CAPITOLUL VIII

SFÂRŞITUL CATRINEI

Şi acum să povestesc ce am găsit acasă.

Odăile parcă mai mici, plafoanele mai scunde, tapetele mai afumate. Mirosul de muced mai supărător. Numai pendula din sufragerie spunea pitpalac şi cucu la fel ca înainte. În patul ei, bătrâna Caţian, străbunica, în numele căreia fusesem atât de stăruitor rechemată, avea obrazul şi mai gălbejit, şi mai mototolit decât mi-l aminteam. Sub plapumă rămăsese parcă numai o grămăjoară de oase. În ochiul sănătos, speriat, mărit şi în degetele agăţate de mâna mea era strânsă puţina, ultima ei putere.

— De ce-ai zăbovit atâta, Mirona? Nu ţi-am trimis vorbă că te dezmoştenesc? Dar ţie puţin îţi pasă de moştenire; de aia am eu încredere în tine. Vreau să dormi aici cu mine, pricepi? Tu să mă păzeşti, numai în tine am încredere. Uite patul tău acolo. E pregătit demult. Mi-e frică de Fana. Ţie pot să-ţi spun, că tu ştii să taci. Asta-mi place la tine, că taci. Spune, ai auzit ceva? Merge vestea că trăieşte. Poate a venit să-şi ia moştenirea? Cred că fetele ştiu… Mi-au cerut să le dau, din viaţă… Dar nu le dau… Bagă mâna sub pernă, cheile sunt aici…

— Cheile?

Am înlemnit. Orice mi-aş fi putut închipui, dar că bătrâna va da într-o zi din mână cheile ei, că altcineva îi va deschide dulapul, asta era desigur cea mai mare încercare la care o supusese viaţa, suprema înfrângere pe care trebuia s-o îndure pe acest pământ. Am şovăit. Cheile Catrinei Caţian! Eram sigură că nimeni nu le-a atins vreodată.

— Hai, Mirona. Acum fiecare ia cheile şi umblă în lucruşoarele mele, în banii mei, în bănuţii mei scumpi. Şi să vezi, au obiceiul să stea cu spatele, să nu văd cum scotocesc ele acolo, afurisitele! Du-te, fetiţo; uite acolo e o cutie… penalul tău… Ţii minte?! Penalul chinezesc… Ţi l-am dat când ai intrat în a doua primară. Pe urmă tot eu ţi l-am luat înapoi… Am lăsat să cadă vina pe slugi… Nu-i nimic, şi aşa furau. Uită-te acolo, dar să te dai la o parte, ca să văd şi eu. Fetelor degeaba le spun să se dea la o parte, ele stau dinadins cu spatele, ca să nu văd ce fac, să nu ştiu ce cotrobăiesc. Vezi, colo sus, mai la dreapta. Deasupra sunt mosorele, ibrişine, igliţe, un ciorap de lână început… Dedesubt… mai dedesubt… Bravo, fetiţo, uite ce repede te-ai întors. Să le vezi pe ele cât zăbovesc, nişte prefăcute şi hoaţe…

A scos din vechiul meu penal o cheie. Mâinile-i tremurau.

— Asta e, mi-a şoptit… Şi acum vezi dedesubt, sub rufele alea rupte… e o lădiţă… Aşa, drăguţa mea, bravo… Numai în tine am încredere, de aia te-am tot chemat… Ştiu că nu m-ai iubit, dar nici n-ai jinduit după bănuţii mei. Şi nu eşti linguşitoare, semeni cu bunică-ta Fana. Dar Fana era rea. Rea… Şi îmi voia moartea. Mă blestema. Tu nu mi-ai dorit nici rău, nici bine. Tu eşti cu capul în nori… Semeni cu răposatul Miron… Aşa era străbunicul tău, cu capul în nori. Stai, vino mai aproape de mine. Bănuţii i-am împărţit în punguliţe. Trei punguliţe pentru fete, una să fie a ta. Şi mai am şi o salbă, a ei. Salba asta o purta Fana… Era a ei!. Era de la… Nu te priveşte de la cine era… Ţi-o dau s-o păstrezi. Uite şi punga mea şi pungile fetelor… Dacă vine Fana în noaptea asta, să nu găsească nimic. O simt de câtăva vreme că dă târcoale pe aici… Crede că mor şi vrea să-i rămână casa. Da de ce să-i rămână? A stat aici? A dus greul, ea?

A păzit-o? Nu i-a plăcut să stea s-o îngrijească, nici n-o să aibă parte de ea… Degeaba-i tot dă târcoale… Am văzut-o eu cum umblă la dulap. Caută salba… S-a apropiat şi de patul meu, a băgat mâna sub pernă, a căutat cheile. Cheile mele… Ei, să poftească să caute: n-o să mai găsească nimic. Bine că eşti aici, fetiţo! După ce pleacă ea, să-mi dai pungile înapoi. Şi salba. Nu-i aşa că mi le dai? Îmi dai şi partea ta, că eu ţi-o îngrijesc mai bine. În fete n-am încredere şi nici tu să n-ai. N-o să-ţi dea nimic, ascultă-mă pe mine. Niciuna nu te iubeşte. Nici maică-ta nu te iubeşte… La drept vorbind, nici eu nu te iubesc, dar am încredere în tine, fetiţo. Numai în tine am încredere. Am să-ţi las şi casele vechi din Stupinei. Nişte cocioabe, dar nu-i nimic, ai să le repari şi ai să stai acolo… că tu aici mulţi purici nu faci.

Nu înţelegeam cum putea să vorbească atât de mult, cum mai putea face atâtea socoteli grămada aceea de oase, rămăşiţa aceea de viaţă. Eram cutremurată. Aveam în faţa mea lacrimile săracilor de la care a luat camătă, banii slugilor pe care le dădea afară, cu tot felul de pretexte ca să nu le plătească. De ce spusese: „Salba era a ei. O avea de la…”? De la cine o avea? Să fi existat într-adevăr acea doamnă cernită, înaltă, subţire care aducea daruri Fanei când era mică, o îmbrăţişa şi dispărea? Mama adevărată a Fanei? Poate că aici se afla faimoasa scrisoare de care-mi vorbise bunicul, brâul roşu de catifea?

— Punguliţa şi salba să mi-le dai înapoi dacă mă mai fac bine. Ai auzit, fetiţo? Eu cred că fetele au mai luat dinăuntru, sufla bătrâna. Să le numărăm. Tare-s plăcute la pipăit băncuţele… Încuiem uşa şi numărăm. Hai, să vezi… E o plăcere. Tu nu poţi să înţelegi, fetiţo, ţie nu-ţi plac banii… Îţi place să dai. Dar fără bani să ştii că n-ajungi departe. Nu, lasă, acum nu pot să număr, sunt obosită. Uite, ia punga mea şi salba şi tot ce ţi se cuvine şi pune-le bine, ascunde-le în odăiţa ta. Bagă-le acolo, în geamantan, sub caietele şi hârţoagele tale… Acolo nu umblă nimeni. Ştiu că scrii poezii sau romane. Treaba ta, te priveşte. Celelalte pungi să le pui la loc. Încuie şi dă-mi cheia înapoi. Cheile mele. Cheiţa pune-o înapoi în penal. Şi cheamă fetele. O să creadă că atâta avem. Că atâta a rămas. Aşa! Ne-am înţeles? Unde-s cheile? Vezi că am încredere în tine?

O lacrimă i-a acoperit ochiul sănătos, dar atât de obosit, de tulbure, încât nu se mai deosebea de cel cu albeaţă.

Au mai trecut multe zile până s-a hotărât bătrâna să se despartă de bănuţii ei, să împartă pungile, căci mai avea ceva de poruncit şi voia să fie „înarmată”. Mie mi-a cerut să dorm în camera ei şi să-i păstrăm scaunul la masă… Coliva să i-o facă Floarea, cât va trăi… Eu să mă mărit cu Doru, fiul unui nepot de vară. M-am împotrivit. Mătuşile mă îndemnau:

— Spune da, poate să mai scoţi ceva de la ea…

N-am vrut s-o mint.

— Bine, conveni bătrâna în cele clin urmă. Şi arătând portretul: Ţi-l las ţie… a costat… Lena… suflă bătrâna Caţian. Apoi, nespus de mirată: Lena! ce nume?! Ochiul cel sănătos se închise, apoi cel cu albeaţă. Buzele uscate, albe, se mai mişcară o dată, şuierând cu dispreţ: Ce nume!

— Am auzit că nici n-a luat-o pe fata lui Drăgan, şopti mama.

Bătrâna a deschis ochii şi numai, că n-a bătut din palme.

— Foarte bine! Nici să nu-l ia, escrocul!

— Atunci, de ce-i poartă numele? întrebă tanti Marie.

— Dar cum? Drăgan?

— Păi dacă aşa e născută…

— Şi de unde are averea respectivă?

Erau întrebări care nu lipseau niciodată când un personaj feminin intra în discuţie. „Cum e născută” şi „De unde are averea respectivă”?

— Cică a înfiat-o pictorul.

— Escrocul! făcu bătrâna Caţian deschizând ochiul sănătos şi privindu-ne pe fiecare în parte cu o ascuţime pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o. Şi ridicând greu braţul arătă cu degetul portretul din perete. Averea respectivă, uite aici, averea… Braţul îi căzu, în timp ce Neneea, tanti Marie şi mama, mai întâi în şoaptă, apoi ridicând vocea, discutau în contradictoriu, una susţinând că Marta s-a măritat cu Lena, alta că Lena a înfiat-o. Pe Neneea o pufni râsul, râdea cu sughiţuri, fără să poată explica de ce. Iar ochii bătrânei Caţian, întredeschişi, păreau că iau parte la conversaţie.

Îi priveam braţul atârnând, gata să atingă duşumeaua, un braţ scheletic, cu pielea zbârcită, de o transparenţă verzuie. Aş fi vrut să-l ridic, dar n-aveam curajul să-l ating, când deodată bătrâna, ridicând braţul, o ameninţă pe Neneea, care râdea:

— Stăpâneşte-te, proasto! apoi arătând spre portret: Averea respectivă…

Fetele încercară s-o liniştească, şi bătrâna, ascultătoare, parcă aţipi. Mâna îi atârna iar, galbenă, uscată şi grea ca de plumb.

— Ia vedeţi… am şoptit.

Tanti Marie vru să-i ridice braţul, dar, speriată, îi dădu drumul. Braţul greu căzu. Lovindu-se de duşumea. Mama îi potrivi perna; capul bătrânei, parcă şi el prea greu, se prăbuşi.

Pitpalac! se auzi o singură dată bătaia pendulei.

Punga pe care mi-o dăduse în păstrare n-am mai găsit-o. Cineva scotocise prin caietele mele. Scosese monedele, salba, şi totuşi în grabă a mai lăsat o băncuţă din toate câte strânsese bătrâna. Nepoatele n-au făcut cercetări. N-au pus întrebări. N-au discutat testamentul. Ceea ce însemna că erau înţelese între ele. Le rămânea casa, de care erau foarte mândre, casa cu multe odăi şi mistere, un pod plin de cufere şi lucruri inutile şi un proces început cu treizeci de ani în urmă, pe care dacă l-ar fi câştigat ar fi devenit proprietare pe o pădure şi pe un ştiu ce ape termale la Siriu.

Nepoatele se văitau:

— Procesul ăsta a băgat-o în pământ, sărăcuţa! S-a luptat cu o sută de moşneni şi n-a reuşit să iasă din indivizie. Acu e rândul nostru. O sută de procese în curs şi atâţia avocaţi! O să ne bage în pământ şi pe noi.

Eu mă uitam cum se-ncheie o viaţă irosită în ambiţii mărunte şi în sete de bani, cum se topeşte o voinţă încordată, aproape o sută de ani, asupra unui maldăr de chei, asupra unor cămări, asupra unei pivniţe cu şobolani şi a unui pod cu boarfe, asupra atâtor odăi inutile. Cum se stinge, în sfârşit, lupta cu slugile, cu nepoatele, cu zvonurile, cu superstiţiile casei, cu umbra şi secretele Fanei!

Din anul care s-a scurs după moartea bătrânei Caţian nu voi transcrie decât scrisorile lui Gian. Cea dintâi are conţinutul unei telegrame: Mirona, mon chéri, mon pčre est mort cette nuit. Comme je voudrais pleurer dans les bras! 42

Nici un cuvânt mai mult. Nici o posibilitate să aflu vreun amănunt. Aş fi vrut să ştiu ce a devenit Fany, cum a îndurat lovitura. Sigur, şi pentru Gian trebuie să fie năprasnic – ştiam cât de mult îşi iubeşte tatăl – dar Fany era îndrăgostită. Revedeam scena din cadrul uşii, în casa din Monaco. Un bărbat hotărât să divorţeze deschide braţele, şi femeia cade în braţele lui, ca şi când de la începutul lumii se căutau şi totul era ireversibil… Dar veşnicia a durat câteva luni. Fany, care l-ar fi smuls cu ghearele oricărei femei, nu l-a putut smulge morţii.

N-a trecut mult, şi am primit această uluitoare scrisoare:

Mirona mea dragă, Am aflat, în sfârşit, cum a murit tata. De inimă, bineînţeles… Actul de deces este cât se poate de clar. Dar iată împrejurările. O seară plăcută şi calmă. Tata citea la birou. Fany o învăţa pe Dorita să scrie. Apoi fetiţa s-a retras într-un colţ cu o jucărie, iar Fany a continuat să scrie pe aceeaşi foaie. Ea, care nu scria niciodată! Bine dispus, tata s-a ridicat şi a venit binişor pe la spatele fotoliului ei, vrând să-i ia caietul din mână. Ea s-a apărat. El a stăruit. Apoi a căzut şi a murit… Am căutat faimosul caiet. Era nou, şi prima pagină – smulsă. Am găsit-o ghemotoc, într-un ungher, unde câinele îşi cară tot ce şterpeleşte din casă: un ciorap, un papuc, un ghem de lână. Am desfăcut hârtia. Pe ea, câteva litere mari, repetate de mâna stângace a Doritei. Apoi, cu un scris mărunt, apăsat: fiară, fiară… Acelaşi cuvânt era repetat, atât cât încăpea pe foaie, pe marginile ei, şi în colţuri… Nu ştiu dacă tata, apucând să-i smulgă caietul din mână, a avut revelaţia adevăratelor ei sentimente sau dacă Fany, tocmai ca să evite acest lucru, a refuzat să cedeze. Nu ştiu care din ei a rupt foaia pe care am găsit-o mototolită… Dar ce importanţă mai are?. Tata a murit. Am luat o foaie din acelaşi caiet şi am scris de zeci de ori: Tata a murit, tata a murit… Am strâns hârtia în pumn, ghemotoc, am băgat-o în sertarul măsuţei de noapte a lui Fany şi, fără s-o mai văd, am plecat.

În 13, rue Jules Simon, pustiu. Roger, prin nu ştiu ce legături suspecte cu doi tineri germani care-şi făceau buzele şi-şi creionau sprâncenele, a plecat la Berlin. Marta a avut o expoziţie la galeriile Zack, cu destul de mult succes, dar fără vânzare. Tudor a dispărut fără urmă.

Eram singur, îngrozitor de singur… Într-o noapte – nu râde, Mirona! – hotărâsem să mă sinucid. Dar tocmai când stăteam aşa, cu coatele pe masă, între multe sticle de băuturi golite (nu pentru întâia oară regizam despărţirea cea mare), aud o sonerie. Deschid. În faţa mea, un om ţinea cascheta în mână. Mă împinge când mă vede că mă împleticesc pe picioare şi că mă bâlbâi. Înalt, o faţă energică, uscată, foarte brun, ochii parcă-i ardeau. „Sunt un prieten al lui Jacquot, mi-a spus, am nevoie să fiu găzduit o noapte, două.”

Dădeam din cap năuc, înţelegând pe jumătate. Dar omul părea şi el nedumerit că Jacquot avea astfel de „relaţii”. „Unde e Jacquot?” am întrebat.

Omul m-a dus şi mi-a vârât capul sub duş, apoi am stat de vorbă până în zori. Mi-a spus că lucrează la Uzinele Caudron, unde în ultima vreme s-au făcut multe greve. În ajun erau adunaţi toţi în curte, când a intervenit poliţia. A urmat o încăierare. Capii grevei au fost arestaţi. El a reuşit să fugă. Avea demult, de la Jacquot, adresa mea.

Prietenul nostru, Jacquot, a făcut mereu naveta peste Pirinei. La Barcelona, brigăzile internaţionale şi-au luat rămas bun de la tovarăşii de arme, dar ce extraordinară pagină de solidaritate au înscris în istorie…

Post-scriptum.

Reiau scrisoarea întreruptă cu o lună în urmă. Mirona, sunt mulţumit că mi s-a refuzat amânarea pentru studii. Trebuie să-mi fac stagiul militar. Încep o viaţă cazonă. Sunt mulţumit că te ştiu acasă, la adăpost de lipsuri materiale. Dar ce mult îmi lipseşti, Mirona, ce dureros te doresc! Ce singur sunt!

Azi am primit de la Gian un simplu bileţel.

Mirona, sunt pe linia Maginot şi aştept. Aşteptăm… „C'est une drôle de guerre”43. Aşa i se şi spune: Cette drôle de guerre. Mă gândesc la tot ce s-a întâmplat ca să ajungem aici. Şi mă gândesc la tine. La tot ce-ai însemnat pentru mine… iubirea mea, tu…

Gian îmi scrie:

Sunt la patruzeci de metri sub pământ cu tot echipamentul de război. Nimeni nu ştie că te-am luat cu mine. E întuneric ca la cinema, dar ecranul e luminos, filmul colorat. O poveste de dragoste… Peisajul se schimbă, fără grabă. Suntem pe Tour Eiffel, te ţiu bine lângă mine, simt cum îţi bate inima… Bulevardele se desfac ca nişte raze, pornind de la Arcul de Triumf. Uite şi Mediterana. Porţi o pălărie mare de panama albă, panglica albastră atârnă pe spate: „Suirez-moi, jeune homme”. Eşti înaltă, cochetă, subţire, simplă, modestă, misterioasă şi gravă. Sunt mândru şi intimidat lângă tine. Suntem la Miramar, pe coasta Adriaticii, cipreşii sunt aproape negri, cerul – poate prin contrast – albastru strident, simt că eşti a mea. Simt că ne vom despărţi, aşa cum simt că se apropie războiul.

Şi ştiu că undeva există Ştefan şi că ai să-l mai întâlneşti.

Dar nu. Filmul are numai doi eroi. Trebuie să păstrez regulile jocului.

Dintr-o scrisoare a lui Gian:

Iarnă aspră şi monotonă. Un obuz a explodat ca un trăsnet, destul de aproape de mine. Când totul s-a liniştit, am simţit nevoia să-ţi scriu. N-aş vrea să mă crezi descurajai, pesimist. Dacă ai să găseşti în scrisorile mele tristeţe, melancolie, grijă, ele sunt pentru ţara mea şi pentru tine. Dar viaţa zi de zi aici e, deocamdată, calmă, fără ciocniri, fără spaime. Fiziceşte fac faţă şi războiul e într-o măsură o scuză pentru tot ce n-am făcut până acum şi pentru despărţirea noastră care, atunci, mi se părea de neîndurat, inumană, absurdă.

Peste o oră voi ieşi din adăpost. Începe să se întunece. Şi până la cinci, voi rămâne treaz, ascultând cel mai uşor zgomot, păzind din două în două ore somnul fiecăruia. Fiecare e un prieten. La început a fost greu, inima îmi bătea prea repede pentru nimica toată. Apoi sfârşeşti prin a-ţi obişnui nervii şi, de două zile, noaptea sunt calm. Ca o bătrânică de treabă, mă servesc de manta ca de un şal şi, pe nopţile astea clare, unele siluete care se desprind mi se par nostime.

De ce, gândindu-mă la tine, îl revăd pe tata înaintea plecării noastre la Triest?. Şi pe urmă, noi trei prin magazine, pentru a cumpăra o pereche de mănuşi. Ce tare strălucea soarele! Dar e ceva mai profund, mai complex… Admiraţia mea pentru el era legată de dorinţa de a-i semăna, pentru ca să te pot merita pe tine, ca să mă admiri tu… Şi dacă războiul distruge multe, mie îmi dă iluzia că am să pot lua totul de la început după aceea, aşa cum a pornit tata după primul război. Ştiu că n-am dreptul să te tulbur cu proiecte de viitor. Eu mă simt legat de tine, dar tu eşti liberă, Mirona. Şi acum, pentru amândoi, important e să învingem. Şi mi se pare că, dacă sunt aici, e şi puţin pentru tine. Sunt sigur că scrii şi aştept să-mi trimiţi cartea. Acum te las. Noaptea e frumoasă. Nu mi-e frig. Am să continui să te ţin lângă mine şi să-ţi şoptesc atâtea lucruri pe care nu ţi le pot spune. Sunt fericit că exişti. Fiecare soldat trebuie să aibă o iubită…

Post scriptum – Dacă aş avea cartea ta… Ai terminat-o?

Mi-ai făgăduit primul exemplar. Am cu mine un dicţionar. Dar nu cred că am nevoie. Cu tine în gând vorbesc româneşte. Ştiu, n-am dreptul să te tulbur. N-am nici un drept. Numai dreptul de a ucide… de a fi ucis.

Ultima scrisoare parcă-i un geamăt.

Mirona, Mirona! Azi a căzut Parisul; a fost ca şi când cel mai bun prieten mi-ar fi murit. Cizma teutonă pe cheiurile Senei! Îţi poţi imagina asemenea oroare? Dar n-o să stăm cu mâinile în sân. Ne înţelegem vina şi suntem gata s-o plătim cu arma în mână, cu viaţa. Mirona, draga mea, sunt sigur c-o să ne întâlnim într-o zi, cu capul sus. Dar tineri n-o să mai fim, nu, niciodată.