CAPITOLUL VI

ÎN CĂUTAREA FANEI.

August, 1938

Traversam Franţa în compartimentul de a treia. Alături de mine – o învăţătoare cu soţul ei, tot din învăţământ, pensionar.

— Căldura nisipului îi face bine… Din cauza reumatismelor căpătate în tranşee… are nevoie de soare şi plajă.

Capul bărbatului moţăia pe umărul ei. Îl mângâia: Mon petit… „Copilul meu”… Apoi îl întreba cu vocea alintată, arătându-i o salcie:

— Ce-i asta?

El tăcea. Moţăia.

— Mais allons réponds, mon cher. C'est un saule n'est-ce pas, saule-parasol. Allons répčte: saule-parasol28. Iar către mine: E încăpăţânat, e tăcut. De când s-a întors din război, e rău.

Vorbea aşa ca şi când războiul ar fi fost ieri, şi nu cu douăzeci de ani în urmă. Apoi, neaşteptat:

— Dumneata crezi într-un al doilea război? Eu nu cred. Cine-şi va mai lăsa copilul să plece?. Bărbatul e şi el un copil. Cine mai poate dori un război?

Femeia mângâia capul încărunţit al soţului ei, fruntea lui zbârcită. Omul moţăia. Şi răsfăţându-l mereu cu o tandreţe maternă:

— Eu pe al meu nu-l mai las, nu-l mai las, nu-l mai las…

Mă gândeam la Hedda Hölden, care spera să-şi regăsească bărbatul. S-au iubit douăzeci de ani, dar au fost căsătoriţi numai zece, fiindcă Georg era pe atunci violonist, iar tatăl ei, mare avocat şi om cu principii, pretindea că asta nu e o meserie serioasă. Pentru ca să se poată căsători, Georg, care adora vioara, dar urmase şi Dreptul, a intrat în magistratură.

Mama lui Georg era o cunoscută pianistă. Dădea concerte. Într-o bună zi, fără nici o explicaţie, s-a retras. Totuşi, în urma unor mari stăruinţe, a acceptat să cânte la o serbare cu scop filantropic. Pe scenă a fost huiduită. Se aflase că nu e ariană. Curând, prin legăturile ce le avea, a reuşit să plece în Elveţia. Câteva luni mai târziu, a urmat-o soţul ei, Georg. Hedda şi micul Kurt au rămas la Berlin. Într-o zi l-au dat afară din şcoală pe Kurt. Băiatul a venit acasă, cu năsucul roşu. Tremura tot. „Mamă, e adevărat că am o optime de sânge nearian? Ce înseamnă „sânge nearian”?”

Hedda Hölden povestea croind materialul, însăilând rochia, fără o lacrimă.

De ce îmi aminteam, după atâta timp, cum stăteam cocoţată acolo pe masă, cu rochia aceea care se desfăcea pe coapse, ca nişte evantaie alăturate, ca nişte cozi de păun, şi mă învârteam în faţa oglinzii prosteşte, ca o păpuşă cu arcul întors? „E poate neobişnuit procedeul, spunea Hedda Hölden. Îl am de la croitoreasa mea din Bonn. I se părea umilitor să stea în genunchi să potrivească lungimea. Clientele ei se urcau pe masă. Mie nu mi se pare umilitor dar cred că-i un sistem foarte bun ca să iasă tivul egal.”

Trenul fugea, gonea, gâfâia. Eu mă vedeam şi acum în oglindă, singură în mijlocul acelei mizerii, cocoţată pe masă, cu braţele goale, îndepărtate, cu rochia umflată ca un abajur. O uitasem pe învăţătoare.

— Nu e numai reumatismul, a fost şi gazat. A avut un şoc nervos. Dar alţii n-au mai venit deloc. Eu am avut noroc, al meu e aici… Spune-mi, te rog, cine mai vrea război? Şi de ce? Cine are interes? Uite ce măcel e în Spania… Dumneata ce crezi despre neintervenţie?

Niciodată nu m-am simţit atât de departe de Ştefan ca în lungul acestei călătorii. Dar şi pe Gian îl uitasem. Învăţătoarea îşi purta pe umăr, ca o greutate dragă, epava trecutului război. Hedda Hölden, croitoreasa, avea forţa de a trăi fără Kurt, încredinţată, că-şi va găsi bărbatul şi va trebui să-l mângâie de pierderea copilului lor. De ce mă întrebam după atâta vreme despre ce vorbeau atunci, ca două bătrâne, spălătoreasa şi fetiţa vecinei?! Culoarul acela întunecos se prelungea parcă în acest compartiment de tren, şi întrebări care mocneau demult cereau deodată răspuns. Cum iubeau aceste femei – învăţătoarea, Hedda Hölden, Lisandra – şi cum iubeam eu? De ce încurajasem iubirea lui Gian? De când, cum îl iubeam? Din noaptea Anului nou, când ne-am muiat buzele în acelaşi pahar de şampanie, ce-a devenit Ştefan? Şi de ce acum, când în faţa mea strălucea Mediterana topită într-o boare de argint în scânteierile albe ale soarelui, şi iahturile albe îţi luau ochii, de ce tocmai acum vedeam un şorţuleţ roz agăţat într-un cui, o lebădă fără picioare, cioburile unor globuri colorate, o fetiţă cu genunchii osoşi, un copil cu eczemă pe cap, şi iar faţa suptă a Heddei Hölden? Poate fiindcă învăţătoarea avea aceiaşi ochi trişti. Aceeaşi faţă uscată.

— Dacă nemţii au anexat Austria, înseamnă că vor un al doilea război… „Această perfidă politică burgheză, spunea Jacquot, ne duce la un al doilea război.” Şi iată, nemţii au anexat Austria. Trude va avea de suferit la fel ca Hedda Hölden? Nu… Nu…

— Iar război? mă întreabă învăţătoarea în şoaptă, zvonurile astea îi fac rău, îl enervează.

Şi privirea i se aşterne ocrotitoare asupra bărbatului ei.

Coasta de Azur, marea, ca un imens smaragd, cu lumina ei argintie, sonoră, trece o clipă prin faţa mea şi dispare. În locul a tot ce mă înconjoară apare strada copilăriei mele şi casa dărăpănată din colţ, unde, în subsol, locuieşte Trude, unde îmi iau rămas bun de la Trude. Şi iar stradela sordidă, cu dugheana cu fructe şi câţiva paşi mai încolo bistroul, o curte soioasă, scări şubrede, cu rampa ruptă. Coasta şi marea se luau la întrecere în risipa lor de albastru şi verde, în lumina lor de aur, argint şi smaragd. Iahturile, ca nişte imense lebede, apăreau somptuoase, sugerând o viaţă de lux fabulos, şi se îmbinau curios în mintea mea cu imaginea sărăciei în care o găsisem pe Marta, a mizeriei cartierului în care locuia Hedda Hölden, a nemulţumirii care mocnea în lume. Ochii obosiţi, de un calm tomnatic, ai Heddei Hölden. Şi privirea neagră, agitată, a învăţătoarei parcă îmi cereau socoteală, parcă mă întrebau; „Încotro? Unde te duci?” Şi mă împiedicau să fixez culori, sunete, vibraţii, să culeg acele schiţe care m-ar fi putut ajuta să reconstitui mai târziu, în tihnă, frumuseţea unor clipe de care, acum, nu mă puteam bucura.

Învăţătoarea, obosită, aţipise, soţul ei avea ochii deschişi. Fiecare dintre ei a văzut din această călătorie alte frânturi de peisaj. Fiecare, pe rând, s-a odihnit. Numai eu eram blestemată parcă să stau la pândă ca o santinelă, în misiunea severă de a vedea tot ce se întâmplă dincolo de fereastră şi pe chipul celor dimprejur, în sufletul meu, veşnic nemulţumită.

Mă încăpăţânam să ţiu ochii mereu deschişi, să nu pierd nimic din tot ce se depăna în faţa mea şi, cu o sete absurdă, încercam să captez ceea ce se desfăşura aproape la fel de mii de ani, fără să înţeleg ceea ce se întâmplă dincolo de privelişte, undeva mai departe şi mai adânc. Curioasă să ştiu ceea ce se schimbă în fiecare clipă, nu eram în stare să prind viaţa în ceea ce e esenţial, în raportul dintre întâmplări, în întrepătrunderea dintre evenimente, în ciocnirea dintre ele, în contradicţiile, în evoluţia şi dramatismul lor.

Din când în când, învăţătoarea mă oprea din goana gândurilor:

— Aţi fost la Grasse? Nepotul nostru s-a însurat la Grasse cu nepoata unui fabricant de parfumuri. E rea şi zgârcită, dar ce să-i faci?! Au casă la Nisa. Honoré are nevoie de soare. Apoi apropiindu-se, îmi suflă în ureche:

Brodez pentru ea un an întreg, toată noaptea brodez, tot anul, ca să ne ţină o lună gratis la mare. Honoré are nevoie de aer. Şi arătându-mi un iaht de neobişnuite proporţii: Cum fac unii să fie aşa de bogaţi? Din muncă, oricâtă economie ai face, n-ajungi să ai un iaht, nu-i aşa? Noi facem atâtea economii! Meaux e un orăşel liniştit.

— Meaux?. „Tatăl meu este fiul unui librar din Meaux.” Parcă aşa începuse Gian.

— Meaux este o mică localitate lângă Paris, preciză învăţătoarea.

De acolo au plecat părinţii lui Gian ca să ajungă tocmai în Argentina, la Buenos-Aires, în casa ciudatei Fany. Îmi imaginam o casă învăluită în iederă şi o curte cu grilajul înalt… Fany era văduvă… A trăit la Constantinopole, în Grecia, Italia… Fana, bunica mea, a fugit în lume cu un grec frumos şi bogat şi nu se ştie pe unde a umblat, ce a devenit… Şi dacă ar fi una şi aceeaşi, pe lume ce s-ar schimba? Aproape că-mi venea să strig: „Şi dacă ar fi una şi aceeaşi, ce importanţă ar avea?!”

— Cine se bucură de toată frumuseţea asta? suspină învăţătoarea. Eu nu fac politică, dar asta nu mă împiedică să mă întreb. Când soţul meu zăcea în tranşee, alţii se plimbau pe Coasta de Azur… Câştigau bani, aveau iahturi…

Aş fi vrut să fiu singură în compartiment, singură cu gândurile mele, şi totuşi nu puteam să nu mă întreb cine erau învăţătoarea şi soţul ei, ce brave Honoré, cum îl numea, mângâindu-l ca pe-un copil. „Vă puneţi din când în când întrebări, sunteţi în stare chiar de revolte, în discuţiile voastre din tren. Grozav vă place să discutaţi în tren… Mic-burghez, Mirona, e cineva care duce o viaţă fără orizont, fără revolte, fără pasiuni, fără ură, fără aspiraţii, fără luptă… Revoltele voastre – spunea Jacquot – nu se transformă în fapte, ci în văicăreli şi nostalgii…”

Pe măsură ce călătoria se apropia de sfârşit, nemulţumirile mă prindeau ca într-o plasă. Îmi dădeam seama că din cele două Fane alcătuisem un al treilea personaj, singurul pentru mine autentic şi atât de împodobit cu tot ce făcea farmecul straniu al modelelor mele, încât oricare din ele nu mi-ar mai putea apărea decât despuiat, golit, ca o casă după ce a fost jefuită. Şi apoi, acest al treilea personaj pe cine ar mai interesa dacă focul din Spania s-ar răspândi în lume? Dar de ce să mă gândesc la un al doilea război, când e atâta soare, atâta lumină pe cer şi pe mare, când Mediterana îmi desfată ochii, mă cheamă?! Nu văzusem marea până la cincisprezece ani. N-o văzusem decât în filme, în cărţi poştale ilustrate, în expoziţiile de pictură. N-o auzisem decât în poemul simfonic al lui Debussy. Dar, când am împlinit cincisprezece ani, s-a făcut consiliu de familie, în cap cu bătrâna Caţian: alături a luat loc şi bunicul, mama şi surorile ei, tata şi Mitzi. Numai Lavinia şi cu mine nu aveam cuvânt în aceste împrejurări grave. Şi s-a hotărât că trebuie să văd şi eu marea. Atunci ne-am deplasat cu toţii, la Constanţa, (Numai biata Lavinia a rămas acasă.) Şi de pe terasa cazinoului mi s-a arătat marea: „Uite, Mirona, vezi, asta e marea”.

Valurile se loveau de stânci şi praful de apă ajungea pe obrazul meu, parcă mă săruta şi parcă mă chema. Am întins braţele s-o simt mai bine, am deschis nările s-o aspir. Aş fi vrut s-o aspir cu toţi porii. Dar cineva mi-a dat peste mână, altcineva m-a tras înapoi. „Ce valuri!” repetau pe rând toţi membrii familiei şi când un val mai puternic s-a repezit până la noi, s-au dat cu toţii câţiva paşi înapoi. Numai eu am rămas pe loc şi am întins faţa spre mare.

— Ei, Mirona, destul… Acum ai văzut marea.

Era de un albastru închis, de cerneală, şi valurile ei furibunde se izbeau atât de puternic încât le simţeam pe buze spuma sărată. Şi parcă mă chemau, parcă voiau să mă înhaţe. Mă ţineam cu mâinile strânse de barele ude, de fier. În spatele meu, familia neliniştită, îşi pierduse răbdarea.

— Hai, Mirona, ajunge…

Îmi venea să strig: „Nu, nu-mi ajunge… Vreau să rămân aici, s-o văd, s-o simt, s-o cunosc, să intru în valuri, cu dorul sălbatic al unei ondine”. Dar în aceeaşi zi ne-am înapoiat… Se dezlănţuise o furtună grozavă.

— Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, spuneau mătuşile mele. Şi bătrâna Caţian care conducea caravana:

— Ei Mirona, ai văzut marea?

Oare voi trece mereu pe lângă mare, pe lângă viaţă, fără să mă opresc, fără să cunosc bucuria pietrelor mângâiate, lovite, frământate de valuri?

„Uite, Mirona, marea… Într-o zi, familia o să-mi aleagă un bărbat… Uite, Mirona, bărbatul tău, uite cu cine ai să faci copii…” Şi iată acum marea aşternută ca un covor fermecat la picioarele mele. Simţeam boarea ei răcoroasă, sărată şi dulce, fierbinte şi rece. Palmierii apăreau ireali, ca în poze. Aş fi vrut să pun mâna pe scoarţa lor ca să mă încredinţez că nu sunt zugrăviţi. Aş fi vrut să-mi afund obrazul în imensitatea aceea albastră şi verde, să mă îmbăt de bucuria contopirii mele cu mirosul şi vibraţiile, cu sunetul şi iradierile ei. Mă simţeam îndrăgostită de mare, îndrăgostită de Gian şi de viaţă şi voiam să uit că după o săptămână voi fi iar între zidurile casei bătrânei Caţian şi poate că nu voi revedea niciodată meleagurile astea albastre. Dar poate că Gian se pregăteşte să-mi spună: „Nu te mai las să pleci, Mirona, rămâi aici, rămâi… Uite cerul, soarele, palmierii, totul e al nostru şi ne aparţine, fiindcă suntem tineri, tineri, tineri…”

În gară, la Nisa, Gian mi-a părut atât de stânjenit şi încurcat, încât sufletul meu s-a golit dintr-o dată, aripile mi-au căzut, cuvintele mi-au îngheţat pe buze. Mi-am închipuit într-o străfulgerare că Fany, dându-şi seama, din toate câte i-o fi povestit Gian, cine sunt, refuză să mă primească. Trebuie să fie destul de neplăcut să mărturiseşti că eşti bunică (ba chiar străbunică ar fi putut să fie dacă m-aş fi măritat la şaisprezece ani, aşa cum era tradiţia familiei).

— Dragă Mirona, închipuieşte-ţi că suflă vântul ŕ la maison des tourterelles. Fany a plecat la Grasse, unde este internată bucătăreasa, care a avut o criză de apendicită. A luat-o cu ea pe Dorita, fetiţa bucătăresei, şi pe căţeluşa Pepita… E vorba iar de divorţ. Tata a descoperit nişte scrisori. Nişte istorii de acum douăzeci de ani. A plecat şi n-a mai dat pe-acasă de-o săptămână. Toate sunt cu josul în sus. Aş fi putut să-ţi scriu, să-ţi telefonez să nu vii, dar credeam că lucrurile or să se aranjeze ca de obicei, şi mi-era prea dor de tine.

Gian folosea cuvântul dor, vorbind franţuzeşte: J'avais trop „dor” de toi et j'ai encore „dor” de toi, j'ai toujours „dor” de toi…29 Ascultam îngheţată. De ce nu mă anunţase? Şi, cu urme de prejudecăţi moştenite, mă întrebam dacă mă pot duce într-o casă în care vom rămâne peste noapte numai noi, deşi la Paris stăteam de vorbă uneori până se lumina de ziuă.

— În condiţiile astea, am socotit, că nu vei putea locui la noi, Mirona! Şi ţi-am luat o cameră, într-o pensiune, aici, la Nisa. După ce te odihneşti şi te schimbi, trec să te iau. Spune-mi când să trec. Aş fi prea egoist dacă nu te-aş lăsa să faci o baie şi să dormi un ceas, două. Dar nu mai am răbdare, mi-e dor.

Priveam acum palmierii şi căutam să câştig timp. Îmi dădeam seama că mai mult decât nerăbdarea de a-l vedea, crescuse în răstimp curiozitatea de a o cunoaşte pe Fany, de a-i vedea fotografiile din tinereţe, poate aidoma celor pe care în copilărie le descoperisem în pod.

— Mirona, pari dezamăgită. De ce iubita mea? La urma urmei, suntem aici, împreună. În sfârşit, împreună! Cred că n-aveam nevoie de un chaperon30…

I-am cerut veşti despre Giulia.

— Conduce-o ambulanţă a Crucii Roşii. Dar dacă ştirile ar fi numai de acum o oră, încă ar fi prea vechi faţă de ce se întâmplă acolo.

Mergeam alături apăsaţi de griji, ca doi bătrâni. I-am povestit despre învăţătoarea cu care călătorisem.

— Crezi, Gian, crezi că s-ar putea să înceapă războiul?

— Nu văd ce-i mai poate opri. Soarta noastră este pecetluită, Mirona!

— Eşti prea pesimist. Suntem tineri…

— Tocmai fiindcă suntem tineri vom fi înghiţiţi… Şi chiar dacă vom scăpa… cum vom scăpa?. Iartă-mă, Mirona. Eşti aici, în decorul în care am visat să te văd. Sunt fericit că eşti aici, că te văd. De ce să ne gândim la ce va fi mâine?

Ne-am despărţit în holul pensiunii.

Camera în care am intrat era mare, urâtă, banală. Pe fereastră nu se vedea decât un teren verde, îngrădit, plin de copii, care nu se deosebeau cu nimic de cei care se jucau pe maidanul de peste drum de casa bătrânei Caţian. Dar marea, respiraţia ei uriaşă îmi dădea neastâmpărul de a dori să scap cât mai repede de cei patru pereţi în care mă simţeam singură. Parcă prea singură, mereu singură. Sufletul mi-era îngreunat de tot ce trăisem, şi totuşi gata să-şi ia zborul. „Tinereţea noastră cu aripi şi cu plumb…” cum spunea Gian.

Un ceas mai târziu, luam ceaiul într-un mic bar, unde câteva perechi dansau. Gian îmi admira taiorul pepit alb cu bleumarin, pălăria albă de panama cu panglică albastru-închis.

— Eşti întotdeauna simplă şi elegantă, Mirona. Şi parcă pluteşti. E în jurul tău o vibraţie pe care numai Marie Laurencin ar putea s-o redea. Vrei să dansăm?

Mai târziu ne-am plimbat pe Boulevard des Anglais.

— Uite, Mirona, faimosul Casino de la Méditerranée.

Totul îmi părea familiar în Nisa aceea atât de visată, atât de râvnită. Chiar şi orchestra lui Ray Ventura pe care de atâtea ori o auzisem la radio, chiar şi Pils şi Tabet, care împreună cu Odette cântau neobosiţi: Couchés dans le foin, avec le soleil corni ne témoin31… Chiar şi tăcerile lui Gian chiar şi întrebările lui, care n-aşteptau răspuns. Din când în când îmi lua braţul, mâna şi voia să-mi facă o destăinuire.

— Uneori mi se pare că suntem surdomuţi, Mirona. Ba chiar mai rău. Ei au destule mijloace să se exprime, să se înţeleagă.

— Şi nouă ce ne lipseşte, Gian? Puţin curaj, puţină sinceritate.

— Curajul de a ne lupta cu morile de vânt? Sinceritatea de a-ţi spune: „Sunt un neisprăvit, le fils ŕ papa. Deţi mi-am luat licenţa, aştept să-mi dea tata bani de ţigări şi te tramvai. Ce înseamnă licenţa în Drept, dacă nu-mi pot lua nici o răspundere? Dacă în clipa asta nu pot să-ţi spun: Mirona…”

— Gian, te rog taci.

— Vezi, vezi… Nici tu n-ai curaj. Nici măcar să asculţi. Ce blestem! Această mult cântată tinereţe e un blestem. Dacă nu-ţi pot spune: „Rămâi cu mine, Mirona! Rămâi toată viaţa cu mine!. Îmi iau toată răspunderea”. Şi dacă totuşi ţi-aş spune: „Mirona, rămâi!”

Seara târziu, când m-a condus, a zăbovit mult în faţa pensiunii, aşteptând să-i spun „Rămâi, Gian, rămâi!” Am plecat lăsându-l nefericit, nedumerit, dezamăgit. De ce? De ce nu l-am chemat la mine?

A venit să mă ia a doua zi la Monaco. Mi-a arătat serpentina pe care urma să aibă loc concursul de automobile Pour le grand prix de Monaco, palatul prinţului de Monaco, celebrul cazino şi, în sfârşit, după mari ocoluri, La maison des tourterelles, casa lor.

Părea într-adevăr pustie. De pe verandă am intrat într-un salon cu parchetul în două tonuri, foarte lustruit, aşezat în romburi. Mobilă puţină. Pianul demi queue, în mijlocul încăperii, ca pe o scenă. În faţa căminului o masă ovală, imensă, foarte scundă, picioarele ei fiind simple coloane scurte, o canapea şi trei fotolii englezeşti de aceeaşi înălţime, adânci, comode, de piele ţintată, cu perne de catifea moi, cafenii, te invitau la conversaţie tihnită.

— Uite şi covorul cu pătrate albe şi negre, pe care tata juca cu noi şah când eram mici. Nu se prea potriveşte aici, dar ne leagă de el prea multe amintiri.

— Şi s-ar putea să nu vie? am întrebat neliniştită.

— Fany? Poate să pice în orice clipă. Nu intră, ci năvăleşte. Şi-i place să găsească focul aprins, chiar când e cald afară.

— Arată-mi nişte fotografii, Gian! M-ai făcut foarte curioasă.

— Nu-i place să se fotografieze.

— Crede c-a îmbătrânit?

— Sunt femei care nu îmbătrânesc niciodată.

Când vreascurile ardeau în cămin, am auzit o uşă trântindu-se şi de pe verandă a intrat ca o furtună Fany. „Nu este ea”, mi-am spus liniştindu-mă. Pe Fana mi-o imaginam înaltă. Şi eram sigură că la orice vârstă şi-ar fi păstrat mijlocul de viespe, silueta şuie, aerul romantic din fotografiile găsite în pod. Fany era mai curând scundă şi plină. E drept că avea multă supleţe în mişcări, un mers firesc, degajat, ţinuta capului mândră. Părul, închis, cu nuanţe vinete de prune brumării, era tăiat scurt şi cădea în ondulaţii naturale. Un ten mai de creolă, o gură mare cărnoasă, dinţi sclipitor de albi, mărunţi şi gata parcă să muşte. Părea de patruzeci şi cinci de ani, cel mult cincizeci. Tipul ei de orientală, prea carnală, prea greoaie, m-a dezamăgit la început. „Nu este ea”, repetam. Femeia care mă privea puţin încruntată, îngustându-şi ochii verzi de pisică, nu purta pălărie, nici fular, nici mănuşi. Haina largă de lână, uşoară, de un gri aproape alb, neîncheiată, îi aluneca pe umeri; parcă venea din vecini. Într-o mână ţinea o valiză albă de piele, pe care o lăsă jos, aproape de cămin.

— Uite, Fany, uite-o pe Mirona, de care ţi-am vorbit, se grăbi Gian să ne prezinte.

— Bine că te-ai liniştit! spuse Fany fără a se sinchisi de prezenţa mea. Şi, fără a-mi întinde mâna, ni se adresă amândurora: A intentat acţiunea. Da, închipuiţi-vă, a intentat acţiune de divorţ. De mult ameninţă, dar a intenta o acţiune e cu totul altceva. Am rămas peste noapte la Grasse, ca să vorbesc de dimineaţă cu avocatul. Şi către mine: Pentru nişte scrisori de acum o sută de ani, i-a căşunat să divorţeze.

— Chiar o sută de ani? încercă Gian să glumească.

— Aproape o sută, replică Fany cu toată seriozitatea, şi, obosită, se aşeză pe un scăunel din cele pe care se proptesc picioarele.

Gian îmi arătă fotoliul şi se aşeză pe covor între noi amândouă.

— Nişte scrisori de pe vremea când nici nu eram nevasta lui. Odette nici nu plecase.

Şi începu a istorisi de parcă ar fi citit dintr-o carte, din care tocmai paginile care făceau legătura între faptele mai însemnate lipseau. Din când în când, ne întreba: „Ei, ce ziceţi?”, de parcă ea ar fi fost adolescenta, iar noi bătrânii cu experienţă.

— Cum adică, nu aveam dreptul să primesc scrisori de dragoste, în timp ce tatăl vostru – i se adresă lui Gian – îmi închidea uşa în nas şi se retrăgea cu Odette?

— Dar era nevasta lui, ridică glasul Gian. Cum adică, nu avea dreptul să răsucească cheia şi să rămână noaptea cu nevasta lui?

— După lege avea toate drepturile, spuse Fany. Dar mai există şi altfel de legi. Şi făcând apel la înţelegerea mea: Închipuie-ţi! Iubeşti o femeie, eşti nebun după ea, gelos ca Othello, o ameninţi că dacă iese din casă o ucizi, dar tu strângi noaptea în braţe altă femeie fiindcă legea îţi dă dreptul! Eu nu înţeleg asta…

Şi ochii ei verzi-cenuşii deveneau duri şi tăioşi ca oţelul. Cu toate că fruntea era prea îngustă, sprâncenele îmbinate prea groase, Fany era în unele clipe frumoasă. Când se credea neobservată, colţurile gurii cădeau şi trădau, într-o măsură, anii pe care-i ascundea. Mâinile uscate contrastau şi ele uluitor cu vioiciunea şi tinereţea feţei. Vocea prea joasă, aproape bărbătească, avea totuşi inflexiuni atrăgătoare, de neuitat.

— Solidaritatea bărbaţilor, repeta ea, egoismul lor feroce, stupiditatea lor.

Şi încerca să-mi explice o situaţie, care pentru ea era cât se poate de simplă. Ca să poată suporta duplicitatea bărbatului pe care-l iubea şi care nu se hotăra între ea şi Odette, se lăsa ameţită de pasiunea unui poet.

— Un tânăr de douăzeci de ani, încântător: Manuel.

Fany surâdea trecutului cu extaz.

— Manuelito voia să se însoare cu mine. O să vă arăt scrisorile. Numai iubirea lui înflăcărată m-a ajutat în epoca aceea penibilă să îndur giugiulelile tatălui vostru cu Odette. Şi ameninţările ei… Nu te supăra, Gian, dar mama voastră devenise insuportabilă, maniacă… Nu vorbea decât de sinucidere. Ce perfidă! Se prefăcea că nu ştie nimic şi-mi făcea confidenţe. Mă introducea în viaţa ei intima, ca să mă exaspereze…

Şi aşa, acolo, în faţa căminului, până seara târziu, se reactualiza după douăzeci de ani o lume, o dramă, pe care o cunoşteam într-un fel şi într-o măsură de la Giulia şi Gian, dar parcă şi mai demult, de totdeauna. Şi totuşi, Fany izbutea să ne încredinţeze că victima, marea nedreptăţită, fusese ea.

— Bineînţeles, sunt femei care ştiu să inspire milă, spunea. Aceste muieruşti plângăreţe şi slabe sunt totuşi cele mai tari. Odette a plecat cu inginerul în Germania, dar prezenţa ei a rămas şi mai tiranică, umbra ei ne-a întunecat viaţa şi ne-a otrăvit-o.

Aveam sentimentul straniu că mai auzisem cândva cuvintele astea, aidoma.

— Bine-bine, admise Gian. Dar acum să vedem ce-i de făcut. Spui că tata a intentat acţiunea de divorţ. Trebuie să stăm cu el de vorbă.

— Nu vreau să stau cu el de vorbă! Şi în picioare, agilă, îşi dădu părul după urechi cu un gest tineresc. Mă gândesc cu plăcere c-am să fiu liberă, liberă în sfârşit. Te rog. Gian, ia o hârtie şi scrie.

Fany se plimba prin cameră cu mâinile încrucişate, ţinându-se parcă în braţe, cu gâtul întins şi privirea în tavan. Apoi, când îl văzu pe Gian cu stiloul în mână, începu să dicteze continuând să umble de colo până colo.

— Te rog scrie aşa: „Nu regret nimic”. Ba nu, să începem altfel: „Ce-a fost dragostea ta, Jeanot? Instinct de posesiune. Mângâierile tale? Insulte, gelozie. Ai văzut cum vorbeşte Manuel despre genele mele? Tu ai văzut vreodată genele mele, Gianito?” Apoi, aducându-şi parcă aminte de ceva foarte important: Unde trimitem scrisoarea, Gian? Pe ce adresă? Trebuie să-i găsim adresa neapărat.

Gian făgădui că va face toate investigaţiile.

— La urma urmei, o putem trimite avocatului.

— N-am încredere în el, spuse Fany. Să-l ia dracu! Am să mă gândesc… La nuit porte conseil32. Şi acum, să dăm o raită pe la Casino.

Fany a jucat la ruletă: „paisprezece cu cai”, şi a câştigat. Distrată, lasă miza pe loc şi câştigă şi a doua oară.

— Cine n-are noroc în dragoste… încercă să glumească, şi-i dădu toţi banii lui Gian, Să vă plimbaţi, copii.

Am roşit şi mi-a părut rău că Gian i-a primit.

A doua zi în faţa aceluiaşi cămin, se comenta telegrama pe care Gian o primise de la tatăl său. „Sosesc ora optsprezece. Vreau să stau de vorbă numai cu tine.” Fany era bine dispusă. Hotărâtă să plece de acasă, îşi luase bilete la cinema. Dar nu se grăbea. Schimba apa florilor şi pregătea tot ce trebuia pentru ceai. Mica mulatră, Dorita, intră cu o tavă atât de mare, că m-am repezit s-o ajut.

— Nu scapă tava, n-avea grijă, mă linişti Fany. Ai văzut căluţii de munte? Niciodată nu fac un pas greşit, nu-şi răstoarnă povara…

Fetiţa era urmată de Pepita, o căţeluşă cocker, ca de un prieten credincios.

— Fany e în stare s-o înveţe şi pe Pepita să ducă tava, surâse Gian.

— Ce puţin mă cunoşti! Am oroare să dresez animalele. Dorita e altceva. E o mică femeie, cu ambiţii de gospodină. Uită-te la ea! De dimineaţă îşi pune şorţul şi nu se mai dezlipeşte de bucătărie, de cratiţe.

— Cineva trebuie să aibă în casa asta ambiţii de gospodină.

— Ceea ce e curios, îi replică Fany, e că sunt şi femei în toată firea care au asemenea ambiţii…

Şi, aşezându-se la pian, începu să se acompanieze, aproape fără voce, dar frazând cu emoţie reţinută, o romanţă spaniolă: Quero ver otra vez tus ojitos de noche serena33. Apoi, sculându-se brusc:

— Am mai comandat flori… Nu ştiu de ce nu le aduce… Te rog, Gian, să le pui în vaze şi să le aranjezi frumos. Uite, las şi cafeaua în ibric. Tatălui vostru îi place cafeaua rece. Tablele sunt acolo.

Pluralul pe care-l folosea din obişnuinţă o făcea veşnic prezentă pe Giulia.

— Joacă foarte prost table, oftă Fany.

Îmi sunau în urechi cuvintele tatei: „În serile lungi din timpul scurtei noastre logodne, mama ta broda pe gherghef, iar eu jucam table cu Fana. Jucam foarte prost table. Mai ales eram distrat, fiindcă mă uitam la mâinile ei înguste, cu degete lungi şi subţiri, mâini de copil”. Femeia care pregătea acum cafeaua avea obrazul neted, întins, tânăr. Mâinile ei ridate n-aveau nimic din mâinile de copil de care pomenea tata. Erau lungi şi înguste, dar poate că tocmai aici, în uscăciunea, în oboseala acestor mâini, ca şi în cuta adâncă dintre sprâncene, se ascundea vârsta adevărată a Fanyei. Şi totuşi, de şaizeci de ani nu părea. Nu…

— La urma urmei, copii, ce-ar fi să bem noi cafeaua asta. Şi lui să-i pregătim un filtru? Gian, pregăteşte tu filtrul.

Iar când am rămas singure:

— Câţi ani ai, Mirona?

— Douăzeci şi doi.

Am privit-o atentă, să văd dacă o interesa în mod deosebit vârsta mea.

— Ce pacoste tinereţea! mi-a spus luându-mi mâna, ca să-mi citească în palmă. Mai ai de tras, fetiţo. Te văd într-un tren care aleargă. Parcă treci prin foc. Înfrunţi moartea. Pentru un bărbat. Şi zâmbind cu ironie: Nu merită, să ştii. Trebuie să urmăreşti altceva… Apoi, trecând privirea de la mine la Gian, care intrase cu aparatul de filtru: Nici un bărbat nu merită. Niciunul. Ai grijă, Gian, să nu-i lipsească nimic. Şi mai ales eu să nu-i lipsesc, glumi, arătându-şi dinţii mărunţi, gata să muşte. Apoi, din nou către mine: Nu vrei să ieşim împreună, Mirona? Să rămână bărbaţii între ei. Să ne foarfece cum e mai bine.

Eram gata de plecare, ea îşi căuta mănuşile, când se auzi soneria.

— Trebuie să fie de la florărie, spuse Fany, şi repezindu-se spre uşă, deschise.

În prag, un bărbat cu tâmple argintii desfăcu braţele, şi Fany căzu la pieptul lui, ca într-o scenă de zeci de ori repetată.

— Tata… şopti Gian, emoţionat.

Spre uimirea mea, spre uluirea noastră, Fany rămase cuibărită în braţele bărbatului ei, fără să scoată un cuvânt.

— Ei, ce zici, Mirona? mă întrebă Gian. Comedia Franceză…

Când, în sfârşit, s-au îndreptat spre noi ţinându-se de mână – ea radioasă, întinerită, el cu faţa obosită, cu tâmple argintii şi cu o anume lene în mişcări – mi-am amintit de Ştefan, şi dorul mocnit sub cenuşă s-a trezit dureros. Cu zâmbetul trist, ridicând o sprânceană, tatăl lui Gian s-a uitat la mine, vrând parcă să-şi amintească ceva.

— Mirona?

— Bineînţeles, surâse vesel Fany, cine ar putea să fie!

I-am întins mâna.

— Gian mi-a vorbit mult de dumneata. Apoi, întunecându-se: Aţi primit ceva de la Giulia?

— Pas de nouvelles, bonne nouvelles34, răspunse Fany, prompt.

— Nu în război, replică îngrijorat soţul ei. Văd în ziar că o strălucită contraoperaţie republicană pe Ebru angajează toate forţele fasciste. Dar câţi morţi, câţi răniţi…

— Am văzut brigăzile internaţionale la cinema. Pe steagurile lor scrie: Por vuestra e nuestra libertad35… E superb! exclamă Fanny entuziastă, şi ne oferi biletele de cinema.

— Aş vrea s-o conduc pe Mirona până la Triest, a spus Gian a doua zi, la masă.

— Numai până la Triest? a surâs tatăl lui, curtenitor. Eu aş conduce-o până la capătul lumii.

— Atenţie, Gian! Tatăl tău e irezistibil; quand il s'y met36… glumi Fany.

— Nicăieri nu se îmbină mai bine albastrul Adriaticii cu verdele cipreşilor ca la Miramar, continuă tatăl lui Gian.

— Totuşi, aseară, când am pus rochia albastră şi pălăria verde, ai ţipat: „Ce eroare!” Vezi, natura are toate îndrăznelile, numai noi suntem convenţionali şi laşi, spuse Fany.

Nu ştiu de ce urmă o tăcere stingheritoare, pe care tot ea o curmă, întrebându-l pe Gian:

— Ai procurat bilete pentru cursa de automobile? Apoi către mine: Nu rămâi să vezi cursa pour le graiul prix de Monaco? E la fel de pasionantă ca o luptă cu taurii.

Am înţeles că e grăbită să plec şi că tot aşa de grăbită ar fi şi bunica mea Fana să scape de nepoata indiscretă care i-ar descoperi bârlogul şi mi-am amintit că odată, la cimitir, lângă soclul unei statui, a unei fete, prea tinere şi prea suave ca să nu-i oprească pe trecători, să nu le stârnească o emoţie, o femeie depunea flori.

„E fiica dumneavoastră?” am întrebat-o cu glasul înecat.

„Nu, este bunica mea… A murit la şaptesprezece ani, când a născut-o pe mama…”

Aşa mi-o închipuiam pe Fana, părăsind viaţa ca o petală de floare proaspătă, gingaşă, pe care un vânt nemilos o desprinde. Şi atunci ce căutam la Monaco? De ce eram mereu în căutarea unor himere?

septembrie, 1938

Imaginile aleargă, se succed, se repetă, dispar şi apar cu viteza cu care se întreceau automobilele pe serpentina de la Monaco, în ziua celebrului concurs pentru marele premiu. Amintirile scapără în plin soare, imaginile scânteiază. Serpentina se desfăşoară, ca o panglică vie de pe un ghem nevăzut. Golful îmi pare ca o imensă piatră albastră incrustată în coasta ca de marmură albă. Totul luceşte prea tare şi e prea albastru, prea alb, în văpăile soarelui, şi pleoapele mă dor ca şi atunci. Privirea lui Gian arde mai tare ca soarele şi stăruie cu aceeaşi intensitate. Lumea pare cuprinsă de nebunia vitezei, de beţia ei. Numai Fany, necontaminată şi la adăpostul ochelarilor fumurii, mă observă. Gian, vrând parcă să mă ferească de emoţiile ce se iveau la fiecare cotitură a teribilei pante, îmi strânge braţul, mă strânge lângă el. Şi dincolo de murmurul provocat de emoţiile spectatorilor, aud ca un geamăt şoaptele lui:

— Mirona… Mirona… Rămâi…

Convingerea lui Gian, teama şi groaza lui erau că, o dată în ţară, n-am să mă mai înapoiez.

— Dar trebuie să termin facultatea, Gian. Încercam să-l liniştesc. Măcar să-mi iau licenţa.

— Atunci, de ce nu rămâi, dacă e vorba de un an? Vom împărţi tot ce primesc de la tata. Am să fac figuraţie în filme, ca Marele-eunuc, am să plimb câinii unei contese sau pe îndrăgostiţii care nu ştiu să vâslească.

Mă întrebam dacă Gian mă iubeşte într-atât sau dacă simţurile îi dau acele elanuri. Şi în măsura în care mă dorea, creştea în mine nevoia de a mă apăra, fără să ştiu de ce, de a-mi frâna pornirile, de a fi cât mai departe de el pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în sufletul meu. Era în mine o chinuitoare nevoie de orizont nou, curat, de o înţelegere limpede a lucrurilor. Mă simţeam îndrăgostită de Gian sau, mai bine zis, atrasă ca într-un câmp magnetic, deopotrivă aţâţată de răbdarea şi stăruinţa lui, de tristeţea şi tinereţea lui. Şi totuşi ce teamă ciudată.

— Trebuie să plec, dar am să mă întorc, repede, repede, îi şopteam, în timp ce automobilele alergau nebune pe serpentinele acelea, parcă anume croite ca să biciuie şi să răstoarne, să sfărâme, să întărâte, să spulbere ambiţii şi vieţi omeneşti.

Tatăl lui Gian, cu tâmplele argintii, zâmbetul obosit şi acest fel de a spune ca despre paradisul pierdut: „Ce tânără eşti, Mirona!”, îmi amintea atât de mult de Ştefan, încât privirea mea îl căuta mereu. Iar invitaţia lui, adresată lui Gian şi mie: „Haideţi, copii, să scotocim prin magazine, am nevoie de mănuşi”, o scoase din sărite pe Fany.

— Ai un depozit de mănuşi desperecheate. De îndată ce-ţi cumperi o pereche, pierzi una.

— În fiecare clipă pierdem câte ceva mai preţios decât o mănuşă, replică soţul ei. Şi luându-ne de mână: Hai să hoinărim!

Gian m-a condus până Ia Triest.

— Mirona, abia aştept să-ţi arăt Miramarul…

Înlănţuită de braţul lui, îi ascultam bătăile inimii, glasul. Îmi vorbea despre castelul prinţului Maximilian şi-mi arăta, în goana trenului, cetăţile medievale care apăreau ici-colo în vârful unor stânci, dominând, semeţe, marea. Dar eu aveam febră şi toate simptomele gripei. Când am ajuns la Triest, n-am vrut să renunţ să văd Miramarul. După ce am vizitat castelul, ne-am plimbat prin toate aleile parcului, şi dacă n-aş fi fost ostenită şi moleşită de febră nu m-aş fi despărţit de malul Adriaticii, de cerul acela parcă proaspăt vopsit cu albastru, şi aş fi înnoptat acolo printre chiparoşi.

— Gian, crezi că voi izbuti vreodată să redau în cuvinte frumuseţea acestei clipe? Nici nu ştii ce greu e să redai culorile, vibraţia aerului, sunetul unei clipe. Ce greu e să scrii, să descrii marea… Literele vor trebui să se înşire ca mărgelele albastre, marea să pară un câmp de albăstrele, de cicoare, de flori de genţiană. Dar liniştea cipreşilor, umbrele lor cum vor intra în foi de caiet…? Nu crezi că cipreşii exală tăcerea asta imensă? Uite, parcă s-a răsturnat cerul la picioarele noastre…

— Se pare că numai în Grecia e cerul atât de albastru… – mi-a povestit Fany.

Seara, când mi-a pus termometrul, Gian s-a îngrozit. Camera lui era la celălalt capăt al culoarului. A stăruit să rămână cu mine.

— Nu, Gian, n-aş putea să adorm.

N-am primit cu nici un chip să cheme un medic.

În cele din urmă am rămas singură, dar cu bănuiala că Gian nu s-a depărtat de uşă. Şi într-adevăr, mai târziu, în întuneric, fără să fi auzit deschizându-se uşa, i-am simţit prezenţa.

— Iartă-mă, Mirona, încerca să se scuze. Eram îngrijorat. Am intrat în vârful picioarelor, credeam că dormi. S-a aşezat pe marginea patului. Dormeai?

— Nu ştiu, Gian… Nu cred.

— Stai aşa, vreau să te privesc la lumina stelelor.

— De ce ai lacrimi în ochi, Gian? Nu sunt chiar aşa de bolnavă…

— Nu pentru că eşti bolnavă, Mirona, ci pentru că eşti nespus de frumoasă. Îmi amintesc după-amiezile din Luxembourg. Te priveam fără să te văd. Acum ştiu că nu-mi vor ajunge toate ceasurile vieţii ca să te contemplu. De obicei ai tenul smead. Acum eşti albă, şi buzele tale sunt negre, şi sorbi aerul cu aviditate senzuală… Mirona… iubita mea.

— Gian, Gian…

— Spune, Mirona, m-a întrebat a doua zi, căutând parcă să se dezvinovăţească, de ce m-ai chemat? Sau poate m-a chemat închipuirea, dorinţa mea, sau poate ţi-era frică să rămâi singură? Nu! N-am visat, nu-i aşa? Te simt şi acum în braţele mele, fierbinte şi totuşi ireală. Buzele tale şoptesc numele meu. M-am depărtat, ţii minte? Voiam să te văd mai bine, să înţeleg mai bine. Aş fi putut să plec, ar mai fi fost posibil, dar ţi-ai apropiat buzele umede de buzele mele şi mi s-a părut că repeţi cuvintele lui Fany: „Natura are toate îndrăznelile, numai noi suntem convenţionali şi laşi”. De ce plutea acelaşi surâs ironic pe buzele tale, surâsul ei? Simţeai că vreau să fug, sau, dimpotrivă să mă strecor în viaţa ta ca un hoţ, cu toate că erai dezarmată de febră.

— De ce te simţi vinovat, Gian?

— Mă simt ca Tristan când a băut filtrul. Marinarul cântă: Diletto d'onta piéno, /Delizici di delitto37.

M-am făcut că nu înţeleg.

— Ai dormit bine, Gian?

— N-am dormit deloc, m-am plimbat, fericit şi năuc, pe străzile somnoroase. Am aşteptat să se deschidă florăriile. Aş fi vrut să găsesc o floare care să-ţi semene, să fie modestă şi superbă, simplă şi fantastă. Dar n-am avut răbdare să aştept să deschidă. Mi-era dor de tine şi, prins de panică, am dat fuga. Şi iată-mă aici. Mirona, a strigat cu toată puterea dragostei lui, eşti aici? Eşti a mea? Mi-era teamă că nu te mai găsesc.

L-am întrebat cu îngăduitoare afecţiune:

— Ce-i Gian, ce-i neliniştea asta?

Intimidat, s-a interesat dacă mi-am pus termometrul. I-am răspuns liniştită:

— Am 37 cu 3 liniuţe şi vreau să plec.

— Să pleci? Unde? De ce? Mi-a luat capul în mâini, m-a privit în fundul ochilor şi ameţit de dragoste, m-a întrebat: De ce?

I-am luat mâinile.

— Fiindcă-i mai bine aşa, Gian. Aş vrea ca noaptea asta să rămână izolată, unică în viaţa noastră. Să rămână intactă, nerepetată, nediscutată. Înţelegi, Gian? Orice explicaţie ar ştirbi ceva din frumuseţea ei. Orice scrupul din partea ta m-ar umili.

A vrut să spună ceva, dar i-am pus degetul pe buze.

— Voi lua trenul de unsprezece. Vreau, înainte de a mă întoarce în ţară, să rămân câteva zile la Viena. Şi acum, hai să bem o cafea cu lapte, mi-e foame. O, cornurile de la Paris! Ce dor o să-mi fie de ele!

— Mirona, nu-ţi stă bine să fii cinică. Lasă tonul ăsta indiferent. Aş vrea să ştii că n-ai fost pentru mine o aventură, femeia unei nopţi. Ai fost împlinirea unui vis foarte vechi, iubirea mea cea mare! Spune, de ce vrei să pleci? Îl mai iubeşti pe Ştefan? Dar atunci, de ce ai acceptat, de ce ai dorit, de ce m-ai chemat, de ce ai fost a mea? Spune, de ce?

Nu i-am răspuns. N-aş fi putut să-i explic nici lui, şi nici chiar mie. Dar ce bine mi-aminteam, mai târziu, în goana trenului, camera aceea banală, modestă, aşa cum aveam s-o văd în zori, când întunericul se risipea… Camera de hotel pe care, în ameţeala febrei, mi-o închipuiam somptuos împodobită cu cristale, oglinzi veneţiene, draperii de brocart, fără să mai ştiu dacă sunt la Veneţia sau la Triest, în drum spre Paris sau înapoi spre ţară…

Visul întrerupt cu doi ani în urmă se prelungea dezlegat de voinţa mea, incoerent. Se răspândea parcă în toată fiinţa mea o bucurie imensă. Era ca o dezgrădire, o dezlegare, o eliberare a tot ce zăcuse în răstimp înăbuşit, ferecat. Când mi-am dat seama că lângă mine era Gian, a fost ca o trezire bruscă dintr-un vis deosebit de plăcut, şi vrând să-l continui am închis ochii, să refac starea de vrajă, să regăsesc feeria pierdută, s-o reconstitui, s-o trăiesc până la capăt. În braţele lui pătimaşe, am căutat disperată tot ce pierdusem la Veneţia sau poate şi mai demult, foarte demult. Dar poate că şi Gian şi-a pus în pasiunea acelei nopţi toată exasperarea cu care o dorise pe Lis.

Abia în tren, cu depărtarea care creştea între noi, lămuream mai bine motivele tainice ale întâmplării, înţelegeam că nu din pricina lui Ştefan hotărâsem să plec, ci fiindcă nu voiam să mă simt încătuşată… Încătuşată? De ce? Cum? Nu-mi dădeam seama. Era în mine o nevoie de a mă descătuşa, de a căuta alt climat. De a căuta…

I-am spus:

— Mă voi întoarce curând, Gian, trebuie să vin să-mi termin studiile. Tu să-ţi iei doctoratul şi să nu mai depindem – tu de ai tăi, eu de ai mei. Să rupem şi unul, şi altul cordonul ombilical care ne leagă de familiile noastre. Poate că am să reuşesc să scriu o carte.

— Rămâi, Mirona. Îmi iau toată răspunderea.

— Fiecare trebuie să-şi ia singur toată răspunderea, Gian.

Din Viena, pe o ilustrată înfăţişând Schönbrun-ul, i-am scris: Tăcerea ta îmi impune. Ceea ce ai tăcut, Tristan, înţeleg, şi tac tot ceea ce tu n-ai priceput.