IV

Cea dintâi vedere a Mangaliei a fost aceea a unui sat cu îngrămădiri vagi de case scunde, abia întrezărite prin vijelia care se dezlănţuise cu puţin înainte. Bâjbâind prin praful care îmi intra în ochi, am pornit, cu doi băieţaşi care îmi duceau geamantanele, pe un drum de ţară, pe care îl simţeam nesigur şi neprietenos. Afară de băieţii cu geamantanele noastre, n-am întâlnit picior de om până la casa închiriată de tata pentru noi. Proprietăreasa, o femeie uscată, cu capul lung şi pieliţa ca o hârtie mototolită, ne-a adus dulceaţă de trandafiri. Mai târziu, când mama desfăcea bagajele, eu iscodeam, ca sa aflu câte ceva despre Mangalia.

— Este lume multă?

Mi-a răspuns plimbând capul de la stânga la dreapta şi înapoi – mişcare pe care noi facem pentru a spune nu, iar cei de prin partea locului pentru a spune da.

— Este, este, nu mult, aşa-aşa este. Domnul Petre este, generalu cu domnişoara Nuţi, şi domnişoara Margareta, este părintele cu patru fete, este maioru, acu un an a stat aici domnu pictor, domnu Petre a stat aici. Ce om bun, domnu Petre!

„Bine că sunt câţiva vilegiaturişti”, m-am gândit.

— Domnu Petre cine este?

— Pictor este. Acum venit de la Mai. Trei ani venit Mangalia, un an stat aici.

Şi a făcut o mişcare cu mâna, parcă împărţea timpul în felii.

Odaia s-a luminat dintr-o dată. Pe duşumea au început să tremure fâşii de soare. Intrau prin ramurile unui pom care întuneca fereastra. Pe perete era prinsă o cuvertură mare, un soi de imitaţie de goblen, reprezentând un cavaler venind călare, în goană mare; calul avea picioarele din faţă atât de ridicate, încât poziţia lui era aproape verticală. Câmpul era lucrat cu verde-închis – de pătrunjel, şi galben – de coajă de lămâie. Alt soi de imitaţie de goblen înfăţişa, prin cine ştie ce ocol; o femeie cu pălărie „directoire” şi bucle galbene, descinzând dintr-un landou. Un cavaler îi ajuta să coboare. Nu ştiu cum, tot cercetând pereţii, împodobiţi cu fotografii de gineri şi mirese, m-am împiedicat de o cană de apă. Mama s-a supărat ca am răsturnat cana şi c-am udat o mulţime de lucruri abia scoase din geamantan şi azvârlite pe jos. Maricica cerea de mâncare, proprietăreasa îl lăuda pe tata, încântată că vorbea şi bulgăreşte, şi turceşte. Pe mine mă apucase un fel de panică. Voiam să fiu mai repede afară, să văd marea, să-i simt mirosul, să văd plaja, să-i cunosc pe domnul Petre, pe domnişoara Nuţi, pe domnişoara Margareta. Şi mai ales să intru în mare, oricât de rece ar fi. Dar abia am izbutit să-mi găsesc costumul de baie. Ţineam cordonul în mână şi-l căutam peste tot. Oglinda, care era în faţa mea, am descoperit-o greu. E drept că era mică, din acelea cu marginea de tinichea şi cu un fir de liliac pictat în colţ, agăţată deasupra unui piedestal pirogravat, care se clătina, împreună cu toate bibelourile şi fotografiile în rame de scoici, când păşeai prin apropiere. Eram gata îmbrăcată şi mă simţeam, în taiorul alb de eponj, pe care îl îmbrăcam întâia dată, pornită să cuceresc Mangalia, marea, când m-a oprit pe loc o icoană. N-o văzusem în întunericul de la început şi în graba de apoi. Pe un pătrat de lemn, aproape negru, strâmbat de vreme, apăreau, făcute parcă nu din culoare, ci din lumină, mâinile sfântului, cu podul palmelor înspre mine, cu degetele lipite, hotărâte. Treptat, cu cât priveai mai atent, apăreau barba şi sprâncenele, părul şi aura din jurul capului, care parcă ardea. Altminteri, faţa părea cufundată în întunericul lemnului. M-am apropiat să-i văd ochii.

— Domnu Petre dat la mine. Domnu Petre găsit departe şi dat la mine. Domnu Petre nu crede. Sfântu Niculae este.

Sub icoana prăfuită, o candelă, o salcie veştejită şi un ou încondeiat.

— Te-ai agitat, ai răsturnat cana cu apă, şi acum stai şi căşti gura! S-a supărat mama.

Curtea era plină cu verdeaţă, şi, la un stat de om, floarea-soarelui; lângă flori de muşeţel, pătlăgele pe jumătate roşii, zvârlite parcă la întâmplare.

Proprietăreasa m-a condus până la portiţă şi m-a lămurit pe unde s-o iau. Cu braţul întins repeta:

— Drept. Drept. Geamie, statuie, drept, drept, centru, dig, drept, drept.

Am mers într-adevăr drept de tot. Orăşelul părea părăsit, marea nu se vedea nicăieri, dar adia o boare care mă făcea să simt prezenţa ei peste tot. „Lumea, atât cât e, trebuie să fie pe plajă, m-am gândit, iar localnicii, desigur, la treburile şi gospodăria lor.” Ceasul, după soare şi după socoteala pe care o făceam, putea fi douăsprezece. Simţeam în aer toată vacanţa, plină de făgăduieli; în mine – presimţirea unor bucurii mari, fără contur, dar în acelaşi timp o undă de teamă.

Tata nu trebuia să ştie că pe mama o ajuta uneori Cobadin. Nici că vine pe la noi câteodată. Venea, e drept, foarte rar, şi atunci mai mult tăcea, sau stătea de vorbă cu mine, ba chiar mă invita să-mi dea câte o prăjitură la cofetăria de pe bulevard. Mama era bucuroasă să-l vadă plecând, de frica tatii. Deşi era încredinţată că tata nu l-ar recunoaşte, atât era de schimbat. Se îngrăşase, avea chelie şi purta ochelari. Dar şi Cobadin o găsea foarte schimbată pe mama.

— Tot frumoasă, bineînţeles, dar portretul întocmai eşti tu, Diana. Prima dată când te-am văzut, am rămas încremenit, şi de fiecare dată, la fel.

Era, de altminteri, deosebit de tăcut; mama îl găsea plicticos.

— Şi totdeauna a fost aşa, morocănos, motan.

— Nu-ţi pare rău, o întrebam, că nu te-ai măritat cu el? Ai fi fost liniştită, fără nici o grijă, bogată.

— Nu. Diana, nu-mi pare rău. Tatăl tău e ca o băutură tare. Nu e uşor să trăieşti cu el, dar când trăieşti lângă un astfel de om, ceilalţi îţi par anosti, siropoşi. Şi totuşi, dacă tatăl tău ar şti că vine pe aici Cobadin.

Mama îşi punea mâinile în cap.

— Atunci, de ce îl primeşti?

— Parcă mi-e milă de el. Nu vezi? Nu face nici un rău. Vine aici, se uită la tine şi tace. Când se uită la tine, parcă mă vede pe mine. Nu ştie să spună decât atât: „Diana. Eşti tu întreagă, tu, la şaisprezece ani”.

Luată de gânduri, mi-am dat seama că mergeam de mult de-a lungul zidului văros al geamiei. M-am oprit şi m-am ridicat în vârfuri, să văd curtea închisă, ca o cetăţuie. Era un cimitir cu morminte turceşti, însemnate fiecare cu câte o stelă, trunchiuri strâmbe, acoperite, unele, cu turbane de piatră. Printre ele, cu spatele la mine, un pictor, în picioare, lucra, ridicând capul către geamie şi coborându-l spre paleta pe care o ţinea într-o mână. Mi-am spus: „Iată-l pe domnul Petre!” şi am stat o clipă, sperând să-l văd cum arată; mi-am pierdut însă repede răbdarea şi am plecat mai departe. După câţiva paşi, drumul s-a deschis într-o răspântie. În mijloc, un soi de monument încă nedezvelit. Dintr-o simigerie ieşea o fetiţă cu o tavă pe care de-abia o ducea; de sus venea o stradă cu prăvălii mici, parcă gheboase, înghesuite de o parte şi de alta.

Aici, la răscrucea în cerc de drumuri în care mă găseam, se adunau nu numai străzile Mangaliei, dar şi adierile calde şi reci din toate părţile, şi loveau în pânza zvârlită peste monument de parcă marea trimitea semne de peste tot, nevăzută.

Şovăiam pe loc, fără să ştiu încotro s-o apuc, dar amintindu-mi că proprietăreasa a spus de mai multe ori „drept”, am mers înainte şi am ajuns la o baracă, un fel de cafenea cu mese şi scaune, afară, în praf. La una din ele jucau table un bătrân cu şapcă şi altul cu pălărie de pai. Un pictor desena pe o foaie de bloc; Modelul„ era o fată care se uita atentă într-o ceaşcă de cafea. Fără să vreau, m-am gândit: „Sunt deci mai mulţi pictori în această Mangalie„. Aş fi vrut să ghicesc care din ei este „Petre”. Atunci, s-au uitat amândoi la mine: fata, cu ochii mari, trişti; el, surprins şi amuzat. Am plecat repede mai departe. Un vânt sărat, care mi-a amintit iar de Constanţa şi de copilăria mea, m-a oprit în loc. Ca o linie puternică la orizont, mi-a apărut marea imensă verzuie ca jadul şi umflată ca o respiraţie uriaşă. Am privit cu ochii deschişi, însetaţi, dornici s-o cuprindă toată. Era o lumină involtă şi un aer limpede şi tare, pe care mi se părea că l-aş putea pipăi. Parcă niciodată nu fusese furtună. O pulbere de aur aprins juca între cerul înalt şi marea grea.

Pe drumul care cobora într-un dig lung, am alergat la început, apoi m-am oprit cu o bucurie care crescuse în mine prea mare şi pe care aş fi vrut s-o strig, să audă lumea întreagă. În dreapta, unde digul o cuprindea ca un braţ prietenos, marea era cu faţa liniştită, ca un lac de smarald. De partea cealaltă, plaja, cât puteau ochii cuprinde, era ca un câmp de aur, şi în fund iar marea, ici-colo albastră, ca o piatră opacă, altminteri verde-transparent, ridicându-se în spume albe, părea că vine de dincolo, de la temeliile cerului. Întinderea de nisip era atât de lată, că, de la mine la grupul de cearşafuri şi corturi ca nişte mici baldachine, mi s-a părut să mai am de umblat destul de mult.

Aproape de mal, am zărit o umbrelă enormă, roşie, cum le ţineam minte pe cele de la Mamaia, şi câteva corturi ca nişte cutii enorme, albe, răzleţe, unele cu capac, altele fără. Am respirat adânc adierea sărată şi m-am simţit cu ea, cu soarele, cu apa, cu nisipul şi cu zgomotul de valuri din nou copil, din nou eu însămi, adevărată şi liberă cum nu mai fusesem de mult. Îi eram recunoscătoare tatii că ne-a trimis aici. Aş fi vrut să-mi iasă în cale, să-l iau de gât, să-i cer iertare. Am coborât pe plajă, în dreptul malului mării, pe fâşia aceea de nisip ud, pe urma unor paşi care trecuseră înaintea mea. Picioarele parcă, erau date cu baiţ sau unse cu smoală. Într-un cort, mai multe capete legate cu baticuri colorate, se ridicau pe rând, curioase „apoi dispăreau după cearşaful alb.

— Marie-Jeanne, ne t'éloigne pas! 4 striga un chip tuciuriu, cu turban galben, către o fetiţă de vreo treisprezece ani „care înainta spre un grup de fete şi băieţi, toţi parcă nişte statui de abanos.

Lumea toată părea toropită de căldură; unii citeau, întinşi, alţii parcă dormitau, cu spatele la soare, sau cu faţa în sus, cu capul acoperit.

Nu ştiam ce să fac. După ce am şovăit o clipă, mi-am lăsat sacul de baie pe jos, la întâmplare, mi-am descheiat nasturii fustei, mi-am scos jacheta albă şi am rămas în picioare în costumul de baie, privind în jurul meu. De pe dig a coborât, venind spre mine, o fată înaltă, cu umerii laţi, ţinând capul în sus, cu o exagerată mândrie, însoţită de un tânăr, care păşea sigur de el, îngâmfat. Purtau halate frumoase de pluş gros, ea unul verde, el unul roşu-închis, şi amândoi s-au oprit lângă cortul acela de unde cineva strigase: „Marie-Jeanne”.

Eram acolo singură, fără nici o legătură cu nimeni şi nimic. Pe orice îmi cădeau ochii era ceva ce vedeam întâia dată. Mă simţeam stingherită, prea albă şi prea străină, şi mă uitam în jurul meu ca la un spectacol pe care-l adunam bucată cu bucată şi clipă cu clipă.

Mama şi Maricica veneau de pe dig spre mine. Am pornit către ele, bucuroasă că am şi eu pe cineva. Toată lumea se uita lung după mine, iar când m-am înapoiat la locul unde-mi lăsasem lucrurile, toţi au întors capul din nou, ca nişte spectatori la un meci de tenis.

Faptul că auzisem câteva cuvinte franţuzeşti şi că văzusem halate elegante mi-a dat dintr-o dată o imagine nouă a lumii din Mangalia, răsturnată faţă de aceea cu care venisem. Şi, totuşi, nu erau hoteluri, nu erau vile (erau câteva, într-un cartier nou, pe care eu încă nu-l ştiam), nu era cazinou, nu era muzică. Din piaţeta cu statuie, am văzut, după-amiază, o stradă cu prăvălii mărunţele, unele lângă altele: o tinichigerie, o băcănie, un magazin de manufactură, o frizerie şi o cofetărie cu mesele unele pe trotuar, altele în drum. Cei doi care dimineaţa jucaseră table la cafenea, jucau table acum aici. La o masă mâncau prăjituri şi vorbeau tare, amestecat, româneşte şi franţuzeşte, câteva doamne, îmbrăcate în rochii de creton înflorat, cu pantofi uzaţi, fără tocuri, la fel de arse de soare toate (semănau între ele ca surorile).

— Nemaipomenit, Matei dragă, écoute, c'est fantastique! 5 Fetele Haneş étaient ce matin aux6 băile de nămol.

Apoi n-am mai auzit ce s-a întâmplat la băile de nămol, dar domnul Matei a răspuns:

— Draga mea, moi je m'en f. comme de l'an quarante! 7 Şi m-a privit având aerul să spună că puţin îi pasă, că, afară de mine, nu e nimic interesant.

Un grup de trei fete şi trei băieţi, cam între treisprezece şi optsprezece ani, jerpeliţi şi negri ca nişte ţigani, treceau, strigând de departe:

— Ua! Ruşine! Iar mâncaţi prăjituri? Noi ne ducem pe dig.

Domnişoara care dimineaţa purtase halat verde, însoţită de acelaşi tânăr, a venit la masa de lângă mine şi m-a privit cu ochi mici, albaştri şi tulburi, ochi de peşte fiert, sub sprâncene rase şi desenate pe deasupra cu creionul. Domnul Matei l-a întrebat pe efebul care o însoţea, fără a-şi lua ochii de la mine:

— Dar maiorul unde e?

Iar cel întrebat, măsurându-mă din cap până-n picioare:

— Papa? Trebuie să aibă vreo combinaţie. Şi ştrengăreşte, a închis ochiul drept.

Stingherită de singurătatea mea, m-am ridicat, ca să mă duc la mare. După mine, am simţit întorcându-se toate capetele, aşa cum se întâmplase de dimineaţă. Purtam rochia albă de jerse de lână şi mă simţeam neîngăduit de albă între toţi negrii de acolo. Când am ajuns în dreptul digului, am auzit o muzică de patefon, acoperita de zgomotul valurilor. Pe o terasă de lemn înnegrit, care parcă scăpase de la foc, câteva perechi dansau. Mergeam către capătul promenadei, în bătaia vântului, care venea din toate părţile, cu ochii adânciţi departe, în mare, când m-am lovit de două domnişoare, îmbrăcate în rochii de mătase înflorată.

Până să ajung la capul digului, am putut deosebi uşor localnicii de cei veniţi în vilegiatură. Aceştia din urmă, în afară de băiatul maiorului, care purta pantaloni albi cu dunga desăvârşită, şi de fata pe care o însoţea mereu, erau într-o totală stare de nepăsare, parcă de lene, şi parcă înadins jerpeliţi.

În capul digului era o baracă, mirosind a porumb fiert. O voce din dosul farului cerea zgomotos o dulceaţă de smochine. O fată şedea pe o stâncă, mâncând un porumb, lângă un băiat care ciugulea seminţe. Am trecut după far. Cu spatele la mine, un om privea marea. Purta pantaloni gălbui, mototoliţi, prăfuiţi, o cămaşă de pânză de culoarea nisipului şi un pulover cenuşiu, foarte gros, cum poartă pescarii, legat cu mânecile după gât. Nu l-am văzut la obraz.

A doua zi l-am găsit în acelaşi loc şi în aceeaşi ţinută. Pe lespedea de lângă far stătea, probabil, acelaşi grup care, în ajun, la aceeaşi oră, dansase pe terasă. Aveau între ei patefonul şi acelaşi disc, cu melodia acoperită de zbuciumul valurilor. S-au uitat lung la mine, eu, în treacăt, la ei, apoi am coborât şi m-am aşezat pe o stâncă, să privesc marea. Deodată am auzit: „Diana”. Am întors capul, uimită. O fată din grupul cu patefonul s-a apropiat de mine şi m-a întrebat prietenoasă, vioaie:

— Ce, nu mă recunoşti, Diana? Eu sunt Mihaela Rădulescu. Aşa de mult m-am schimbat?! Am fost colege în clasa a patra primară. În catalog, alături: Rădulescu – Slavu.

Încetul cu încetul, mi-am amintit de o fetiţă oacheşă, cu breton.

Michette? Ne-am pomenit tutuindu-ne, ca altădată.

— Hai, Diana, vii cu noi pe terasă, să dansăm?

Apoi s-a adresat bărbatului, pe care de două zile îl vedeam, din spate, în acelaşi loc, la aceeaşi oră.

— Pierrot, iar ai înlemnit aici?

El a întors capul, leneş, m-a privit surprins, apoi, către Michette:

— Hai să înotăm până la geamandură.

Când mă gândesc la Petre Barbu, nu pot să-l desprind prea bine de coasta stâncoasă a Mangaliei. Era arămiu, ca ea, şi, ca şi ea, călit de soare şi de vânt. Când vreau să-mi amintesc vocea lui, o găsesc aproape cu totul acoperită de zgomotul valurilor.

Nimeni nu ştia de unde vine, dacă are rude şi unde sunt. Stătea la mare şi tot timpul, vara – la Mangalia, iarna – undeva în Algeria. Hainele cu care era îmbrăcat n-aveau nici o dată o culoare precisă: albastru, galben, sau alb. Erau prăfuite şi luau culoarea lucrurilor care-l înconjurau.

— Pierrot a descoperit Mangalia, mi-a spus într-o zi Michette, cu toată seriozitatea. Şi apoi, ca o taină: Ştii, porneşte noaptea înot, departe de tot. A spus despre tine: „Ce multă viaţă are Diana!” Ştii ce trist a spus asta? Bietul Pierrot!

— De ce „bietul”?

Michette a ridicat umerii negri, nedumerită.

— De fapt, nu ştiu de ce.

M-am gândit: „Ce puţin i se potriveşte numele Pierrot! Ce frumos e Petre!” Am repetat de mai multe ori: „Petre”. Mi se părea nou şi de o frumuseţe aspră şi puţin tristă, aşa cum era Mangalia toată.

Cu Petre Barbu nu făcusem cunoştinţă încă, deşi eram la Mangalia de două săptămâni şi cunoşteam toată lumea, şi toată lumea se ocupa de mine. Odată cobora pe dig cu o droaie de copii după el. I-am surâs cu prietenie, mi-a zâmbit trist. Într-o zi, pe plajă, desena într-un bloc. M-am apropiat cu Michette, care a vrut să ne prezinte.

— Pierrot, vă cunoaşteţi?

Eram gata să întind mâna, să-mi spun numele. Credeam că o să şi-l spună şi el pe al lui, aşa cum se obişnuieşte. Dar el a mişcat din umeri, plictisit:

— Sigur, aici toată lumea se cunoaşte.

N-am ştiut ce să răspund. M-am simţit prost, în ziua aceea mi-am repetat de multe ori în gând că nu-mi place Petre Barbu, că nu-i inteligent, că-i stă bine jerpelit doar aici, la Mangalia, cu pantalonii aceia pe care îşi încearcă vopselele ca pe o paletă, dar că, la Bucureşti, cu guler şi cravată, trebuie să fie stângaci ca un ginere. Că, dacă n-ar fi înnegrit de soare, ar fi incolor, spelb (nu-mi plac blonzii), că nu-mi place părul lui aspru, ca o bidinea.

După-amiezele dansam după discuri de patefon pe terasa care dădea pe plajă şi care ţinea de o casă părăsită. Scândurile erau putrezite, rare, şi printre ele se vedeau fâşii galbene de nisip. Noaptea dansam acolo, la lumina lunii, sau numai a stelelor. Câteodată venea şi Petre Barbu. Se aşeza pe parmalâcul terasei, în colţ, şi privea marea sau se uita cum dansăm, şi mi se părea că repetă în gând aceleaşi cuvinte pe care le spusese Michettei despre mine: „Câtă tinereţe!”

Odată mi-am luat inima în dinţi, m-am dus la el şi l-am întrebat, cuminte, dacă vrea să danseze cu mine. Eram sigură că mă va refuza, că nu vrea sau că nu ştie să danseze. Dar a primit. Dansa uimitor, M-am lipit de el toată. Nu înţelegeam de ce mă privea copleşit parcă, nu ştiu cum, de cinstea pe care i-o făceam dansând cu el, când eu eram atât de fericită, atât de simplu fericită. Era o seară liniştită, fără valuri, cum la Mangalia se întâmplă rar. Din zarea mării venea pe plajă dâra lunii. Era un soi de linişte, o împăcare întreagă, pe care nu o cunoscusem încă. Nu-mi dădeam seama că dansez. Auzeam bătăi de inimă şi nu ştiam dacă sunt ale lui sau ale mele. Nici melodia n-o mai auzeam, atât făcea parte din clipă. Abia când s-a isprăvit discul, mi-am dat seama că fusese un tango destul de fad – Je suis roumaine, mais lorsque j'aime.8

Ştefăniţă, fratele Michettei, a propus să facem o plimbare până în capul digului. Ceilalţi au primit. Până să spun şi eu ceva, el nu mai era acolo.

Petre Barbu nu înota decât de partea cealaltă a digului, în port, şi sărea în apă de sus, de pe balustrada pontonului. Am început să înot şi eu acolo. Cu ce sacrificii, întâia dată mai ales, nu va şti niciodată. Nu înotasem încă la apă adâncă, acolo unde nu dai de pământ când vrei să te opreşti în picioare. Îmi amintesc cum am scoborât scara dreaptă a pontonului, făcută din vergele de fier, ca scările de vapor. Printre ele vedeam marea şi repetam cu groază: „N-are fund! Voi avea sub mine zece sau douăzeci de metri de apă.” Luciul ei îmi pendula în faţa ochilor, ameţitor. Îmi tremurau picioarele şi mâinile, parcă şi obrajii. Cu cât mă apropiam de ultima treaptă, cu atât o simţeam mai adâncă, iar ultima treaptă însăşi mi-a apărut la o înălţime imensă. M-am ţinut de unul din drugii de fier ai pontonului. Eram crispată toată. În mâini nu mai aveam nici un pic de putere. Am coborât un picior pe grinda care venea tocmai deasupra apei şi care avea un şanţ cu marginile tăioase.

Apoi l-am scoborât pe celălalt şi m-am aşezat pe drug, m-am întors ţinându-l cu amândouă mâinile şi am intrat în apă. Voiam să dau drumul fierului şi nu puteam. Îi dădeam drumul numai cu o mână, apoi numai cu cealaltă; mi se părea că-mi trăiesc ultimele clipe. Voiam să mă urc înapoi şi nu mă încumetam. Am ridicat ochii, ca să-i cer ajutor lui Petre, dar el mi-a strigat:

— De ce n-ai plonjat de pe scară?

Mi-am dat seama că habar n-are prin câte trec, m-am trudit să zâmbesc şi aproape fără să mai ştiu ce-i cu mine, am început să înot. El a sărit de sus, a venit spre mine. Eu mă înapoiam spre ponton. Nu auzeam ce spune. Cred că păstrasem acelaşi zâmbet şi aceeaşi groază de adâncimea grea pe care o ştiam sub mine. M-a ajutat să mă urc, când a văzut că nu izbutesc şi m-a întrebat dacă mi-e frig. Tremuram ca varga! A pus pe mine halatul lui. Ca să fiu mai puţin stingherită, am spus că nu mă simt bine: „Am ameţeli”. M-a luat în braţe, de parcă îmi pierdusem orice greutate. În apropierea grădinii noastre, mi-a spus:

— Trebuie să te las jos, ca să nu se sperie mama.

M-a dus în odaie, m-a întins pe divanul din faţa ferestrei, m-a învelit cu cuvertura de pe pat, cu un şal şi cu tot felul de lucruri pe care le-a găsit. Mama nu era acasă. S-a dus în bucătărie, mi-a făcut un ceai şi mi l-a adus. M-am ridicat, mi-am rezemat capul de pieptul lui şi am băut ceaiul, ţinând cu amândouă mâinile ceaşca, cum o ţin copiii. L-am privit în ochi, recunoscătoare. „Ce ochi frumoşi are, mi-am spus, şi ce gene lungi, şi ce decolorate de soare sunt vârfurile!” El a plecat puţin capul şi s-a uitat la gura mea. Eram sigură că o să mă sărute. M-am întrebat ce să fac, dacă să-l las sau nu. Ar fi fost întâia oară că mă sărută cineva. Aş fi vrut să ştie că-i întâia dată. M-am întrebat: „îl iubesc cu adevărat? E sigur de tot?” Şi mi-am răspuns: „Da, e sigur!” Şi am adăugat: „E sigur, sigur de tot!” El s-a mai apropiat puţin, sau mi s-a părut numai. Apoi parcă s-a încruntat. S-a ridicat în picioare, continuând să-mi sprijine spatele, până m-a culcat pe divan.

— Ar trebui să te odihneşti. Eşti palidă, Diana, ştii?

Mai mult decât atât nu s-a întâmplat niciodată. Dar atunci, fiecare privire, fiecare lipsă de privire, un cuvânt, o tăcere erau evenimente.

Acum înotam toate dimineţile în port, fiindcă ştiam că acolo, pe ponton, îl întâlnesc pe Petre Barbu.

Odată cu mine au început să vină şi Ştefăniţă, fratele Michettei, şi băiatul maiorului, şi domnul Matta.

— Tatăl MarieJeannei.

— Marie-Jeanne şi Michette.

Petre Barbu, când ne vedea venind, sărea în apă şi pornea spre geamandură. Câteodată pleca cu Michette, care înota foarte bine. Mă grăbeam să-mi spun: „Sigur că nu-i nimic între ei. Petre e prieten de ani de zile cu părinţii Michettei, şi apoi, Michette, deşi are şaisprezece ani, e foarte copil. E tare drăgălaşă, vioaie, dar e plină de vânătăi şi zgârieturi. Fiindcă la ţară se caţără prin pomi, ca băieţii, şi aici face tot felul de acrobaţii ca să se urce pe geamandură. De altfel, preferata lui e MarieJeanne, dar Marie-Jeanne mai poartă şosete.” În timp ce mă gândeam la toate astea, băiatul maiorului îmi făcea o teorie asupra „plonjoanelor „.

— Mai bine sări în apă, am spus eu, distrată.

Ştefăniţă a râs.

— Da, sări, că atunci o să înţelegem mai bine.

Băiatul maiorului a roşit, a început să se bâlbâie:

— Păi. Să vedeţi.

Am început să râdem, fiindcă ştiam că va spune că e operat de apendicită şi n-are voie să sară.

Înot, veneau acum spre noi Petre Barbu şi Michette. Eram la marginea pontonului, cu trei bărbaţi în jurul meu, şi râdeam cu gura deschisă toată! „Puţin îi pasă de mine”, gândea Petre, probabil. Desigur că nu-şi închipuia că stau acolo numai ca să-l aştept. Ce n-aş fi dat să înot tot atât de bine ca Michette!

Odată urmăream un punct negru, pe care-l zărisem departe, pe mare. Nu-mi dădeam seama dacă se apropie sau se îndepărtează, dar eram sigură că atât de departe şi la ora când soarele apune nu poate să înoate decât Petre Barbu. Maiorul a venit în capătul digului şi, când m-a văzut, şi-a pus monoclul, şi-a umezit buzele şi a început, ca de obicei:

— Ce întâmplare fericită că te întâlnesc singură, frumoasă domnişoară!

— Spune-mi, te rog, omul acela care înoată acolo, departe, merge spre larg sau vine spre mal?

Maiorul şi-a potrivit încă o dată monoclul, dar, până să-mi răspundă, a apărut singur, din dosul farului, chiar Petre Barbu. Fusesem atât de sigură că el era punctul acela depărtat pe apă, încât l-am privit surprinsă, aproape speriată. El a zâmbit, cu o vagă nuanţă de ironie. Avea aerul să spună: „Iertaţi-mă că v-am deranjat”.

— Punctul acela negru? A întrebat maiorul.

Nu ştiu de ce, şi mie mi s-a părut că întrebarea sună fals, că nu are nici un rost.

Petre Barbu a zâmbit amar.

— E o cratiţă sau o gheată. Cine ştie? Şi, ridicând amândouă braţele largi şi răsfirând degetele palmelor, a repetat: Cine ştie?

Apoi s-a întors şi a dispărut după far.

Am rămas o clipă năucă. Maiorul îl aştepta pe prietenul lui şi, ca de obicei, nu pierdea prilejul să-l critice.

— Câtă vreme se ocupa de arheologie, Matta era un om de treabă, acu s-a apucat de politică.

Marea avea toate nuanţele de verde. În depărtare o fâşie era de un verde deschis de tot, după care alta, ca sineala, până la orizont. Nu mai auzeam ce spune maiorul. Sub noi, valurile se spărgeau în spume albe.

Urmăream în gând paşii lui Petre Barbu depărtându-se de dig. Mi-l închipuiam ocolind automat bolovanul care era în dreptul pontonului, odgonul care zăcea trântit de-a curmezişul digului şi, mai departe, o groapă. Cunoşteam atât de bine digul Mangaliei şi mersul calm şi leneş al omului care niciodată nu e grăbit, pentru care timpul nu trece, fiindcă fiecare zi înseamnă totuna cu cealaltă. Mi-am spus: „Dacă plec numaidecât şi alerg, pot să-l mai ajung”. I-am explicat maiorului ceva nedesluşit şi am pornit.

Închipuisem digul pustiu, şi silueta lui Petre Barbu depărtându-se agale; când colo, parcă se adunase toată lumea să vadă apusul soarelui; pe o bancă stătea nevasta primarului cu o nepoată a ei. Le-am cunoscut din spate (cea dintâi purta totdeauna un şal alb cu ciucuri, lucrat de mână; de lângă cealaltă nu lipsea niciodată doctorul băilor). Mama venea însoţită de o cunoştinţă a ei din Constanţa. Pe ponton dansau băiatul maiorului, Ştefăniţă, Michette şi restul bandei. Mi-au făcut semne prieteneşti, dar nu m-am oprit, nădăjduind să-l ajung pe Petre Barbu. De domnul Matta, care mi-a ieşit în cale, m-am apărat, nerăbdătoare:

— Sunt foarte grăbită!

Şi am plecat mai departe. Am urcat panta de unde începe digul. La Hrisula jucau table cei doi domni cu pălărie de paie: judecătorul şi primarul.

Am luat-o la stânga, până la cofetărie, şi am intrat în curtea geamiei. Peste albastrul acela liniştit de seară, peste mormintele albe, peste iarba crescută acolo în voie, în care, din loc în loc, stăteau rostogolite turbane de piatră, de parcă cei îngropaţi fuseseră mai întâi decapitaţi, se lăsa tânguiala hogii. Nu înţelegeam decât atât: „Alah! Alah!” Dar aveam aceeaşi nelinişte că există o durere mare în lume, cum aveam de câte ori stăteam în capul digului şi ascultam cum se izbesc valurile de stânci. Deodată mi s-a făcut frică şi am zbughit-o. În poartă am avut senzaţia că cineva, din spate, mă va atinge. Dar, odată în stradă, am avut curajul să-mi întorc capul, ca să mă conving că nu e nimeni. Am mers, apoi, fără grabă, de-a lungul zidului geamiei, pe strada cea lungă şi albă de praf care ducea spre casa noastră.

În faţa grădinii erau scoase toate scaunele. Pe ele şedeau trei femei cu basmale negre şi o domnişoară cu o rochie de mătase roz, de culoarea „bigi-bigi”. Gazda mea „primea”. Am rămas în curte şi le-am ascultat vorbind. Mi-era cunoscută din copilărie limba lor, şi totuşi nu mai înţelegeam nimic, afară doar, din când în când, câteva cuvinte: zăşto, hleab, hubăvă9.

Seara mâncăm în grădină. În bucătăria strâmtă, de scânduri, din curte, unde noaptea se culca proprietăreasa, care, vara, îşi închiria şi bucătăria, mama robotea pentru masă, prăjea peşte, gătea.

După cină, am ieşit din nou. La restaurantul din faţa statuii fusese adusă o cântăreaţă grasă, cu rochie neagră, decoltată, de mătase vegetală, foarte lucioasă, pudrată cu roz şi vopsită cu roşu, care, pe obrazul ei negru, devenea violet. În fiecare seară cânta cu „temperament”:

La Mangalia!

Staţiune balneară cu băi calde şi băi reci, Căci Mangalia, Căci Mangalia, Este locul binecuvântat.

Unde toată lumea petrece minunat.

Pe Petre Barbu nu l-am întâlnit nicăieri.

La restaurant a avut loc, într-o seară, un bal. Afişe mari, scrise de mână, anunţau peste tot că va fi tombolă şi se va alege regina balului. Mă interesa să văd cum arată un bal în Mangalia, dar, când să intru, l-am întâlnit pe Petre Barbu, care fără să se oprească din mers, mi-a spus:

— Succes la bal!

Nu m-am mai dus. Am coborât pe dig. Era vânt. Nădăjduiam să-l întâlnesc. Câteva siluete în faţa mea îşi trimiteau până la mine umbrele lor lungi. Mi-am iuţit paşii şi am încercat să le întrec. Mi-l închipuiam pe Petre Barbu în capul digului, în picioare, cu faţa spre mare, cu pârul vâlvoi, cu mâinile atârnânde, cu flanela groasă, de pescar, pe spate, şi am început să alerg într-acolo. Nu era. Vântul mi s-a părut deodată că fluieră a jale. Marea, în faţa mea, era vastă şi pustie. Am coborât pe o stâncă şi am rămas în picioare, dreaptă în faţa ei. Cerul era negru. Marea venea spre mine, repezită, se izbea puternic de coasta stâncoasă, făcea spume albe, se întorcea gemând şi, dârz, se izbea din nou. În dreapta mea, între cer şi mare, se iveau puncte luminoase, ca nişte licurici. Probabil sanatoriul coloniei de vară, sau poate Două Mai. Nu fusesem până la Două Mai niciodată. Dar mi-l închipuiam ca pe cel mai mic şi mai liniştit dintre sate. Acolo mi-ar fi plăcut să trăiesc cu el, toată viaţa, numai noi doi, să ne facem cu mâinile noastre o gospodărie, aşa cum o făcuse Robinson pe a lui, să ne scăldăm în mare, să lenevim la soare, să citim. Petre să picteze, ea să-i pozez. Un val s-a izbit atât de puternic de bolovanul de sub mine, că m-a trezit ca din vis. Marea urla răzvrătită, se legăna. În stânga mea parcă se amuza cineva să sufle într-un foc mocnit, aşa se aprindea şi se stingea, ca un tăciune, farul de la Tuzla. M-am întors pe dig, cu paşi rari. Sprijiniţi de drugul de fier al pontonului, stăteau, privind spre mare, o femeie şi un bărbat, el cu braţul după gâtul ei; pe o bancă, pe dig, stătea, cu faţa spre valuri, altă pereche. Ea, Cu capul cuibărit pe pieptul lui.

În faţa restaurantului – voci amestecate, râsete, o gălăgie aiuritoare. O orchestră cânta fals un foxtrot. Lumina care ieşea pe geamuri arginta zidul văros al geamiei. Am luat-o de-a lungul zidului. Cineva strigă: „Diana!” Era Michette, cu banda ei şi cu patefonul.

După ce am trecut pe la Michette şi am luat o jachetă de lână şi pături, ne-am dus pe terasa din faţa plajei şi, după ce am aşternut pe scândurile ei umede şi şubrede păturile, ne-am aşezat turceşte şi am ascultat discuri de patefon. Era întuneric beznă. Marea continua să mugească. Târziu, am dansat un tango, fără să ştiu cu cine. Încercam să-mi închipui că e Petre Barbu.

A doua zi, cerul era albastru, luminos. Soarele ardea puternic. Plaja era ca un câmp de aur fără sfârşit. Marea venea către mal, în valuri mărunte, sprintene. Petre Barbu nu era nicăieri. Am stat întinsă pe faţă, în plin soare, sprijinită în coate, aşa, cu costumul dat jos până în talie. Soarele ardea puternic şi totuşi nu era cald din pricina brizei.

— Eşti coaptă, ca un cozonac, am auzit clar.

Era vocea lui. M-am ridicat, ţinându-mi cu mâinile pe piept costumul. El m-a privit cu ochii înlăcrimaţi.

— Ce dulce eşti, Diana!

Aş fi vrut să-i răspund: „Ce drag îmi eşti, Petre!” dar nu ştiu dacă mi-a lipsit curajul, sau dacă el, simţind ce vreau să-i spun, m-a împiedicat, continuând să vorbească:

— Ţii minte ce frig îţi era atunci, în dimineaţa aceea, când te-am dus pe braţe acasă? Ţii minte, Diana? Aşa mi-e mie frig tot timpul. Nu-i destul soare niciodată pentru mine.

Şi într-o clipă s-a ridicat şi a plecat.

Am vrut să mă duc după el, dar, ca din pământ, mi-au ieşit în faţă Ştefăniţă, fratele Michettei, şi domnul Matta, tatăl Marie-Jeannei.

— Mi se pare că l-ai zăpăcit pe bietul Pierrot, a spus unul din ei, nu ştiu care, dar nespus de vulgar mi-au sunat cuvintele astea.

Am intrat în mare şi am înotat departe, foarte departe. Întâia dată fără frică, fără să mă gândesc la nimic. Când am ajuns la mal, mă aştepta Ştefăniţă.

— Iartă-mă, Diana.

L-au înecat lacrimile. A plecat, fără alt cuvânt, dar mi-am dat seama că e îndrăgostit de mine.

În aceeaşi zi am ieşit, pe seară, hotărâtă să-i spun lui Petre Barbu că-l iubesc. „La urma urmei, nu-mi va fi mai greu decât mi-a fost să înot în port întâia oară”, m-am gândit (amintirea mă înfiora). M-am dus la cofetărie şi m-am înapoiat iar, am coborât la Hrisula, m-am îndreptat spre capătul digului şi m-am uitat pe mare, să văd dacă între timp nu venise. De când am ajuns în dreptul pontonului, l-am zărit de departe coborând spre dig şi luând-o la dreapta, înspre Două Mai, pe digul aşa zis „genovez”, care duce spre vii. Am luat-o într-acolo, grăbită, dar nu l-am putut ajunge (trebuia să calc cu băgare de seamă, fiindcă era un drum bolovănos, cu care nu eram obişnuită). Când am ajuns la capătul lui, am coborât printre pietre şi, în depărtare, pe o lespede, lângă mare, l-am zărit pe Petre Barbu alături de o femeie oacheşă, mică. Nu putea fi decât doamna Matta. Mi s-a făcut frig pe şira spinării, genunchii parcă mi s-au muiat, fruntea mi s-a răcit, umezindu-se, inima parcă a încetat să mai bată. Am căutat să mă liniştesc: „Ce importanţă are, sunt prieteni, s-au dus să se plimbe. Se odihnesc alături. Şi, apoi, nu e posibil. E o femeie măritată, are o fată atât de mare! Marie-Jeanne e aproape cât mine. Şi femeia asta nu e frumoasă. Prea brună”. Parcă-l auzeam: „Câtă lumină ai, Diana!” „Lui Petre Barbu nu-i plac femeile brune, şi nici cele care fumează, şi femeia asta fumează ţigară după ţigară, ca un bărbat, ca un birjar, are mustaţă şi o cută mare în frunte, şi e încruntată tot timpul.” Toate astea m-au mai liniştit. Dar apoi mi-a apărut în minte aşa cum o văzusem într-o seară, în capătul digului, pe lespedea farului. Ne cânta, şi-mi plăcea vocea ei joasă, caldă, plină de melancolie reţinută, o voce care avea ceva din tristeţea adâncă a marii. Şi iar am început să sufăr ascuţit, viu, cumplit.

Îmi dădeam acum seama de ce doamna Matta era cu mine de o amabilitate uscată, de o politeţe care abia ascunde antipatia. Crezusem c-o supără faptul că bărbatul ei mă tachinează, glumeşte, discută cu mine. Dar altul era adevărul.

Pe terasă se dansa. Ştefăniţă a venit să mă invite. Am dansat cu dinţii încleştaţi, cu ochii închişi şi cu voinţa de a nu mă gândi la nimic.

În seara aceea, când am trecut prin faţa restaurantului, era la masă toată „banda” – părinţii şi copiii. Printre ei, Petre Barbu. Doamna Matta a venit cu câteva minute mai târziu, ţinând în mână un pulover roşu, pe care i l-a întins:

— Uite, Pierrot, e pentru tine, sper că o să-ţi placă.

Toată lumea a vrut să-l vadă. Petre Barbu a privit-o cald, încercând să glumească:

— Prea e nou.

Am plecat de la masă, strivită. I-am luat de braţ pe domnul Matta şi pe Ştefăniţă şi, între ei, vorbind tare, râzând ostentativ, cochetă, când cu unul, când cu celălalt, am pornit spre ponton.

Era o noapte înstelată. Marea se zvârcolea neîmpăcată. Eu eram veselă de parcă băusem. Am dansat pe ponton până noaptea târziu. Dar, odată ajunsă acasă, mi-am trântit lucrurile pe unde am nimerit, m-am băgat în aşternut, acoperindu-mă cu pătura până peste cap, şi am plâns până m-am uşurat, până s-a luminat de zi.

Despre întâmplarea asta nu i-am scris Ilincăi nimic. Nu voiam să-mi mărturisesc nici mie însămi toate prin câte trecusem, nu-mi Îngăduiam să văd că sunt înfrântă. Încercam să mă încredinţez că neliniştea mea e provocată de zgomotul valurilor, de zbuciumul mării, de acele mult prea aprinse apusuri, de soare, de căldura nisipului. Nu voiam să cred că iubesc pentru prima dată cu adevărat şi nu sunt iubită. Îmi spuneam mereu: „O să-mi treacă. Ma voi obişnui, nu e grav, am numai, şaisprezece ani!”

— O să-ţi treacă, i-am spus lui Ştefăniţă în ziua plecări. Ai abia cincisprezece ani, gândeşte-te!

— N-o să-mi treacă niciodată, niciodată, Diana, ai să vezi!

În Bucureşti, multe din cunoştinţele mele nu mă recunoşteau pe stradă, atât eram de arămie, aproape cafenie. Georges m-a întâlnit într-o dimineaţă pe stradă şi, până nu i-am surâs, nu m-a recunoscut. Eram atât de schimbată, încât, chiar la Constanţa unde toată lumea era înnegrită de soare, am făcut senzaţie. Nu s-ar fi mirat nimeni dacă s-ar fi ştiut cum se trăia la Mangalia. Din zori şi până-n prânz, şi după-amiază alte câteva ore, nu făceam decât să stau întinsă pe nisip, sub un soare dogoritor, ca un cristal încins. Nu se pierdea vremea ca la Constanţa, cu jocuri de noroc la Cazinou şi drumul la Mamaia, nu se stătea de vorbă la aperitive, la buvetă, ca la „Movilă”, nu intra nimeni în cabină ca să-şi pună ruj, pudră, sau să-şi schimbe costumul de baie, nu se purtau umbreluţe. La Bucureşti, abia se deschisese ştrandul Kiseleff. Apariţia mea atrăgea atenţia. Lumea îşi petrecea vara mai mult la munte. Dar cei care se înapoiau de la mare şi, mai ales, de la Mangalia, se recunoşteau de departe şi trăiau încă multe zile, ca un ecou prelungit, vacanţa.

*

Îmi amintesc că, la sfârşitul vacanţei de care vorbeşte, Diana în caietele ei, în prima zi de şcoală la sfeştanie, chiar părintele fonf o privea pe furiş pe Diana. Dar noi, colegele ei! Era atât de „exotică”, încât mă întrebam cum a îndrăznit să vie la şcoală. Parcă era o actriţă de music-hall în uniformă de şcolăriţă. Directoarea o măsura, enervată. Eram sigură că după slujbă o s-o ia la rost, dar nu prea vedeam ce o să-i impute. Nu poţi să-i ceri socoteală unei eleve de ce are ochii prea verzi, dinţii prea albi în contrast prea izbitor cu nuanţa de cafea a pielii. De ce albul ochilor, mai ales, este prea alb. De ce părul avea zeci de nuanţe de blond, şi toate aprinse de soare.

— Dar ce-ai făcut de te-ai înnegrit aşa, domnişoară? (Directoarea noastră, când era supărată, ni se adresa cu un „domnişoară” desfăcut în silabe.)

— Am stat la soare, doamnă, vă rog, a răspuns Diana, ca o păpuşă de ciocolată, cuminte.

— Bine, bine, soare şi soare. Dar de unde ai luat tot soarele ăsta, cum de te-ai pocit aşa?

— Mangalia. Doamnă, vă rog.

— Mangalia?! (Directoarea noastră nu ştia ce să spună, nu era interzis să pleci la Mangalia). Treaba dumitale, a continuat ea încruntată. Dar anul ăsta să faci bine să-ţi găseşti o pieptănătură. Destul ai umblat ca o lăiaţă. (Apoi, examinând-o atent, ca să-i găsească totuşi un cusur precis:) Şi şorţul de ce-i aşa de strâmt?

— Doamnă, vă rog, m-am îngrăşat.

— Păi, să mai slăbeşti, dragă. Să-ţi faci alt şorţ, să faci ce ştii, să te mai aduni, fetiţo, să ai un fason mai potolit, mai aşezat, pentru Dumnezeu!

— Da, doamnă, am să am un fason mai potolit.

Toate fetele s-au strâns în jurul Dianei. Toate îi puneau întrebări, toate păreau că o invidiază, toate ar fi vrut să fie în locul ei.

Şi, totuşi, iată ce spune Diana în caiete.

*

Eram foarte tristă. Îl iubeam pe Petre Barbu cu credinţa de fier că-l voi iubi întotdeauna, dar că nu-l voi mai vedea niciodată.

Ultima zi la Mangalia am stat cu el tot timpul. Mi-a spus că mai rămâne la mare o lună, apoi câteva zile la Iaşi, după care pleacă, pentru foarte multă vreme, în nordul Africii.

— Ai fost singura rază de bucurie pentru mine în vara asta. Eşti făcută să te joci, şi să râzi, şi să dansezi, şi oamenii să sufere pentru dumneata. Ştefăniţă, sărmanul, e disperat. Cât despre bietul Matta.

— N -am răspuns nimic. Ce-aş mai fi putut îndrepta din toate câte simţeam, câte ştiam? Veneam amândoi de pe dig. În dreptul restaurantului s-a oprit. Apoi, de parcă nu se îndura să se despartă de mine, mi-a cerut să mergem la cofetărie, să luăm o limonadă. De acolo m-a condus până acasă, pe strada lungă, de-a lungul zidului văros al geamiei. De la balconul minaretului, Hogea îl ruga pe Alah. Am mers alături tăcând. În dreptul casei mi-a spus:

— Cred că-ţi pare bine că scapi de Mangalia asta, prea e pustiu aici pentru o fată cochetă.

Nu am răspuns nimic. Eram sigură că dacă nu crede că poate să-mi placă Mangalia, nici n-ar putea să înţeleagă de ce sunt îndrăgostită de el.

I-am dat mâna, mi-a reţinut-o. O clipă am aşteptat un miracol. Apoi am plecat fără un cuvânt, dar cu aceeaşi strângere de inimă cu care m-am despărţit a două zi de dimineaţă de copacul din faţa ferestrei, de geamie, de dig şi de mare.

Tata a fost iar tras pe sfoară!

— M-au jefuit, bandiţii! Mi-au dat un acont la început, dar mi l-au tras din leafă. O leafă de mizerie! Am muncit ca un rob, am pus pe roate sacii.

— Saci pe roate? Se auzi o voce subţire, înţepând ca un ac de viespe.

Mama îi făcu semn Maricicăi să tacă.

— A început şi putoarea asta mică să mă ia peste picior! Şi, ieşindu-şi din sărite, tata îi trase o palmă.

Maricica s-a uitat la el cu ochii atât de dilataţi, de ficşi, că l-a intimidat. Dar, încredinţat că suntem cu toţii porniţi pe zeflemea şi regretând că a atins obrazul tabu al micului idol, se năpusti asupra mea:

— N-ai să mai mergi la şcoală! N-ai învăţat destul?

Mama îmi făcea semne disperate să tac. De data asta am ascultat-o.

Nu ştiu de unde a găsit banii, ce a mai vândut, pe unde s-a mai împrumutat.

— Măcar pe primul trimestru! Uite taxa. Pe urmă, o să vedem.

De altminteri, toată viaţa noastră se susţinea pe principiul „pe urmă, o să vedem”.

Nicu în vara aceea nu plecase din Bucureşti.

— Deocamdată rămân aici. Pe urmă, o să vedem.

Când m-am înapoiat, l-am găsit în mare prietenie cu Bob. În fiecare seară se aduna în curtea din faţă un grup de băieţi, printre care şi Puiu Daniel. Singura fată între toţi eram eu.

Stăteam de vorbă până târziu. Nopţile erau calde, pline, cerul sinistru, peticit printre case. Gândeam mereu la albastrul acela fără sfârşit care acoperea nestingherit marea, Mangalia, şi îmi era dor cumplit de tot ce lăsasem în urmă. Puiu mă-ntreba din când în când:

— La ce te gândeşti Diana?

Stăteam de vorbă cu Bob, cu vărul lui, cu Nicu, cu Puiu şi cu ceilalţi până la unu-două noaptea, ne amuzam cu diferite jocuri, un fel de întreceri în cunoştinţe de istorie, geografie, apoi, târziu, ne duceam la simigeria lui Papa Iani şi cumpăram covrigi cu susan. Nu mă înduram să mă duc să mă culc fiindcă în casă era prea cald, fiindcă afară cerul era prea înstelat şi fiindcă Petre Barbu era prea departe.

S-a sinucis Puiu! E o lună de când repet cuvintele astea întruna, şi abia acum îmi dau seama că uneori ele îşi pierd înţelesul, aşa cum îşi pierde tâlcul un vers pe care îl repeţi de prea multe ori pe dinafară! Alteori, însă, când spun: „S-a sinucis Puiu!”, gândesc întâmplarea şi mă cuprinde o deznădejde care pare fără leac, fiindcă în acelaşi timp îi regăsesc privirea îngrijorată şi îi aud şoapta: „La ce te gândeşti, Diana? „ Îi revăd zâmbetul mucalit: „Ei, lasă, o să treacă. Da, ai să vezi, viaţa e totuşi frumoasă.” Îl simt viu şi, în acelaşi timp, ştiu că e mort. Îi simt mâna, care încerca s-o atingă pe a mea, mâna în care lăsam uneori să zăbovească, o clipă mai mult, mâna mea, îl văd întinzându-mi punga cu bomboane de ciocolată şi cu coajă de portocale, şi iar îl aud: „Îmi place că le mănând lacom”. Tot felul de mici scene îmi trec vii prin minte. Puiu îmi cere o carte. Maricica ştie că e un pretext, ca să vie să mi-o aducă înapoi. Şi-l împunge: „Ia-o mai bine pe asta, că se citeşte mai repede”, şi-i întinde un fel de broşură. Îl văd roşind, colţul gurii îi tremura uşor şi. „S-a sinucis Puiu!”

Se pare că toţi ştiu că era îndrăgostit de mine, nefericit din pricina mea. Dar adevărul e altul. În ziar scria: „S-a sinucis fiindcă a căzut la examen”.

Puiu studia la Academia Comercială şi făcea practică la o bancă, al cărei director şi stăpân era un unchi al lui. Sora lui Puiu se logodise cu un tânăr căruia i se făgăduise o anumită zestre. Directorul, aflând, s-a făcut foc: „Pe ce-aţi contat, pe cine?! Cum, aţi vândut pielea ursului din pădure? Ei bine, v-aţi înşelat! Eu nu vă dau nici un ban!” A urmat o ceartă grozavă, logodna s-a desfăcut, tatăl lui Puiu a rămas fără slujbă (era funcţionar la aceeaşi bancă), Puiu, refuzând să mai facă practică acolo, a rămas fără banii de buzunar, pe care, de bine, de rău, îi câştiga, ba a mai luat şi apărarea unui student care a fost bătut. Tata îi punea o mulţime de întrebări în legătură cu mişcările studenţeşti. Eu îi vorbeam de Petre Barbu. Parcă-l aud: „E destul de grav, Diana. Îmi dau seama că omul ăsta nu are însuşiri deosebite. De fapt, nici nu-l cunoşti. Farmecul pe care i-l atribui e mai curând reflexul peisajului. Poezia Mangaliei, înţeleg că-i foarte atrăgătoare. Înţeleg că vei confunda totdeauna dragostea de mare şi de soare cu sentimentul straniu pentru Petre Barbu, şi nu te vei lecui uşor. Acest Petre Barbu va fi un rival foarte tare pentru oricine te va iubi, Diana. Uneori mă întreb dacă există cu adevărat. Dacă nu este un fel de miraj, fata morgana”.

Parcă ascultam un oracol. Orişice în legătură cu Petre Barbu îmi făcea plăcere. Totul era să pot vorbi despre el. Poate fiindcă bolnavilor le place să le iei în serios boala. Preferă să le spui: „Sigur că înţeleg ce te doare. Mă întreb cum de poţi suporta”. Dimpotrivă, îi enervează să audă: „Nu ai nimic, e un fleac, nu poate să fie chiar atât de dureros. Lasă, o să-ţi treacă!”.

Bănuiam că Puiu mă iubeşte. Ba eram chiar sigură. Dar ce puţin însemna asta faţă de plăcerea de a-i face confidenţe, de a-i vorbi despre durerea mea. Parcă-l aud: „Da, e un rival cu care nu poţi lupta.” Iar eu înţelegeam că dragostea mea pentru Petre Barbu e un lucru grav, e poate pecetluirea nenorocoasă a destinului meu şi, egoistă, nu voiam să bag de seamă tristeţea lui Puiu, pecetluirea tragică a destinului său.

De altminteri, pe Petre Barbu îl ştiam pierdut pentru mine, iar pe Puiu nu-l puteam socoti altfel decât un bun prieten.

Împlineam şaptesprezece ani. Nici azi n-aş şti să explic de ce Bob mă atrăgea mai mult decât Puiu. Poate fiindcă Puiu, deşi avea nouăsprezece ani, era neobişnuit de serios. Poate fiindcă simţeam că părinţii mei doreau ca el să mă ceară într-o zi de nevastă. Poate fiindcă nu pierdea nici un prilej să vină la noi, să stea lângă mine. Începuse chiar să mă mediteze la matematici, şi ore întregi nu-mi dădea drumul din faţa caietului cu exerciţii. (Iar eu simţeam adevăratul motiv, şi asta mă scotea din sărite.) Pe când Bob trecea prin curte, de cele mai multe ori nepăsător, fără să mă bage în seamă, alteori fluierând sau vorbind tare, ca să-mi dea de veste că e prin apropiere şi că vrea să mă vadă. De cele mai multe ori purta halatul alb, de viitor medic (era student la Medicină în anul II), sau îşi rădea barba în faţa ferestrei, ca să-l văd din bucătărie, sau, cu ferestrele deschise, acum, vara, cânta la vioară.

Nu ştiu cum făcea de ne întâlneam ca din întâmplare de câte ori mă duceam să umplu cana cu apă la cişmeaua din curtea lor.

— Iar ne-am întâlnit la fântânile florentine!

— Mie mi se pare că suntem la ţară.

Alteori rămâneam ore întregi la gardul care despărţea curţile noastre, eu de o parte, el de alta.

Îmi amintesc de o seară în care îl aşteptam. Tata m-a chemat sever să intru în casă. M-am despărţit greu de aerul îmbibat cu mireasmă de tei, furioasă pe tata. Desigur că avea bănuielile lui. Singurul loc de unde mai puteam vedea cerul era fereastra bucătăriei. Am intrat în casă, dar m-am strecurat în bucătărie şi am rămas acolo lipită de geam. Târziu de tot a apărut Bob. Inima a început să-mi bată. Mai putea inima mea să bată? Ce curios mi se părea. Atinsă ca de o baghetă magică, am deschis fereastra şi m-am ridicat pe pervazul ei. Bob m-a luat în braţe, apoi, cuviincios, m-a lăsat jos şi ne-am aşezat alături pe banca de sub bolta de viţă din curtea cea mare. Totul ţinea de vrajă; aventura mă tulbura. Bob a început să mă înveţe numele diferitelor stele, apoi m-a pus să le repet. Când greşeam, îmi săruta câte un deget, ca pedeapsă. Mi-era groază să nu prindă tata de veste, sau Nicu. Când să ne despărţim, m-a strâns în braţe încercând să mă sărute. Deşi ameţită de splendoarea acelei nopţi, m-am apărat. Nu mă sărutase niciodată un băiat. M-am gândit la Petre Barbu şi m-am agăţat de imaginea lui, aşa cum strângi un talisman când te simţi în primejdie. Şi am întors capul cu atâta hotărâre, încât Bob n-a stăruit.

A mai trecut puţin şi a început şcoala. Clasa a şaptea de liceu10. Puiu mă medita iar la matematici. Şedeam alături în faţa mesei şi-i simţeam respiraţia prin păr, pe umăr. Câteodată era mai precipitată. Mi-era milă de el. Bietul Puiu! Nu mă mai certa, ca în urmă cu un an. Nu mă mai considera o fetiţă.

Uneori această schimbare îmi făcea plăcere, alteori, dimpotrivă, mă irita. Aş fi vrut să întrerupem lecţiile. Aveam scrupule că nu pot plăti. Îmi amintesc cum s-a împotrivit. „Lecţiile astea sunt singura mea bucurie, Diana. Am emoţii când ştiu că vei fi ascultată la şcoală, a doua zi, problema pe care ţi-am arătat-o eu. Caut să-mi închipui cum o dezlegi în faţa tablei şi sunt mândru, sunt fericit. Aştept de fiecare data să vin să te întreb ce notă ai luat, şi tu să-mi povesteşti cum a fost. Aş putea spune că asta e, de la o vreme, singura mea bucurie”.

Şi: „Puiu s-a sinucis!” De ce năvălesc atâtea amănunte, altădată fără importanţă? Parcă văd teiul din fundul curţii, cum se veştejeau frunzele, cum cădeau din zi în zi mai multe. Mâinile mi se învineţeau de frig. Puiu le lua, căutând să mi le încălzească. Uneori mă simţeam nespus de bine lângă el, alteori abia aşteptam să plece, fiindcă auzeam undeva, de departe, cele câteva note din Grota lui Fingal pe care le fluiera Bob. Şi îmi plăcea când Bob îmi făcea imputări:

— Am pândit la fereastră toată ziua să te prind singură un minut. Dar n-a fost chip, domnişoară!

Sau:

— Îţi cam trage clopotele, ţârcovnicul.

— De ce ţârcovnic?

— Fiindcă e serios, nu înţelege de glumă, veşnic neras şi gata parcă să ţină o predică.

Mama mă îndemna să-i chem în casă pe băieţi.

— Prea e frig ca să mai staţi în curte.

Toamna era, într-adevăr, târzie. Dar înăuntru totu1 era prea sărăcăcios, mizerabil. Cele două paturi de lemn apropiate, cu sculpturi din care niciodată nu puteai scoate praful, ocupau aproape în întregime una din cele două odăiţe. În cealaltă, un pat de fier, o masă, o canapea şi multe alte lucruri, nepotrivite între ele.

Mama, înţelegătoare şi bună (izbuti-voi oare să arăt cât de bună era, câtă înţelegere avea?), a cumpărat o scoarţă, pentru care tata a făcut un scandal de pomină. Dar asta n-a împiedicat-o să mai cumpere trei, din cele ce se vindeau pe cheiul Dâmboviţei, câteva măsuţe şi scaune pirogravate, un dulap negru afumat şi să înlocuiască paturile cu divane, toate cumpărate în rate. Tata avea acum o slujbă de magazioner la o întreprindere de zugrăveli şi dezinfectări.

— A mea a fost ideea, şi tot eu am pus-o pe roate! Se lăuda tata.

Iar Maricica. Pornită pe zeflemea:

— Crezi că pe roate o să fugă mai repede ploşniţele?

Iar eu, ca să-l apăr pe tata:

— Cred că ar fi mai bine să le înţepe Maricica cu limba ei otrăvită.

Tata a râs, şi iar mi-am dat seama cât mi-e de drag.

Mama a pus de a zugrăvit pereţii într-o culoare deschisă; am vopsit scândurile; în locul paturilor, aveam acum divane cu scoarţe româneşti. În ziua în care mama, îndemnată de noi, a cumpărat şi un patefon cu două discuri Sonţa11 şi I wonder were my baby is tonight12, interiorul nostru a devenit destul de plăcut. Fireşte că n-aş fi îndrăznit să le chem pe Adriana, pe Angela, sau pe multe din colegele mele într-o casă fără parchet şi cu lampă de petrol. Dar Puiu, Bob şi Ilinca cred că se simţeau bine la noi acasă.

Acum, când Puiu nu mai e, mă gândesc la rivalitatea dintre el şi Bob şi nu mai ştiu cum s-a iscat. Ea exista şi făcea parte din atmosfera casei noastre, ca şi lampa de petrol, ca şi cele doua discuri de patefon, cele două galerii pirogravate, o banchetă şi două scăunele octogonale, la fel.

De la o vreme mi se părea că Ilinca, de obicei tăcută, reţinută, se apropiase de Puiu. Şi eram mulţumită, hotărând, cât ai clipi, că se potrivesc de minune şi că, în ceea ce mă priveşte, îmi place Bob. Dar iată că, într-o bună zi, Bob a plecat la ţară, ceea ce m-a intrigat şi mi-a întărit convingerea că-i e superior lui Puiu. După cinci zile de absenţă, am primit o scrisoare: „Diana, draga mea. Îţi scriu de pe prispa unui conac încântător! În jurul meu e Bărăganul. În faţa mea, un apus de soare somptuos. De ce nu eşti lângă mine, să-l privim împreună? De ce nu eşti, pentru toate motivele din lume? Ce frumos s-ar reflecta razele astea din urmă în părul tău auriu”.

Îmi venea să strig de bucurie, să cânt, să dansez, să alerg, să arăt tuturor cele câteva rânduri. Le-am învăţat pe dinafară. Bob mă iubea, nu mai încăpea îndoială. Puneam mereu plicul în învelitoarea albastră a caietului de română, pe care îl băgăm între multe alte caiete, ca să nu dea nimeni peste el. Dar îl scoteam la câteva minute, ca să recitesc scrisoarea pe furiş, cu mii de emoţii fierbinţi şi reci. Şi nu m-am putut reţine de a o citi Ilincăi, de a-i vorbi de Bob. Dar Ilinca, solidară cu Petre Barbu, pe care îl cunoştea numai din descrierile şi scrisorile mele, se arăta ca un arici, gata să împungă.

— Ţi-a trecut cam repede iubirea cea mare. L-ai zăpăcit pe Puiu şi ai trecut la Bob. Eşti superficială! (Apoi, ca o neaşteptată explozie:) Bob n-o să se însoare niciodată cu tine!

— De ce niciodată „cu mine”? Am întrebat, cu acelaşi ton agresiv.

— Aşa crede mama. (Dându-şi seama că m-a jignit:) Lumea trăncăneşte, nu ştii? Bob o să fie doctor şi are nevoie de zestre ca să-şi instaleze cabinetul medical. Nu te supăra, Diana, dar – ce vrei?

— Pentru familia lui Bob tu nu eşti decât fata chiriaşilor din fund.

Am simţit cum mi se urcă sângele în obraji:

Dar tu ce crezi, Ilinca, sau, mai bine zis, când se trăncăneşte, tu ce răspunzi?

Întrebarea mea a surprins-o. S-a bâlbâit:

— Eu? Tu ştii bine ce gândesc eu. Tu ştii că sunt absentă la tot ce se petrece în jurul meu. Şi mai ales nu mă interesează discuţiile de mahala, chiar când au loc în saloane.

— Dacă în faţa ta pot fi umilită fără ca tu să sari să mă aperi ca o leoaică, înseamnă că faci sat cu cei care trăncănesc! Înseamnă că şi pentru tine sunt tot „fata chiriaşilor din fund” şi că nu merit să ieşi din superba ta nepăsare! De altminteri, nu mă miră. Toţi sunteţi la fel. Tata are dreptate.

— Ce înţelegi prin „toţi”?

— Toţi – proprietarii din faţă, pentru care ceilalţi sunt „chiriaşii din fund”.

Şi, fără să-mi mai iau ziua bună, am plecat.

Când m-am înapoiat acasă, se înserase. Nu ştiu cum am intrat în casă de nu m-a auzit nimeni. Mi-am scos pălăria în faţa oglinzii şi, instinctiv, am luat de pe masă pieptenele, ca să-mi netezesc părul. Dar n-am apucat să-l trec prin păr, când am auzit vocea lui Bob în odaia de alături:

— Era apetisantă. Poate cam prea durdulie. Dar nostimă!

Nicu l-a întrerupt:

— Şi chiar fecioară?

— Optsprezece carate.

— Cu atât mai rău.

— De unde să ştiu? Şi, la urma urmei, ea a venit la mine.

Braţul mi-a rămas înlemnit, suspendat, cu cotul în aer, cu pieptenele în mână. Mi-am văzut în oglindă ochii măriţi, o mască de var, care nu eram eu. Am fugit trântind uşa. În curte l-am întâlnit pe Puiu. L-am oprit să intre, l-am luat de braţ şi m-a urmat fără cuvinte. Am traversat strada, am luat-o prin dosul Bisericii Olari şi am mers în sus, trecând prin grădina Pache, fără să ştiu încotro mă îndrept, fără ca Puiu să aibă curajul să mă-ntrebe ce s-a întâmplat, fără să mai pot rosti un cuvânt. Din când în când îmi potrivea pe spate pardesiul lui. Nu mi-am dat seama când mi l-a pus pe umeri. Simţeam că-mi clănţăne dinţii în gură şi că mă doare palma, nu mai ştiam de când ţineam strâns în mână un pieptene.

Târziu, când ne-am înapoiat, Bob nu mai era la noi. Ai mei şedeau la masă, ca de obicei, în bucătărie, cu lampa în mijlocul mesei. Plimbarea, prezenţa lui Puiu, aerul rece mă liniştiseră. Tata l-a oprit pe Puiu la masă. S-a interesat de mişcările şovine din facultate, părând să fie la curent cu tot ce se întâmplă printre studenţi.

— În Bulgaria n-ar îndrăzni. Acolo e cu totul altfel.

Era un obicei al tatii să idealizeze meleagurile din care pornise. Nici chiar dezamăgirile îndurate în anul în care am locuit la Sofia nu l-au lecuit.

— Nu cred să fie altfel, susţinu Puiu.

Mai departe n-am auzit; mama mă îndemna „să mănânc că se răceşte supa”, mie îmi sunau în minte cuvintele pe care le spusese Bob, vulgaritatea lor îmi tăia răsuflarea.

— Astea sunt diversiuni, spunea Puiu. Buba trebuie să spargă într-o zi.

Iar tata, în concluzie:

— Peştele de la cap se-mpute.

Bob, dându-şi seama de cele întâmplate, s-a ferit câtăva vreme să mă întâlnească. Dar şi eu i-aş fi zădărnicit orice încercare. Totuşi, într-o zi a izbutit să-mi trimită o scrisoare, în care îmi jura că toată povestea aceea a fost inventată, ca să-i împrăştie fratelui meu anume bănuieli.

„Nicu a simţit că te iubesc, a început să mă ocolească, iar mie mi-a fost teamă că o să ne împiedice să ne vedem. E mai bine aşa, Diana, pentru noi e mai bine aşa”.

Şi l-am crezut. Au urmat zile când m-am plimbat prin toate parcurile şi cimitirele, fericită, la braţul lui. Dar într-o seară, când mă culcasem mai devreme ca de obicei, m-am trezit după miezul nopţii, chinuită de sete. Visasem că sunt la cinema, că e cald şi lume foarte multă, că toate încercările mele de a ieşi din sală pentru a găsi undeva un strop de apă vor fi inutile. Rula filmul La Maison des mystčres13 ţi urma să vedem toate seriile deodată. Şi setea mă chinuia groaznic. De altminteri, toate scenele reprezentau cârciumi sau fântâni, unde oamenii veneau să bea şi caii să se adape. În film apărea şi un pisoi, căruia o fetiţă îi aducea o strachină de lapte. Un bătrân (semăna cu bunicul) a dat cu piciorul în strachină.

Când m-am trezit din somn, buzele îmi erau uscate, gura îmi ardea de sete. Am coborât din pat şi am dat fuga în bucătărie, să beau. În curte era lumină de lună. Cana cu apă era pe masă, în faţa ferestrei. Îmi turnam apă în pahar, bolnavă de sete, când îl văd pe Bob furişându-se cu o fetişcană din vecini. O ţinea de talie. Cât ai clipi, au dispărut în umbră. N-am suferit, n-am simţit nimic altceva decât o silă nesfârşită de viaţă. Am privit luna. Era întreagă, curată. Aş fi vrut să fiu acolo, departe, şi să privesc de la înălţimea aceea, zâmbind, cum fuge cotoiul nostru după Fifi, pisica cea albă, şi Bob, după fete.

M-am băgat în aşternut, ghemuită, simţind parcă nevoia să ocup cât mai puţin loc pe lume. Era, va să zică, urât şi dincolo de pereţii casei noastre, unde se vorbea numai de lipsă de bani, tata înjura, lampa fila. Da, e prea urâtă viaţa. Dar moartea?

Mi-am amintit de verişoara mea, pictoriţa, care s-a sinucis. O vedeam rupându-se de viaţă. Auzeam ultimele cuvinte: „Vreau să spun, dar nu pot!” Ce taină a dus cu ea în mormânt? Să fi fost mai mare dezamăgirea ei?

— Să vezi ce frumos e Cişmigiul, mi-a spus Puiu a doua zi.

L-am luat de mână:

— Hai să vedem.

Ne-am plimbat prin toate aleile, apoi ne-am aşezat pe o bancă. I-am spus că sunt hotărâtă să mă sinucid.

— Ceea ce mă sperie, Diana, nu sunt cuvintele tale nesăbuite, ci aerul liniştit cu care vorbeşti. Ce-i zâmbetul ăsta care vine de departe? Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu, dar tare-aş vrea să se sfârşească! Viaţa nu e frumoasă, şi-atunci.

— Şi-atunci, să-ţi spun nişte versuri. Nu ştiu de cine sunt. Le-am găsit într-o Istorie a literaturii şi am vrut să le reţin pentru tine:

Ce n'est pas drôle de mourir et d'aimer tant de choses – La nuit bleue et les matins roses, le verger plein de glaďeuls roses.14

L'amour prompt.

Les fruits lents ŕ murir.

Ni que tournent en fumée Maintes choses jadis aimées15

Am repetat, ca pentru mine:

— Ce n'est pas drôle de mourir et d'aimer tant de choses. Parcă-l aud:

— Tu ai atâta sensibilitate, Diana! Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi cum apar mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?

Şi, o săptămână mai târziu. S-a sinucis Puiu”.

*

Scrisoarea lăsată de Puiu Daniel avea pe plic numele unui prieten, dar mi se adresa mie. De ce tocmai mie, iată o întrebare care m-a tulburat multă vreme. Desigur că a fost un act de discreţie faţă de Diana. Această mică lume, de care vorbeşte Diana, cunoştea sentimentele lui. Diana trecea drept o cochetă înverşunată, şi ochii toţi erau în zilele acelea, aţintiţi asupra ei.

Timp de o lună de zile, toate încercările mele de a o vedea pe Diana au fost de prisos. Mi se spunea mereu că e bolnavă, că are nevoie de linişte. Am reîntâlnit-o la înmormântarea lui Georges. Era un fel de epidemie a sinuciderilor, care speriase lumea, de care scriau, alarmate, ziarele, Diana era slăbită, palidă, lipsită de strălucirea ei obişnuită, dar poate mai frumoasă. Mă întrebam cum să mă apropii de ea, când, deodată, aud: „Domnişoară Ilinca”.

Am tresărit. De la moartea lui Puiu trăiam atât de absorbită de gânduri, că tresăream pentru orişice fleac. Era Michi loanescu. Cine ar fi crezut atunci că acest tânăr cumpătat, greoi ca un urs, va fi într-o zi soţul Dianei?!

E foarte târziu, sunt obosită, mi-e frig, dar nu mă pot despărţi de caietele ei.