CAPITOLUL IX

MADELEINE.

Iunie, 1940

Prin fereastra deschisă, privirea mea cuprinde case înţepenite în noapte, cu acoperişuri suprapuse, înecate în tăcere. Şi totuşi, câte lumini, câte culori nu se pot desluşi în desimea unei nopţi plumburii! Fiecare acoperiş e întunecat altfel, fiecare copac îşi întinde altfel braţele în somn… Personajele mele aleargă pe un disc, îşi pierd conturul, îl recapătă capricios, şi iar îl pierd, devenind rotocoale albe. Parcă sunt numerele de ruletă care se amestecă în goană. Jocurile sunt făcute, nimic nu mai merge… Un nume se desprinde din haos: Madeleine!

Multă vreme mi-am închipuit-o romantică, veşnic singură, părăsită, privind în zare ca Madame Butterfly. Şi de multe ori, când, cu fruntea lipită de geam, îl visam pe Ştefan, apărea chipul ei, îngrijorat, la fel de îngrijorat ca al meu. Era, în imaginaţia mea, o soră geamănă, care aştepta goana unui tren, un vapor spintecând marea, un avion coborând din văzduh…

Ştiam despre ea puţine amănunte. Povestea decorurilor şi fotografia zărită o singură dată, la Veneţia, în mâna lui Ştefan, se estompaseră în timp. Durerea mea se potolise. Dar chipul ei lua mereu altă înfăţişare. Până într-o zi… Ciudată zi!

Casa răsuna de parcă cineva, în primejdie, apăsând încontinuu butonul soneriei, cerea ajutor. Suna lung, fără întrerupere. Zăpăcite, mătuşile mele dădeau din colţ în colţ. Poate se gândeau la strigoi şi chiar la întoarcerea Fanei. Dincolo de uşă nu era nimeni. Şi totuşi, un deget nevăzut suna neîntrerupt. Liniştită, am cercetat instalaţia din vestibul, de deasupra pervazului uşii. Zarva pornea de acolo. Nu se observa nimic şi totuşi un clopoţel alerga prin săli, dădea alarma… În cele din urmă, am descoperit că în dreptunghiul de galalit castaniu, butonul alb, pe care totuşi cineva apăsase, era înţepenit şi făcea contact continuu. Când l-am tras la locul lui cu un ac de cap, zarva s-a potolit ca prin minune. Întâmplarea îmi amintea de o fetiţă cu ghiozdan pe spate, care suna şi fugea… Trude îmi întindea un covrig cu susan… Cu inima strânsă, mă gândeam la Trude, la Ines, la Gian. Poate sunase poştaşul. Într-adevăr, în cutia de scrisori un plic mare, alb. Dar scrisul mi-era necunoscut. Un scris subţire, ordonat, caligrafic. Înăuntru – câteva rânduri:

Domnişoară, am citit cu interes schiţele dumneavoastră şi aş dori să stăm de vorbă. Vă aştept sâmbătă, la şase după-amiază. Cu toată stima, Grig.

Dedesubt – o adresă şi data.

În casă se prelungea tulburarea. Afară de mine, nimeni nu dezlegase misterul. (Nu voiam să se ştie că am trimis unei reviste câteva schiţe şi că am primit răspuns.)

În neliniştea care dăinuia, încercam să mi-l imaginez pe domnul Grig. Sigur că nu era directorul şi nici primul redactor – numele lor apar pe prima pagină a revistei. Şi de ce nu mă chemau la redacţie? Trebuie să fie o eminenţă cenuşie, un sfetnic misterios. „Da, ai talent, îmi va spune ironic. Fireşte, altfel n-ai pierde vremea scriind. Dar vezi rafturile anticarilor şi vitrinele librăriilor şi pe stradă coşurile acelea pline de cărţi? Toţi au talent… în felul lor. În sfârşit, când întâmplările sunt picante sau senzaţionale, te poţi şi dispensa de talent. Pe când în schiţele dumitale nu se întâmplă nimic… S-o luăm pe cea dintâi: Fetiţa vrea să moară, De ce? va întreba domnul Grig, fiindcă s-a îndrăgostit de un amurg de vară? E neverosimil, absurd.”… La început m-am gândit: n-am să mă duc.

Nu, n-am să mă duc. N-am timp de pierdut. Nu vreau să mă risipesc, să mă fărâmiţez în discuţii. Când rămân ore în şir între zidurile casei, sau când cutreier fără ţintă oraşul, reuşesc să prind ceva din tot ce s-a adunat fără să ştiu, din tot ce a rămas din câte s-au pierdut. Ajung uneori să desluşesc un zumzet, o aromă, un sunet, o imagine uitată… o melodie suprapusă peste altele mai vechi… Undeva s-a furişat sunetul unei clipe, un zâmbet, o licărire, un strop de tristeţe sau de bucurie. De acolo trebuie să scot poveştile care nu se vor scrise, care fug de lumină, de strânsoarea cuvintelor, de vârful peniţei. Mi le închipui orânduite acolo în adâncuri, ca frunzele într-o pădure; unele, deşi putrezite, mai trăiesc prin mireasma lor, altele, căzute mai târziu, îşi păstrează elasticitatea, iar cele desprinse înainte de vreme, sunt încă verzi, pline de sevă. Dar când vreau să le scot la lumină, sunt la fel de rebele. Şi totuşi, îmi dau târcoale, îşi cer dreptul la viaţă: îmi amintesc de duminica aceea… Fusese o zi caldă. Una din acele ce nu fac parte din anotimp. O maşină de tăiat lemne îmi amintea toamnele copilăriei. Nişte fetiţe care săreau într-un picior, atente să împingă o pietricică pe un fel de pătrate trase cu creta strâmb. Îmi trezeau în minte începuturi de vară, uitate de mult. Strada avea tristeţea şi goliciunea unei duminici. Era afară în soarele acela difuz, în lumina aceea apăsătoare, lăptoasă, în liniştea trotuarului lung ceva ce mai trăisem odată. Dar când? De unde veneam? Câţi ani aveam?. Umblam pe marginea unui trotuar, cu grijă să-mi ţin echilibrul. Când am ridicat ochii, în faţă, clădirea mare a Şcolii Centrale, şi la fereastră, cu obrazul lipit de geam, o fată în negru cu guleraş alb. Şi-a dezlipit obrazul, şi-a legănat umerii şi mi-a zâmbit. M-am gândit că nimic nu poate fi mai trist decât să priveşti strada, duminica, de la fereastra unui internat. Aş fi vrut să ştiu cum de a rămas acolo, de ce n-a venit nimeni s-o scoată? Cu ce a greşit? Strada în jurul meu era goală. Clădirea imensă a Şcolii Centrale părea goală toată. La o fereastră, o fată în şorţ negru cu guleraş alb. După primii paşi, m-am gândit: „N-o voi revedea niciodată”. Dar când am întors capul, era la fereastră. Nu voia să mă piardă. I-am făcut semn cu mâna şi i-am promis să n-o uit. Când am uitat-o? De ce mi-am reamintit-o acum? Când am plecat de acasă? Unde mă aflu? Şoseaua Tudor Vladimirescu… Străzi cu nume de panduri… Un Bucureşti necunoscut. Dealuri şi râpi. Cerul se desfăşura în voie, nestingherit de clădiri. Soarele dispărea pe un deal, pe altă înălţime aluneca un fel de covor alb, năzdrăvan. Era o turmă de oi. Zgomotul cu care smulgeau iarba, muzica tălăngilor pe locurile virane şi înserarea asta o mai trăisem parcă odată, de mult.

Închipuirea mă întoarce iar în urmă cu ani… În fund, un zid de arţari. La mijloc, izolat, un pui de mesteacăn. Printr-un gard scurt, făcut parcă din stuf de baltă, trece o fată cu rochie roşie, floricele albe şi şorţ verde, încreţit. Printre arţari, promenada, şi mai departe, umeri alăturaţi de tineri ţărani formează un zid colorat peste care coboară şi urcă umerii celor ce joacă la horă. Fetele se leagănă două câte două, armonica răsună de arii ardeleneşti. Flăcăii cântăresc din ochi pe fiecare fată în parte. În marginile ei depărtate şi drepte, pajiştea parcă respiră. Se lasă o linişte imensă peste sfârşitul duminicii. Cele două armonici se despart. Grupul din satul Cristian o ia de-a curmezişul câmpiei, bine pătruns de însemnătatea lui. Pe promenadă se depărtează grupul din Râşnov. Băieţii cu pantaloni bufanţi vârâţi în cizme înalte şi haine cu mâneci prea scurte – par că au crescut prea repede – din pălării lipseşte pana tiroleză, fete gătite… Mă iau după ei, apoi îi pierd treptat…

Parcă văd munţii pierduţi în fumul vânăt al unui amurg îndepărtat… Munţii se prefăceau ei înşişi în noapte. Întunericul nu venea din cer, ci ieşea din pământ şi era atât de întins şi de des, că piscurile păreau că se îneacă în el, în timp ce pe cer ziua înţepenise o clipă în insule de sidef roz-gălbui-portocalii. Soarele era tăiat în două de un nor, care parcă nu-l lăsa să apună. Pe jos se întindea, cât puteau cuprinde ochii, un câmp de covoraşe în toate nuanţele de verde şi galben. Şi fiecare clipă îşi schimba consistenţa, adâncimea, tâlcul. Trenul şerpuia în depărtare ca o apă neagră… Casele se micşorau, se adunau una într-alta zgribulite, tăcute. Numai brazii rămâneau neschimbaţi, parcă şi mai înalţi, neînduplecaţi, fără bucurii şi, fără slăbiciuni. Eram deasupra lor, în cetatea Râşnovului, atât de îndrăgostită de acel apus de zi, că am simţit nevoia să mă arunc pe aşternutul imens de iarbă moale, să dispar fără să ştie nimeni, o dată cu soarele, din care rămăsese doar o dungă de aur încins. Aş fi vrut să ştie numai brazii secretul meu şi nimeni să nu plângă după mine. Dar o pisică mică, cenuşie, ca o bucată de noapte, cu ochi limpezi, albaştri, cu labele scurte, groase, a sărit după un zid al cetăţii… „E neverosimil, va repeta domnul Grig. Cât despre schiţa Duminică, pe Corso, e comică, dar cam lugubră: Doi ciocli se plimbă pe Corso într-o duminică de august, îşi poartă uniformele cu toată demnitatea. Parcă ar fi doi ofiţeri din armata habsburgică. Are haz, dar… nu-i momentul să ne punem rău cu Habsburgii.”

S-ar putea, dimpotrivă, să fie o persoană foarte serioasă acest Grig, şi să-mi spuie câteva cuvinte, sobre, uscate, să mă descurajeze. Mai bine, nu mă duc! Eu trebuie să scriu, orice s-ar întâmpla. Nu trebuie să trec prin viaţă fără să las o urmă, o lacrimă, o tresărire din câte am avut pentru tot ce mi s-a părut frumos şi bun… Trebuie să las în urma mea ceva care să-mi semene cât de puţin, aşa cum trece uneori pe fruntea unui copil o umbră care aminteşte cum cădea mama pe gânduri. Dar poate că misteriosul Grig va vorbi ca Jacquot: „Romanele voastre, aşa-zis neutre, teatrul cu baroni şi contese şi veşnicul subiect, adulterul, e o diversiune deloc inocentă. Această aparentă pasivitate ridică ziduri care îi împiedică pe oameni să vadă că focul cuprinde Europa.”

Dacă-mi va spune aşa, îi voi da să citească fragmentul Ines sau Trei zile la Viena. „Îţi dai seama, domnişoară?.” va sări în sus domnul Grig.

La numărul 13, câteva trepte de piatră. O poartă îngustă de fer forgé. O scară. În dosul uşii – tumult înăbuşit de voci. Era multă lume, fără îndoială. M-am uitat din nou la plic. Am recitit cele câteva rânduri prin care eram invitată şi m-am întrebat dacă nu e o farsă. Sâmburele alb al soneriei se învârtea odată cu discul galben cu şanţuri în spirală… Butonul parcă devenea din ce în ce mai mare, spiralele alergau, se răsuceau… Şi fără să-l ating – ca şi cum aş fi spus „Sesam deschide-te!” – uşa se deschidea treptat, şi în cadrul ei apăru, cu spatele spre mine, un bărbat.

— Nu-i nimic, îi spunea unui personaj nevăzut. Asta-i soarta mănuşilor. Dacă totuşi le găsiţi… Sunt de antilopă gri, destul de uzate… Apoi, întorcându-se şi dând cu ochii de mine: Un musafir întârziat…

În dunga întunecată a uşii apăru Ştefan.

— Mirona!

Era vesel. S-ar fi spus că mă aştepta.

— Mirona!

Domnul care-şi pierduse mănuşile cobora scara grăbit. În vestibul, pălăriile atârnate – unele împodobite cu voalate sau pene, altele simple, bărbăteşti – păreau, împreună cu hainele agăţate mai jos, pe acelaşi cuier, o lume de marionete în repaus. Pe uşile acelea nesfârşit de înalte şi albe pătrundea veselia unei sindrofii. Parcă lumea era adunată ca să râdă de farsa care mi s-a făcut.

— Mirona! Nu-i aşa că nu ştiai la cine vii? Grig e pseudonimul meu de gazetar. De când am citit schiţele tale, nu mai am linişte. Sunt excepţionale. Le-a citit şi Madeleine. Ţine să te cunoască…

Nu izbuteam să desprind din noianul de vorbe decât un nume: Madeleine. Era aceeaşi Madeleine din pricina căreia ne-am despărţit la Veneţia? Ştefan îi vorbise de mine? De ce? Ce-i spusese? Ce ştia?

— Ai mai mult talent decât mi-aş fi închipuit, Mirona. Madeleine e foarte exigentă şi totuşi… Izbuteşti prin fapte mărunte, lipsite aparent de însemnătate, dar colorate, grele de semnificaţie…

Nu-l puteam urmări. Aş fi vrut să fiu în stradă, să mă îmbăiez în aerul rece, să mă trezesc, să înţeleg ce mi se întâmplă, să fug.

— Meşteşugul tău este de a stăpâni într-o formă rece o emoţie intensă. Madeleine e de aceeaşi părere. Dar nu ţi-aş fi bănuit atâta umor şi nici atâta tristeţe. De unde ai această experienţă a suferinţei? Cine ar fi crezut că Mirona mea… a mea… Te-am căutat la Paris pe rue La Boëtie. Dar profesoara era plecată în provincie. Nişte vecine mi-au spus că te-ai mutat şi nu-ţi ştiau adresa. Mirona, Mirona, ai mai crescut. Eşti mai frumoasă.

Eu mă gândeam: „A mai îmbătrânit”, şi căutam să-i regăsesc ochii albaştri, umerii laţi, mâinile mari, aşa cum le-am văzut atunci, în tren, când mi-am lipit mâinile pe geam lângă ale lui. Mâinile lui Ştefan!

— Mirona mea…

Vorbea încet, gutural, sfârşitul frazelor se pierdea. Hainele şi pălăriile atârnate în cuier luau forme omeneşti şi parcă ne priveau. Îmi dădeam seama că, fără să-mi mărturisesc, aşteptam această întâlnire, o doream, o imaginam, o visam. De ce eram totuşi îngheţată, dezamăgită? De ce voiam să fug? Unde e Madeleine?

— Eşti de un an în ţară, Mirona?. Ei, cum se poate? Totuşi am încercat de atâtea ori să te găsesc. Vi s-a schimbat numărul de telefon? De fiecare dată mi-a răspuns altcineva, şi în loc să-mi dea lămuriri îmi punea întrebări. Adevărat interogatoriu…

Zgomotul de alături acoperea uneori vocea lui Ştefan atât de mult, că nu-i vedeam decât mişcarea buzelor, ca în filmele mute, alteori se îndepărta atât încât mi se părea că vorbeşte prea tare şi că am putea fi auziţi. Eu nu scoteam un cuvânt. Ştefan, când declamatoriu, când simplu, firesc, uneori rece ca un critic care-şi cântăreşte bine cuvântul, alteori pasionat, totul în vestibulul acela întreţinea un climat ameţitor, încâlcit, din care nu-mi puteam reveni, în cave nu mă puteam regăsi. Pe chipul de piatră al unei statui apăru mănuşa de antilopă gri, probabil aceea de care vorbise domnul care tocmai plecase. Cealaltă era pe jos şi aş fi vrut s-o ridic. Îmi aminteam ziua când, împreună cu Gian şi tatăl lui, hoinăream, colindam prin magazine la Nisa în căutarea unor mănuşi.

— Mirona, de ce nu spui nimic? Mă intimidezi. Aş vrea să te iau în braţe, să lăsăm toată sindrofia asta absurdă şi să plecăm.

Eu aş fi vrut să ridic mănuşa şi s-o scot pe cealaltă de pe obrazul statuii, să văd cum arată acel obraz. Poate-i Madeleine, m-am gândit, poate că ne priveşte printre degetele mănuşii, ne urmăreşte, ne ascultă…

O adiere de lavandă mi-l apropia pe Ştefan, amintindu-mi clipa când apăruse în atelierul Martei. Ce era adevărat din tot ce se întâmplă acum? De ce era totul nefiresc şi vag ca într-un vis pâclos?

Ca în vis am intrat, alături de Ştefan, într-un salon rotund şi galben, în care capetele oamenilor păreau pete de culoare pe o paletă, sau în acele tablouri de care nu trebuie să te apropii prea mult… Figurile, vocile, privirile erau topite parcă, într-o lumină de bronz… Abajurul portocaliu, ramele tablourilor, covorul rotund de pe jos, galben cu o margine de un verde cenuşiu, ca pelinul, totul părea că se învârteşte ameţitor. Abia când am simţit pe umăr mâna lui Ştefan, vârtejul s-a domolit, figurile au început să se limpezească, rămânând, totuşi, întrucâtva strâmbe şi diluate, de parcă se oglindeau într-o apă tulburată de vânt.

— Tânără scriitoare de care v-am vorbit, spuse Ştefan cu emfază, Mira Run. E un pseudonim original. Dar eu prefer Mirona; un nume cu totul aparte, simplu: Mirona Runcu. Ba chiar mai simplu: Mirona!. Aşa cum semnează Colette.

Treceam cu mâna întinsă de la unul la altul, între priviri şi surâsuri. Mi se puneau întrebări pe care mai mult le ghiceam. Vocile erau înăbuşite, confuze, paşii nu-i auzeam. O doamnă măruntă, brună îmi vorbea ocrotitor şi mă privea stăruitor. În încăperea aceea, lumina, căldura, covorul pufos şi un parfum care mă ducea cu ani în urmă, acel Or de Coty care se răspândea în casă în serile în care mama şi surorile ei se pregăteau să plece la Operă – totul mă împiedica să reţin figuri, nume, s-o identific pe Madeleine, pentru ca apoi să n-o mai văd decât pe ea. Aceiaşi ochi lucioşi, şireţi, aceeaşi bărbie ascuţită, acelaşi păr negru, artificial şi mort ca o perucă, aceleaşi fire coborând din tâmple spre urechi se răsuceau cu o cochetărie stângace, încercând să imite o pieptănătură spaniolă…

Degeaba voiam să întorc privirea, să scap de această imagine care se multiplica. Acelaşi cap se mişca între picături de jăratic alb – un colier de pietre sclipitoare cum nu mai văzusem. Aceiaşi ochi mă urmăreau, mă încolţeau în oglinda cu ramă de bronz şi în portretul de mărime naturală, la fel înrămat.

— Am citit schiţele dumitale, domnişoară… Şi am auzit că vrei să scrii un roman. Să-mi dai să citesc. Poate îl publicăm în fragmente… Ştefan te admiră. E un entuziast.

Îmi venea în minte terasa hotelului, pe un canal al Veneţiei, şi povestea cu decoruri de împrumut. Aş fi vrut să-i spun: „Tu eşti Madeleine din fotografia cea mică, unde purtai o pălărioară cu pene? Îţi recunosc ochii bănuitori şi ironici. Din pricina ta am fugit de Ştefan. Din pricina ta nu l-am căutat de când m-am întors”.

O boare de lavandă îmi spunea că Ştefan este aproape, mă ocroteşte. Aş fi vrut să întorc capul, să-l văd, dar mi se părea că numai înfruntând privirile ei rămân în siguranţă, că altfel, la cea mai mică mişcare m-ar putea, înşfăca.

— Vrei să dansăm, Mirona?

Deşi întrebarea îmi era adresată mie, Ştefan, printr-un schimb de priviri, cerea încuviinţarea Madeleinei. Zâmbetul care-i făcea să semene întrucâtva ascundea o complicitate, care mă stânjenea.

Acorduri de pian ajungeau slab până la noi.

— Hai, Mirona, spuse Ştefan luându-mi braţul, de parcă voia să mă ajute să traversez o stradă.

„Dacă-mi spune pe nume, şi pe un ton atât de intim, înseamnă că i-a vorbit de mine, că Madeleine ştie…” Treceam acum printr-un birou, cu pereţii tapisaţi de volume legate în vişiniu. Pe un ton de ceartă, doi bărbaţi discutau despre invazia Poloniei. Un bărbat cu capul mare, pleşuv, cu o privire îndrăzneaţă, cu ceva impetuos în felul lui de a se mişca, râdea sarcastic:

— Acordul de la München!. Ce cacealma sinistră… Ce ruşine!

Celălalt, un personaj leit Victor Emanuel, vorbea stâlcit româneşte.

Trecând cu mine mai departe, Ştefan voia parcă să mă scape de primejdia războiului. Salonaşul în care am intrat era prea mic pentru pianul de concert care-l ocupa. Covorul, făcut sul, era dat deoparte. Două perechi dansau. La pian cânta o doamnă cu braţele goale şi părul platinat, lucios ca oglinda. Întorcând capul de păpuşă spre noi, întrebă cu o voce suavă:

— Îţi aduci aminte, Ştefan?.

Într-un colţ, în penumbră, Madeleine. Cum de ajunsese înaintea noastră? Mai exista probabil alt drum, altă uşă. Îndreptându-se spre pian, îi şopti ceva doamnei blonde, care începu să fredoneze acompaniindu-se: Le bateau des Îles, le bateau des amoureux…44

O pereche se opri protestând:

— Dansăm sau ce facem?

Celălalt cuplu părea în al nouălea cer.

— Ştefan nu dansează decât boston, surâse Madeleine, luând locul pianistei, începu un boston demodat.

Ştefan îmi prinse mijlocul.

— Madeleine are dreptate, dansez foarte prost.

Eram stingherită de moarte.

— Nu ştiu boston, am spus, căutând să mă depărtez, când o uşă se deschise şi o subretă, gătită ca într-o piesă de teatru îi făcu semn gazdei.

— N-aveţi noroc, îmi pare rău, îmi zâmbi Madeleine, dar nişte savarine îmi solicită prezenţa la bucătărie.

Doamna platinată era mai puţin frumoasă de aproape. Şi atât de planturoasă, încât, fără voie, m-am dat un pas înapoi.

— Pare o şcolăriţă scriitoarea noastră, i se adresă lui Ştefan, care mi-o prezentă plictisit:

— Prinţesa Jeanne…

Una din perechile care dansau părăsi salonul fără să mă bage în seamă. Cealaltă se apropie. Tânărul îşi luă rămas bun înclinându-se în faţa prinţesei. Fata îmi întinse mâna.

— Eu sunt Sonia… mica Sonia. De când vreau să te cunosc! Îmi dai voie să-ţi spun pe nume? Cred că ai auzit de mine… La şase ani colindam Europa.

— Trebuia să-ţi dăm boabe de piper, să rămâi mică, spuse prinţesa Jeanne.

— E o reţetă pentru căţei… zâmbi Ştefan, şi amândoi îl conduseră pe tânărul care pleca.

Mica Sonia ţinea să mă lămurească.

— Mama vrea să mă mărite cu junele ăsta. E singurul fanariot din familie, cam degenerat. Un fel de văr, a cincea spiţă la căruţă. Dar mama nu-i prinţesă cum nu sunt eu popă. Mă mir că-i snoabă, că proastă nu-i şi e frumoasă. Singura femeie pe care Ştefan a iubit-o.

Mi-am simţit întreaga fiinţă răscolită, şi o durere, ca o răsucire în coşul pieptului… Îl mai iubeam? Aş fi vrut să-i cer iertare lui Gian, aş fi vrut să-l simt lângă mine, să mă ocrotească.

— Dar Ştefan e însurat, am şoptit.

— O, Madeleine? Ea i le aduce în casă. E trucul ei. Anostă cum o vezi, lipsită de orice feminitate, nu ştii cât e de tare. Cum să-ţi explic? Când eram mică, mama avea obiceiul, cât eram eu de… mare artistă… să mă lege de copacul din curte. Frânghia era foarte lungă, dar nu ajungea până la poartă. Un pas mai mult, şi simţeam lesa. Pricepi? Aşa şi cu Ştefan. Lesa e lungă, dar există. Şi e legat zdravăn. Când se îngroaşă gluma, Madeleine scurtează lesa. Pricepi? Uite, să ţi-l prezint pe maior… Şi-a dat demisia din armată de mult, dar noi aşa îi spunem.

Era bărbatul pleşuv, cu sprâncene mefistofelice, pe care-l auzisem discutând cu aprindere despre invazia Poloniei. Omuleţul, care semăna cu Victor Emanuel, îl urma gesticulând.

— Bancherul Beck, mi-l prezintă Sonia.

Atunci intră Marta pe uşă. Am întins braţele de parcă aş fi vrut să mă agăţ de un colac de salvare. Mă simţeam deodată mai puţin singură. Intra cu ea ceva din atmosfera Parisului. Avea poate veşti despre Gian…

— Marta! De când eşti în ţară?

Aş fi vrut să-i pun atâtea întrebări! Dar ea era liniştită, de parcă ne-am fi despărţit cu o zi înainte. Îmi aduceam aminte că la fel de rece mi se păruse când o întâlnisem la expoziţia lui Suzanne Valadon. Atunci ardeam să-mi dea veşti despre Ştefan. Acum Ştefan era aici, la câţiva paşi… iar gândurile mele la Gian.

— Mirona! În sfârşit, te-am găsit. La telefon o dată mi s-a răspuns „La cimitir”, altă dată „În pod”. Pe unde te ascunzi? E drept că nici eu nu ies din atelier… Am să-ţi explic unde e atelierul.

— De ce nu-i faci portretul? o întrebă Sonia. Când am văzut-o, i-am spus mamei: „Parcă e un portret de Marta Lena, cu aerul ăsta misterios, asiatic”. Ochii parcă sunt îngropaţi. Sunt verzi? Aş fi jurat la început că sunt galbeni. Să-i ridicăm pletele de pe umeri şi să i le adunăm în creştetul capului. Are ceafa lungă, frumoasă.

— Mai rămâne s-o şi pictezi, Sonia, surâse Marta maliţios.

— O singură dată am avut poftă să pictez: când te-am întâlnit în Montmartre, purtai pe gât o zgardă de buldog, cu clopoţei, tunsă băieţeşte, cu părul lipit cu gomina argentine. Spune, Marta, exagerez? Nu purtai într-o ureche o roată de aur?

— Îmi mergea vestea că sunt într-o ureche, ştiu.

Fără a se sinchisi că are dinţii urâţi şi prea mari, Sonia vorbea într-una.

— Spune, de ce te costumai aşa?

— Pour embęter les gens…45

— Aveai un brâu mexican.

— Şi pistoale… Îmi pare rău că nu le-am adus să te ucid.

— În fond, ce ai cu mine?

— Vorbeşti mult şi faci treabă puţină. Era vorba s-o convingi pe Gazela să-şi comande portretul sau să-mi cumpere un tablou.

— Ţi-aş lua eu portretul lui Lip-Lip dacă mi l-ai da în rate.

— Dă-mi ratele şi încearcă să-mi plasezi tabloul.

Ardeam de nerăbdare să rămân singură cu Marta. Dar Sonia îi număra brăţările, îi examina ţinuta…

— Ai cizme noi?

— Ca pentru five o'clock!

— Se zice că dormi şi noaptea cu ele.

— Gurile rele.

— Mă întreb cine scorneşte toate anecdotele pe socoteala ta.

— Sonia, eu cred că tu.

Mai târziu, în jurul mesei, în oglinda de aramă a samovarului vedeam capete deformate, unele prea lungi, altele prea late. Dinţi ca de cal mestecau, rânjeau. Se vorbea de război.

— La graniţă, zeci de mii de polonezi vor să treacă, oftă prinţesa Jeanne.

— Un bătrânel, care a venit cu doi saci de aur, mânca azi la casa polonă, la bucătăria comună, spuse Sonia.

— Numai cine nu are risipeşte, făcu obeza din capul mesei.

I se spunea Gazela.

— Paradoxal, zâmbi Madeleine.

— Le paradoxe c'est le nom que les imbéciles donnent á la vérité46, şopti Marta.

— Sora mea şi-a hrănit copilul – un sugaci de două săptămâni – numai cu apă, în tot timpul drumului. Când a ajuns aici era un schelet, se plânse polonezul.

— Abia răsufla, îl compătimi Gazela; şi făcându-şi cruce: slavă Domnului, s-a îndreptat!

— Cu puţin înainte de invazia nemţilor, istorisea prinţesa Jeanne sorbind din ceaşca de ceai, un aviator s-a înapoiat să-şi ia familia. Casa era bombardată, nevasta ucisă, pe copii i-a găsit teferi printre ruine. I-a luat cu avionul pe care-l pilota un coleg. Un avion de două locuri, deschis. Îşi ţinea copiii în braţe. N-avea cum să-i lege. Şi nu se ştie cum şi de ce – poate pentru a evita o ciocnire cu un alt avion – pilotul a făcut un picaj brusc, tatăl a strâns probabil mai bine pe unul din copii, pe cel mic; celălalt a căzut din avion sub ochii lui.

— Quelle horreur! suspină Madeleine.

— Să mai schimbăm subiectul! plescăi Gazela. Aţi văzut ce e în faţa Băncii Naţionale? Vin oameni cu valize de zloţi şi-i dau pe nimic. Şi mestecând întruna: Sunt nişte ocazii acum… Nişte bijuterii… Superbe!

În luciul samovarului şi în paharele bombate de cristal, fiecare zâmbet devenea un rânjet. Din acest haos de fărâme de fraze, de priviri şi surâsuri amestecate, pentru mine căpătau relief numai câteva personaje şi un singur subiect de discuţie: războiul.

— Pereţii ăştia, suspina prinţesa, eu consider că nu mai există.

— Am ştiut că dacă o singură piatră se mişcă la hotarul Cehoslovaciei… începu Ştefan.

— Când ţi-am spus că aşa-zisele democraţii ajută fascismul… îl întrerupse maiorul.

Mă gândeam la Jacquot, la Lisandra, la Octav, la Giulia. Unde era Gian?

— În septembrie '38, hotărârea Ligii Naţiunilor de a retrage brigăzile internaţionale era elocventă. Urmează perfida tranzacţie de la München.

— Adevărul e că situaţia s-a agravat după München. Obrăznicia Führer-ului nu are limite, făcu Ştefan.

— Obrăznicie? Cuvântul nu-i potrivit, spuse Madeleine.

În ochelarii bancherului, becurile se multiplicau la infinit.

— Am să-ţi obţin comanda, îi suflă Sonia Martei. Dacă-i pictezi împreună…

— Bună idee: Logodnicii.

Sonia râdea pe înfundate, vorbea în şoaptă, voia să mă amuz şi eu.

— Logodnica” a vrut să se interneze la Sibiu într-un sanatoriu, pentru cură de slăbire, dar din greşeală a nimerit alături, într-un ospiciu, şi închipuiţi-vă că doctorii nu şi-au dat seama că nu e nebună. „Logodnicul” a dat fuga s-o scoată. Imaginaţi-vă scena: Obi – Obeliscul avariţiei, prescurtat Obi – explicând că „logodnica” nu e nebună, ci numai grasă. Urmăreşte-i…

— Puţină lămâie? îl întreba Gazela, iar el potrivindu-şi ochelarii, în panică:

— Nu, nu, Doamne fereşte! Apoi, scoţându-şi ochelarii: o picătură, numai una, te rog!

Îşi ţinea ochelarii cu două degete, uşor, ca şi când s-ar fi temut să nu-i uzeze, celelalte degete rămânând „cu distincţie” în aer.

Madeleine povestea:

— Îmi amintesc, într-o seară, soarele apunea liniştit peste Mediterana. Chiparoşii se profilau pe fondul albastru ca în stampele japoneze. Era o desăvârşită armonie, o pace perfectă. Et dire qu'on doit mourir47… mi-a spus Ştefan.

— Mărturisesc că umbra morţii îmi tulbură cele mai frumoase clipe ale vieţii.

În fereastră, seara devenise un dreptunghi negru, opac. Totul părea înecat în imensitatea unei mări sumbre. Dormeau milioane de copii pe lume, şi de fiecare căpătâi moartea se apropia. Umărul Madeleinei se lipi de Ştefan. Parcă voia să-l apere. Profilurile lor semănau; erau potrivite ca pentru o efigie. Şi, la fel ca la Veneţia, în seara când Ştefan îmi povestea cum îşi mobilau casa cu decoruri de teatru închiriate, mă întrebam ce caut între ei. Abia aşteptam să ne ridicăm de la masă, să găsesc un mijloc să plec. Privirea îmi trecu peste chipurile fără relief din jurul mesei şi se opri iar asupra aceleiaşi medalii: Madeleine şi Ştefan.

— Anul trecut nebunul declara solemn că Sudeţii sunt ultima revendicare în Europa, spunea maiorul.

— Cehoslovacia a constituit o piesă pe eşichierul strategic, interveni Ştefan. Ţara asta, cu fortificaţiile ei formidabile spre graniţa germană, ar fi fost o platformă perfectă pentru bazele aeriene înaintate ale frontului din est, baze aeriene care ar fi ameninţat întreg spaţiul Reich-ului. Nu mai vorbim de potenţialul ei industrial. Gândiţi-vă la Škoda şi la fabricile de avioane.

Şi uitându-se la mine, făcu un gest ca şi cum ar fi dat un bobârnac unei piese pe o tablă de şah.

— Crezi că-i o simplă ambiţie? Crezi că o ţară poate fi măturată dintr-o simplă ambiţie? Nu! Aici se bat două lumi, făcu maiorul.

Avea un fel clar şi apăsat de a vorbi, care mi-l amintea pe Jacquot în discuţiile cu Gian.

— Ca şi la jocul de şah, piesa asta ar fi jenat acţiunea strategică asupra Poloniei, reveni Ştefan.

Bancherul îşi scoase ochelarii, îi şterse supărat.

— Cum adică, Polonia, o piesă de şah?

— Una mai importantă, fireşte. Pentru acţiunea asupra Poloniei a fost nevoie de o bază, care să permită realizarea dublei învăluiri, un cleşte pornit de la sud, care, cu manevra pornită din Prusia Orientală, să pună Polonia în imposibilitatea de a se apăra cu eficacitate.

— Şi după Polonia? întrebă prinţesa Jeanne, pe care discuţia părea s-o pasioneze.

— Problema e simplă. Rămâne acel Drang nach Osten, uşor de realizat printr-o manevră centrală de rupere.

Şi Ştefan se ridică în picioare, ca şi când ar fi fost gata să conducă manevrele, sau ca un dirijor în faţa orchestrei. Purta haine cenuşii în nuanţa argintie a tâmplelor. Cravata albastră se potrivea cu albastrul pal al ochilor. Înalt, cu umerii laţi, părea un wiking rătăcit pe meleagurile noastre.

— Iată-ne germanofili, îşi strivi maiorul, enervat, ţigara în scrumieră. Măcar de data asta e clar.

Aş fi vrut să-l aud pe Ştefan protestând. Aşteptam cu emoţie…

— Germanofil, eu? Dimpotrivă. Îi detest pe nemţi. Toată educaţia mea, toată cultura mea, toată structura mea intelectuală e franceză. Când am aflat că a căzut Parisul, mi-am rupt în două arcuşul viorii, am aruncat vioara… Sunt un democrat, un om de stânga…

— Dar nu un comunist, îl completă Madeleine. Dumneata ce părere ai? mi se adresă neaşteptat, şi privirea i se înfipse în ochii mei ca o săgeată.

Faţa de masă mi se părea deodată excesiv de albă, merele, nefiresc de roşii, cozonacul, galben şi înalt, ca în nu ştiu ce carte de poveşti cu poze. „Dumneata ce părere ai?” repeta privirea ei, vrând să-mi ştirbească prestigiul pe care poate îl păstram tăcând. Băgase de seamă că Ştefan vorbeşte mai mult pentru mine? Nu ştiu de ce mă gândeam de-a valma la Hedda Hölden, la Trude, la mica Ines. Prin fumul răspândit deasupra mesei mi se părea că-l văd pe Jacquot. „Hai Mirona, curaj!”

— Am trecut prin Viena ocupată; oamenii erau fugăriţi de oameni, însemnaţi ca vitele ca să le recunoşti…

Se uitau cu toţii la mine, miraţi, curioşi, ca la un mut care ar fi început subit să vorbească. Îmi auzeam vocea, şi uşorul ei tremur îmi răsuna în urechi groaznic amplificat.

Ştefan mă privea cu vădită mândrie. Madeleine, încruntată, ostilă.

— Nu te temi de bolşevici, domnişoară?

— De ce? Primele cuvinte cu care a început revoluţia au fost „pâine şi pace”.

Repetam cele ce auzisem la Maison de la Culture la conferinţa despre Maiakovski.

Bancherul îşi potrivea ochelarii, ca să mă vadă mai bine. Nasul i se încreţea, nările i se dilatau, ochii lăptoşi se strângeau.

— Am auzit, i se adresă Sonia, că s-a dat foc la două vagoane de bani.

— Propagandă! sări Gazela, de parcă ar fi fost acuzată.

— E şi mai greu să-ţi închipui zvârlindu-se în ocean vagoane de cafea şi de grâu, şi totuşi aceste lucruri se întâmplă, am spus.

Madeleine se pregătea să-mi răspundă, dar Ştefan, temându-se că cele două spade ar putea fi prea ascuţite şi că terenul pe care ne aflăm e primejdios, schimbă firul discuţiei.

— Războiul va semăna perfect cu cel din 1914. Un război comandat, mecanic, rece. Din comandamente vor porni ordine personale pe fire nevăzute, şi masele de oameni vor merge la tăiere cu acelaşi zâmbet pe buze, bineînţeles fără să mai creadă, ca atunci, în fraze patriotarde, şi totuşi fără să-şi dea seama că nu constituie decât o biată carne de tun.

Maiorul era de altă părere:

— Un război vine acum în condiţiile a două lumi cu idealuri diferite, cu ţeluri diferite. Una vrea să-şi menţină cu orice preţ privilegiile, cealaltă – să aibă dreptul la cultură, la demnitate…

— Şi eu sunt pentru armonie şi dreptate socială, îşi muie glasul Ştefan. Am scris articole şi reportaje antifasciste încă pe vremea războiului din Abisinia. Sunt pentru dreptate şi progres, ştii bine, dar realizate paşnic, printr-o politică de stânga susţinută în timp.

Maiorul zâmbea ironic.

— Eşti un burghez de stânga şi un socialist de dreapta, cum e mai rău.

Ştefan părea în faţa maiorului la fel de slab în argumente ca Gian în faţa lui Jacquot atunci când se discuta despre războiul din Spania. Aş fi vrut să ştiu cine e maiorul, de unde lua vigoarea, curajul, prestigiul care-l umbreau pe Ştefan.

— Nu te văd bine, maiorule! interveni Madeleine. Şi ca bună româncă…

— O româncă bună nu se poate simţi bine într-o orânduire în care ţăranii sunt analfabeţi şi mor de tuberculoză, sifilis şi pelagră, studenţii huligani îşi bat colegii şi sparg geamurile şi capetele unor cetăţeni paşnici, iar ţara e târâtă într-un război în care n-are ce revendica, nici ce câştiga.

— Tatăl ei e pe jumătate grec, şi maică-sa un pic turcoaică, încerca s-o apere Gazela.

— În Spania, am spus, aducând ca exemplu unul din acele admirabile cazuri de solidaritate de care îmi vorbise Jacquot, într-un spital pe front, un chirurg francez, ajutat de o infirmieră româncă şi de un asistent croat, a salvat viaţa unui italian ciuruit de gloanţele fasciste…

Bancherul, cu ochelarii în mână şi braţul suspendat în aer, mă privea cu ochii miopi. Gazela sufla greu, ca o locomotivă. Prinţesei Jeanne, care purta o bluză albă de dantelă, scrobită, şi curăţa un măr, îi căzu cuţitaşul din mână. Dar faţa ei de porţelan nu se clinti. Madeleine părea sufocată. Abia acum băgam de seamă că poartă o rochie vişinie, de catifea. Poate de aceea obrazul părea veşted. Marta ţinea pe genunchi un carnet şi, cu aerul că se joacă, făcea schiţe. Sonia i se adresă maiorului:

— Marta are un tablou: Spaniolii salutând pe luptătorii din brigăzile internaţionale.

— Crezi că au să ţi-l primească la expoziţie? întrebă Madeleine.

— Atâta ar mai lipsi! suflă Gazela, şi, plescăind, acră: Când aud de brigăzile alea, văd roşu.

— Şi pretindeţi că nu faceţi politică? zâmbi maiorul.

— Să te numeşti Gazela şi să ai de la o sută de kilograme în sus… îmi suflă Sonia în ureche, în timp ce Madeleine ridicându-se, toţi ceilalţi o urmară.

Ştefan mă reţinu să-mi arate un album cu reproduceri din pictorii impresionişti, ca să mă ţie într-un ungher retras să-mi vorbească.

Sonia, luându-mă de braţ. Mă trase, mai aproape de un grup care părea că se amuză. Să vezi ce haz are Marta când povesteşte.

— Întâmplarea se petrece la München, preciza Marta… Pictorul Lena avea un prieten vienez pe care voia să-l vindece de o dragoste nefericită. Dar îi prezenta numai vânzătoare de crenvurşti, chelneriţe de berării, nemţoicuţe rumene. Toate purtau chiloţi groşi. Şi Balt, pictor şi el, avea oroare de chiloţi groşi. La fiecare escapadă care-l dezamăgea, Balt ameninţa cu plecarea. În cele din urmă, lui Lena i-a venit o idee şi a dat un anunţ la ziar: „Pictor tânăr, străin, doreşte cunoştinţa unei doamne din înalta societate pentru a-i face portretul, care, după ce va fi expus într-o galerie importantă, va aparţine persoanei care a pozat”, şi a iscălit: Napoleon. Când Lena s-a dus, peste câteva zile, la post-restant să vadă dacă a primit răspuns, un bătrânel ofilit, acru, care părea uitat de Dumnezeu de ani de zile la acelaşi oficiu, l-a măsurat din cap până-n picioare.

„Ce anunţ ai dat dumneata la gazetă, domnule? Sunt aici de treizeci şi cinci de ani, dar e prima dată că sunt curios şi prima dată că întreb, fiindcă niciodată n-au venit atâtea răspunsuri. Şi de sub tejghea a scos un sac de poştă plin. Toate sunt răspunsuri pentru Dumneata. Ce-oi fi căutat şi ce-oi fi oferit dumneata ca să capeţi atâtea răspunsuri?!” „Un model! Caut un model. Sunt pictor!” „Au mai căutat şi alţii modele.” „Dar eu m-am adresat numai doamnelor din aristocraţie.” „Bună idee! Ai două sute de răspunsuri, domnule, două sute, înţelegi dumneata?”

Acasă, în prezenţa lui Balt, Lena a răsturnat sacul pe covor. Plicuri mari cu peceţi de tot felul, hârtii de scris somptuoase, unele ca pergamentul, altele transparente, subţiri, în nuanţe pastelate. Şi toate parfumate. Treizeci din ele purtau coroane. Celelalte au fost aruncate la coş. Dar dintre cele cu coroane, una era a baroanei Hardt o prietenă a lui Balt, urâtă foc. Desigur că nu ştia cine e Napoleon. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să-i viziteze baronul.

„Ce sunt scrisorile astea pe jos?” a întrebat intrigat.

Când i s-a povestit despre ce e vorba, a râs să se prăpădească.

„Trebuie să-i spun şi baroanei. Ea, care pretinde că aristocraţia noastră e exemplară…”

Se tăvălea de râs şi, repetând „exemplară”, întinse mâna să ia scrisoarea nevesti-si. Baronul semăna cu Fatty leit, şi, fie că se supăra, fie că se amuza, se trântea pe jos şi ridica picioarele.

Sonia şi ceilalţi râdeau cu poftă.

Marta, aşteptând să se facă linişte, reluă:

— Când Lena şi Balt l-au rugat să le împrumute lacheul ca să deschidă uşa acestor distinse modele, baronul avu şi el o idee: „Ce vă trebuie lacheu! Vă ajunge uniforma lui.”

Zis şi făcut! Într-o zi îşi punea uniforma Lena şi făcea pe lacheul. A doua zi, rolurile se schimbau. Şi în felul ăsta fiecare se alegea, pe rând, cu un model şi cu un bacşiş.

Cu vocea ei mică, scăzută, egală, unică, Marta povestea cu haz:

— Când Balt, în calitate de lacheu, s-a întors, după ce a condus o splendidă prinţesă, cu o monedă de aur, vârâtă în ochi în formă de monoclu, n-a mai vrut în ruptul capului să schimbe rolul. Într-o zi Lena s-a pomenit cu un pachet, în care soţul unei prinţese îi trimitea un rând de haine. Nu trecu mult, şi se prezentă chiar prinţul în persoană. Lena era singur.

„Unde e pictorul?” l-a întrebat.

„Eu sunt”, a răspuns Lena.

„Poate eşti fiul lui”.

„Eu sunt şi tatăl, şi fiul, şi sfântul duh.” „Soţia mea mi-a spus că eşti bătrân şi sărac. Şi-am vrut să te ajut.” „Sunt bătrân sufleteşte şi sărac cu duhul”, i-a replicat Lena.

„Domnule, am să-ţi trimit martorii mei…”

Văzând că se îngroaşă gluma, Lena l-a chemat pe Balt, care era în costum de lacheu.

„El a pictat-o. N-am nici o vină…” „Imposibil!” exclamă prinţul, înţepenind.

„De ce? E mai talentat decât mine…” „Imposibil să mă bat eu un valet.” „Servitorii au numai avantaje”, a oftat Lena.

„Aşa-i”, făcu prinţul, epuizat şi depăşit, în timp ce Balt compătimindu-l i-a întins mănuşile, bastonul, melonul fără să clipească sau să sufle vreun cuvânt, fiindcă lacheul trebuie să fie mut. Dar pentru prima dată conducea pe cineva fără să primească bacşiş.

A doua zi am părăsit toţi trei Münchenul. Urmează capitolul Italia şi aventurile lor cu aristocratele italiene. În numărul viitor… zâmbi Marta fermecător.

— Trebuie să ne vedem, Mirona, şopti Ştefan mai târziu, când ne aflam iar alături, proptiţi de pian. Vino mâine dimineaţă în atelier la Marta. Aş vrea să-ţi facă portretul. Mi-a arătat câteva schiţe pe care ţi le-a făcut la Paris. Eram gata să le cumpăr, deşi nu-ţi seamănă, dar Madeleine…

Mai departe n-am auzit, fiindcă am întâlnit, desprins din penumbră, zâmbetul rece, nedefinit, al Madeleinei. De altminteri, aveam să-mi dau seama că, în orice colţ al casei m-aş fi aflat, privirea ei ajungea până la mine, cu nu ştiu ce forţă magică, şi mă supraveghea. Iar eu mă întrebam cum de nu o oboseşte acel surâs convenţional pe care-l păstra în orice împrejurare. Care e adevărata ei înfăţişare? Abia mai târziu, când, cu desăvârşire dezmeticită, obişnuită cu ambianţa casei, am privit-o mai rece, mai atent, mi-am dat seama că ar fi putut trece drept o femeie frumoasă cu ani în urmă. Ovalul feţei desăvârşit, nasul în prelungirea frunţii bine proporţionat, fruntea dreaptă. Ceea ce-i lipsea cu totul era feminitatea, farmecul, graţia. Păşea ca o gospodină care ducându-se la piaţă ştie perfect ce trebuie să cumpere şi e convinsă că nimeni n-o poate influenţa sau păcăli.

Sprâncenele groase, bine arcuite, profilul pur de grecoaică pledau în favoarea ei, dar pentru mine devenise prea concretă şi poate de aceea mult mai puţin primejdioasă. Gelozia difuză în sufletul meu în tot timpul care s-a scurs din clipa când Ştefan îi rostise numele şi îi zărisem chipul într-o mică fotografie, făcuse parte din dragostea mea şi atât de constant mocnise în spuza ei, încât acum, când prezenţa ei o spulbera, mă simţeam ciudat liniştită şi parcă sărăcită.

Madeleine era dintre acele femei cărora li se părea distins să nu se entuziasmeze de nimic, să aibă o atitudine cumpătată, uşor ironică, negativă. Fără a fi combativă şi fără a fi în stare să aducă argumente, afirmaţiile ei aveau totuşi o anume forţă, făcută din acel dispreţ, din acea falsă superioritate a păturii care trăia în belşug şi călătorea. Izbutea să curme orice discuţie printr-o simplă afirmaţie, fără altă valoare decât a unei anumite siguranţe de sine şi uneori cu suficienţa judecătorului care încheie orice controversă cu formula „Tribunalul e lămurit”. Aducea cu orice prilej în discuţie sprijinul unei autorităţi din trecut, negând orice valoare prezentului şi dispreţuind perspectivele viitorului, care i se păreau incerte şi sumbre.

— Trăim, incontestabil, vremuri în care Shakespeare nu mai e citit, afirma bunăoară. Sau: Goethe a spus tot. Pe lângă Faust, nimic nu e mare. Ce înseamnă în muzică Prokofiev, când nu ajunge o viaţă de om ca să asculţi Beethoven?

Ştefan, deşi prin felul în care o contrazicea părea să aibă o minte deschisă, lucidă, permeabilă la tot ce-i nou, nu-şi dădea seama de platitudinile pe care le afirma soţia lui. Dimpotrivă, o urmărea cu un fel de mândrie.

— Nu pot să sufăr politica în pictură, literatură, muzică. Arta trebuie să fie artă, susţinea Madeleine. Arta e sfântă…

— Totuşi, trei sute de avioane hitleriste au bombardat Polonia, îi replică maiorul.

— Da, da, îl aproba bancherul. Ce oroare!

Era atât de congestionat, încât Gazela ceru un pahar cu apă.

— Şi credeţi că literatura, muzica, pictura pot să-şi păstreze „sfinţenia”, adică nepăsarea faţă de această crimă? întrebă maiorul.

Prinţesa Jeanne, intrând îmbujorată cu o tavă cu savarine, întrerupse discuţia.

— Nu-mi stă bine ca jupâneasă? întrebă cochetă şi sigură de ea.

— E frumoasă prinţesa Jeanne, nu găseşti? mi se adresă Madeleine.

— Nu, răspunse Ştefan în locul meu, înţelegând jocul nevestei lui. E prea concretă, prea carnală.

— Şi crezi că bărbaţii au nevoie de transcendenţă?

— Asta e ca şi când ai întreba dacă au nevoie să iubească sufleteşte pe femeia pe care ar putea s-o aibă în pat.

— Şi dacă ar trebui să alegi?

— Eu? Eu am nevoie să-mi îndestulez sufletul, fantezia.

— Soţul meu e sentimental astă-seară, zâmbi acru Madeleine.

— Aş alege visul, poezia, continuă Ştefan, fără a mă slăbi din ochi.

Îi ocoleam privirea pe cât puteam. Madeleine se zbătea să găsească o ieşire. Nu mai avea forţa să-şi păstreze surâsul. Pe când Ştefan mă privea mereu mai cald, mai lipsit de sfială. Aş fi vrut s-o ajut pe soţia lui, dar nu găseam un cuvânt potrivit. Tăcerea se prelungea supărătoare. Sonia intră aducând o tavă cu pahare şi o carafă cu apă. Avea urme de frişcă pe buze.

— Bravo, Madeleine, savarina e grozavă.

— A făcut-o bucătăreasa, n-am nici un merit, ripostă Madeleine exasperată.

— Reţeta e a ta, tu ai supravegheat-o, surâse Ştefan, încercând s-o îmbuneze. Sunt foarte arătoase, şi frişca e slăbiciunea mea.

Prinţesa Jeanne se opri cu tava în faţa mea. Ştefan mă îmbia să iau.

Am refuzat. Mi-ar fi fost cu neputinţă să mă ating de ceva. Ceilalţi luară grăbiţi. Madeleine, cu gestul firesc al cuiva care face obişnuit acelaşi lucru, începu să guste din farfuria lui Ştefan. Dar când să ia şi el o linguriţă, se împotrivi:

— Frişca e acră…

— E excelentă, făcu Sonia, care se apropiase. Eu vreau încă o porţie.

Ştefan nu ştia ce să creadă. Se uita la Madeleine, la Sonia, la mine, încercând totuşi să înfigă linguriţa în prăjitura cu frişcă. Dar Madeleine îi dădu uşor peste mână.

— Nu-i pentru tine…

— Crezi? întrebă Ştefan dezamăgit ca un copil, şi, urmărind în farfuriile celorlalţi savarinele arătoase, privirea i se întoarse încruntată asupra nevestei lui.

— N-ai încredere în mine? îl întrebă Madeleine cu accent de mustrare.

Având aerul că mă interesează cele ce spunea maiorul, m-am depărtat de ei.

— Încrederea ofiţerilor în politica demagogică a guvernanţilor era aşa de mare, că loveau cu pumnii în tancuri, convinşi că tancurile nemţilor sunt de carton.

— Şi celebra lor cavalerie? întrebă prinţesa Jeanne.

N-am auzit răspunsul, fiindcă Ştefan era iar lângă mine. Vorbea pentru mine.

— Germania are un imens avans asupra Europei. E formidabil înarmată. Avioanele şi tancurile motorizate nu ştiu unde şi dacă se vor opri.

— Napoleon ar putea să-ţi răspundă, zâmbi maiorul.

Atitudinea lui Ştefan era confuză. Sau poate nu eram eu în stare să-l înţeleg. Dar eram totuşi dezamăgită de sărăcia argumentelor lui, de lipsa lor de adâncime şi mai ales eram stânjenită de stăruinţa cu care, de câte ori se credea neobservat, îmi şoptea că vrea să mă vadă.

Pe stradă, între prinţesa Jeanne şi Sonia, ascultam comentându-se întâmplarea cu savarina.

— Ai văzut? Nu l-a lăsat să guste… Poţi să-ţi închipui… O femeie frumoasă n-are niciodată atâtea mijloace, atâta dibăcie, atâta inventivitate ca să-şi ţie bărbatul.

— Madeleine îşi păzeşte fericirea, ce vrei?. spunea prinţesa. Nimic nu-i lăsat la întâmplare. Totul e calculat cu migală, studiat.

— A izbutit să-l facă să creadă că n-ar putea trăi fără ea, că-i e necesară ca aerul, ca apa, îmi explica Sonia.

— Îl hrăneşte numai cu legume fierte şi cu supe uşoare, i-a băgat în cap că e bolnav, că orice mâncare îl intoxică…

— L-a dezobişnuit să mănânce.

— A făcut dintr-un om sănătos un debil, un ipohondru.

— Îl ţine mai mult la ţară.

— Când vine pentru câteva zile la Bucureşti, Madeleine îi dă pacheţele cu ouă răscoapte, salam şi tot felul de lucruri picante de care l-a dezobişnuit. Nenorocitul se îmbolnăveşte, intră în panică, o cheamă, şi ea de-abia aşteaptă să-i sară în ajutor. L-a făcut să creadă că nu poate trăi fără îngrijirile ei şi fără bucătăreasa pe care o are de douăzeci de ani.

— E un ipohondru, un maniac.

— Madeleine în loc să-i scoată din cap toate spaimele, toate copilăriile, le încurajează, ca să aibă şi mai mare nevoie de dânsa. Îl trezeşte din somn ca să-l întrebe dacă nu visează urât, dacă respiră bine.

— Fiecare gest al ei nu are alt scop decât să-l lege mai zdravăn, să-l facă recunoscător şi îndatorat pe viaţă.

Nu mai urmăream când vorbeşte mama. Când vorbeşte fiica. Aveau acelaşi timbru de voce, aceeaşi ciudă pe Madeleine. Iar eu mă străduiam să păstrez o ţinută, să par obiectivă. De altminteri, erau prea stridente şi mama, şi fiica, iar Madeleine prea lipsită de apărare, Ştefan, prea ridicol, în tot ce spuneau.

— E adevărat că v-aţi cunoscut în tren? mă întrebă Sonia.

Am tresărit.

— Ne-am cunoscut la un cenaclu literar. Ba nu, la o conferinţă… nu-mi amintesc exact.

— Madeleine pretinde că în tren.

— Da, ne-am întâlnit…

— Călătorea singur?

— Da… singur.

— Madeleine pleacă totdeauna înainte, sau îl urmează după câteva zile. Are grijă să-i facă bagajul aşa ca să-i lipsească ceva… un permis, un articol sau cine ştie ce altceva.

— Ştie să-l flateze. Ştefan s-a învăţat să fie flatat. Prezenţa oamenilor care nu-l admiră, nu aprobă tot ce face şi ce zice el îl enervează, îl oboseşte. Nu suportă să-i spui adevărul, să nu-l consideri un zeu.

— E convins că e liber, fiindcă pleacă de acasă când îi căşună şi se întoarce când vrea. La spectacole, la recepţii se duce singur, într-adevăr. I se întâmplă chiar să lipsească toată noaptea de acasă. Madeleine îi trece cu vederea micile aventuri, ba chiar i le încurajează. Dar când simte că se îngroaşă gluma, că se leagă sufleteşte…

— Are grijă să-l dezlege.

— E convins că Madeleine s-ar prăpădi fără el…

— Poate că s-ar prăpădi, încercam să glumesc cu inima strânsă.

— O, nu poţi să-ţi închipui cât de bine este înarmată, făcu Sonia. Cât e de tare această femeie, cât de dibace… Să nu crezi că bârfim. Dar eşti scriitoare, şi Madeleine e un tip de roman. Ai băgat de seamă cu câtă religiozitate pronunţă Ştefan numele ei? Cum dă ochii peste cap când spune „Madeleine”? Ei bine, încercă să-l întrebi de ce a luat-o, de ce o păstrează de-a lungul anilor, de ce îi sacrifică orice alt sentiment…

— Ultima sacrificată a fost pictoriţa, şopti prinţesa Jeanne.

— Marta? Am întrebat atât de încet, încât cred că nu s-a auzit.

— O! Dacă l-ai întreba, ţi-ar răspunde: „Am încredere în Madeleine. Madeleine e copilul meu. E atât de modestă, se mulţumeşte să ocupe atât de puţin loc în viaţa mea! În casă nici nu o simt. Nu mai ştie în ce ungher să stea ca să nu mă stânjenească…” În realitate, Madeleine e mama, nu copilul.

— E confidenta lui. Ştefan îi povesteşte lucrurile cele mai intime.

Nu puteam să cred, nu voiam.

— E ceva foarte tulbure, foarte echivoc în menajul acesta, încheie Sonia.

— Nu numai în menajul ăsta… am spus, gândindu-mă la familia mea, la destăinuirile Giuliei, la scrisoarea în care Gian îmi descrie ultima scenă dintre Fany şi soţul ei, scena fatală.

— Ea îi încurajează complicaţiile şi tot ea îi descurcă dramele, continuă Sonia, ca şi când nu m-ar fi auzit.

— Ştefan pretinde că nu poate s-o lase fiindcă nu i-a făcut un copil, spuse prinţesa Jeanne. Şi, văzând că nu înţeleg: Da, da, închipuiţi-vă că a găsit acest argument original. Femeile nu admit să fie părăsite când au un copil. Madeleine nu suportă să fie părăsită tocmai fiindcă nu are un copil. Şi imitând-o, cu tremolo în glas: „Cum să mă lase cu mâinile goale! Dacă aş avea un copil – copilul lui – ar fi suportabil. Dar să mă lase cu mâinile goale?.”

Sonia izbucni în râs. Un râs zgomotos, nefiresc. Eu mă întrebam dacă voi ajunge vreodată să dibui tot ce ascundea acel luciu excesiv, fals, al privirii, zâmbetul crispat care întregea masca Madeleinei. Dar prinţesa Jeanne, Sonia ce rol jucau în viaţa lui Ştefan? Marta, maiorul dispăruseră în noapte. Bancherul şi Gazela veneau în urma noastră. Stelele scânteiau pe cer ca diamantele în jurul gâtului Madeleinei. Priveam joaca nesfârşitelor focare şi căutam să înţeleg ce trebuie să fac, cum să fug de Ştefan, încotro să mă îndrept.