III

Tata s-a înapoiat în zdrenţe, tuşind, cu faţa atât de osoasă şi galbenă, că nici mama, în prima clipă, nu l-a recunoscut. Venea dintr-un spital din Moldova, unde zăcuse multă vreme, bolnav. Nu semăna cu niciunul din eroii imaginaţi, nu mi-a spus „Băbătie”, n-a povestit nimic. Înjura de mama focului. Mama închidea uşile şi ferestrele, să nu audă vecinii. Nicu, dimpotrivă, era milităros şi nu voia să creadă că nemţii au pierdut războiul. Iar eu, dintr-o veche şi de neîmpăcat răfuială cu el, eram cu trup şi suflet alături de tata.

În toamnă ne-am mutat iar, tata fiind omul gesturilor mari şi pripite. Am fi putut sta ani de zile în camera aceea mare, care în loc de lampă avea un vultur agăţat în tavan, ţinând în gheare câte un bec electric. Legea chiriilor ne-ar fi apărat. Dar tata, când era jignit, îşi pierdea capul şi, pentru a da adversarului o replică, era în stare să-şi pună viaţa în joc. Furios că proprietarul – „un parvenit, un îmbogăţit de război”.

— Ia spus să se mute, l-a înjurat, ne-a strâns pe toţi grămadă şi ne-a băgat într-un fel de cocioabă. Apa trebuia luată din fundul unui coridor întunecos, în care şoarecii şi şobolanii alergau în voie. Mi-era, de când mă ştiam, groază de aceste lighioane. O spaimă ciudată, bolnăvicioasă mă înţepenea numai când îi auzeam ronţăind. Aici călcam pe ei. Noaptea îmi trăgeam plapuma peste cap, ca să nu-i aud. Şi, totuşi, îi auzeam ronţăind, rostogolindu-se, făcând „buff” pe duşumea, sărind parcă nu de pe masă sau de pe pat, ci de sus, de pe dulap, sau din tavan. Şi erau nemaipomenit de obraznici. Unul s-a vârât chiar şi sub perna mamei. Mama a leşinat. De atunci, noapte de noapte, mi se năzărea sau visam că ronţăie unul sub perna mea. Mutându-ne, nu mai eram la adăpostul legii, care, oricum, ne apăra de urcarea excesivă a chiriilor. Nechibzuinţa tatii era de neiertat.

Dormeam acum toţi în aceeaşi odaie, foarte mare, de altfel. Părinţii mei, într-un pat; în celălalt, Maricica şi eu. În al treilea pat, lângă uşă, de unde, din stradă, se intra de-a dreptul, ca într-o prăvălie, dormea bunica mea, şi de acolo nu se mai mişca, înţepenită de reumatisme şi de gută. Nicu se culca pe un cufăr, pe care seara îl lungea cu două scaune. Când mă certam cu el, şi asta se întâmpla de multe ori pe zi, aşteptam seara. Şi după ce se necăjea un ceas să-şi facă patul – cu tot dichisul – şi se culca, îi trăgeam scaunele de sub picioare. Pătura şi pernele îi alunecau, picioarele-i ajungeau pe duşumea, şi toată truda lui migăloasă era zădărnicită. Nimic nu-l înfuria mai rău, dar nici pe mine nimic nu mă răcorea mai bine ca răzbunarea asta. În aceeaşi odaie mai dormea, de la o vreme, pe jos, lângă maşina de gătit, o spălătoreasă, pe care bărbatul o bătuse şi-o dăduse afară din casă. În schimb, o mai ajuta pe mama la gospodărie şi ne spăla rufele. Dar numai când gerul era excesiv dormea Lixa în casă. Altfel, chiar iarna, avea un fel de culcuş afară, sub o scară, şi o încălzea „gagicu”. O chema lung: Lixa Dumitru Vasile Pandele Ispas, şi tatii îi plăcea grozav când povestea cum a bătut-o bărbatul când l-a găsit cu alta în pat.

— S-a supărat că am venit tocmai atunci, explica Lixa.

Iar tata o întreba cu toată seriozitatea:

— De ce nu i-ai telefonat că vii? De ce nu i-ai dat o telegramă? Cum ai dat buzna aşa?! Bine ţi-a făcut!

Şi tare îi mai plăcea s-o întrebe cum de nu-i este frig în acel soi de şopron în care dormea. ca să audă răspunsul:

— Ce frig?! Mă strânge gagicu vârtos, îmi pârâie oasele, şi nici nu mai ştiu dacă e iarnă sau vară.

Lixa, când se întorcea de la pâine, de la măcelărie sau de la băcănie, dădea fuga la oglindă şi-şi aranja părul, basmaua. Când o întrebam de ce nu se găteşte înainte de a se duce, îmi răspundea:

— N-am avut timp, a trebuit să dau fuga.

— Păi la ce mai foloseşte să te uiţi în oglindă când te întorci?

— Ca să văd cum am fost, îmi răspundea cu toată seriozitatea.

Când ne-am mutat în casa aceea, tata s-a uitat de jur împrejur, apoi s-a uitat la noi toţi, mutându-şi privirea de la unul la altul repede, fără să aibă curajul de a privi în ochi pe vreunul din noi, aşa cum făcea totdeauna când se simţea vinovat şi, zâmbind vesel, exagerat, pentru ca să pară şi mai convins că a făcut bine ce-a făcut:

— Ei, nu-i prea elegant, dar provizoriu asta este!

Şi, într-adevăr, am crezut că e provizoriu; prea nu părea omeneşte posibil să locuim acolo altfel decât pentru a nu sta în stradă până ce găsim altceva.

Şi totuşi, am rămas trei ani în casa aceea. Nu aveam decât o singură dorinţă: să nu ştie vreo colegă de şcoală cum locuiesc. Refuzam toate invitaţiile, să nu trebuiască să poftesc la rândul meu; nu puteam lega nici un fel de prietenie, ca să nu fiu nevoită să primesc pe cineva.

Când ne-am mutat în această casă, aveam, cred, doisprezece ani. Era epoca pălăriei cu pană de struţ.

Pe vremea pălăriei cu pană de struţ (albă, de pai de mătase, cu pana pusă de jur împrejur, în şanţul pe care îl făcea borul întors rotund) a pătruns la noi în casă un tânăr înalt, subţire, blond. Era student la Medicină şi-i făcea injecţii bunicii. Eu îmi făceam pe atunci lecţiile, fără să-mi dau seama de ridicolul situaţiei, sus pe garderob. În dosul garderobului care, împreună cu o cuvertură de pluş, imitaţie de covor turcesc, forma un fel de cămară, ţineam lemnele. Pe ele mă urcam ca să ajung pe garderob; acolo era camera mea de lucru, biroul meu. Acolo aveam, frumos aranjate, cărţi, caiete, penarul şi. Fotografiile lui Leonard, actorul de care eram îndrăgostită în mare taină. Îl descoperisem în vitrina unei librării, şi un bărbat mai frumos nu-mi puteam închipui. Totuşi, într-o zi, mi-a bătut inima pentru studentul cel blond; când intra pe uşă şi-mi spunea bună ziua, înclinam capul cu prefăcută nepăsare, de sus, de acolo, de pe garderobul unde stăteam cocoţată. Când îmi vorbea, îi răspundeam sec, fără să-l privesc în faţă. Preferam schimbul de priviri fără cuvinte. Faţă de colegii şi de prietenii lui Nicu aveam aceeaşi ţinută demnă şi rece, iar pe stradă, când mă salutau, mă prefăceam că nu-i văd, ca să par mai serioasă.

A urmat epoca pălăriei de voile georgette, de culoarea şerbetului de zmeură, cumpărată, ca şi pălăria cu pană de struţ, de la faimosul magazin „Jeanne d'Arc” de pe Calea Victoriei. Şi ele m-au făcut să simt că s-a sfârşit copilăria.

Pe vremea pălăriei frez, aveam treisprezece ani. Într-o după amiază, ducându-mă la Anicuţa, o verişoară mai depărtată, mi s-a spus: A plecat chiar acum, cu Nataliţa, să se plimbe în Cişmigiu”.

Am traversat – locuiau chiar peste drum – şi le-am găsit (Nataliţa era sora cea mică), însoţite de doi liceeni. Anicuţa mi i-a prezentat. Le-am întins mâna băieţeşte, dar, spre surprinderea mea, mi-au sărutat-o pe rând. Asta mi se întâmpla pentru întâia dată. Îngrozită că mi-ar putea săruta mâna şi la plecare, am simulat un joc de-a prinselea cu Nataliţa şi, făcându-le celorlalţi semne de departe, în loc de bună ziua, am fugit. Acasă, agitată, ruşinată, nemulţumită de cele ce păţisem, mi-am frecat mâinile, cât am putut mai bine, cu peria aspră.

Şi, totuşi, un an mai târziu, în vacanţa de vară, la Silistra, unde m-a trimis mama la mătuşa Agata, nu mă mai supăram când băieţii îmi sărutau mâna. Fratele meu plecase la Constanţa, la alte rude. Numai Maricica rămăsese acasă, cu mama, care trebuia s-o îngrijească pe bunica bolnavă. Deşi nu împlinisem 14 ani, prietenii verilor mei mă socoteau domnişoară, fiindcă eram din Bucureşti. „Fetele din Bucureşti sunt mai emancipate”, aveau obiceiul să spună, iar mie mi se părea, dimpotrivă, că aici, în provincie, erau mai libere, mai îndrăzneţe. Pentru cele mai multe, croitoreasa, magazinul de mărunţişuri, cofetăria şi biblioteca, dar mai ales Grădina publică erau locuri de întâlnire cu băieţii de liceu.

Mai târziu am înţeles că multe din aceste întâlniri aveau alt tâlc.

Vărul meu, Zaharia, Zuky, se pregătea să-şi dea bacalaureatul în toamnă. Seara se închidea în camera lui, cu colegi, băieţi şi fete, şi se adunau în jurul unei mese, în fundul curţii, ca să înveţe. Totuşi, nu-i auzeam niciodată citind tare, vorbind sau râzând. Când mă apropiam uneori, schimbau vorba. Jignită, m-am hotărât să-mi fac bagajul, să plec.

— Îmi dau seama, Diana, că nu m-am purtat bine, mi-a spus Zuky, luându-mă de mână.

Mi-au dat lacrimile.

— Ar fi trebuit să-ţi faci măcar datoria de gazdă.

— Lasă prostiile astea, Diana, nu sunt gazdă, tu eşti aici la tine acasă. Şi chiar îmi eşti dragă, poate prea dragă. Dar ai două cusururi: eşti prea tânără, mult prea tânără, şi te uiţi mult prea mult în oglindă.

Nu ştiu ce-a mai spus. Auzeam ca un ecou tulburător: „Mi-eşti dragă”. Îmi ţinea mâna, şi eu aş fi vrut să nu-mi mai, dea drumul.

— Nu sunt prea tânără,. Am treisprezece ani…

— Dacă ai avea măcar cincisprezece.

Mă aşteptam să spună că dacă aş avea cincisprezece ani, m-ar lua de nevastă. Dar el a continuat:

— Ţi-aş da să citeşti nişte cărţi, nişte broşuri. Tu ştii ceva despre revoluţie?

— Tata vorbea uneori când s-a întors din război.

În seara aceea stăteam amândoi de vorbă pe banca din curte când a venit poştaşul; aducea o telegramă, pe numele meu. Toată casa s-a trezit. Fiecare voia să ştie ce s-a întâmplat. Câinele lătra disperat. La lumina felinarului am citit: „Bunica grav bolnavă, vino imediat”.

Când m-am întors în Bucureşti, casa mi s-a părut goală, pustie. Bunica murise, iar Biju, căţelul, pe care îl crescusem de mic, se prăpădise şi el. Când l-am primit de la frizerul din colţul străzii, era un fel de ghem alb, cu pete negre şi ochii tulburi. Dormea între umărul meu şi obraz, şi când scâncea noaptea, îi dădeam, sub plapumă, farfurioara cu lapte.

Ca să se încredinţeze că din cauza mea nu mănâncă, mama striga din când în când: „Diana!” Biju ciulea urechile, se-nviora, mă căuta peste tot, apoi, obosit, se culca cu capul pe o labă şi adormea, într-o zi a murit; mamei i-au dat lacrimile şi n-a mai putut să-l uite.

În drum spre casă ardeam de dor să-l văd sărindu-mi până în talie, stârnindu-mă la joacă, întins numai pe picioarele din faţă, ca un iepure, şi cu ochii negri, vii, lucind prin claia zburlită. Când nu l-am găsit, şi mai ales când am înţeles că m-a iubit atâta încât a murit de inimă rea, m-a durut atât de mult, încât gândurile adunate în jurul morţii bunicii s-au risipit, şi suferinţa mea n-a fost aşa cum mi-o închipuiam altădată, când numai teama că într-o zi bunica mea nu va mai fi îmi lua liniştea şi somnul.

Căutam acum cu tot dinadinsul să-mi readuc în minte, ca dintr-un film, scene cât mai duioase din viaţa bunicii. Căutam să-mi reînviu părerile de rău pentru împrejurările în care o necăjisem. Odată luasem o fotografie în care şedea în mijlocul copiilor ei – singura pe care o avea şi la care ţinea nespus de mult – şi, cu cerneală roşie, vopsisem obrajii ei şi ai fetelor, iar băieţilor le făcusem mustăţi, cioc. Altădată îi tăiasem fundele de la pălărie (era un fel de scufie neagră cu jeuri; se purtau la zile mari pe creştetul capului şi se legau sub bărbie). De nenumărate ori o auzisem plângându-se că ar avea nevoie de nişte funde noi, până ce, într-o seară, a venit, încântată, cu o panglică de toată frumuseţea, lată, de satin lucios şi gros, pa care i-o dăduse o prietenă. Din această panglică i-am tăiat numai câte o jumătate din fiecare parte, ca să-mi fac o cravată la şorţul de şcoală. Credeam că restul îi va ajunge ca să-şi facă un nod, fără să-mi dau seama că toată frumuseţea la acel gen de pălărie era să fie legată sub bărbie cu o fundă bogată. De necaz, bunica a plâns. Ştiu că dacă n-ar fi murit şi Biju, aş fi suferit înzecit de moartea bunicii, fiindcă o iubeam nespus de mult. Fiecare zi din viaţa mea era legată de bunica. Eram sigură că fiecare clipă de aici înainte mi-o va aminti. Prezenţa ei era parcă mai vie acum. Mi se părea c-o văd, mică şi grasă, cârnă, vioaie, cu faţa albă, curată de parcă atunci s-ar fi frecat cu o perie aspră, cu ochii ca mărgelele albastre. Nu stătea locului o clipă. Sau spăla rufe (în limbajul ei: „cânt la pian”), sau spoia, sau freca scândurile. Asta n-o împiedica să-i placă o plimbare, un film. Mă lua de mână şi mă ducea peste tot. Poate şi fiindcă nu ştia să citească avea nevoie de mine. La cinematograf mă înghiontea:

— Hai, zi, ce spune acolo? Ce taci, eşti mută?

Când i-a slăbit auzul, a devenit şi mai nerăbdătoare:

— Ce zice, ce zice?

Ca să audă, îi citeam tare. Dar atunci se găsea totdeauna cineva să mă repeadă:

— Hei, fetiţo, mai încet!

Jignită, tăceam până îşi pierdea bunica răbdarea.

— Să pofteşti să te mai iau.

— Nici n-am să mai merg! Protestam.

Şi, după câteva clipe de supărare, începeam iar să-i citesc, până auzeam din nou:

— Mai încet, ei, fetiţo!

— Nu te potrivi, făcea bunica, tu zi-i înainte, spune-mi ce zice acolo.

Abia acum îmi dădeam seama cât trebuie s-o fi chinuit faptul că nu ştia carte şi îmi era cu atât mai dragă, şi remuşcările mă sfâşiau.

În iarna aceea împlineam paisprezece ani. Nicu, împreună cu un grup de prieteni – unii într-a şaptea de liceu, alţii într-a opta – s-a înscris la un curs de dans. Banii i-a dat mama, fără ştirea tatii, din sângeroase economii şi renunţări, dar obligându-l să mă ia şi pe mine. Sacrificiile ei mi se păreau fireşti, fiindcă mama, deşi n-avea decât treizeci şi cinci de ani şi era nespus de frumoasă, nu avea alte griji decât „noi”, alte bucurii decât ale noastre. În ochii mamei eram o domnişoară. Şi toate sforţările ei, toate renunţările trebuiau să mă pună în valoare pe mine. Ca femeie, începeam să exist numai eu.

La acest curs de dans i-am cunoscut pe Adriana, pe Angela, pe Georges, fratele Angelei, şi pe vărul lor, Puiu Daniel. Băieţii erau colegi de şcoală cu Nicu. Când ne-au invitat prima dată, am simţit o strângere de inimă. Nicu, dimpotrivă. Era fericit. „Ce, ţi s-au înecat corăbiile? Ce nu-ţi convine? M-a întrebat seara, înainte de a sufla în lampă. În loc să-ţi pară bine că ieşi la horă”.

M-am culcat amărâtă. Ştiam că dacă mă duc a doua zi la Angela, la Georges, va trebui să-i chem şi eu într-o zi, şi asta nu era cu putinţă. Îmi dădeam seama că nu m-aş fi sfiit să primesc în odaia noastră, oricât de urâtă şi de mizeră era, pe prietenii verilor mei din Silistra. Îmi aminteam de preocupările şi de discuţiile lor. Era în felul lor de a fi o seriozitate şi o simplitate care nu-i împiedicau să fie veseli, să cânte la mandolină, să se plimbe cu prietenele lor cu barca pe Dunăre. E drept că Georges nu avea înfăţişarea obişnuită a unui elev de liceu. Părea, la optsprezece ani, un domn distins, sigur pe el. Poate prea sigur pe el. Mi-a spus că vrea să facă Academia Comercială şi să devină procurist la banca tatălui său. Nu ştiu de ce, toate astea mi se păreau puţin preţioase şi ridicole. Angela purta un jupon scrobit, şi totul în înfăţişarea ei era puţin prea scrobit, prea rigid. Am hotărât să nu răspund la invitaţia lor. Ba nici cursul de dans nu mai aveam intenţia să-l urmez. „Am să aştept vacanţa de vară, să plec la verii din Silistra”. Târziu de tot, au venit părinţii mei şi, ca pe vremea când eram copil, am aşteptat să se culce; apoi, cu ochii deschişi, am stat, nebănuită de nimeni, privind în întuneric, până târziu, când şoarecii au început să chiţăie, iar eu, îngrozită, cu şira spinării îngheţată, am tras plapuma peste cap, să nu aud.

A doua zi de dimineaţă m-am dus la şcoală, ca de obicei, iar după-amiază, pe la cinci, am început să mă gătesc, pentru a mă duce în vizită. Rochia mi-o făcuse mama, aşa cum s-a priceput. Era dintr-o tafta în carouri albe şi negre, din rochia ei veche, pe care tata i-o cumpărase în ziua când s-a declarat războiul şi care, nimeni nu ştia cum, s-a rătăcit în cufărul de pai cu care am plecat în refugiu.

Angela îşi serba în ziua aceea Backfisc-hul, adică cei paisprezece ani şi şase săptămâni, vârsta la care, la ţară, codanele sunt scoase la horă. Asta mi-a explicat Nicu pe drum. Ca şi el, toţi aceşti prieteni învăţau la Şcoala germană. În clasa întâia primară fratele meu fusese înscris la Şcoala Luterană, fiindcă în anul acela ne aflam la Sofia. Apoi, ca să nu piardă anul, a continuat şi înainte de război, la Constanţa, şi aici, la aceeaşi şcoală.

Angela locuia într-o casă frumoasă, peste drum de şcoală. Un vestibul mare, de unde, pe câteva trepte largi de stejar, se intra într-un hol; uşile – deschise spre cele patru odăi. Salonul era tapetat cu catifea roşie, cu flori în relief. Peste tot, vase mari Galle şi de porţelan japonez, tablouri în rame de bronz. Tare aş fi vrut să pot da înapoi, să fug. Tata avea obiceiul să spună despre orice om cu stare: „Un îmbogăţit de război”. Mama nu era de aceeaşi părere. Dar eu, în clipa asta, mă simţeam alături de tata.

Georges veni să mă invite la dans, chiar de acolo din prag, şi, cuviincios, îmi spuse că rochia îmi stă foarte bine. Apoi am dansat cu Puiu Daniel şi cu mulţi alţi tineri, la rând. Luasem numai o singură lecţie de dans, totuşi, picioarele îmi alunecau pe parchet de parcă toată viaţa aşa aş fi dus-o, într-un vârtej. Iar în oglinda în care m-am văzut, aproape că nu m-am recunoscut. Imaginea mea semăna mai curând cu a nevestei profesorului de dans, o femeie „fatală”, care umbla cu capul răsturnat pe spate şi frântă din talie.

În seara aceea ne-au condus acasă Georges, Puiu, Adriana şi Angela. Era în octombrie. Ploua. Eu ţineam deschisă umbrela, pe care mi-o împrumutase gazda, Puiu şi Georges mă ţineau strâns de braţ şi se-ntreceau să-mi spună cuvinte plăcute, vârâţi sub umbrela mea. Angela şi Adriana o luaseră înainte cu Nicu. În faţa casei arătoase, lângă care se ascundea locuinţa noastră în ruină, ne-am despărţit, fără ca ei să-şi dea seama unde anume intrăm. Nicu, prefăcându-se că-şi caută cheia, a aşteptat până i-a văzut depărtându-se.

Ne-am întâlnit din nou la cursul de dans, peste câteva zile. Plecam cu inima strânsă, dar acolo totul mi se părea minunat. Ceaiurile se ţineau lanţ. Ele aveau diferite numiri, după obiceiurile elevilor de la Şcoala germană (Kokarden-Krănzehen. Era o sindrofie unde fetele invitau pe băieţi, înfigându-le o cocardă în reverul hainei). Toţi băieţii voiau să danseze cu mine. N-aveam carnet în care să însemn ordinea în care promiteam dansul. De aici, încurcături, care măreau impresia succeselor mele. Viaţa începea să mi se pară frumoasă.

Într-o după-amiază îmi spălam gulerul de uniformă şi mă gândeam la Georges. Socoteam zilele care trebuiau să treacă până la sfârşitul săptămânii, când aveam iar ora de dans. Era în 4 noiembrie, împlineam paisprezece ani. Nu spusesem nimănui că e ziua mea. Eram tristă că nu pot chema pe nimeni în casă. Totul era prea urât (nici chiar Ilinca nu ştia unde şi cum locuiesc). Ca de obicei, nu primisem nici un dar; doar tata adusese halviţă, corăbioare şi, nu ştiu unde descoperise, nişte rulouri de caimac. Îmi frecam gulerul şi repetam fără convingere: „Mi-e dor de Georges.” Şi până în clipa în care am întins gulerul în faţa maşinii de gătit, să se usuce, mi s-a făcut dor cu adevărat. Atunci a venit şi verişoara mea, Mia, să mă ia la plimbare. Deşi cu cincisprezece ani mai în vârstă, văduvă şi cu un copil, era de la o vreme prietena mea. M-am îmbrăcat cât ai clipi şi, la câţiva paşi de casă, pe când îi mărturiseam că mi-e dor de Georges, îl văd de departe cu sora lui.

— Uite-l, am şoptit, e Georges, chiar el.

— La mulţi ani, Diana, la mulţi ani! Au strigat amândoi.

— Dar de unde ştiţi? Am întrebat tulburată şi nespus de fericită că n-apucaseră să mă caute acasă, să-mi descopere bârlogul.

— Când ai venit de ziua Angelei, mi-ai spus că peste o lună exact e ziua dumitale, zâmbi Georges, întinzându-mi o carte. Îţi plac poeziile lui Lamartine?

„Nimic pe lume nu-mi place mai mult!” aş fi vrut să strig, şi am luat cartea, emoţionată.

Angela m-a sărutat, le-am prezentat-o pe Mia şi am pornit cu toţii la plimbare.

Cercul cunoştinţelor mele se lărgea din ce în ce. Fără ştirea mea, fără să vreau, m-am pomenit făcând parte dintr-o lume în care mi se părea că am intrat prin fraudă de îndată ce revedeam în minte odaia noastră cu lampa de petrol care fila, cu duşumeaua scorojită şi năpădită de şoareci. Gazdele mi se plângeau, ba una – că i-a plecat bucătăreasa, ba alta – că i-a plecat una din jupânese, şi cea care a rămas nu pridideşte. O doamnă mă întreba dacă şi la noi acasă parchetul este tot aşa de închis. Probabil că-i de vină ceara, răspundeam evaziv.

Mă risipeam, mă chinuiam, căutam să fiu amabilă, spirituală, fiindcă simţeam că nu pot oferi decât prezenţa mea, fără acoperirea unui nume sau a unei situaţii strălucite. Colegele mele puteau să atragă prin casele lor frumoase, prin sindrofiile lor costisitoare, prin numele răsunătoare cu care erau înrudite. Tata îşi bătea joc de mine:

— Dar proastă eşti, fetiţo! Cine te sperie pe tine, pe ce lume trăieşti? Tu ştii cine e Ghiţeanu? E puşlamaua cu afacerea consolidărilor petrolifere. Când cu contractul de redevenţe pentru terenuri inexistente, sau fără petrol, tot un drac, a strâns semnăturile martorilor în crâşmă. Baboianu e cu afacerea bornelor, când în cârdăşie cu bandiţii de la Ministerul Agriculturii.

— Ce-nseamnă borne? Întrebă Maricica, rotind ochii mari, serioşi.

— Pietre de hotar. Le-au căzut pietrele în cap, dar, până una-alta, şi-au umplut chimirul. Cât despre Negrescu, l-a căpătuit mitropolitul. Om e şi el. Ochii văd, inima cere. Negrescu are o muiere faină! A micşorat cutiile de conserve şi le-a mărit preţurile în timpul războiului, când era foamete. Mama lor de bandiţi şi parveniţi. Astăzi şi mâine! Când le vine bine, dau faliment şi şterg putina în străinătate. Ce le pasă de micii deponenţi?!

Îmi venea să spun: „Nici mie nu-mi pasă de micii deponenţi!” Sufeream prea mult de dorinţa de a avea o casă ca a prietenelor mele, sau măcar una de care să nu-mi fie ruşine, să nu fiu neliniştită de moarte că ar putea fi descoperită. Mă simţeam parcă vinovată de mizeria în care trăiam. La neliniştea pe care mi-o dădea casa în care locuiam, se adăuga nemulţumirea că nu ştiu franţuzeşte şi nesiguranţa în ce priveşte înfăţişarea mea. Cu tot succesul pe care îl aveam şi admiraţia pe care o stârneam, mă simţeam veşnic nemulţumită. Nicu îmi găsea numai cusururi: „Ai o gură cât o şură!”

Mă uitam în oglindă şi mi se părea că are dreptate. Gura prea mare, ochii prea mici. Când, dimpotrivă, femeile frumoase – aşa cum apăreau în anumite reproduceri după tablouri celebre, în cărţi poştale ilustrate, pe ceştile de ceai sau pe cutiile de pudră – aveau ochii mari, gura mică. E drept că ştiam că am dinţi frumoşi, dar gura, care lăsa parcă anume să se vadă toată frumuseţea dinţilor, a început să fie la modă mai târziu, prin succesul câtorva vedete curajoase. Dar acum, prea tânără cum eram, neîmplinită, palidă, cu obrazul îngust, găseam că Nicu are dreptate. Fiindcă aveam gleznele mai pline, îmi spunea: „Stai bine pe butucii tăi, ce-ţi pasă?”

Şi atunci, de îndată ce mă aflam în faţa cuiva, deveneam de o excesivă exuberanţă: zâmbet, vioiciune, haz, totul era pus în mişcare. Şi aşa mi-au devenit fireşti o anumită vervă, o anume uşurinţă de a mă exprima, o isteţime care trecea drept inteligenţă, dar care pe mine mă oboseau, mă stinghereau, fiindcă îmi dădeam seama de goliciunea lor. Nopţile, mai ales, când mă gândeam îndelung la prăpastia dintre viaţa mea de sindrofii şi cea de toate zilele, acasă, la veşnicele economii ale mamei, la revoltele tatii, mă străduiam să înţeleg unde e adevărul. Şi cu toate că-l înfruntam pe tata, ajungeam câteodată, pe alte căi, să-i împărtăşesc furia, fără a-i înţelege zbuciumul. Noaptea rămâneam uneori până târziu la fereastră şi aşteptam ceva, o minune, care să schimbe faţa lumii, poate aripi să zbor, poate un tânăr. Care, prin forţa iubirii lui, să transforme cenuşăreasa în prinţesă.

Noaptea, mizeria era ştearsă de întuneric; afară – toată liniştea, tot albastrul, toată puzderia de stele. Printre ele căutam răspuns la neliniştea mea, la atâtea întrebări care mă chinuiau.

Răsfoiesc paginile din caietele Dianei, şi unele întâmplări mi s-ar părea de necrezut dacă nu aş recunoaşte casa pe care o descrie aici. Am avut, intrând, sentimentul de vină pe care îl ai când, întinzând mâna unui om, îţi dai seama că e ciung. Eram mai stânjenită chiar decât ea, fiindcă nu-mi puteam ascunde penibila nedumerire şi n-o puteam împiedica să-mi citească gândurile. Mi se părea că aude şi ea cuvintele pe care totuşi nu le rosteam: „E cu putinţă, Diana, să trăieşti tu aici, tu, în mizeria asta?” Nu ştiu de ce îmi închipuiam că părinţii ei sunt oameni cu stare, că Diana nici nu ştie ce-s lipsurile. Nu ştiu de ce, deşi în clasă toate purtam aceeaşi uniformă, unele păreau totuşi bogate, altele, mai nevoiaşe. Şi îmi puteam imagina destul de uşor cam în ce casă trăiesc unele, ce fel de viaţă duc, cum trăiesc celelalte. Diana, deşi purta şorţ negru şi guler alb, la fel ca noi toate, era cea mai elegantă fată din clasă. Chiar şi directoarea noastră, intrigată, i-a cerut într-o zi socoteală: „Slavu, nu ştiu cum faci, dar parcă nu eşti în uniformă”. Şi, după ce a sucit-o în chip şi fel, a plecat bombănind de ciudă că n-a putut descoperi misterul. Pe atunci nu ni se impunea materialul din care ne făceam uniformele, şi nici modelul. Dar obiceiul era ca şorţul să fie de satin lucios şi în cute. Şorţul Dianei era negru de caşmir; şi lipit pe trup, ca o rochie, aluneca cu graţie de-a lungul coapselor lungi. O singură cută în spate, ca să dea lărgime pasului, şi două buzunare mari; în talie un cordon îngust, de lac. În jurul gâtului, gulerul ei era tot de pichet alb, dar fie foarte îngust, fie exagerat de lat, niciodată de mărime obişnuită. Cravata, neagră, era sau minusculă, ca un papion, sau foarte mare, încadrându-i obrazul. Totul era proaspăt spălat şi călcat; şi, totuşi, ceea ce o deosebea pe Diana de celelalte eleve era silueta ei, parcă altfel decât era îngăduită unei eleve.

Ştiam că urmează un curs de dans, fiindcă în anume zile venea la orele de după-amiază purtând sub şorţul de uniformă o rochie din caro se vedea tivul de catifea. Într-o zi, fetele nu i-au dat pace până când nu şi-a scos şorţul, ca să le arate rochia. Era de catifea castanie, dreaptă de tot, decoltată rotund şi tivită în jurul gâtului, pe marginea mânecilor scurte şi a singurului buzunar mare, din stânga, cu blăniţă de sconcs. Am rămas mute de admiraţie. Era atât de elegantă, de zveltă, şi ochii erau atât de verzi, de lucioşi, încât fiecare simţea nevoia s-o sucească, s-o învârtească, s-o admire.

O fetiţă din clasa a doua de liceu, care a intrat pe uşă, văzând-o, a scăpat din mână o pungă, din care s-au risipit sumedenii de colombine şi pierroturi minusculi, lucraţi din satin şi tul, alb şi negru. În învălmăşeala care s-a produs, ne-am pomenit cu profesorul de română. Se vede că nu auzisem clopoţelul. Parcă-l văd pe Marinescu, înalt, frumos şi sigur de el, între păpuşile mici cât un ac, părând speriate parcă de imensitatea piciorului lui.

Diana, cu părul vâlvoi şi aprinsă la faţă, îl privea nevinovată. Din dialogul care a urmat între ei, am înţeles că păpuşile erau un fel de cocarde pentru un „ceai de binefacere”. Iar a doua zi am aflat că la acel ceai Diana l-a întâlnit pe profesorul Marinescu şi au dansat împreună.

Trebuie să recunosc că în ziua aceea am invidiat-o grozav. Dar toate aceste amănunte mă îndreptăţeau să mi-o închipui, o dată scăpată de orele de şcoală, într-o lume miraculoasă, care, celorlalte fete de cincisprezece ani, le era închisă. Eram sigură că unele din acele ceaiuri şi serate, pentru care noi eram socotite prea tinere, aveau loc în casa Dianei, şi cum mi-aş fi putut închipui această casă altfel decât mare, luxoasă, aşteptând parcă perechile la dans? Iată de ce într-o zi, nemaiputând pune frâu curiozităţii, am pornit spre ea. Dar pe când mă apropiam, încetinindu-mi paşii, pentru a găsi o justificare vizitei mele (să-i spun că mi-am pierdut caietul cu notiţe la istorie sau să-i cer să-mi împrumute un dicţionar), am văzut-o în dreptul unei case dărăpănate.

Diana ieşise desigur din casa de alături, arătoasă şi proaspăt renovată. Altminteri, nu se putea. Purta o haină gri, cu guler, manşete şi buzunare mari din astrahan şi o beretă albastră. A roşit când m-a văzut (ce bine îi stătea când roşea!), a părut încurcată şi s-a grăbit să-mi spună că se duce la „Maison des francais”, la o conferinţă despre Jean-Jacques Rousseau. „Vrei să mergi cu mine, Ilinco?”

Şi, fără să aştepte răspunsul, cu o spontaneitate care-i este firească, m-a luat de mână şi m-a tras după ea.

După câteva săptămâni de stăruinţă, Diana a acceptat să vină la mine, ba chiar a reuşit să-i cucerească pe toţi ai casei, în zilele în care nu venea, ne plictiseam. Diana venea foarte des. Îi plăcea să scotocească prin biblioteca mea, mă ruga să-i cânt la pian. Totuşi, când pleca, o simţeam nemulţumită. Şi nu voia să-mi promită că vine a doua zi.

Mama se mira că Diana nu mă invită la rândul ei. De multe ori o conduceam de la şcoală până la ea acasă, adică până în faţa acelei clădiri arătoase unde credeam că locuieşte. Stăteam de vorbă câte un ceas, fără să mă poftească înăuntru.

Într-o zi, când să ne despărţim (mă întrebasem tot timpul de ce nu mă cheamă înăuntru), i-am spus că mi-e sete şi, dacă poate, să-mi dea un pahar cu apă. Diana a devenit albă ca varul, dar, fără să şovăie, a spus: „Sigur, intră”.

Şi am intrat în casa cea dărăpănată. O cameră mare, cu trei ferestre la stradă, lampă de petrol.

— Din cele cu oglindă la spate.

— Agăţată de perete într-un cui. În fund – o maşină de gătit; sub maşină – lemne. Alături, o pisică neagră dormea cu burta în sus. În mijlocul peretelui, paralel cu cele trei ferestre, erau două paturi.

— Din cele demodate.

— Cu un fel de sculpturi în lemn, îmbâcsite de praf. În faţa lor – un cufăr, acoperit cu o scoarţă românească. În faţa cufărului – o masă de lemn alb, cum aveam noi în spălătorie pentru călcatul rufelor, acoperită cu o cuvertură de pluş roşu uzat.

O fetiţă şedea pe un scăunel şi scria într-un caiet, pe un scaun care îi servea drept masă. Alături avea o carte deschisă şi o călimară. La intrare, colţul odăii forma un fel de cămăruţă, cu ajutorul unui garderob pus la o oarecare distanţă de perete şi al unei cuverturi prinse de garderob şi de perete. Nu mai văzusem nicicând o astfel de odaie. Şi nu puteam să-mi iert că am intrat. O simţeam pe Diana umilită, nu ştiam ce să spun, nu pricepeam cum trăieşte într-o astfel de casă. Atunci s-a deschis uşa şi au intrat, încărcaţi de pachete, părinţii ei.

Mama Dianei era tipul femeii frumoase de altădată: majestuoasă, cu tenul alb, strălucitor, cu ochii mari, verzi. În casa aceea? Mi-era peste putinţă să înţeleg!

Tatăl ei era aşa cum îl descrie Diana în caietele astea.

— Unde-i Lixa? A strigat. Unde, mama ei, e? Era vorba că azi nu se duce la spălat.

Nu ştiam cum să dispar. Aş fi vrut să intru în pământ. O simţeam pe Diana stingherită de moarte, strivită.

— E foarte târziu, am bolborosit, vrând să-mi iau rămas bun.

— Târziu? Se miră tatăl Dianei, şi îmi surâse deodată, fermecător. Nu rămâi cu noi la masă? Şi arătându-mi pachetele trântite la întâmplare, mă îndemnă prietenos, jovial şi, trebuie să repet, cu un farmec nespus: Uite, domnişoară, avem nişte lacherdă, nişte muşchi de viţel şi am să aduc şi o sticlă de vin.

Degeaba încercam să refuz.

— Ei, cum se poate, Ilinco? Ilinca Dima, nu-i aşa? Nu ştiu cine e Dima, dar Ilinca aud toată ziua. Diana, de câte ori umblă haihui, spune că a fost la Ilinca. Şi de ce, mă rog, nu vine şi Ilinca aici? Ce, Ilinca e prinţesă? Ia spune, domnişoară Ilinca (şi luându-mă la rost în glumă), dumneata eşti prinţesa? Nu, eşti o fată de treabă. Atunci, de ce n-ai venit la noi până azi? (Şi către Diana:) Cum adică, fără parchet şi fără persane nu poate să-ţi intre o prietenă în casă? (Şi cerându-mi mie părerea:) Dumneata ce crezi? Asta e prietenie? Dacă e aşa, dă-o-n mă-sa de prietenie! Ce zici, Ilinco, nu-i bine aici la noi? Hai, şezi colo, fără mofturi. La noi aşa e: fără mofturi. Dar pâinea e proaspătă şi sifonul e rece. Stai, că trebuie să mai avem puţin vin pe fundul sticlei. Un şpriţ rece la masă e tot ce trebuie. Eu nu sunt băutor. Două degete de vin, restul sifon. Totul e să fie rece. Apa nu pot s-o sufăr nici în galoşi.

Tatăl Dianei era un om teribil, cuceritor. Şpriţul era, într-adevăr, slab, dar el era ca o băutură tare. Sigur că dacă nu l-aş fi cunoscut pe tatăl ei şi odaia de care vorbeşte, întâmplările copilăriei ei mi s-ar părea prea sumbre, prea triste ca să fie adevărate.

Am început să citesc caietele Dianei pe scaunul din faţa pianului, unde mă aflam când mi le-a adus fata din casă. Am început să le citesc lacom. Apoi parcă n-a mai fost vorba de Diana, cu care, chiar acum trei zile, am stat alături pe o bancă în sala de gimnastică de la O. N. E. F., ci de un personaj de roman. Dar odaia pe care o descrie îmi face vie ziua aceea când, pentru prima dată, am descoperit ceva din taina Dianei. Era un aspect al sărăciei pe care nu-l cunoşteam. Tatăl ei nu semăna cu nimeni altul, iar mama ei îmi amintea versurile lui Baudelaire:

Sur ton cou large et rond, sur les epaules, Ta tčte se pavane avec d'etranges grâces:

D'un air placide et triomphant Tu passes ton chemin, majestueuse enfant.

Aş putea spune că, între părinţii ei, Diana îşi pierdea strălucirea.

Să petrecem vara în Bucureşti nu era uşor în acea odaie în care locuiam cu toţii, claie peste grămadă, fără posibilitatea de a deschide măcar o uşă care să dea într-o curte, fără umbra unui copac. Uşa dădea în stradă, pe caldarâmul încins. Dar ca să plecăm, tata trebuia să găsească banii de tren. Şi ceea ce azi mi se pare curios e că şi mama – solidară în toate cu noi – era încredinţată că tata e dator să găsească aceşti bani. N-avea chiar el obiceiul, orgolios cum era, pentru a nu-i dezminţi încrederea, să spună: „Eu scot bani din pământ, din piatră seacă. N-avea tu grijă. Eu nu vă las”.

Având treabă la Sibiu (nu ştiam întotdeauna ce fel de treburi are), trecuse şi pe la Ocna-Sibiului, unde auzise că e foarte frumos. Şi, într-adevăr, când a văzut parcul şi lacul, a exclamat: „Aici îi aduc! Să se tot bălăcească!”

Plecarea noastră s-a pregătit, ca de obicei, în discuţii aprinse, lacrimi, ameninţări de o parte şi de alta. Tata voia să plecăm cu ce avem, să lăsăm mofturile deoparte, iar noi ceream costume de baie, rochii de plajă, sandale, o geantă, un cordon. Ba mama voia şi lenjerie. „Cum să plecăm cu lucruri cârpite?” Dar, până la urmă, tot ea, făcând din două cearşafuri rupte unul bun, vopsind o rochie, împrumutând de la o vecină ceva bani cu dobândă, făcu faţă, ca de obicei. Nimic nu-şi lua pentru ea. Totul era pentru noi, şi mai ales pentru mine. Deşi aveam cincisprezece ani, mă socotea domnişoară, şi visul ei tainic era să mă mărit cu un doctor.

În tren, mama a intrat în vorbă cu o doamnă care avea o fată cu mult mai mare decât mine şi un băiat student. Prin ei am cunoscut la Ocna-Sibiului, tot tineretul en vogue în acel an. Eram cea mai tânără din grup, chiar cu cei şaptesprezece ani cu care mă lăudam, îngrozită să nu se afle adevărul. Fără mine nu se pornea la drum. Veneau băieţii dimineaţa şi, fluierând, mă chemau ca să mă ia la baie. Treceam prin sat (eu locuiam acolo; ei toţi, la hotelul din parc), fredonând şansonete la modă, în mijlocul unui alai de admiratori. Dimineaţa trecea cu baia, şi, deşi ştiam să înot din copilărie, tinerii sportivi ţineau să-mi dea lecţii de perfecţionare. După-amiezile veneau să mă ia la tenis, făcându-mi rost de rachetă şi mingi. Pantofi de tenis aveam (erau singurii mei pantofi) şi o rochie albă, în cute. Unii mă aşteptau în sala de dans, alţii în parc, dar eu treceam radioasă, cu suita de sportivi, spre pădure, unde era terenul de tenis. Apoi, când coboram, spre seară, dansam de câteva ori cu aceeaşi rochie şi aceiaşi pantofi (rochia zilnic spălată şi scrobită de mama; pantofii, curăţaţi cu ţincvais). Chiar şi acest amănunt părea excentric. Iar faptul că nu mă pudram şi n-aveam roşu pe buze, tot un fel de a fi original.

Mi-am dat seama că se vorbea foarte mult despre mine. Şi n-aş putea spune că nu-mi făcea plăcere.

Într-o seară cu lună plină, am pornit într-o plimbare cu grupul cu care jucam tenis în pădure. A doua zi dimineaţă, la cafea, la prânz, la restaurant, şi seara, în sala de joc sau de dans, se vorbea despre un Mondscheinpartie3.

Cuvântul acesta, plin de mister pentru mine (nu îndrăzneam sa mărturisesc că nu ştiam ce înseamnă), era rostit cu o clătinare de cap scurtă, cu strânsul buzelor, care lăsa loc celor mai dubioase interpretări: „Diana a organizat un Mondscheinpartie”. Şi adevărul era că mă plimbasem liniştit, pe o seară caldă, luminată din plin de lună. Cu umbre negre de brazi, cu adieri proaspete şi aer călduţ, şi singurele mângâieri pe care le-am simţit pe braţe, pe obraz, prin păr erau ale acelei nopţi frumoase de vară.

Tinerii erau prea tineri, sau prea intimidaţi, nu ştiu, dar sigur că nimeni n-a încercat în vara aceea, la Ocna-Sibiului, să mă atingă altfel decât cu priviri calde, tăceri emoţionante şi versuri stângace.

În vara aceea am cunoscut-o pe Ilinca. O fată oacheşă, cu sprâncene groase, cu fruntea boltită şi ochii inteligenţi, modestă şi curioasă, mă urmărea pas cu pas, se ţinea ca un căţel după mine. Ilinca locuia, bineînţeles, la hotelul din parc, avea – aşa cum scrie la carte – o mamă care privea prin lornion şi o guvernantă severă. Şi una şi alta mă măsurau, căutând să mă plaseze într-o familie zoologică mai cunoscută. „Să fi moştenit şi fata aceeaşi curiozitate ştiinţifică, sau să fie admiraţia exagerată a elevelor mici pentru cele mai mari şi mai arătoase?” mă întrebam auzindu-i paşii în urma mea.

Oricum, nu mi-aş fi închipuit că suntem de o vârstă şi că ne vom întâlni în curând la aceeaşi şcoală.

În toamnă ne-am mutat iar. Casa noastră trebuia să se dărâme pentru insalubritate. Chiriile se ridicaseră vertiginos după război. Şi nu se clădise aproape deloc. Cei ce ocupau vechile locuinţe erau protejaţi de o lege a chiriilor, care împiedica pe proprietari să ceară mai mult decât stabilise contractul. Sau poate li se îngăduia o cotă neînsemnată pe deasupra. Dar când o casă sau o odăiţă rămâneau goale prin cine ştie ce împrejurare, proprietarii aveau dreptul să ceară oricât. Şi lăcomia lor n-avea saţ. Jupuiau fără milă. Tata, în căutarea unei case, devenise grozav de nervos. Într-o noapte am auzit-o pe mama:

— Bagă de seamă, să nu iei iar o cocioabă. Avem fată de măritat. Trebuie, de data asta, să ne aranjăm omeneşte. Să poată să ne intre în casă un om.

— Lasă, lasă, asta e grija mea, ştiu eu ce fac!

— Nu, nu, tocmai că nu mai vreau să las în grija ta.

Am închis ochii când a fost vorba de mine.

Acum aveam o fată.

— Atât ştii tu să spui: fata şi fata. Mama ei de fată. Dar o casă cum vrei tu ştii cât trebuie să coste? Şi mobilă potrivită, şi alte mofturi. Stai să-ţi fac o socoteală! Şi tata începu să înşire cifre după cifre.

— De ce atât de mult? Se încumetă mama, intimidată, copleşită.

— Fiindcă eu ştiu să fac o socoteală, pe când tu vorbeşti aiurea, te iei după copii şi ai dat în mintea lor! Habar n-ai!

A tăcut.

Mama nu se mai încumetă să spuie un cuvânt. Dar tata simţea acum nevoia să se descarce.

— Nu mai stau oamenii cumsecade şi fără parchet, baie şi alte fantezii de-ale voastre? Pe ce lume trăiţi? Tot în sus vă uitaţi? Dar în jos? Ce ştiţi voi despre criza de locuinţe, despre cum se câştigă banul? Nu vezi că nu se clădeşte nimic?

Iar a tăcut şi iar a-nceput:

— Trebuie să plătim chiria pe şase luni înainte, pe urmă mobilă, perdele, un covor ici, unul colo? Şi pe mine mă ştii: ori. Ori. Lasă, tu nu te amesteca. Provizoriu, o să găsim ce se poate, şi pe urmă, vedem noi. Până o să fie fata de măritat, o să avem noi o casă cum nu are niciuna din parvenitele şi îmbogăţitele de război la care se duce! Şi prin muncă cinstită, nu prin afaceri murdare. Auzi, puşlamaua, eu vin cu ideea şi i-o pun pe masă. El o ia, o bagă în buzunar, pleacă la Viena, şi îi arată domnului Pochtler că putem să facem şi noi capete de sifoane. De ce nu? Şi dacă nu vrea să aibă aici o concurenţă, să-l facă coproprietar. De mine nu-şi mai aduce aminte. Şi la hoţii ăştia în case se duce fata noastră. Şi din cauza lor îi e ruşine cu noi. Dar lasă, nu mai permit! Şi când spun eu că nu mai permit, nu mai permit! Nu vă mai dau voie să aveţi fumuri! Tu îi strici! Tu, în loc să mă ajuţi pe mine, să le deschizi ochii, să vadă cum trebuie şi ce trebuie, faci sat cu ei! Mama voastră, azi şi mâine. Tu nu vezi c-au ajuns să le fie ruşine cu noi?! Ei, află că mi-e mie ruşine cu ei! Nişte fandosiţi, nişte linge-blide.

De data asta tata a ridicat vocea ca în plină zi. Maricica s-a trezit şi-a întrebat, somnoroasă, cât e ceasul.

— Hai, dormi, că-i noapte, a spus mama.

Tata s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână, şi cu braţul celălalt, trecându-l peste mama, a învelit-o pe Maricica. Apoi a urmat o linişte desăvârşită.

A doua zii, tata a venit la masă cu mustaţa zâmbitoare şi s-a adresat mamei:

— Am găsit ceva provizoriu. Cred că e bine. Aconto încă n-am dat. Am spus că viu cu jumătatea mea, să vadă şi ea. Dar i-am lăsat să înţeleagă că totul e în regulă. Că la mine în casă cântă cocoşul.

Noi tăceam încruntaţi, făcând, ca de obicei, pe ofensaţii. Asta îl scotea pe tata din sărite. Ne privea înrăit, având aerul să spună: „Nu-mi pasă de mutrele voastre. Sunt singur, dar sunt tare! Eu poruncesc, eu conduc, şi de mine depindeţi toţi. Iacă-aşa”. Era prea orgolios ca să ne spună: „Ce înţelegeţi voi din zbuciumul meu, din greutăţile care mă apasă? Ce ştiţi voi ce înseamnă să plăteşti o chirie, să câştigi o pâine?”. Dar până în cele din urmă a izbucnit:

— Trăim într-o junglă, voi ştiţi? Voi ştiţi ce-nseamnă o junglă? Fiarele voi le vedeţi la cinematograf, dar acolo sunt în ţarc. Aici trăiesc în libertate.

Am aşteptat cu o chinuitoare nerăbdare, cu bătăi de inimă, să vină mama să ne spună cum e noua locuinţă. Mi se părea că această casă nouă va hotărî asupra vieţii mele întregi. Ionel Frank, pe care îl cunoscusem în tren spre Ocna-Sibiului şi sora lui, mă poftiseră de câteva ori la ei şi aşteptau să-i chem la mine. Pe Georges aş fi ţinut şi mai mult să-l văd mai des, să stăm de vorbă despre şcoală, despre cărţi, sau numai să stăm alături, să ascultăm cum bate ceasul. Dar eu nu puteam schimba păreri decât pripit, în timpul unui dans, sau la cinema, când vecinii interveneau indignaţi, ca pe vremea copilăriei, când îi citeam tare bunicii. În astfel de împrejurări, zâmbetele, frazele, exclamaţiile semănau între ele ca anume expresii tip din scrisorile comerciale. Se pare că izbuteam totuşi să anim în aşa fel un cuvânt sau o frază, să am o astfel de vioiciune şi de sinceritate, încât să nu par superficială, banală. Totuşi, începea să mă supere hazul ce se făcea de tot ce spuneam şi părerea care se răspândea că sunt „amuzantă”. Eu ştiam că preţuiesc mai mult, că mintea mea poate înţelege şi exprima altceva decât ce se cere într-un salon. Simţeam că felul meu de a mă purta capătă o anumită cută de cabotinism, că succesele mele sunt prea uşoare, şi toate astea din pricina acestor întâlniri totdeauna în public, fără continuitate, fără intimitatea caldă a unui cămin, care te scuteşte deseori să vorbeşti. Erau gânduri care nu se lămureau până la capăt; au trebuit ani ca să se limpezească. Dar exista, cred, în însemnătatea grea pe care o dădeam casei în care aveam să ne mutăm, spaima de a nu mă risipi şi mai mult.

Mama făcea totul ca să mă liniştească.

— N-am putut s-o văd prea bine. Era seară, şi casa n-are electricitate. (Apoi, cu tot curajul:) Nu, n-are! Ei şi, ce-i dacă n-are? Uite şi casa proprietarilor, cât e de mare, chiar boierească, n-are lumină electrică. Are gaz aerian. Ei, a noastră n-are gaz aerian. Ce-are a face? Dar o să avem o curte foarte plăcută şi un tei mare în fund. Lângă gard e un liliac. Ba nu, doi. Proprietarul m-a asigurat că primăvara, când înfloreşte liliacul, e o minune. Foarte cumsecade om e proprietarul.

— Bine, dar casa, cum e casa? Întrebam, cu sufletul la gură.

Faptul că mama era atât de vorbăreaţă nu prevestea nimic bun.

— Păi, nu v-am spus? Mai întâi, curtea mare a proprietarilor. Casa lor. În fund, un gard şi curtea noastră, casa noastră. O săliţă şi trei odăi.

Trei odăi?

— Noi o să avem numai două. Mai mititele şi fără uşă între ele. Le încălzeşte aceeaşi sobă. O sobă de teracotă. De când vreau eu o sobă de teracotă! Camera cea mare deocamdată n-o să fie a noastră. Sora proprietarului, o domnişoară de vreo şaptezeci de ani, s-a mutat, dar şi-a lăsat lucrurile, şi atâta timp cât trăieşte, n-avem ce face. Proprietarul n-o poate scoate de acolo. Destul de frumos că s-a mutat la o rudă, ca să-i dea lui frate-său posibilitatea să mai câştige un ban. Dar proprietarul m-a asigurat că „se prăpădeşte curând, biata Miţa”. (Mama încerca să surâdă, aşteptând să facem şi noi ca ea.) Ei, şi nu v-am spus că avem o bucătărie, o minune! Casa e foarte veche, cam prăpădită. Dar bucătăria au clădit-o acum câţiva ani. E mare şi luminoasă.

Parcă mi s-au tăiat picioarele. Dar mama, ca un copil vinovat, vorbea întruna:

— Proprietăreasa nu era acasă. Ne-a primit proprietarul, în hol. În salon se făcea muzică. Băiatul proprietarului cânta la vioară; la pian – vară-sa. Locuieşte în aceeaşi curte. Fata e în doliu după tatăl ei. A fost, mi se pare, un mare avocat. A lăsat o avere frumuşică. Şi, totuşi, profită de legea chiriilor şi nu vor să dea un ban mai mult. Proprietăreasa nu vorbeşte cu soră-sa. Dar nepoata vine şi face muzică cu vărul ei. Stai, cum îl cheamă? Îl cheamă Bob. Oameni foarte simpatici. Am făcut cunoştinţă cu băiatul, cu fata. El e student la Medicină, anul întâi.

Când m-am culcat în seara aceea, cu sufletul greu, am văzut totuşi, târziu de tot, ca în vis, un salon cu mobile rămase de la bunici în aceleaşi colţuri, o fată în doliu cântând la pian, şi, în picioare, Bob.

— Un student brun, înalt şi palid.

— Acompaniind-o la vioară. „Cu siguranţă că se iubesc”, mi-am spus într-un oftat.

Bob era aşa cum mi-l închipuiam: înalt, brun şi palid, îl vedeam de la fereastra bucătăriei şi-l recunoşteam după halatul alb. Altfel, n-aş fi putut să-l identific, fiindcă prin curte se perindau mulţi tineri care semănau cu acest Bob. Intrau şi ieşeau pe poartă sau traversau curtea cea mare, ieşind din casa proprietarului şi intrând la familia Firoiu, sora proprietăresei, sau invers. Fetele erau şi ele mai multe. Şi toate uscăţive şi oacheşe. Eram încredinţată că nu va trece mult şi-mi voi petrece serile în salonul de care îmi vorbise mama şi că voi fi ca la mine acasă în toată această lume care acum părea plină de mister. Mama fusese doar atât de prietenos primită, încât nici n-a băgat de seamă că nu avem apă curgătoare în bucătărie, ci trebuie s-o aducem de la cişmeaua din curte. Iar closetul, în fundul curţii, rudimentar, ca la ţară.

Aveam să-mi dau seama curând că pentru toţi cei care locuiau în casa din faţă, noi nu eram decât chiriaşii din fund. De la o vreme, nu mai eram poftită decât la sindrofii mari, unde se chema multă lume. Poate că era şi vina mea: răspundeam din ce în ce mai rar invitaţiilor pe care le primeam. Singura excepţie am făcut-o cu Ilinca. Ea venise, de altminteri, la noi şi în locuinţa cealaltă.

N-aş şti să spun ce mă atrăgea spre Ilinca. Eram colege de şcoală şi stăteam în bancă alături. Dar de unde la OcnaSibiului, când nici nu ne cunoşteam, mă urmărea pas cu pas, ca un căţel, acum păstra o rezervă ciudată faţă de mine. Mică, brună, cu ochi de chinezoaică, pleoape grele, care îi dădeau un aer nepăsător, un cap de fetiţă cuminte, nu avea totuşi nimic din felul obişnuit de a fi al unei eleve silitoare. Nu ridica niciodată degetul, părea că nu ştie ce se întâmplă în clasă, dar, când era întrebată, ştia să răspundă, iar când era strigată să iasă la tablă, trecea liniştită şi spunea lecţia cu indiferenţă, aşa cum s-ar fi spălat pe dinţi. Nu participa la niciunul din evenimentele clasei, la viaţa ei zgomotoasă. Părea că vine zi de zi şi că va veni încă trei ani în şir fiindcă trebuia să-şi facă datoria, să-şi ia notele, bacalaureatul, o datorie de care nu părea pătrunsă, dar pe care nu voia s-o discute. Îşi întindea tot timpul palma pe marginea pupitrului, ca să prindă cât mai bine o gamă imaginară. Mi-ar fi plăcut să am liniştea ei. O admiram că nu se cheltuieşte pentru nimeni şi nimic; şi totuşi, înţelegeam că e un lux să poţi rămâne în afară de agitaţia lumii şi s-o priveşti cu liniştea cu care stai într-un loc bun la teatru şi vezi cum se agită pe scenă, costumaţi, în anumite piese, actori care răguşesc debitând tirade eroice, se luptă cu spada, care sună a tinichea, cad şi se ridică. Mă atrăgea Ilinca şi, totuşi, mă irita prin acel zâmbet uşor ironic, care ascundea fie o mare timiditate, fie o mare încredere în sine. Simţeam, fără să pot înţelege de ce, că şi ea are nedumeriri în privinţa mea, că ţine să ne apropiem, să ne vedem altfel decât la şcoală, să ne cunoaştem mai bine. Dar, deşi nu aveam nici o prietenă şi simţeam nevoia să-mi deschid sufletul cuiva, mă făceam că n-o bag în seamă. O întâlnire a noastră în afară de şcoală nu era cu putinţă. Cum aş fi putut s-o primesc pe Ilinca Dima în acea singură odaie în care aveam şi maşina de gătit, şi lemne în dosul garderobului (vorbesc de vremea în care mai locuiam în casa cealaltă)?! Tatăl ei era doctor şi venea s-o ia de la şcoală cu cupeul. Era poate ultimul în Bucureşti, dar era al Ilincăi.

Băgam de seamă că face tot felul de manevre să vină la mine, şi nu ştiam dacă ţine la această prietenie sau e o curiozitate de fată răsfăţată. Tăcută cum era, indiferentă cum părea, ştia să stăruie. De câteva ori, venind să mă întrebe de nişte lecţii, avusesem norocul s-o întâlnesc în stradă, dar ultima dată, în faţa uşii, mi-a spus că-i e sete. Sigur că nu puteam să-i dau paharul cu apă altfel decât poftind-o în casă. „Intră”, am spus, închizând ochii, ca un om care se aruncă în prăpastie.

O dată înăuntru, am simţit broboane reci pe frunte şi un penibil sentiment de înfrângere. Oare n-a ţinut să mă umilească? Dar Ilinca s-a arătat cuviincioasă, modestă, a primit să rămână cu noi la masă, şi la plecare mi-a spus:

— Tatăl tău e foarte simpatic.

Într-o zi, am întrebat-o:

— La urma urmei, Ilinco, eşti fericită?

— Sunt nefericită, mi-a răspuns simplu.

— Nu te interesează nimic?

— Ba da, pianul. Dar n-am să cânt niciodată bine. Am mâna prea mică.

Odată, după ce şi-a întins palma pe marginea pupitrului, cum avea obiceiul, şi-a apropiat lama de pieliţa dintre degetul gros şi arătător. I-am dat peste mână şi am oprit-o la timp.

Pe Bob îl vedeam numai de la fereastra bucătăriei, şi fiindcă era greu să-l prind când apărea în faţa ferestrei, mi-am luat obiceiul să-mi fac lecţiile în bucătărie.

Gândurile mele, de la o vreme, îi dădeau târcoale. Îl recunoşteam chiar când nu purta halat alb. Şi de câte ori eram poftită undeva, nădăjduiam să-l întâlnesc, să-mi fie prezentat, să-şi dea seama că nu sunt numai fata chiriaşilor din fund, ci Diana Slavu.

Dar şcoala, pe care eu o luam în serios, prietenia cu Ilinca şi, din când în când, petrecerile la Adriana, la Angela, m-au făcut să nu-mi dau seama că a trecut iarna, până în ziua când a înflorit liliacul. În curtea din faţă jucau crochet Bob şi câţiva prieteni de-ai lui.

Într-o seară, în ajunul vacanţelor mari, o seară grea de nelinişti, de aer cald şi de miros de tei, când cerul părea mai spuzit de stele ca oricând, şi sufletul meu prea plin, l-am cunoscut pe Bob.

Încercasem de multe ori să-mi imaginez cum se va depăna această întâlnire. Casa noastră, ca un vagon, era cu o treaptă mai jos decât nivelul pământului, încovoiată şi strâmbă, şi nu te-ai fi mirat dacă ar fi pornit la drum, ca într-un desen animat. Deasupra intrării era scris ca pe un cavou: ANUL 1850. Un geamlâc, cât lungimea casei, avea câteva geamuri sparte, altele – cârpite. Bucătăria era mai înaltă. Dar, cufundată în albastrul acela deschis de seară înstelată de vară, părea o casă de basm. Eu – Cenuşăreasa – visam să fug de-aici, ca să ajung la un bal în cine ştie ce palat, pe drum să-mi pierd pantoful şi să-l găsească Bob.

Şi iată-l că apare „Va coti la stânga, mi-am spus, ca să o ia pe scara de serviciu a casei lor, sau se va opri în dosul gardului, să-şi rupă nişte crengi de liliac?” Dar el deschide portiţa şi vine spre mine. Dacă ar fi intrat în toiul nopţii pe geam, în bucătărie, şi apoi în camera mea, nu m-aş fi mirat mai mult, inima nu mi-ar fi bătut mai tare.

— Am venit să vă invit să jucaţi crochet, domnişoară.

— Nu cunosc jocul.

— Se învaţă uşor.

După ce a plecat, am dat fuga în casă şi m-am uitat în oglindă, ca să văd cum am fost, aşa cum obişnuia să facă Lixa Dumitru Pandele Ispas când se întorcea de la piaţă. Apoi m-am culcat. Dar până în zori n-am adormit, tot scormonind cu mintea cum să mă îmbrac, cum să apar a doua zi la crochet. Niciuna din rochiile mele nu mi se părea potrivită. Abia când să aţipesc mi-am amintit de o fustă de patinaj albă de lână, care, la spălat, în loc să intre, se lungise foarte mult. Jerseul, subţiindu-se, devenise cu mult mai suplu. Putea să-mi iasă o rochie fără mâneci. O şi vedeam: dreaptă de tot, îngustă, tăiată rotund în jurul gâtului. O voi purta cu cordonul de lac roşu îngust, voi încălţa pantofii de tenis. Singurii mei pantofi albi. Voi părea cu atât mai sportivă. Am sărit din pat şi am început să scotocesc într-un cufăr cu boarfe.

Peste drum de noi, tot în fundul curţii, dincolo de un gard rupt, locuia o croitoreasă, o femeie uscăţivă, reumatică, necăjită, care lucrase cândva la o mare casă de modă, de unde fusese concediată din cauza reumatismului la mâini şi a degetelor umflate de gută. Mie îmi lucra cu drag. Îi plăcea să-i descriu rochiile actriţelor din filme, să i le desenez. Şi nu putea să uite rochia albă cu pisicuţe negre brodate pe margine, care făcuse vâlvă la un gardenparty. Veştile ajungeau înaintea mea la uşa croitoresei. Mama îi plătea când avea, cum putea. De cele mai multe ori o ajuta surfilându-i rochiile, brodându-i o garnitură, festonându-i butonierele, când avea nevoie pentru o rochie mai pretenţioasă. Altminteri, lucra numai pentru femeile de serviciu – rochii modeste, sau pentru vecine – rochii de casă. În iarna aceea, biata madam Popescu, cu ochelarii pe nas, contribuise mult la succesele mele.

După vizita lui Bob, am aţipit cu gândul să mă duc la ea în zori, înainte de a pleca la şcoală, şi s-o rog din tot sufletul ca, până după-amiază, pe la cinci, să-mi termine rochia. Dar emoţiile mi-au alungat somnul cu desăvârşire. Am coborât din pat şi m-am uitat pe geam. Fereastra croitoresei era luminată. M-am uitat la ceas. Stătuse. „Probabil că mai lucrează, mi-am zis, altfel n-ar fi lumină atât de târziu.” Mi-am pus pardesiul peste cămaşa de noapte, am traversat curtea şi i-am dus fusta de jerse, explicându-i în câteva cuvinte modelul rochiei.

— Acum, în toiul nopţii? Ştii cât e ceasul, domnişoară Diana? E trei. Şi dacă n-aş avea zor, mâine e o nuntă.

— Aş vrea, îmi trebuie. Vă rog. Am fost invitată să joc crochet. Şi aş vrea.

— Ştiu, vrei să fii frumoasă. Ei bine, ai să fii.

A doua zi a plouat cu găleata. Ca în povestea Pierrettei cu oala de lapte, toate visele s-au spulberat. Am pândit în bucătărie să-l văd la fereastră pe Bob. A apărut, a dat din umeri, a ridicat sprâncenele, şi-a turtit buzele şi, desfăcând braţele ca nişte aripi, a mimat dezolarea: „Ce să facem? Plouă”. Am căutat şi eu, la rândul meu, să-l fac să înţeleagă că-mi pare rău.

Îmi plăcea să joc crochet. Eram între cei patru băieţi, partenerii obişnuiţi: Bob, vărul lui (nu ştiu de ce i se spunea Ghiţă, deşi îl chema Eduard), băiatul popii de la Biserica Olari, şi Bebe, prietenul lui Bob, eu, singura fată, şi mă simţeam nespus de bine, mai ales că, în rochia albă de jerse de lână, oglinda mă arăta parcă mai înaltă, mai zveltă şi chiar mai frumoasă. La grilajul de fier al curţii din faţă se aduna lume şi mă privea cu admiraţie şi interes. Numai gândul că ar putea trece vreuna din profesoare îmi ştirbea voia bună.

În vremea aceea a început să vină la noi Puiu Daniel, vărul Angelei, coleg cu Nicu. Vorbeam însufleţiţi despre şcoală, mă ajuta să dezleg problemele de algebră, să traduc la latină, îmi împrumuta cărţile care îi plăceau mai mult şi nu se mai îndura să plece. O dată m-a întrebat:

— Eşti fericită, Diana?

— Fericită?

Am simţit că roşesc de ciudă şi puţin a lipsit să-i spun: „Ştii că azi am fost trimisă acasă fiindcă nu mi-am plătit taxa pe trimestrul al treilea?”. Mi se părea deodată că şi el, şi băieţii cu care jucam crochet, şi Angela, şi Adriana, şi toată lumea e vinovată că eu nu mă voi putea duce la şcoală a doua zi. Fetele mă vor invidia. „Ce-ţi pasă? Scapi de două ore grele. Chimia şi matematica. Ferice de tine, Diana!” Sau: „Zăpăcită mai eşti. Cum tot uiţi de taxă?”. „E poetă”, va spune una din colege, ca să mă scuze. „Taxa e ceva prea prozaic pentru Diana”. „Vezi, până ajungi în poartă, să nu uiţi pentru ce ai fost expediată.” Ca să-mi ascund amărăciunea, râdeam, glumeam. „Vă rog, la ora de matematică, Fie-A-B să găsească pe tablă numele meu cu semn de întrebare. Ba nu, mai bine fără nume.” Şi, punând mâna pe cretă, am scris cât ai clipi: „Fugită în noaptea nunţii sau sărmana Renato” (era titlul unui roman-foileton, pe care îl citea mama la Constanţa pe vremea când eu silabiseam.) Fetele se prăpădeau de râs în timp ce eu, cu inima strânsă, mă întrebam dacă mama va face rost de bani, ce-ar mai putea să vândă, de unde s-ar mai putea împrumuta. „Diana, desenează tu alături un cerc, da, aşa. Taie-l cu o linie A-B şi desenează o fată care fuge după cerc.” Numai Ilinca tăcea, fără să scoată nasul din carte; cred că bănuia adevărul.

Îmi aminteam hărmălaia, veselia, din care se desprindea câte un hohot de râs şi numele meu. Pe stradă a început să mă chinuie şi mai rău întrebarea: „Cum să fac rost de taxă?” A doua zi nu trebuia să lipsesc, aveam teză la istorie. Să mă prefac că am uitat să aduc banii, asta nu se mai putea. Era cald, zăpuşeală şi praf, un tramvai era cât pe ce să mă calce. Dar, o dată ce am scăpat, mi-am pus întrebarea: „Dacă muream…”? Şi mi s-a părut nespus de trist să mori fără să te fi sărutat cu un băiat măcar o singură dată.

În faţa unei frizerii, un băieţel stropea trotuarul, descriind nişte opturi perfecte. Mi-am amintit de taxa şcolară. Imaginam tărăboiul de-acasă. Îl auzeam pe tata strigând: „Ce nevoie ai? Ajunge atâta şcoală. N-am nevoie ca fata mea să fie filosoafă, şi nici doctoriţă. Mai bine să stea la bucătărie, să înveţe să facă o tocană”. Vor urma înjurăturile obişnuite: Cristos, grijanie, paşti. Nemaiştiind pe unde mă aflu, pe unde calc, m-am împiedicat de un coş cu flori. „Le dau ieftinii. Mai ieftinii, ciş lei bucata, patru lei, doi lei”. Am plecat, ascultând cum strigă: „Crizantimile, ieftinii, domnişori ca, să vă dau crizantimile, un pol buchetu, şaişpe lei,. Zece lei, ciş lei”. Lacrimile mă podideau. Până aproape de casă n-am mai auzit decât: „A la crizanta. Crizanta. Crizanta”.

Toate astea îmi treceau prin minte în clipa când Puiu Daniel aştepta să-i răspund dacă sunt fericită. Încleştându-mi dinţii ca să-mi stăpânesc lacrimile, gândeam: „Stupidă întrebare. I-o pusesem şi eu Ilincăi. Dar mie, când mi se pune întrebarea asta, îmi vine să urlu. Poate că semăn cu tata, sunt violentă, îmi vine să înjur.”

Tăcerea, se prelungea.

— Cu ce se ocupă tata? M-a întrebat Puiu pe neaşteptate.

— Ultima dată a fost angajat ca voiajor de către o fabrică de postav. Dar dacă marfa e proastă, nu e în stare s-o plaseze. Nu poate sa mintă. (Puiu a zâmbit cu simpatie.) Nu-i uşor să-ţi explic nici cu ce se ocupă tata, nici ce fel de om e. Sunt oameni care scormonesc pământul ca să găsească petrol, tata scormoneşte mintea ca să găsească idei. (Foloseam un ton uşor ironic, ca să nu par ridicolă.)

Puiu Daniel mi-a luat mâna şi mi-a zâmbit cu o înţelegere caldă.

— Interesant.

— Poate că ar fi interesant dacă nu ar avea familie, răspunderi, dar aşa, mi se pare uneori că-i un copil mare care se joacă.

— Crezi, Diana, crezi că se joacă?

— Nu izbuteşte nimic din ceea ce încearcă. Odată îl auzi: „E mare nevoie pe piaţă de saci, saci pentru ciment, saci pentru făină, saci ieftini, saci de hârtie impregnată. Optimist, aleargă, ia contact cu un mare personaj, care îl primeşte sceptic, tata caută să-l convingă, îi arată cu creionul pe hârtie că n-are decât de câştigat. Personajul, când e vorba de câştig, nu zice ba. Tata se zbate, găseşte undeva o baracă, ia contact cu un inginer chimist, pentru impregnarea sacilor, se ocupă de tot şi de toate, în schimbul unui mic salariu, timp de câteva luni. Şi când fabrica de saci e pusă pe picioare, când aşteaptă să ia parte la beneficii, şeful îi caută nod în papură şi-l concediază, ca să-şi pună oamenii lui. Adevărul e că tata nu ştie nici să închidă ochii când trebuie, nici să-şi ţină gura. Spune lucrurilor pe nume. Ce e-n guşă şi-n căpuşă. Dacă vede că cineva fură, îi spune: „Hoţule, pungaşule!” şi-l ia de guler, oricine ar fi.

— Am pentru el o mare admiraţie! Spuse Puiu.

L-am privit atentă. Desigur, nu glumea. Era, dimpotrivă, foarte serios şi, aş putea spune, emoţionat. Îi eram recunoscătoare că-l admiră pe tata.

— Diana, te-am întrebat dacă eşti fericită, n-ai răspuns. Nu ştiu la ce te-ai gândit, dar am înţeles că nu eşti fericită. Nu-i aşa că nu eşti? Chiar dacă vrei să închizi ochii la ce se întâmplă împrejur, tot nu eşti fericit.

Aş fi vrut să stăm de vorbă mai mult. Simţeam că-mi ascunde ceva. Dar el s-a ridicat brusc, mi-a strâns mâna, fără un cuvânt, şi a plecat.

Într-o zi a venit la noi un domn bine îmbrăcat, scund, cam pântecos, cu o mustaţă mică, încărunţită, Eram la cişmea, cu cana plină cu apă. Când m-a văzut, a rămas pironit, cu ochii mari, căscaţi.

— Pe cine căutaţi? L-am întrebat.

Dar parcă-i pierise graiul.

— Pe doamna Slavu, a spus în cele din urmă.

— Mama nu e acasă.

Şi iar o tăcere care se prelungea fără înţeles.

Îmi venea să-l reped: „Ce-i, omule, ce doreşti? Ce te uiţi aşa la mine, cu ochii holbaţi?”:

— Diana? Nu-i aşa că te cheamă Diana?

Părea foarte tulburat. Dar atât de sigur că eu sunt Diana, încât n-am răspuns.

— E de necrezut! Câţi ani ai? Cincisprezece?

— Şaisprezece.

Am lăsat jos cana cu apă, curioasă să ştiu cine e.

— Diana?! Te cunosc de când te-ai născut şi chiar dinainte.

Vorbea încet, rar, ponderat. O uşoară melancolie îi acoperea ochii, cam bulbucaţi. Şi, nu ştiu cum, deodată am înţeles că-i Cobadin. Cobadin, una din spaimele copilăriei mele. Cobadin, nume care se rostea în şoaptă, cu teamă, Cobadin, acel prieten din copilărie al mamei, care şi-a dat seama că o iubeşte abia după ce s-a măritat şi a umblat să o despartă de tata, Cobadin, după care tata a vrut să iasă cu revolverul, într-o noapte, noaptea pe care nu pot s-o uit, deşi n-aveam decât patru ani.

— Mama nu e acasă. Am repetat.

— Îmi pare rău. Să-i spui că a fost Cobadin. (Aştepta să-i dau mâna, dar mi-a fost cu neputinţă.) Am să viu să te mai văd, Diana.