CAPITOLUL VII

TREI ZILE LA VIENA.

Cea dintâi imagine a lui Trude: o fetiţă vioaie, cârnă, cu un ghiozdan greu pe spate. Purta, ca o brăţară prea mare, pe mână, un covrig cu susan.

— Va să zică, tu eşti hoţomanu', golanu', ciobanu', striga tanti Marie. După tine ies în fiecare zi, cloanţo! Tu suni şi fugi! Tu eşti haimanaua cu soneria! Tu mă scoli de la masă!.

Îmi părea bine că tanti Marie, vorbind şi gesticulând n-o mai trăgea de urechi. Fetiţa stătea lângă pian. Şi în timp ce mătuşa mea îşi continua imprecaţiile, variind vocea între răguşeli şi ascuţimi, ochii ei, două mărgele albastre sub un breton castaniu, mi-au zâmbit prietenos. Habar n-aveau de suduielile care curgeau ca apa când e stricat robinetul. „Nu te potrivi!” am clipit şi eu ca s-o încurajez. Şi atunci, fetiţa, făcând un pas spre mine, mi-a întins covrigul cu susan.

— N-a, poftim, ia…

Pe tanti Marie, neprevăzutul o intimida.

— Cum te cheamă? a întrebat-o, mai potolit.

— Gertrude… Dar mi se zice Trude.

— Şi ce neam eşti?

— Tata e din Bucovina.

— În ce clasă eşti?

— Într-a patra.

— O să mai suni la uşă?.

Trude n-a mai sunat şi multă vreme n-am mai văzut-o. Printre gratiile grilajului verde, îi pândeam pe covrigar şi pe Trude. Mirosul susanului pe coaja caldă prăjită, mă atrăgea şi îmi evoca toate minunile străzii, tot ce îmi era neîngăduit.

Dar zilnic aceleaşi dezamăgiri. Trude nu se ivea şi covrigi cu susan nu căpătăm. Hotărârea mătuşilor mele este neschimbată şi aspră ca o lege nedreaptă:

— Nu trebuie să-ţi strici pofta de mâncare înainte de masă!

Dar eu n-aveam niciodată acea poftă de mâncare de care se făcea atâta caz. Poftă aveam dimineaţa la 11. Când trecea covrigarul, şi apoi după-amiaza la 5. Când venea halviţarul. Dar eu, la orele acestea, trebuia să mestec din felia mare de pâine cu unt… La şcoală nu mergeam fiindcă n-aveam decât şase ani. La grădiniţă erau numai copii „neam prost”, cum îi numea tanti Marie. Zilele treceau greu. Erau lungi, posomorâte, de aceea aveam mereu câte o dorinţă care mă chinuia.

Într-o zi, bunăoară mi-am dorit cu atâta patimă un căţel, încât am deschis poarta să-l caut. N-am trecut bine de colţ, când, într-un grup zgomotos, am recunoscut-o pe Trude.

— Ce faci? m-a întrebat bucuroasă.

— Caut un căţel.

— L-ai pierdut?

— Nu. Dar vreau să am un căţel.

— Nu vrei o pisică? Ştiu mai încolo o curte unde e una albă de tot.

— Nu, vreau un căţel, am răspuns hotărâtă.

Trude m-a luat de mână şi m-a tras după ea. Îi ajungeam până la cot.

— Să vedem tot acolo unde e pisica. Poate găsim…

Era un fel de curte, deşi gardul lipsea în întregime.

Casa era scundă, cu geamlâc lung, şi fereastra fără perdele, o femeie spăla rufe afară, iar o fetiţă, cu părul aproape argintiu de decolorat ce era, muia într-un lighean un prosop. De câte ori îl scotea să-l stoarcă, se uda toată. Trude o cunoştea. Ne-am apropiat şi am început să ne bălăcim toate trei în apa clăbucită. De căţel am uitat, atât de fericită eram. Dar Trude n-avea astâmpăr.

— Hai să căutăm căţelul.

M-a luat şi m-a dus pe un maidan care vuia de ţipetele unor copii. Jucau leapşa pe ouate. Într-altă curte, iar copii: numărau pentru v-aţi ascunselea: meni, meni, minclang, minclang, ozo, pozo, pacativ, aer, vaer, veg, ia-l pe dracu' de urechi. Am fost primite şi noi. Parcă văd degetele scurte, aspre şi roşii ale Trudei numărând: meni, meni, minclang…

Ce zi minunată a fost şi cât i-am dus dorul! Eu n-aveam voie să mă joc fiindcă, la vârsta de două luni, avusesem o congestie pulmonară. De aceea purtam şi vara o flaneluţă pe dedesubt, crępe de santé. Venea de la Viena. Şi nu trebuia să mă încălzesc cu nici un chip, nu trebuia să răcesc. Şi mai aveam şi nenorocul ca madame Jeanine, guvernanta, să fie cea mai bună prietenă a unei Schwester. Trăiam ore de nesfârşită plictiseală lângă un căruţ, unde un plod sugea biberonul sau se uita saşiu la propriile lui degeţele. Şi, ascultând tot ce vorbeau guvernanta şi dădaca, intram în cele mai neîngăduite, mai dubioase secrete.

O întâlneam rar pe Trude. Într-o zi mi-a spus că pleacă la Viena. Tatăl ei nu mai găsea de lucru. Fratele lui, intendentul unei case de raport din Viena, era bolnav şi-l chema să-i predea slujba. Trude mi-a jurat că n-o să mă uite, c-o să-mi scrie. Anii au trecut. Într-o zi am primit o scrisoare care începea aşa: „Sunt fericită. Mă mărit”. Peste un an, altă scrisoare: „Sunt fericită. Am o fetiţă”.

Trude, după indicaţiile pe care mi le dăduse în ultima scrisoare, când credem că drumul meu spre Paris va fi prin Viena, locuia chiar lângă Augustiner Kirche într-un bloc al cărui intendent era tatăl ei. Ce bine îmi aduceam aminte de el! Un om cu privirea blajină, slăbuţ, străveziu, cu ochi blânzi. Ştia poezii de Heine pe dinafară şi ne acorda pianul „aproape gratis”, cum recunoştea până şi tanti Marie. La început a dus-o greu la Viena. După trei ani (urmând un curs, se calificase mecanic), a fost angajat în locul cumnatului său, care zăcea în spital, la un bloc cu multe etaje. Acolo credeam că o voi găsi pe Trude, care era măritată cu un violonist, avea o fetiţă şi era fericită.

Portarul, un adolescent cu multe insigne, căruia i-am spus politicos: „Domnule portar”, m-a cercetat sever.

— Nu există portar, eu sunt intendentul…

— Atunci, poate-l cunoşti pe mecanicul Vogelsang. Un om mai în vârstă.

— Se prea poate. Nu sunt aici de la facerea lumii.

— Dar mai de curând decât de la facerea lumii, mai recent, n-a avut casa asta un mecanic, Vogelsang?

— Din păcate, da! mi-a răspuns veninos.

Văzând că n-o pot scoate la capăt şi bănuind că e vorba de un conflict personal, l-am luat binişor, pe un ton îndulcit:

— Am fost prietenă cu fiica lui, Trude…

— Felicitările mele pentru astfel de prietenii, a răspuns băietanul spelb, cu nasul turtit, cu ochii spălăciţi de peşte fiert, cu freza bine pieptănată şi lustruită, la dreapta cărării lăptoase.

Fără să-mi pierd calmul, am spus:

— Ştiam că vienezii sunt politicoşi!

— Eu sunt german, şi când mi se pomeneşte de o anumită rasă… murdară…

Mi-a întors spatele.

— Văzut din spate, eşti mult mai interesant şi mai inteligent, am spus, şi am plecat furioasă.

Dar n-am făcut doi paşi, şi m-am pomenit prinsă de mână, zdravăn.

— Nu mi-ai spus cum sunt din profil, rânjea cârnul.

— Dezgustător, am replicat prompt.

— Pentru toate aceste insulte, vei da socoteală, domnişoară!

— Dacă vor ieşi prea puţine la socoteală, am şi provizii, să ştii.

În clipa aceea se opri o maşină impunătoare în faţa porţii blocului. Un militar, cât se poate de galonat, a coborât. Intendentul mi-a dat drumul şi s-a repezit, reuşind s-o ia înaintea celuilalt şi să facă milităreşte drepţi. Mă uitam cum dă umerii spre spate şi bate soldăţeşte şi foarte nemţeşte din bocanci. De mine uitase.

Am răsuflat uşurată. Simţeam, fără să ştiu de ce, că nu trebuie să am încurcături cu poliţia… Deodată, mi-am amintit că Trude îmi scrisese cândva că dă lecţii de gimnastică fetiţei unei doamne înstărite, care ţinea o cafenea peste drum de locuinţa ei. Abia atunci mi-am dat seama că de la Triest nu mâncasem nimic. Intrând, am vrut să întreb numaidecât pe cineva, pe casieriţă bunăoară, dacă ştie ceva despre Trude. Dar experienţa cu intendentul fiind proaspătă, m-am aşezat la o masă, hotărâtă să intru în vorbă cu chelnerul mai pe îndelete, în timp ce mă va servi. Am început prin a întreba cât e ceasul. Apoi, dacă se poate dejuna acolo, dacă e ceaţă totdeauna la Viena, aşa ca la Londra, dacă n-a servit cumva la un restaurant la Paris şi dacă doamna care e la casă nu e cumva chiar patroana cafenelei.

— Am auzit că are nevoie de o profesoară de gimnastică pentru fetiţa ei…

Nu s-a mirat.

— Tot ce se poate. A avut mai înainte, dar… Făcând o pauză, suflă printre dinţi, să n-audă nimeni: Ştiţi… era… adică nu era ariană…

— Da, da, înţeleg.

Faptul că înţelesesem aşa de uşor îi cuceri încrederea.

— Mă duc s-o întreb pe doamna…

— Prefer să mergem împreună, să mă prezinţi dumneata dacă vrei.

Era mulţumit că patroana va vedea că, dacă a pierdut mai multă vreme cu un client, era într-un fel tot în interes de serviciu.

— Domnişoara vrea să vă vorbească, rosti chelnerul, şi se retrase.

Am început fără ocol:

— Am auzit că aveţi nevoie de o profesoară de gimnastică pentru fetiţa dumneavoastră…

Femeia roti ochii împrejur.

— Eu sunt şi profesoară de franceză şi de pian, urmai, şi ar profita în ambele direcţii. Am o metodă nouă, predau franceza în timpul orei de gimnastică şi unele exerciţii le acompaniez la pian. Nu iau pentru asta mai mult. De bani nici nu prea am nevoie. M-aş mulţumi cu o masă de trei ori pe săptămână, când dau lecţiile. Gimnastică ritmică…

În momentul acela se apropie un bărbat.

— E soţul meu, s-a nimerit bine. E ora când îmi ia locul la casă. Facem cu schimbul. Aşa că o să putem sta de vorbă.

La o masă, în fund, unde veneau tot felul de mirosuri de bucate, a început să mă descoasă. De unde ştiam că are o fetiţă care are nevoie de profesoară? I-am pomenit de Trude.

A întors numaidecât capul într-o parte şi în alta, să vadă dacă n-aude nimeni.

— Mi-a fost prietenă, în copilărie… Nu ştiu cum pot s-o găsesc.

— Nu mai e. A plecat.

— Unde?

— La Budapesta. Un an de zile s-a zbătut să plece, şi-a găsit un loc de spălătoreasă la un hotel acolo.

— Trude? E poate o confuzie…

— A avut mare protecţie, şi dacă i-ar avea pe bărbatul ei şi fetiţa…

— Dar cum, s-a despărţit de ei? Cum s-a îndurat? Eu cred că-i o confuzie…

— Tatăl şi soţul ei sunt în lagăr… Bătrâna, mama ei, e surdă. De la o vreme, aproape că nici nu mai vede. Trăia din cerşit. Dar acum nu mai au voie să cerşească… În sfârşit, înţelegeţi…

— Şi fetiţa, am întrebat cu un nod în gât, Ines?

— E cu bunica. Bătrâna se stingea de foame şi-i aducea ei…

— Şi unde stau?

Femeia privi din nou împrejur, apoi, cu voce şi mai scăzută:

— Domnişoară, e un secret mare… Văd că sunteţi străină, altfel n-aş scoate un cuvânt. Dar să ştiţi că mă nenorociţi dacă suflaţi o vorbă, şi am şi eu un copil, o fetiţă…

— Gnädige, Frau, am spus în nemţeasca mea destul de curentă, puteţi avea toată încrederea. Adevărul e că v-am propus să dau lecţii numai ca să aflu câte ceva despre Trude, dar eu plec chiar mâine în ţară, sunt din România. Ce interes aş avea să vă fac neplăceri? Dimpotrivă.

A mai privit de câteva ori împrejur şi apoi, cu un creion cu care până atunci se jucase nervos, a scris pe marmura albă: „Sunt la mine în pivniţă, amândouă…” Şi apoi, ştergând cu degetul de câteva ori, până nu a mai rămas nici o urmă, a continuat în şoaptă:

— Trude speră să poată să-şi ia într-o zi copilul acolo. Ştiu că face demersuri disperate. Mulţi în situaţia ei s-au omorât… I-am promis să le iau la mine. Erau pe trotuar, în stradă. Li s-a luat tot ce au avut.

Deodată, începu să râdă zgomotos. Era atât de nepotrivit râsul acela cu momentul pe care-l trăiam, încât m-am speriat. Am crezut c-a înnebunit.

— Mi, s-a părut că cineva ne urmăreşte, mă lămuri cu o figură schimonosită, între zâmbete forţate şi o tristeţe firească. Am râs şi eu, ca lumea să creadă că ne amuzăm…

Nu înţelegeam totuşi cum a putut Trude să se despartă de Ines. Îmi aminteam de scrisorile ei, adevărate explozii de bucurie: „Voi avea un copil. Sunt fericită. Aş vrea să fie fetiţă…” Şi o altă scrisoare: „Am o fetiţă. O cheamă Mirona ca pe tine, Ines ca pe mama soţului meu şi Ilse ca pe mama mea: Mirona-Ines-Ilse. Nu e frumos?”

— Era singura posibilitate s-o salveze, izbucni patroana iar într-un râs zgomotos, şi întinzându-mi mâna voiniceşte, aşa încât ceilalţi să vadă că între noi e o atmosferă de veche prietenie, se ridică.

— Nu pot vedea fetiţa? am întrebat.

Râzând, reuşi să-mi şoptească.

— E greu şi inutil. Din cauza lipsei de aer, e foarte slăbită. E chestie de zile… Dacă are noroc şi vin hârtiile azi-mâine, poate scapă. Apoi, tot veselă, în timp ce mie mi se înnodau lacrimile în gât: Metoda dumitale e foarte amuzantă. Gimnastică în timpul orei de franceză. Franceza în timpul orei de gimnastică. Foarte practic, foarte ingenios. Uite, să-i spun şi lui Hans…

Am plecat de acolo cu sufletul strivit şi fără să ştiu încotro s-o apuc.

Mi se părea că fiecare om care zâmbeşte sau râde comunică altuia o veste sinistră, că muşchii feţelor se destind numai în măsura în care trebuie să acopere, să ascundă sufletul întunecat şi chinuit de groază.

A doua zi, după o noapte lungă – dormisem puţin şi visasem urât – m-am dus la aceeaşi cafenea, cu un pachet în care aveam bomboane, turtă dulce şi o rochiţă pentru micuţa Ines. Şi iată ce am aflat: Bătrâna a murit în noaptea aceea. Fetiţa, care n-avea nici şase ani, nu scosese un cuvânt, un geamăt. Ştia că sunt ascunse acolo în mare taină. La început a crezut că bunica a leşinat şi a vrut să-i dea apă să bea. A deschis gura moartei ca să-i toarne apă pe gât. Pe urmă a stropit-o cu apă ca s-o trezească, a învelit-o ca s-o încălzească. A stat lângă ea ca s-o ferească de şoareci. Dar când i-a văzut ochii deschişi, mari şi sticloşi, şi gura căscată, s-a speriat şi s-a ascuns după nişte lăzi goale. Totuşi, la gândul că mama o va întreba într-o zi cum s-a întâmplat, ce a făcut pentru bunica, şi-a învins groaza şi s-a dus înapoi lângă moartă, s-a culcat alături şi a luat-o în braţe ca s-o încălzească.

— Nu ştiu cum a rezistat copilul. Dacă aţi şti cât o iubea Trude, cum o păzea de tot ce ar fi putut s-o tulbure, şi cum o răsfăţa! Ce va deveni un copil care a stat o noapte întreagă, căutând, cu mânuţele ei, să încălzească un cadavru?

Spunând toate acestea, Frau Wilma uitase că mai e lume primprejur la mese, dar deodată, când îşi dădu seama, începu să râdă în hohote.

— Wunderbar… reizend38… se minuna.

Când zâmbea, din cauza lipsei de concordanţă dintre ceea ce simţea şi ceea ce căuta să exprime, avea un aer cretin. Am întrebat dacă pot să văd fetiţa.

— Acum nu. Are frisoane şi febră destul de mare.

— E tot în pivniţă?

— Vă rog, mai încet. Bărbatul meu nu ştie nimic. Mă tot întreabă unde dispar, de ce sunt zăpăcită. Azi am greşit o adunare şi s-a înfuriat. Cadavrul nu-l pot transporta decât la noapte când se întunecă bine. Şi începu să râdă: ha-ha-ha! Glänzend, aber sie sprechen glänzend…39 Vreţi să-mi ajutaţi la noapte…

Am râs şi eu.

— Foarte amuzant… Şi fetiţa o să rămână toată noaptea în pivniţă, singură? am întrebat, bătând cu degetele pe masă ca cineva care cântă la pian.

— Nu ştiu cum să fac. După ce scap de bătrână, voi spune că m-am pomenit cu Ines. Soţul meu o cunoaşte pe fetiţa lui Trude. E un om fricos, dar nu-i rău. Când o s-o găsească în pat bolnavă, n-o să aibă inima s-o arunce în stradă. Fetiţa noastră e în Tirol, la rude.

— Dar cum o s-o lăsăm până dimineaţa fără aer, singură, cu febră? Trebuie să ne ducem imediat…

Patroana râse.

Am înţeles că cineva priveşte spre noi şi m-am forţat să râd şi eu.

— E imposibil să rămâie în pivniţă până mâine, fără aer, în miros de cadavru. Ce putem face ca s-o scoatem numaidecât?

— Nu e prudent. Mai întâi să scăpăm de bătrână. Şi având aerul că se distrează de minune, că iar îmi spune o anecdotă cu haz: Noi riscăm lagărul, gândiţi-vă la asta. Avem şi noi un copil…

Şi iar începu să se prăpădească de râs.

— Foarte amuzant! Foarte amuzant! repetam…

Şi în acelaşi timp aduceam mereu alte argumente să-mi dea fetiţa, iar ea, continuând să râdă, începu să-mi explice unde e uşa din dos, scara, pivniţa.

Cum să descriu ce am găsit acolo? Cu ce să încep? Cu întunericul? Cu mirosul stătut şi muced de butoaie de vin?

Bătrâna, rostogolită pe jos, învelită cu o cuvertură galbenă. În partea opusă, o canapea verde, stricată, trasă spre ferestruica ce dădea chiar spre trotuar. Un breton băiai acoperea o frunte îmbrobonată de febră. Fetiţa lui Trude delira. Nu m-am gândit prea mult ce fac. Mi-am dat seama că primul lucru de care are nevoie e aerul proaspăt. Am luat-o în braţe. Era de bine, de rău îmbrăcată. Probabil că de mult nu mai ştia ce e o cămaşă de noapte. Grea nu era. Pe stradă a deschis ochii şi m-a privit încercând să mă recunoască. La hotel s-au uitat cam chiorâş la mine, dar n-au îndrăznit să întrebe nimic. Apucasem să cer portarului să trimită la farmacie după nişte alcool, iar de la restaurant am cerut două ceaiuri cu lămâie şi am dat bacşişuri mari. Aşa cum am prevăzut, mica Ines avea nevoie de aer. Am deschis ferestrele larg. Dormea acum mai liniştită. O oră mai târziu avea ochii iar deschişi, ochi verzi, cu irizări de aur. Mă gândeam la tot ce însemnau pentru biata Trude aceste licăriri galbene în ochii copilului ei. Aici trebuie să fie sursa ei de lumină, de soare, de energie, de viaţă, aici, în ochii ăştia deschişi asupra mea. Aveam vârsta lui Ines când Trude mi-a întins un covrig cu susan: „Na, poftim, ia!”

— Eu sunt o bună prietenă a mamei tale, Ines.

S-a ridicat deodată cu spatele drept, cu ochii, măriţi.

— Wo ist Pussy? 40

Probabil că aşa îi spunea mamei ei…

— Pussy te-a trimis să mă iei?

Ca să-i stimulez dorinţa de a se însănătoşi, i-am spus:

— Da, dar uite, trebuie să te faci bine, Ines, e o călătorie lungă până la Budapesta, trebuie să fii puternică.

— Sunt puternică, mi-a răspuns, cu vocea slabă, şi a căzut iar cu capul pe pernă. Apoi, ridicându-se în coate, încercă să se scuze: Dar n-am dormit toată noaptea. Am păzit-o pe Grami, am strâns-o în braţe, i-am frecat mâinile ca s-o încălzesc…

Ochii i s-au umplut de lacrimi, care se desprindeau câte una, şi curgeau apoi, tăcute, pe obraz. Am simţit că-i face bine.

— Plângi, Ines, plângi cât vrei tu.

— Acolo n-am plâns, ca să nu fac zgomot, mi-a mărturisit printre sughiţuri, şi deodată s-a oprit, cu năsucul în vânt. Cum te cheamă?

— Mirona.

— Mirona? Pussy are o prietenă Mirona, şi pe mine mă cheamă Mirona. Am trei nume: Mirona-Ines-Ilse.

— Eu sunt Mirona.

— Atunci, ai fost la Paris? E frumos acolo? E departe? Pussy a primit multe ilustrate de acolo şi o scrisoare de la tine. Ştii franţuzeşte? Şi eu învăţ… învăţam…

A doua zi când am stat de vorbă cu Frau Wilma mi-am dat seama că se simţea uşurată. Cărase într-o boxă a pivniţei canapeaua şi toate lucrurile pe care le folosiseră cele două protejate, timp de trei săptămâni, şi-l înştiinţase pe bărbatul ei că a găsit în pivniţă o femeie moartă.

Deşi desfigurată, el a recunoscut-o pe mama lui Trude, fără să bănuie tot ce se petrecuse acolo şi fără să comenteze. În tot cazul, se grăbi să anunţe poliţia. Nimeni nu se miră. Sinuciderile, morţii găsiţi ici-colo, din pricina foamei şi a persecuţiilor rasiale, erau cazuri destul de frecvente în Viena ocupată.

De la Frau Wilma, patroana cafenelei, m-am întors cu un ibric electric, cu o sticlă de lapte şi cu o bucată de pâine. În alt pachet am găsit o cămaşă de noapte a fetiţei ei, una de zi, ciorapi, pantalonaşi, pantofi aproape noi.

Nu puteam să-mi dau seama ce-i făcea bine lui Ines: fereastra mereu deschisă, faptul că avea cu cine vorbi, că nu-i mai era frică sau nădejdea de a pleca la Budapesta, la Pussy? În tot cazul, după ce am dezbrăcat-o şi i-am făcut câteva frecţii cu alcool şi o baie (nu făcuse baie de luni de zile), parcă era alt copil. Dimineaţa, când s-a trezit, avea culori în obraji. Am săpunit-o din nou din cap până-n picioare, i-am făcut un duş cald. Mi l-a cerut mai fierbinte, şi la urmă „rece de tot”, striga ca s-o aud. Îmi dădeam seama că însuşi zgomotul apei îi face plăcere, îi face bine.

Dar trebuia să mă pregătesc de plecare spre ţară. Să iau o hotărâre în privinţa lui Ines. Un lucru era sigur: în pivniţă n-o voi lăsa să se întoarcă. Tot căutând o soluţie, mi-am amintit de un film. Sub influenţa lui, m-am dus cu Ines la Notre Dame de Sion, unde am cerut să vorbesc cu mčre supérieure. Acolo am inventat o alambicată poveste: Ines e copilul meu din flori, bineînţeles creştină. Mi-au înfiat-o nişte prieteni buni ca să mă scoată din încurcătură. Când m-am măritat, n-am îndrăznit să mărturisesc soţului meu adevărul… I-am făcut acte false lui Ines. De unde să ştiu că are importanţă religia prietenilor care au înfiat-o?! Atunci n-avea importanţă… Dar Ines e fetiţa mea, e ortodoxă, am venit s-o salvez, când am aflat că părinţii ei adoptivi au fost deportaţi…

Mčre supérieure a încercat să lămurească romanul meu complicat, dar singurul lucru pe care l-a înţeles şi l-a crezut e că sunt străină şi că fetiţa mea trebuie să rămână acolo câtva timp, din pricina soţului meu. Care dacă ar afla…

— Dar e un păcat să-ţi induci în eroare aproapele. Trebuie să-i spui că ai păcătuit, m-a dojenit mčre supérieure, ţtergându-ţi ochelarii cu o batistă de un alb ireal.

— Sunt o păcătoasă…

Era cât pe ce să stric totul, dar rezultatul a fost dimpotrivă neaşteptat de bun.

— Ai avut, desigur, o viaţă grea, copila mea, departe de binefacerile bisericii noastre. De altminteri, dumneata eşti ortodoxă. Vezi… Catolicismul… În sfârşit, cred că e mai bine pentru Ines să rămână câtva timp la noi. Cred că ar fi mai bine să treacă la catolicism.

— Da! am exclamat eu cu toată sinceritatea. Da, aşa-i. Să aveţi grijă de ea. Binefacerile bisericii catolice sunt cunoscute. Şi dacă va veni s-o ceară o doamnă, Wilma, Wilma Raeder, care e o bună catolică, să i-o încredinţaţi numaidecât. Vă rog foarte mult.

Despărţirea a fost grea. Fetiţa se lipea de mine cu toată deznădejdea. Nu plângea, dar ochii ei erau înecaţi, ca şi vocea.

— Îmi pare aşa de rău că pleci! repeta Ines.

Am luat-o deoparte, i-am ridicat bărbia spre mine, i-am pus mâna pe umăr şi i-am vorbit ca unui om în toată firea.

— Ascultă, Ines, trebuie să ai grijă de tine, tu singură să ai grijă de tine, trebuie să te aperi dacă e nevoie, trebuie să rezişti. Când mama va putea să te ia, va trebui să te găsească sănătoasă, voinică. Sunt sigură că nu trăieşte decât pentru tine.

— Şi papi la fel, zâmbi fetiţa.

— Cu cine semeni? am întrebat fără să vreau, poate ca să mi-l pot imagina pe acest tată, îngropat cine ştie în ce lagăr.

— Pussy spunea că sunt leită tăticu. Papi e frumos şi face două gropiţe când râde. Eu am numai una, aici… Şi zâmbi ca să-mi arate gropiţa, dar lacrimile începură să i se desprindă una câte una.

— Îl iubesc atât de mult! mi-a mărturisit ca un secret. Aşa de mult! Apoi, surâzând iar: Când eram mică voiam să mă mărit cu el… „Când eram mică”, am repetat în gând cu o imensă milă; Ines avea acum cinci ani şi nu mai era mică…

— Sa fii curajoasă, Ines, făgăduieşte-mi.

— O să fiu, cum am fost şi noaptea trecută, acolo…

De ce nu pomenea de bunica ei? De ce nu întreba nimic? S-ar fi spus că se teme, că nu vrea să afle ceea ce totuşi ştia – că bunica murise. Cred că refuza să-şi amintească grozăvia acelei nopţi. Era matură Ines, un om întreg, un om bătrân cu fruntea aceea de cinci ani!

Când am plecat de acolo am trecut printr-o grădină publică. Voiam să mă reculeg. Mi-era sufletul greu şi abia îmi târam picioarele; parcă mi se lipise tot noroiul oraşului de tălpi. Şi parcă eram ameţită. M-am aşezat, nu departe de poartă, pe o bancă. Nu pricepeam de ce se aflau atâţia copii, strânşi claie peste grămadă, când parcul se întindea departe, imens şi foarte îngrijit. Aici, dimpotrivă, un rotogol de pietriş şi praf, şi în loc de verdeaţă, bălării. Dar, cu gândul la Ines, am vrut să mai zăbovesc printre copii. O femeie tânără, palidă, care stătea lângă mine, puţin adusă din spate, cu mâinile încrucişate, tăcea. Am simţit nevoia să schimb câteva cuvinte cu ea.

— De ce sunt îngrămădiţi copiii acolo?

— Sunteţi străină, probabil…

Dar alta, mai în vârstă, care şedea lângă ea, a strâns-o de braţ.

— Da, sunt în trecere…

S-au ridicat deodată. Abia atunci am văzut că purtau câte-o bandă galbenă pe braţ, cu o stea neagră. Copiii purtau şi ei astfel de banderole, şi privirile lor se îndreptau spre largul grădinii, unde alţi copii chicoteau veseli şi se jucau cu trotinete, cu cercuri, cu triciclete. Un bătrân abia putea să ţină de umăr un băieţel care încerca să treacă rotogolul de pietriş unde stăteau înghesuiţi cei cu semnul pe braţ.

— Aber warum? întreba băiatul, warum, warum darf ich nicht? 41

M-am ridicat, le-am zâmbit celor două femei îmbrăcate în negru. Una era foarte tânără, cealaltă mai în vârstă; dar la fel de frumoase. Mama şi fiica, după cum semănau. Amândouă blonde, cu buzele albe, ochii uscaţi. Sufletul mi-era greu, ochii înlăcrimaţi. Am plecat fără să spun un cuvânt. Pe stradă, aproape alergam. În faţa mea se ridicau, ca o sfidare a tot ce văzusem. Augustiner Kirche, Votivs Kirche, Stefans Dom, superbe dantele de piatră şi fier, gata să atingă cerul cu vârfurile lor. Dar la adăpostul rugăciunilor creşteau, la fel de înalte, fărădelegile pe care le făceau sau le tolerau, tăcând, credincioşii.

Am trecut pe la Frau Wilma să-i spun unde e Ines. Am dat buzna în cafenea, dar a trebuit să aştept un moment prielnic ca să-i pot vorbi. Frau Wilma, uitându-se împrejur ca să vadă dacă nu-i spionată, a râs zgomotos.

— Ce mai faci? Ce mai faci? Ai noroc, e vreme frumoasă la Viena… O vară minunată.

Am încercat să-mi înveselesc faţa, dar cred că n-am izbutit.

— Tatăl lui Ines a încercat să fugă din lagăr, mi-a şoptit Frau Wilma. Cel puţin asta e versiunea oficială… L-au împuşcat azi-dimineaţă. Apoi cu o forţată, penibilă voie bună: Cum te-ai distrat? Cum ţi se pare Viena? Ai luat cafeaua la Sacher? Are prăjiturile cele mai bune. Şi în şoaptă: Bunicul ei s-a sinucis în aceeaşi noapte când s-a prăpădit bunica. Apoi tare: Trebuie să vă duceţi la Grinzing, domnişoară! Sezonul e în plin! Căluşei, trageri la ţintă…

I-am explicat unde e Ines şi am rugat-o să aibă grijă de ea. S-o trimită la Budapesta de îndată ce-i vin actele, s-o trimită cu orice mijloc…

— Ce vreme frumoasă! zâmbea fără încetare Frau Wilma.

— Ce vremuri! am spus, strângându-i mâna şi, grăbită, m-am strecurat printre mese.

Mi se părea că toţi ochii mă urmăresc, că sunt înconjurată de asasini şi de spioni.

La hotel am găsit lucrurile în geamantan răvăşite.

Drumul spre ţară nu mi s-a părut destul de lung pentru ca să-mi adun gândurile, să reflectez la toate prin câte trecusem. Erau clipe în care recapitulând cele trei zile petrecute la Viena îmi venea să dau alarma, să opresc trenul, să arăt ce se petrece în secolul al XX-lea, în inima Europei, într-una din cele mai civilizate ţări de pe glob, şi erau clipe când voiam să şterg cu un burete miraculos capitolul Viena, ca să mă pot gândi la Gian, la noaptea petrecută în braţele lui la Triest.

Dar în minte îmi apărea Hedda Hölden. În urechi îmi răsunau cuvintele lui Jacquot: „Ai să cunoşti o refugiată din Germania. Ai să pipăi o rană adevărată, ai să înţelegi pentru ce luptăm în Spania…”