudron, Era prieten cu Gian.

— Prietenia lor e atât de veche?

Încercam să mi-l amintesc aşa cum îi văzusem prima dată împreună, fiindcă numai în acest contrast îmi apărea cu toată stridenţa figura de o transparenţă verzuie, silueta deşirată, eleganţa firească, privirea întunecată, melancolică, atât de atrăgătoare a lui Gian.

— Nu ştii? Gian, pe bicicletă, l-a lovit pe Jacquot. Amândoi erau cu capul în nori. Şi-au recunoscut reciproc vina, şi-au strâns mâinile şi au început să discute politică. Era în '935… Războiul din Abisinia… Gian, cu pretenţii de intelectual, rămânea fără replică în faţa lui Jacquot. Eu îl ascultam pe Jacquot fascinată. Aşa trebuie să fie un bărbat, mă gândeam. Cunoşti biografia lui?

— Nu.

— La treisprezece ani lucra într-o mină. La şaisprezece, a ieşit de acolo, şi trei ani a tăiat lemne în pădure. Pe urmă a învăţat tâmplăria şi s-a angajat tâmplar pe un vas comercial. A călătorit câţiva ani, în care timp a învăţat, de la un mecanic pe acelaşi vas, meseria de mecanic. Cum a ajuns la Uzinele Caudron, nu mai ştiu, dar datorită lui am fost angajată acolo, la o secţie unde se lucrau paraşute. Din nenorocire, într-o zi, citind în ziar că se caută o profesoară de limba spaniolă, am nimerit la faimoşii Dolin. Şi aşa am dezertat din lumea lui Jacquot în lumea lui Dolin.

— Despre ei nu-i nevoie să-mi vorbeşti, îi cunosc. Giulia!

— Şi ai scăpat întreagă?

— Se pare că Dolin, bătrânul rechin, cum îi spune Roger, a descifrat într-o zi „misterul Mironei.” N-o interesează nici rochiile, nici blănurile, nici bijuteriile, într-un cuvânt: n-o interesează banii. N-o interesează nici femeile, nici bărbaţii. Cu alte cuvinte, e frigidă. Ba chiar mai rău: e fecioară. Îl enervau deopotrivă, tăcerile şi replicile mele. Iar pe Violine, când îmi cerea s-o însoţesc la blănari şi croitorese, o refuzam sub diferite pretexte.

— Eu devenisem camerista ei. Aşa am ajuns la Davos în Elveţia. Îţi închipui ce consternată a fost când directorul sanatoriului, fără prea multe fraze, m-a cerut de nevastă. Aveam pentru el o repulsie fizică. Dar într-o clipă am revăzut trecutul, drumurile triste între Buenos-Aires şi Berlin, cele două familii care mă azvârleau ca pe-o minge, umilinţele din internat. Mi-era groază de zilele searbede care mă aşteptau în sărăcie. Pe Violine n-o mai puteam suporta. De altfel, îşi apăra tatăl ca o leoaică, poate de aceea m-a şi îndepărtat. Nu ştiu dacă ai înţeles, Mirona, de ce m-am măritat? Apoi, cu un accent de revoltă cum nu mai auzisem, cuprinzându-şi obrajii în mâini, a şoptit: Nu mai pot îndura. Te invidiez. Odăiţa asta curată, cărţile pentru care ai scotocit anticariatele, trandafirul roşu din paharul cu apă, calele albe… Îţi invidiez visurile, Mirona! Să nu renunţi la ele. Nu ştiu de ce-ţi vorbesc aşa. Nu ştiu cum am îndrăznit să te ţin până la ora asta. Poate fiindcă la început, am simţit nevoia să te împung. Nu mai ştiu ce răutăţi am spus – am ajuns rea şi pizmuitoare ca Violine – dar tu mi-ai zâmbit dulce, atât de dulce, că mi-ai amintit de mčre Hortanse, o maică blândă, oarbă, singura de treabă între toate şi care avea obiceiul să spună: „Lasă, Giulia, o să treacă”. Dar mčre Hortanse avea nouăzeci de ani.

M-am apropiat de Giulia, i-am mângâiat părul mătăsos.

— Eu am o sută de ani, Giulia, sunt mai bătrână ca mčre Hortanse. Dacă ai şti cât seamănă biografiile noastre! Povara lor e cumplită! Ani de zile am aşteptat să pot pleca de acasă. Ei bine, seara, când mă închid aici, dispare vasul negru cu nelipsitele cale, cărţile astea, şi pe hârtia albă, care mă aşteaptă, apare familia: străbunica, mătuşile mele, toată casa plină de compromisuri, de superstiţii şi de manii. Casa din care am fugit se reface din bucăţele, o simt în spinare ca o cocoaşă. Lisandra pretindea că viaţa e un miracol şi voia neapărat să se măsoare cu el. Nu ştiu cum a avut curajul să plece în Spania. Poate tocmai ca să se măsoare cu acest miracol. De când i-am cunoscut pe Octav, pe Jacquot, pe Lisandra, mi-am dat seama că există şi altfel de oameni, Giulia, şi alt fel de a privi viaţa. Deşi folosesc acelaşi vocabular, cuvintele au pentru ei alt conţinut. Libertate, iubire şi fericire înseamnă altceva. Nu înţeleg încă prea bine ce, dar îmi dau seama că fericirea pentru ei nu e rezultanta unui şir de plăceri. Greşeala pe care o face fiecare dintre noi – cel puţin aşa au căutat să-mi explice – este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună… Fiecare trebuie să poată răspunde: Iată pentru ce am trăit! fără să roşească. În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe-o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…

— Vorbe, Mirona, vorbe! Când ţi-e frig, ţi-e frig, şi când ţi-e foame, puţin îţi pasă de acest miracol care e viaţa. Îţi vine să înjuri, să scuipi şi să te spânzuri.

Giuliei îi curgeau pe obraji lacrimi mari, grele, ca nişte pietricele de sticlă. Dar faţa îi rămânea senină, luminoasă.

— Spune, Giulia, de ce e bărbatul tău „un monstru”? Nu există nici o punte, nici o posibilitate de înţelegere între voi?

— O, dac-ai şti, Mirona, dac-ai şti… Tocmai aici am vrut să ajung. Tot ce ţi-am povestit a fost o introducere, ca să înţelegi mai bine… Şi aprinzându-şi o ţigară: După celebrarea cununiei, în cerc foarte restrâns, soţul meu şi-a luat rămas bun de la mine şi, foarte politicos, mi-a spus: „Pe mâine, draga mea”. Mărturisesc, am fost puţin dezamăgită. Dar, cu obiceiul pe care-l avem să literaturizăm, m-am gândit că vrea să mă cucerească mai întâi, să mă atragă sufleteşte, să mă facă să viu într-o zi spre el, de bunăvoie. Şi asta m-a emoţionat. În zilele următoare, aproape că nu l-am văzut. Era mereu foarte ocupat. Apoi am primit o cutie de la o casă de mode din Paris. Nu dintre cele cunoscute. Înăuntru, două perechi de ciorapi negri, nu prea subţiri şi foarte lucioşi, pantofi de antilopă cu funde şi tocuri excesiv de înalte, o pălărie mică cu voaletă deasă, o vulpe neagră şi o rochie neagră de crčpe-satin lucios, lenjerie de dantelă neagră cu trandafiraşi roz, o cutie de pudră cu un miros strident, o sticluţă de parfum vulgar, un vaporizator. Tot acest negru şi calitatea proastă m-au impresionat neplăcut. Totuşi, mi-am spus: „Nu se pricepe, şi nu sunt obligată să le folosesc. E prea ocupat ca să-şi dea seama cum mă îmbrac…” Dar când i-am mulţumit, ochii i-au scăpărat şi mi-a spus că i-ar face plăcere să vin la el în birou îmbrăcată cu tot ce am găsit în cutie, că m-aşteaptă la ora cinci. Mă privea atât de insinuant, încât am încercat un sentiment de teamă, şi ca să-mi dau curaj mi-am spus: „Dacă a comandat cutia aceea, dacă a dat bani, vrea să mă vadă gătită, e natural”. Deodată, mi-a luat mâna, mi-a strâns-o, şi, cu ochii înfipţi într-ai mei, m-a întrebat în şoaptă: „Ţi-a plăcut vaporizatorul? Te rog să te parfumezi… Neapărat… Te aştept în birou.”

Mă întrebam dacă nu cumva băuse prea mult, dacă n-ar fi mai bine să nu mă duc. Prea îi sticleau ochii. Totuşi, am început să mă gătesc cu tot ce era în cutie. Când m-am privit în oglindă, mi-a venit să râd; parcă eram deghizată. Ciorapii îmi produceau mâncărime. Prea erau negri, prea lucioşi. Şi nu eram obişnuită să port tocuri atât de înalte. Rău nu-mi stătea nici pălăria cu voaletă, nici vulpea. Dar nu mai eram eu, ci o femeie fatală, din filmele demodate. Ieşind pe uşă, mi-am adus aminte de vaporizator şi m-am întors, m-am parfumat. Când am intrat în birou, soţul meu a venit spre mine grăbit, emoţionat şi mi-a zâmbit curtenitor. „Ai întârziat, mi-a spus, eşti o cochetă. Ştii că-mi placi?” Mi-a sărutat mâna, mi-a reţinut-o şi mi-a arătat fotoliul din faţa biroului. Apoi, răzgândindu-se, m-a rugat să trec pe canapea. El a rămas în picioare şi a început să mă examineze şi să-mi dea sfaturi: „Pune picior peste picior. De ce-ţi tragi rochia? Ai genunchi frumoşi. Genunchi rotunzi, plinuţi…”

Nu înţelegeam de ce-mi dă Giulia toate amănuntele astea dezgustătoare. Mi-era silă. Abia scăpasem de confidenţele familiei Dolin.

— Mirona, adu-ţi aminte de scenele din filmele americane, în care directorul de varieteu angajează actriţe. Ei bine, aşa mă măsura, mă cântărea soţul meu, potrivindu-şi ochelarii, umezindu-şi buzele, mângâindu-şi mustaţa. Apoi a venit lângă mine şi a început să-mi umble cu degetele pe picioare. „Îmi plac ciorapii, mi-a spus, îţi strâng bine gambele.” Şi, spre uluirea mea, m-a întrebat: „Cum te cheamă?” Îmi pierise graiul, dar el dădea ochii peste cap, visător. „O să-ţi spun Dolly, îţi place?” Am vrut să strig, dar, ca într-un coşmar, simţeam că nici un sunet nu-mi va ieşi din gâtlej, că am amuţit. Am vrut să mă ridic, dar el, cu o energie, cu o insistenţă neaşteptată, m-a ţinut pe loc. Cu o mână îmi strângea braţul, îi simţeam verigheta rece, cu cealaltă îmi mângâia picioarele. „Ce vrei să-ţi cumpăr? mă întreba. O să capeţi un cadou ori de câte ori ai să vii îmbrăcată aşa. Şi mai multă pudră, Dolly, ne-am înţeles? Şi mai parfumată! O să-ţi iau o voaletă mai deasă. Să-ţi văd numai gura. Picioarele şi gura. Îţi plac banii, Dolly? Îţi plac, nu-i aşa? Aşa sunteţi toate… Vă plac banii. O să-ţi dau bani de câte ori ai să vii la mine, aici, o să te cumpăr, oricât de scumpă ai să fii.”

— Giulia, taci! Te rog, taci!

Fără să ştiu de ce, m-am repezit să deschid fereastra, deşi era deschisă… Fumul care se ridica dintr-un muc de ţigară zvârlit în scrumieră era singura realitate de care mă legam ca să mă încredinţez că nu visez. Ce legătură aveau toate astea cu tenebrele casei bătrânei Caţian? De ce mă gândeam la scrisoarea străbunicului Miron către Fana şi de ce mi se părea că acum aş putea s-o reconstitui… Voiam să ies în stradă, să umblu mult, să mă dezmeticesc, aerul curat să mă împrospăteze, şi totuşi o curiozitate bolnavă mă ţintuia pe loc şi mă îndemna să ascult mai departe.

— Mi-am dat seama că sunt în mâinile lui, continuă Giulia vorbind mai rar. Nu ştiu dacă ţi l-am descris. Capul mare, picioare scurte şi mici, pielea lăptoasă, ochii ca oţelul de reci şi de vineţi, tuns chilug, aşa că nu mai ştii dacă e chel sau tuns, blond sau alb. Nasul lung, subţire, o mustaţă mică, buze subţiri, mâini mici, foarte albe, transparente. De o extremă eleganţă, o ridicolă eleganţă. O voce hotărâtă, care ordonă, care impune. Nu mă lua în braţe decât în birou, îmbrăcată, pe canapea… Ceea ce mă îngrozea şi mă exaspera erau nişte umbre care se mişcau la fereastră. Exista o scară din dos, care avea o fereastră spre curtea de lumină şi spre birou. Crispată, îmi concentram privirea într-acolo, iar el îmi şoptea: „Dacă ne-ar vedea cineva, ce-ar fi? Ça nous coűte şi peu, et ça leur fait tant de plaisir! 24 N-ai vreo prietenă care ar vrea să vină aici cu tine? Îi voi face un cadou. O brăţară, o broşă…”

— Taci, Giulia, te rog! Isprăveşte!

— Totuşi, vrei să fii scriitoare, Mirona… De ce ţi-e frică de viaţă?.

— Asta nu e viaţă, Giulia, astea sunt canalele prin care se scurg lăturile ei.

— Poate. Dar noi în lăturile astea trăim. Nu-ţi cunosc viaţa. Iartă-mă. Nu ştiu cum e la voi, dar aici totul se cumpără şi totul se vinde. Bărbatul meu îmi dădea bani numai când veneam la el în birou, îmbrăcată în negru, şi atunci sume mici, ca să am nevoie să-l vizitez mai des. La Davos se face sport; aveam nevoie de un costum de schi, de bocanci, de un pulover. Bărbatul meu îmi cumpăra numai voalete, ciorapi, pantofi cu tocuri înalte. În loc de schiuri, un lănţişor de aur, să-l port la gleznă. Face mici chefuri intime cu vizitatorii în trecere prin sanatoriu. Mă îndeamnă să beau şi-i place să urmărească pe chipurile bărbaţilor dorinţa pe care o suscit. Atunci mă cheamă la el în birou… Într-o seară, am refuzat să mă duc. M-am furişat pe terasă. Un bărbat privea munţii. M-a întrebat de când sunt în sanatoriu. Nu ştiu de ce am simţit nevoia să-i spun: „Nu sunt bolnavă. Mi s-a întâmplat o nenorocire mai mare… M-am măritat”. „Sunteţi în călătorie de nuntă?” „Nu, sunt soţia directorului acestui sanatoriu.” În clipa aceea apăru soţul meu… „Giulia, mi se pare că ai stat destul pe terasă. E frig…” „Nu e frig, ţi se pare.” „Aici, în sanatoriu, când mi se pare mie că cineva e bolnav, e bolnav… Şi când mi se pare că moare, moare…”

Şi în timp ce continua să-mi răsucească mâna, să mi-o strângă ca un cleşte, se înclină în faţa străinului şi mă luă cu el. În biroul lui, a închis uşa calm, şi mi-a tras o palmă, apoi, sălbatic, m-a trântit pe canapea. Luminile erau toate aprinse; prin fereastră, mi se părea că străinul acela priveşte… „Ţi-e frică să nu ne vadă… Am să-l aduc eu să vadă”, gâfâia bărbatul meu.

— Nu înţeleg, Giulia, de ce înduri toate astea? De ce nu fugi? În sfârşit, cum poţi să te întorci acolo? Nu trebuie…

— Tocmai asta am vrut să aud. Îmi dau seama de cruzimea fiecărui cuvânt, de mocirla pe care am îndrăznit să ţi-o arăt, dar n-aveam cui să-i vorbesc şi nu mai puteam să tac. E mai bine de un an de când tac. Trebuie să înţelegi personajul cu care trăiesc, ca să poţi să-mi dai un sfat. Am minţit destul, nu mai pot. Chiar şi aici, de când am venit, mint într-una. Adevărul e că am fugit de acolo şi nu mai vreau să mă întorc. Şi Giulia izbucni într-un hohot de plâns. Iată mirajul după care am alergat, iată castelul fermecat pe care l-am căutat. Era din cărţi de joc…

Cărţile de joc erau acum la pământ.

— Totuşi, Giulia, trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapă din nou…

Mi se părea că am găsit sfârşitul romanului.

Le vedeam pe bătrâna Caţian, pe mama şi mătuşile mele, pe sărmana Lavinia fugind care-ncotro, căutând să salveze ce se mai putea, dar luând, ca de obicei când oamenii îşi pierd capul, tot ce e mai nefolositor: instrumentul de înfundat sticle de bulion, fierul de frezat, cuţitele de peşte, un binoclu, roşul de buze. Singura care deschide ferestrele larg şi ochii mari ca să privească prăpădul e Mirona. Numai ea va dori să culeagă şi ultimele aspecte de viaţă în speranţa că, cine ştie, dacă nu se năruie lumea, va putea să le folosească în cartea ei.

— Giulia, acum văd, acum ştiu cum se va termina romanul meu. Un cutremur… Pământul va pârâi din încheieturi…

În clipa aceea ne-am pomenit cu Jacquot. Ce curios că nu i-am auzit paşii!

— Credeam că Gian e aici, începu cu totul firesc. În camera lui se vede că a fost mare zaiafet. Unul sforăie, altul varsă. El, nicăieri! Dar, mai întâi, bună dimineaţa! Am găsit uşa deschisă. Şi acolo, şi aici. De obicei o uitaţi descuiată numai când plecaţi de acasă.

— Ce faci, Jacquot, bătrânule! Jacquot? Jacquot! repeta Giulia, cu vocea înecată, şi-l săruta pe amândoi obrajii.

— Sunt neras, dar îmi pare bine că am picat la timp ca să împiedic un cataclism. Un cutremur.

— Pentru sfârşitul romanului meu văd foarte bine un fenomen cosmic, un cutremur…

— De ce nu o revoluţie, Mirona? O simplă revoluţie.

Ochii lui albaştri parcă aduceau tot seninul lumii în casă.

— Şi Revoluţia Franceză ce a schimbat? întrebă Giulia.

— Revoluţie burgheză. N-a mers până la capăt. S-a oprit la mijlocul drumului, a acceptat compromisul. Şi aşezându-se pe marginea mesei: Nu întâmplător… Degeaba surâzi, Mirona, de câte ori auzi „nu întâmplător”. Ei bine, nu întâmplător te gândeşti că-i nevoie de un cutremur. Îţi dai seama că trebuie să se schimbe ceva radical, şi asta e bine. Aşa nu se mai poate. Munca a milioane de oameni nu poate fi culeasă şi stoarsă de câteva mâini hrăpăreţe. Muncitorii de azi nu mai sunt sclavii care au ridicat piramide pentru faraoni şi au tras la galere, sunt oameni conştienţi de forţa lor, solidari prin efortul lor comun, prin truda lor, prin nevoile şi aspiraţiile lor.

Jacquot se plimba prin odaie şi privea peste capetele noastre de parcă vorbea la un miting.

— Nu cărăm după noi nici o ciozvârtă din viţelul de aur. Nu avem de aruncat peste bord decât sărăcia. Nu moştenim nimic şi n-avem altă avere decât braţele noastre. Dacă le încrucişăm, nu mai mişcă nici un tren, nu se mai aprinde lumina, nu mai curge apa, se opresc în drum scrisorile de amor…

— Jacquot, de ce nu mă iei la uzină la Caudron?

— Vrei să-i vezi pe muncitori de aproape, Mirona?

Şi Jacquot râse, zgomotos, sănătos, cum avea obiceiul.

— Crezi că sunt expuşi acolo ca manechinele în Muzeul Grévin? Dacă vrei să-i vezi, uită-te la mine. Dacă vrei cu adevărat să-i cunoşti, îţi găsesc poate o îndeletnicire acolo. Cum i-am găsit şi Giuliei altădată… Numai să nu dai bir cu fugiţii. Ia spune, Giulia, unde ai zburat şi cum e în colivie? Ce ţi-a venit să te închizi într-un sanatoriu? Aş fi înţeles dacă ai fi fost medic, soră de caritate sau dacă ai fi avut nevoie să culegi material de roman, ca Mirona, dar aşa, numai ca să devii, doamna doctor”… Vezi, că dacă divorţezi îţi pierzi „doctoratul”.

Nu ştiam cum să-l opresc. Giulia avea pleoapele roşii, ochii uscaţi, era palidă, obosită, ca după o noapte albă.

— Dar ce-i cu voi, n-aţi dormit? Totuşi, n-aveţi aerul să fi luat parte la sindrofia de jos… V-aţi făcut confidenţe? Mirona e ca un fluture: strânge polenul de pe orişice floare. Şi tu, Giulia, trebuie să fii un caz interesant, o floare rară. Dar şi eu sunt curios… Când am auzit că ai rămas acolo, mi s-a părut original. Oamenii intră în spitale, în sanatorii, ca să se vindece, şi sunt bucuroşi să scape, să plece, să reintre în viaţa normală. Tu ai intrat sănătoasă şi, cum s-ar zice, te-ai legat la cap fără să te doară. Înţeleg să-ţi iei o traistă în spinare, să pui înăuntru un codru de pâine şi să te caţări pe munţi. O pată albă într-o poiană însorită, un sanatoriu, hai până acolo, îl vizităm şi plecăm mai departe. Dar să rămânem?. Ce perversitate!. Nici o pasăre nu intră de bunăvoie în colivie, nici un animal nu intră de bunăvoie în cuşcă, dar încă un om să-şi caute singur gratiile! E contra naturii…

Simţeam nevoia s-o apăr pe Giulia.

— Jacquot, eşti într-o vervă demnă de un mare miting. Viaţa e mai complexă totuşi…

— Jacquot are dreptate, suspină Giulia, aprinzând de la mucul ţigării altă ţigară.

— Resemnarea e şi ea specific burgheză. Lisandra era făcută din alt aluat.

— De când am venit, aud mereu Lisandra. La urma urmei, dacă nu era îndrăgostită de Octav, crezi că pleca? întrebă Giulia.

— Nu ştiu dacă a înţeles de la început că apărând Spania împotriva fasciştilor îşi apără propria ei ţară, propriul ei cămin. Dar, odată acolo, ce extraordinară şcoală a patriotismului şi a eticii, ce lecţie a solidarităţii!

— Şi dacă aş vrea să plec şi eu?

Giulia rosti atât de repede şi de firesc aceste cuvinte, încât Jacquot se opri din mers şi o privi drept în faţă.

— Spune, Jacquot m-ai ajuta? Am auzit că e nevoie de şoferi, eu conduc bine maşina. Ai spus singur că n-are importanţă din ce motive pleci… Voi îi utilă, asta ajunge, pe cât înţeleg. Vrei să mă ajuţi? Am auzit că ai ajutat şi pe alţii.

Jacquot rămase descumpănit o clipă. Voia parcă să câştige timp înainte de a răspunde.

— Înseamnă că lucrurile nu prea merg în colivie, Giulia.

— Acolo nu mă mai întorc, Jacquot e tot ce pot să-ţi spun. Fără alte explicaţii.

— Şi romanciera ţi-a dat această soluţie romantică? Văd că e inspirată. Pentru sfârşitul romanului a născocit un cutremur.

Şi, poate pentru a ocoli răspunsul pe care-l aştepta Giulia, mi se adresă mie:

— A fost un cutremur celebru la San Francisco, micuţa mea Mirona, şi cred că-ţi dai seama că n-a folosit la nimic. Dar a fost un alt cutremur, în octombrie 1917, care a zguduit lumea. Oamenii cu mâinile lor au zguduit pământul. L-au răscolit până în temelie, pentru pace şi pâine, pentru dreptate. Dar nu ca să vă spun toate astea am venit aici la cinci dimineaţa. Vă cer iertare, clasicul de cinq ŕ sept e după amiază, ştiu. Dar eu am pornit cu altele. Am nevoie de o maşină de scris, de două, trei dacă se poate. Chiar vechituri; le pun eu la punct. Am organizat un important serviciu de poştă. Voluntarii trebuie să indice o adresă unde să poată primi corespondenţa. Altminteri, numai faptul că rudele expediază scrisori în Spania şi primesc scrisori de acolo e destul ca să fie persecutate şi chiar arestate în aşa-zisele „ţări democrate”. Voi sunteţi prieteni cu Roger Dolin. Pentru el nu-i mare lucru să mai facă rost de o maşină de scris şi chiar de mai multe. Giulia, tu cunoşti câteva limbi şi ne-ai putea fi de folos dacă vrei.

— La sanatoriu la Davos am învăţat să fac injecţii, pansamente… Şi să conduc maşina. Ştiu că e nevoie de şoferi. Am auzit la radio: Los choferes, los choferes, şi m-am gândit: E nevoie de şoferi, de brancardieri. Nu ţin la viaţă, Jacquot.

— Mulţi au vorbit ca tine. Dar azi, când îi transportă pe răniţi printre măslini, prin pădurici, printre gloanţe, când îi poartă în spate şi se luptă cu moartea, înţeleg ce preţ are viaţa.

Puţin după plecarea lui Jacquot, Gian apăru cu o telegramă în mână şi i-o întinse Giuliei.

— Citeşte!

— Tatăl vostru a înnebunit. Vrea să divorţeze. Vino urgent. Fany. Ei, ce ziceţi, după douăzeci de ani! Nu sunt adorabili, porumbeii?

— De unde ştie că Giulia e aici?

— Habar n-are. Dar, fie că mi se adresează mie, fie Giuliei, întrebuinţează pluralul: tatăl vostru, din cauza voastră, nerecunoştinţa voastră, voi sunteţi de vină. Totuşi, vezi, mă cheamă numai pe mine: „Vino urgent”.

Giulia nu părea tulburată de conţinutul telegramei.

— Nu-i prima dată că „divorţează”.

— Unde ai fost, Gian? Te-a căutat Jacquot.

— Le-am condus pe gemene până acasă. Locuiesc la dracu-n praznic. Pe Marele-eunuc nu l-am putut urni. Doarme şi acum. Pictoriţa a băut până a apucat-o o criză de ficat. Nu-i prieşte băutura. Roger s-a dat la mine şi l-am plesnit. Ce voia Jacquot?

— Are nevoie de o maşină de scris. Dacă îi putem procura două, trei, cu atât mai bine.

— Pentru Roger e un fleac, spuse Giulia. Totuşi, dacă citeşte Action française25, înţeleg în ce ape se scaldă.

— Se scaldă în toate apele, şi ca să-i facă o figură bătrânului rechin, e în stare de orice. Dar ce-i, Giulia, ce-i cu voi? Nu arătaţi prea strălucit. Credeam că o să vă amuze telegrama. Nu ştiu dacă-ţi dai seama, Mirona, de hazul acestui text: „Tatăl vostru a înnebunit. Vrea să divorţeze”.

— Câţi ani are Fany? am întrebat, nu pentru întâia dată.

— Mulţi, dar nu-i poartă pe toţi deodată…

Giulia şi Gian au plecat la Monaco.

„Să-i spui lui Jacquot, m-a rugat Giulia cu o emoţie care o împiedica să vorbească, să-i spui că în câteva zile mă întorc. Apoi, când trenul se puse în mişcare: să ştii că Gian te iubeşte.”

Nu pot să uit strângerea de mână, intensitatea privirii lui Gian, o privire care ar fi putut să clatine munţii, tremurul uşor al buzelor, aşteptând o încurajare.

În liniştea nopţilor, aud ca un ecou îndepărtat: „Să ştii că Gian te iubeşte…”

Şi totuşi, nu pot să cred că am luat într-un timp atât de scurt locul Lisandrei, şi în ce mă priveşte, undeva în străfunduri mai stăruie nădejdea absurdă că firul rupt la Veneţia se mai poate înnoda…

În sfârşit, după multă aşteptare, o scrisoare:

Mirona dragă, acasă după cum era de aşteptat, atmosfera e irespirabilă. De divorţ nu se mai vorbeşte, dar ghearele sunt tot timpul afară din teacă. „Tinerii” miaună, mârâie; la bază, tot gelozia. Poţi să-ţi închipui, la vârsta lor!. Căci dacă nu ştiu câţi ani are Fany, tata va împlini 50 în curând.

Dacă am zăbovit atât e fiindcă am vrut să mă adun pentru o lungă scrisoare. Dar prefer să-ţi vorbesc de vive voix26. Îmi lipseşti, Mirona. N-ai vrea, să faci o săritură până aici? Prezenţa ta ar fi poate o destindere pentru toţi, iar mie mi-e necesară ca aerul şi apa. Ce zici, te lasă Ştefan?

Era o glumă obişnuită între noi. De câte ori venea să mă ia la un spectacol sau la o plimbare, Gian mă tachina: „Ce e, Mirona, de ce şovăi, nu te lasă Ştefan?” Iar eu răspundeam: „Cred că Ştefan îmi dă voie, dar ce facem cu Lis?”

Azi după ce mi-am luat nişte solduri de la Lanvin – o ţesătură de în în culoare naturală, lucrată cu arabescuri bleu-pal şi negru, şi un jersey de lână pe acelaşi fond de nisip cu romburi corail – l-am întâlnit pe Jacquot. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai el îmi va da adresa unei croitorese. Ba chiar va accepta să mă conducă.

— E o refugiată din Germania. Să stai de vorbă cu ea, Mirona, să pipăi o rană adevărată. Şi sunt azi milioane de răni…

Plouase. Cerul curat era împodobit de un curcubeu imens.

Pe o stradelă îngustă, murdară, o femeie grasă, în faţa unei barăci de legume şi fructe, cu obrazul congestionat, striga:

— Ei, madame, ai uitat să mă întrebi, dacă m-am culcat cu bărbatul meu în noaptea asta! Apoi către noi, arătând-o cu degetul: O vedeţi, aia măruntă, plinuţă, cu tocuri înalte, aia cu pălăria cu pană, care îşi leagănă şoldurile? M-a întrebat cât costă kilogramul de cireşe, de sparanghel, salata, şi după ce i-am răspuns frumos la toate întrebările, m-a întrebat de o croitoreasă şi a plecat fără să cumpere nimic. Sales bourgeois! 27 Mai rămânea să mă întrebe dacă m-am culcat cu bărbatul meu…

— Şi de fapt, cum a fost? zâmbi Jacquot.

— Perfect.

— Las', c-o ajungem din urmă şi-i spunem noi, o linişti Jacquot.

— Sales bourgeois… mârâi femeia.

După alţi câţiva paşi, am intrat într-un bistrou din colţul străzii şi am trecut printr-o sală unde jucau biliard doi tineri fără haină, cu mânecile suflecate. O fată brună, cu bluză galbenă şi fustă strâmtă neagră, cu părul tuns băieţeşte, foarte fardată, căsca urmărind loviturile. Am trecut printr-o uşă şi am dat de o scară cu miros de pivniţă şi mucegai. De acolo am ieşit într-o curte mizeră, cu lăzi de gunoi în descompunere. Mi-am pus batista la gură, mi-am astupat nasul. Pe o sală îngustă, cu o maşină de gătit, o femeie însărcinată stătea de vorbă cu o fetiţă de vreo şase ani, care, deşi foarte slabă, ţinea în braţe un copil.

— Băiatul e al meu, spuse femeia, cu adâncă tristeţe. Nu ştiu ce să-i mai fac să-i treacă eczema. La început i-a ieşit o bubă cât un bob de mazăre. Nu ştiu cum de s-a întins, că i-a căzut părul. Fetiţa e a unei vecine…

— Mama e dansatoare, şi arătându-ne picioarele slabe ca nişte beţe; şi eu ştiu să dansez.

Spre mirarea mea, în uşa care se deschise apăru pana pălăriei pe care ne-o arătase precupeaţa de fructe. Cucoana aceea plinuţă, cu spatele la noi, vorbea ascuţit:

— Auzi, nu mai ai voie nici să întrebi cât costă un kilogram de mere. Doar n-o să mă car tocmai de aici cu zarzavaturi şi fructe. Am vrut numai să văd dacă-i mai ieftin ca în centru. La revedere, madame Hölden! Ce păcat că n-ai telefon! La revedere!

Camera în care am intrat avea un luminator. Uşa, cu oglindă, a unui dulap era astfel aşezată, ca lumina să cadă pe ea. O canapea cu un picior rupt şi droturi umflate rămânea, ca şi garderobul căruia îi lipsea uşa, în umbră. Mai erau vreo două scaune de lemn, din acelea de bucătărie, şi un fotoliu din care ieşeau paiele. Mi-era inima strânsă şi-mi era ruşine de pachetul pe care scria cu un fel de indecenţă „Lanvin”.

Doamna Hölden îmi surâdea blând. Parcă voia să-mi dea curaj. Avea o figură osoasă. Adânciturile sub pomeţi făcuseră poate altădată farmecul acestui chip; acum scobitura din dreapta şi cea din stânga voiau parcă să se întâlnească. Fruntea excesiv de largă, tăietura ochilor căprui o făceau să semene cu o fotografie a celebrei Marie Curie.

— Aveţi nevoie de rochii chiar săptămâna asta? m-a întrebat.

Era atât de trist glasul ei, încât am spus stânjenită:

— Numai dacă se poate. Nici nu ştiu dacă plec. Nu sunt hotărâtă.

— Totul depinde de reuşita acestor rochii, de forţa lor de seducţie, zâmbi Jacquot ironic.

Şi îmi explică de unde să iau la plecare metroul.

— Vi le croiesc chiar acum, spuse doamna Hölden, cred că ştiu ce vi se potriveşte. Am să vă arăt câteva schiţe. Numai dacă vreţi să rămâneţi aici până vi le croiesc şi vă fac prima probă.

Jacquot îşi luă rămas bun…

N-am mai plecat la Monaco. Banii pe care îi aşteptam de acasă nu mi-au sosit. Scrisorile lui Gian continuau să fie pline de reticenţe. Părea copleşit de necazuri. „Soţul Giuliei a trimis un ultimatum: sau se întoarce imediat sau divorţează. Colac peste pupăză, tata are ceva la inimă. Nimic grav deocamdată, dar medicii i-au interzis să fumeze şi e foarte nervos…”

Într-o altă scrisoare, Gian mă anunţa că Giulia, care se împrietenise cu un grup de tineri fugiţi din Italia fascistă, a plecat într-o plimbare mai lungă pe mare cu un iaht. „Probabil că vor încerca să ajungă în Spania. Tata e supărat cum nu l-am văzut niciodată. Fany pregăteşte valizele. Convingerea ei e că în orice împrejurare (nu numai în dragoste) cea mai bună soluţie e fuga. Avem o cabană în munţi, unde ne ducem de obicei vara, la Casita Couloubroux. Tatei i-ar face bine să plecăm, şi nu pot să-l las. Altfel, m-aş întoarce numaidecât, Mi-e dor de tine, horriblement „dor”.”

Septembrie, 1937

E târziu? Abia zece… „E târziu, zece ceasuri, hai copii la culcare”, spunea tanti Marie când pendula bătea de trei ori cucu, de zece ori pitpalac. În fiecare seară, de îndată ce ultimul pitpalac înceta, auzeam aceleaşi cuvinte… „E târziu, zece ceasuri…”

Formula era a bătrânei Caţian, ca şi pendula care împarte timpul, ca şi casa cu tot ce-i aparţine, cu sunetele ei care transmit spaime, fiori, ca şi mirosul de naftalină, gutui, levănţică, mere uscate şi mucegai. Se aude foşnetul ziarului. Tata îl împătureşte. Igliţele Neneii sunt lăsate să cadă în cutia de metal, romanul de Maupassant se închide, după ce mama i-a pus semnul de carte – lucrat în gobelin, cu margini şi franjuri de piele vişinie. Gesturile sunt toate puţin obosite, fiecare ştie că mai are un răgaz de un sfert de oră şi cu toţi se gândesc: „Unde e Mirona acum? Cine ştie ce viaţă destrăbălată duce…” Dar fiecare imaginează altfel, şi nu fără invidie, viaţa mea desfrânată.

După ani în care închipuirea, curiozitatea şi poate invidia se suceau în jurul acelui personaj legendar care a devenit Fana, iată-mă luându-i locul. „Unde-i Mirona acum?” Pendula răspunde: Pitpalac! A mai trecut un sfert de oră… Ultimul… Căci chiar dacă cineva s-a ridicat mai înainte, aşteaptă, căutându-şi de lucru, această ultimă bătaie a pendulei: pitpalac… Sufrageria e părăsită de toată lumea. Pentru familia mea, a mai trecut o zi. Pentru mine începe o noapte în care voi scrie până în zori…

Veşti de acasă. Scrisoarea e de la Mitzi. În sfârşit s-a spart buba. Mătuşile mele au aflat că nu locuiesc la madame Janine, ci „într-o mansardă nenorocită”, şi că îmi fac de cap cu nişte „haimanale”; fata lui Drăgan (Marta), un dansator mexican (Gian seamănă destul de bine cu un astfel de personaj), nişte nespălaţi care fac politică (despre asta oricine poate fi bănuit, şi mai ales Jacquot), nişte dansatoare negrese (gemenele din Réunion sunt la fel de oacheşe şi nostime ca Joséphine Backer). Mama e supărată că nu am luat lecţii de pian, iar bătrâna mă ameninţă că mă dezmoşteneşte dacă nu mă întorc până la Anul nou.

Singurul refugiu sunt caietele mele. Dar pereţii devin parcă din zi în zi mai subţiri. Tudor – Marele-eunuc – şi prietenii lui ascultă toată noaptea posturile de radio. Aş vrea să scriu despre flori, despre stele, despre vacanţele petrecute la Râşnov, rătăcirile mele pe potecile munţilor când eram copil, la Sinaia, şi aş vrea să reiau capitolul Fana. Dar în liniştea nopţii aud: „Brigada XI-a a respins între Quijorna şi Brunete, opt atacuri”. În zorii zilei aud: „Fasciştii reocupă Brunete…” Mi se pare că văd miriştile arzând, pleoapele îmi ard, exploziile mă asurzesc şi în vâlvătăi uriaşe apar când Lisandra, când Octav, când Giulia…

Drama Heddei Hölden nu mă lasă să dorm. Refugiată din Germania. Soţul ei a fost ridicat într-o noapte şi dus într-un lagăr. Apoi au fost închişi ea şi băieţelul lor, Kurt, fiindcă au încercat să-i trimită o valiză cu lucruri de schimb. Acolo au luat legătura cu un grup care se pregătea să evadeze… Moartea lui Kurt a fost un ghinion.” Copilul a alunecat de pe frânghie de la o înălţime mică şi s-a lovit la frunte. O lovitură nenorocită. Când l-a ridicat în braţe, nu şi-a dat seama. E adevărat că i s-a părut foarte greu, dar poate fiindcă ea era foarte slăbită. Şi apoi, băieţelul era mare pentru cei nouă ani ai lui. Era fericită că n-a ţipat când a căzut şi că luna se ascunsese în nori. A început să fugă cu copilul în braţe, luna îi urmărea printre nori, se ţinea după ei, parcă voia să-i prindă. Mai târziu şi-a dat seama că nu bătea inima copilului, ci a ei, numai a ei… Despre clipa când a descoperit că băiatul era mort nu vorbeşte. Şase luni a stat internată într-un sanatoriu în Belgia.

Pe prima pagină a unui caiet din '38 găsesc foarte sumar descris revelionul.

Picnicul era organizat în atelierul Martei, în mansarda casei Dolin. Un panou reprezenta Târgul de fete de pe muntele Găina. Altul: Căluşei la târgul Moşilor. Marele succes al serii au fost sarmalele Martei şi o mămăligă răsturnată – ca la ţară – pe o masă rotundă şi scundă. Eu n-am reuşit să pregătesc decât nişte ochiuri româneşti. Gian, italian după mamă, a adus macaroane într-un cazan şi pretindea că poate să le prepare în treizeci de feluri. Era un picnic internaţional, şi costumele trebuiau să sugereze colţul de lume de unde venea fiecare. Locurile în jurul mesei au fost trase la sorţi şi bănuiesc că Violine a măsluit biletele ca să-l aibă pe Gian lângă ea. Se apropia miezul nopţii şi mă plictiseam lângă un frumos turban de maharadjah, când Gian, cu ochii pe tavan, strigă:

— Cutremur!

Cât ai clipi, maharadjahul dispăru, şi Gian se afla lângă mine. Violine, care înţelesese farsa, îşi aruncă boneta frigiană, vrând să-l lovească pe Gian, dar nimeri în tortul de frişcă, pe care tocmai îl aducea un tânăr american, costumat în Charlot. Aşa începu Anul nou şi povestea de dragoste dintre mine şi Gian.