V

Pe Michi l-am cunoscut la înmormântarea lui Georges. Era sfârşitul lui februarie. O zi cu cer senin şi aer călduţ. Toată lumea pe care o întâlneam de obicei la sindrofiile Angelei şi Adrianei era aici, în haine negre, cu batiste albe în mână şi mulţi cu ochii umezi şi vârful nasului roşu de plâns. Tot aşa arătase şi înmormântarea lui Puiu. Cineva m-a salutat discret. Am răspuns vag, cu gândul mereu la Puiu, şi totuşi m-am întrebat cine e. Preocuparea asta mi se părea o impietate. Dar, de ce voiam s-o înlătur, de aceea stăruia. Revedeam Ocna-Sibiului, terenul de tenis, sala de dans, dibuind, nu ştiu de ce, printre cunoştinţele din anul acela. Deodată, mi-am amintit de Tomi loanescu, student la Paris. Venise să-şi petreacă vacanţa în ţară, la Ocna-Sibiului. Cânta fără pic de voce: „Je ne peux pas vivre sans amour, fen ręve la nuit et le jour”. Căutam să mă scutur de toate gândurile care mă îndepărtau de Puiu. Dar în amintire apare Georges. Mă invită la dans. E prima mea ieşire în lume. Am paisprezece ani. Şi iar Georges, rupând pentru mine o creangă, la care nu ajungeam, sau întinzându-mi volumul cu poeziile lui Lamartine, de ziua mea, sau explicându-mi jocul de foot-ball la primul meci la care m-a dus fratele meu. În ziua aceea îl cunoscusem pe Puiu. Acoperişurile colorate se legănau în ceaţa subţiată de lumină. Puiu striga în gura mare: „Henţ”. Şi era furios pe arbitru. Nu înţelegeam jocul, dar îmi plăcea mulţimea aceea imensă, pasionată de minge. „De ce s-a sinucis Puiu? Mă întrebam iar şi iar. Care e vina mea? Dar Georges? De ce s-a omorât? Dacă n-au avut ei curaj să înfrunte viaţa, dar eu? Totuşi, pentru ei era mult mai uşor. De ce n-au vrut să trăiască? Cum ar fi fost viitorul lor? Care e viitorul meu?”

Când au coborât în groapă sicriul lui Georges, mama lui a scos un ţipăt de animal înjunghiat: „Nu! Nu!” a răcnit, de parcă şi-ar fi pierdut mintea.

Aş fi vrut să strig şi eu: „Nu! Nu!”, să împiedic această, monstruozitate, moartea lui Georges, ba chiar şi moartea lui Puiu, de parcă amândoi mureau abia în clipa aceea, acolo, în faţa mea. Parcă abia acum înţelegeam tot adevărul. Am închis ochii, am strâns pumnii şi am aşteptat o minune.

Când i-am deschis, am văzut pe mormântul din faţa mea alături de groapa încă deschisă, pe nişte flori trântite la întâmplare, proaspete, două muşte zbârnâind una peste alta, cu aripile întinse. În faţa mea, Tomi Ioanescu le urmărea cu o atenţie, o curiozitate care, nu ştiu de ce, m-a stânjenit.

În acelaşi an, pe o zi caldă, înăbuşitoare şi plină de praf cu puţin înaintea vacanţei mari, mă duceam la Adriana la o „îngheţată”, cum se spunea în loc de „ceai”. Eram pe platforma tramvaiului, când un tânăr dintr-o trăsură m-a salutat. Uşor mioapă cum sunt, nu l-am recunoscut, dar când s-a oprit tramvaiul în staţie, s-a oprit şi trăsura alături. Era Tomi loanescu.

— Avem acelaşi drum, mi-a strigat, familiar.

Am răspuns, nu ştiu de ce, înţepată:

— Nu cred.

Şi, după ce am coborât, am luat-o drept înainte pe bulevard, deşi ar fi trebuit să ocolesc la dreapta, pe Schitu Măgureanu. Dar voiam să văd mai întâi încotro porneşte trăsura, pentru ca să nu umblu pe tot parcursul în urma ei dacă am fi avut acelaşi drum. Dar trăsura a luat-o la dreapta, spre Schitu Măgureanu.

Spre surprinderea mea. Când am intrat la Adriana, am dat de acelaşi personaj. I-am întins mâna, fără plăcere. Mi-a reţinut-o, fără să mi-o strângă. Nu puteam să sufăr aceste strângeri de mână moi şi incerte.

— Vezi că aveam acelaşi drum? A zâmbit, cu satisfacţia unui copil care a câştigat un rămăşag. Apoi, brusc, cu o ciudată lipsă de sfială: De ce ai întârziat atâta?

Strângerea aceea de mână leşinată, ca şi felul acesta familiar, fără ocol, de a mi se adresa, m-au făcut să mă strâng ca un arici. De altfel, îmi dădeam seama abia acum că m-a izbit la fel de neplăcut intimitatea cu care mă salutase din trăsură, fără să schiţeze măcar gestul ridicării în picioare, că nu şi-a scos pălăria, cum obişnuieşte un tânăr binecrescut în faţa unei domnişoare. Avea şi o voce neplăcută. Vorbea repede, nedesluşit, împleticit.

Adriana, venind spre mine, mi-a întins mâna, mai entuziastă ca de obicei:

— Bine că ai venit, Diana! Nu ştiu de ce ne plictisim, nu e animaţie, băieţii nu dansează. (Şi, după ce mi-am scos haina:) Vai, dar elegantă mai eşti! Şi, ca de obicei, în bleu.

Angela dansa, frumoasă în rochia ei neagră, dar prea veselă, vorbind prea tare.

Am căzut pe gânduri. Îmi dădeam seama că, deşi Angela, ca şi mama ei, sunt în doliu, totul se desfăşura la fel ca de obicei, ca şi când Puiu şi Georges, nelipsiţi de la ceaiurile Adrianei, n-ar fi existat niciodată.

La sfârşitul primului dans, m-am pomenit în faţa lui Tomi Ioanescu. Stătea pe divan, singur, cam prea tolănit, şi ronţăia, nepăsător, nişte biscuiţi. L-am întrebat de ce nu dansează şi mi-a răspuns simplu:

— Fiindcă nu ştiu să dansez.

Mi-a devenit deodată simpatic. N-aş putea spune de ce. Poate fiindcă am înţeles că se plictiseşte, poate fiindcă mi-a plăcut sinceritatea lui, expresia ochilor mari, rotunzi, cinstiţi, ochi de copil.

— Nu vrei să şezi aici? Mi-am bătut capul să-mi aduc aminte de unde te cunosc. Tot auzeam: „Diana. Diana”. Nu puteam să-mi închipui că Diana e fetiţa cu care am jucat odată tenis la Ocna-Sibiului. Acum joci mai bine?

— Nu. Acum joc şi mai prost.

— Mai prost nu se poate! A izbucnit cu toată convingerea.

— Ba da. Cred că se poate. Fiindcă de atunci n-am mai jucat.

— Ei da, e un argument logic. (Apoi, în legătură cu numele meu:) Nici nu ştii cât mi-am bătut capul ca să-l reconstitui dar e un exerciţiu care-mi place. Ai citit La psychopathologie de-lŕ vie quotidienne? 16 Am să ţi-o împrumut.

Mai târziu, pe când dansam cu nu ştiu care din nenumăraţii veri ai Adrianei, am sucit capul să văd cine cânta la pian. Sunetele erau pline, robuste, tuşeul precis, ritmul sigur. Era Tomi Ioanescu. Mi-am amintit de mâna aceea, prea mică, prea moale, şi am rămas nedumerită.

— Îl cunoşti pe Tomi Ioanescu? L-am întrebat pe partenerul meu de dans.

— Michi? Da. A lipsit multă vreme din ţară. Liceul l-a făcut la Paris. Facultatea, tot acolo. Tatăl lui e colonel de cavalerie ieşit la pensie. Cam gaga. Un tip de crai bătrân. Nu ştiu dacă sunt bogaţi, dar trăiesc pe picior mare.

În după-amiaza aceea n-am mai stat de vorbă cu Tomi loanescu. Dar a doua zi, pe când îmi făceam lecţiile în curte, la masa de sub tei, şi-mi băteam capul cu o traducere (era în ajunul examenului de latină), m-am pomenit cu el, păşind greoi, ca un urs, şi zâmbindu-mi poznaş, ca un copil. M-am sculat numaidecât şi i-am întins mâna, destul de încurcată. Fără altă introducere, mi-a spus:

— Uite cartea pe care ţi-am promis-o. (Şi m-a întrebat daca am mai citit ceva de Freud.) Sunt împotriva psihanalizei, a adăugat, dar ca să combaţi un lucru, trebuie să-l cunoşti.

Am stat de vorbă, în picioare, punându-i o mulţime de întrebări, căutând să am haz, vervă, ca să nu-i dau răgaz să se uite la casa noastră, care mi se părea deodată mai strâmbă şi parcă cu mai multe geamuri cârpite. Dar văzând că nu pleacă, am rugat-o pe Maricica să-i aducă un scaun. Nu ştiu de ce n-am îndrăznit să-l poftesc să stea pe bancă. Maricica, văzând ca am un musafir important, a adus un scăunel pirogravat, pe care Tomi s-a aşezat, examinându-l mai întâi cu grijă. Dar după câteva clipe, fără să-l poftesc, s-a mutat lângă mine pe bancă şi s-a uitat cu interes în caiet.

— O traducere la latină?

— Da. Te pricepi?

— Ţi-am şi găsit o mulţime de greşeli! A scos un creion şi a început să corecteze, cu autoritate de profesor.

— Îmi închipui totuşi că ai făcut realul. Eşti inginer.

— În cursul superior, desigur, dar în cursul inferior aveam numai zece la latină. Ca să nu uit, am învăţat mai departe, după cărţile colegilor mei care urmau modernul.

Am vorbit despre şcoală. Era prieten cu profesorul meu de chimie şi o cunoştea pe Ilinca.

— E cultivată, cântă bine la pian. Am spus.

— N-am auzit-o decât o singură dată. Se vede că studiază serios. Păcat că n-are mai multă încredere în ea.

— Crede că are mâna prea mică. Tot timpul îşi întinde degetele pe marginea pupitrului. Ba chiar o dată, când pieliţa dintre degetul gros şi arătător era întinsă până la refuz, şi-a apropiat lama, gata s-o taie. Noroc că am oprit-o.

— De ce ai oprit-o?

— Cum de ce? Trebuia s-o las?

— Da, ca să vadă că nu ajută la nimic.

— Nu eşti prea milos, domnule Ioanescu.

— Sunt mai curând logic. Şi te rog să-mi spui Michi. Aşa mi se spune acasă.

Se înserase, şi Tomi Ioanescu nici gând nu avea să plece Eu începusem să stau pe ghimpi. Aşteptam ca tata să vină, ca o furtună, dintr-un moment într-altul, şi mi se părea prea greu de îndurat ca, în aceeaşi zi, un străin să vadă casa noastră, şi să-l audă şi pe tata înjurând. „Dar poate că nu va veni, sau poate nu va înjura”, căutam să mă liniştesc. Tomi Ioanescu (de aci înainte îi voi spune Michi) s-a sculat brusc, să-şi ia rămas, bun.

— Plec mâine la Constanţa, pentru vacanţă.

Ce curios mi se părea că nu-mi vorbise despre asta până în clipa aceea.

— Vom fi vecini, noi plecăm la Mangalia.

Atunci a sosit tata. A intrat de-a dreptul în bucătărie, grăbit. „Semn rău”, mi-am spus.

— Cine e? A întrebat Michi, cu felul lui de a fi brusc şi indiscret.

— Tata.

În clipa aceea s-au auzit, din bucătărie, nişte înjurături grozave:

— V-am spus de atâtea ori că nu vreau să găsesc sticlele fără dop! Ce sunt eu în casa asta? Mama ei de casă! Grijania, paştele!

Am îngheţat, dar, zâmbindu-i lui Michi, am repetat:

— Tata. Tot tata. Aşa e tata.

Michi Ioanescu n-a părut stingherit, dimpotrivă. A ascultat şi mai atent, şi mai interesat. Parcă era la concert şi nu voia să-i scape o notă. Apoi, spre uimirea mea, m-a întrebat:

— Despre ce sticle e vorba?

Întrebarea mi s-a părut dintre cele mai absurde, nu vedeam ce însemnătate poate să aibă acest amănunt.

— Indiferent ce fel de sticle. Tata are oroare să le găsească fără dopuri, fie că sunt de vin, de apă de colonie sau de gaz.

— Are dreptate, făcu Michi cu toată convingerea.

Câteva zile mai târziu, am primit de la el o carte poştală ilustrată cu statuia lui Ovidiu; în fund, hotelul „Bristol” şi cofetăria „Pariziana”. Nu scria decât: „Salutări din Constanţa. Michi”.

În vara aceea am plecat din nou la Mangalia. Mama se îmbolnăvise de reumatism din cauza igrasiei casei în care stăteam şi avea nevoie de bai calde. Sora mea, foarte slabă, avea nevoie de plajă. Ca să avem bani de tren şi ceva pentru chirie, oricât de mică era, mama îşi vânduse paltonul şi cele doua discuri de patefon. Tata ba prevedea o criză mondială, în doi-trei ani, şi crahul tuturor băncilor, ba imagina o sursa de venituri.

— Bine că ai scăpat de vechitura aia de haină! La toamnă îţi cumpăr un astrahan. Cât despre discuri, las' că vă aduc eu o flaşnetă.

Şi iată-ne îmbarcaţi pe un drum care ţinea zece ore, cu trenul personal până la Constanţa, şi apoi, alte două ceasuri, cu autobuzul, care scârţâia din toate măruntaiele lui ruginite. Dar la capătul lui mă aştepta marea şi tulburătoarea nădejde că am să-l revăd pe Petre Barbu.

Călătorii se plângeau de drumul plin de noroi şi de hârtoape.

— Şosele înseamnă civilizaţie. Şi, vorba aia, ce interes avem să fim civilizaţi?!

— Şi aşa ţăranul ştie prea multe, află prea repede. Vezi Tatar-Bunar şi satele dimprejur.

Mă gândeam la Puiu: „Sate întregi incendiate, rase de pe faţa pământului”. Discuta cu tata. Mama nu-i putea ierta lui Puiu durerea cumplită pe care le-a pricinuit-o părinţilor.

În autobuz discuţia luase altă întorsătură. Se vorbea acum despre cine a plecat la munte, cine la mare, când, deodată, aud:

— Pierrot e la Juan-les-Pins.

Mi s-a părut că s-a întunecat cerul. Şi la fel ca în copilărie când am văzut prima dată o eclipsă de soare, m-am gândit, înfiorată, că cerul va rămâne mereu întunecat.

La Mangalia i-am găsit pe Michette, Marie-Jeanne şi tot grupul: maiorul cu băiatul lui, generalul cu fetele lui; Ştefăniţă era la Paris, la studii. Domnul Matta, în Italia. Multă lume necunoscută. Şi totuşi parcă mă înapoiam acasă după o lungă absenţă. Băcanul a ieşit din prăvălie să ne dea mâna, frizerul să ne ureze bun sosit. Cofetarul şi nevasta lui nu mai ştiau cum să ne arate bucuria lor. Mi-am dat seama că mama e foarte iubită. Brusalis, proprietarul hotelului, Delureanu care ţinea restaurantul, Tănase cafegiul, Limonide, toţi erau fericiţi c-am venit. Hrisula mi-a făcut cafea şi apoi mi-a ghicit.

— E cineva departe care te doreşte.

Am înţeles că Hrisula ştia.

Dar afara de lumea atât de familiară, între care foarte mulţi pictori, mai invadaseră Mangalia sezonişti care purtau costume copiate din jurnalele de modă străine. Numai că în Mangalia noastră, cu căsuţe răzleţe de lut, cu bordeie turceşti şi cocioabe tătărăşti, îngropate pe jumătate între grădini de zarzavat şi casele proaspăt spoite ca la ţară în ajun de Paşti, imitaţia modei de la Deauville era ţipătoare, ridicolă.

Restaurantul din faţa statuii se transformase într-un fel de cazino, iar în salonul din fund, unde altădată se dădeau balurile, acum se dansa în fiecare seară, după o orchestră adusă de la Cavarna. În faţa restaurantului cântau acelaşi ţambalagiu şi aceeaşi primadonă răguşită, ca şi în anul trecut. Pe la cinci după-amiază, toată lumea se plimba pe dig în sus şi în jos, dar Michette şi banda dansau tot pe terasa neagră de lemn putrezit, şi seara, la capătul digului, cu aceeaşi disperare izbea marea în stânci. Şi tot aşa, în dreapta, scăpărau ca licuricii luminile sanatoriului de vară, mai în fund misteriosul Două Mai, şi la stânga, monoton, farul de la Tuzla.

Petre Barbu era pomenit la fiece pas, vilegiaturiştii cei noi îl cunoşteau din legendă.

— Pierrot e la Juan-les-Pins, îi strigă pictorul Vasile Popescu lui lorgulescu, care n-auzea bine.

— Cum ai zis? E la Saint-Tropez?

— La Juan-les-Pins.

Stăteam întinsă aproape toată ziua pe plajă şi mă gândeam la toate câte au trecut, la Petre Barbu, la Puiu, la Georges. Se făcuse parcă în jurul meu un gol, pe care mi se părea că toată marea nu l-ar putea umple, când iată-l pe Michi. Aproape îl uitasem. Purta pantaloni de dril alb şi o cămaşă tot albă deschisă la piept. Era înnegrit de soare şi parcă mai puţin greoi, mai prietenos. A fost încântat că m-a găsit. Mi-a spus că a venit pentru trei zile, că şi-a lăsat lucrurile la hotel la Brusalis şi a pornit în căutarea mea. Apoi mi-a descris hotelul – fără pic de confort -cu un fel de ton de imputare, de parcă eu aş fi fost vinovată.

— Şi ce se face aici toată ziua? Nu te plictiseşti?

Voiam să mă obişnuiesc cu vocea lui repezită. Cu ochii aceia rotunzi, curioşi, care clipeau prea des.

— Stau la soare, înot, citesc.

— Ce citeşti?

Aziadee, de Pierre Loti.

— Credeam că nimeni nu mai citeşte dulcegăriile astea. Ai citit Jean Cristophe?

— Nu. Vrei să mi-l împrumuţi?

— Nu l-am adus cu mine. Sunt zece volume.

Şi Michi ciuli urechile la o discuţie între doi necunoscuţi Unul ridica două degete, altul trei.

— Ai înţeles ceva?

— E un pictor care bea de două zile sau de trei zile. Nu ştiu.

— N-a ieşit din cârciumă? Parcă nu-mi vine să cred.

Michi ţinea costumul de baie în mână şi era încruntat că nu sunt cabine.

— Trebuia să-ţi pui costumul de baie sub pantaloni.

A făcut ochii mari.

— De ce?

— Ţi-ai fi scos acum pantalonii şi ai fi rămas în costum de baie.

Mi s-a părut straniu acest „de ce”, când era atât de simplu să înţeleagă. L-am sfătuit să se ducă după cotul pe care îl face coasta. A măsurat depărtarea, strâmbându-se.

— Până acolo prea e departe; prefer să mă duc la hotel.

L-am urmărit depărtându-se. Ce om curios! A venit cu autobuzul două ore, pe o şosea nenorocită, desfundată, a înghiţit atâta praf, pe o vreme toridă, ca să mă vadă, şi totuşi, nu mi-a spus un cuvânt plăcut. Dimpotrivă, mi-a vorbit rece, sec, îmbufnat, de parcă am fi fost un vechi menaj.

Totuşi, sosirea lui Michi însemna o schimbare, şi faptul că a venit să mă vadă m-a mişcat mai mult decât toate vorbele goale pe care mi le spuneau unii şi alţii. În seara aceea adâncă, fără lună, am stat mult de vorbă, alături, pe scările pontonului. Stelele cădeau una după alta. Marea se zbătea întruna. Deodată, ca pe vremea când eram copil, m-a înspăimântat taina pe care o simţeam peste tot în jurul meu.

Michi nu cunoştea nici o nelinişte. N-avea incertitudini. Îşi explica viaţa perfect fără existenţa lui Dumnezeu. Pentru întâia dată îl auzeam vorbind fără să se împleticească şi, deşi nu înţelegeam prea bine ateismul lui, obişnuită din copilărie să gândesc altfel, prezenţa lui robustă, liniştea lui în faţa acelei nopţi grele de întrebări, îmi făcea bine, la fel ca primul contact cu pământul când mă întorceam înotând de la prea mare depărtare, speriată de valuri.

Ca să ne întoarcem la Bucureşti, trebuia să trecem prin Constanţa, şi, după stăruinţa mea, ne-am oprit pentru câteva ceasuri. Voiam să-i întorc vizita lui Michi. Mă întrebam dacă-l voi întâlni, căci întârziasem plecarea cu o zi, când iată-l, la prânz, la restaurantul „Capato” (unde ştiam că ia masa).

Michi n-a rămas decât o clipă cu noi, fiindcă avea treabă, dar ne-am dat întâlnire pentru ora 5, la Cazino. Nu îndrăzneam să-i spun mamei cât sunt de nefericită că n-am pantofi. Sandalele se stricaseră de tot la Mangalia. Dar mama avea nebănuite antene când era vorba de copiii ei.

— Lasă, Diana, cunosc eu un negustor, un constănţean de-al meu, poate găsim ceva mai ieftin.

De îndată ce am intrat în magazinul cu încălţăminte, mama şi negustorul au început să glumească, să râdă, să-şi amintească întâmplări din trecut. Era un om de vreo patruzeci de ani, un roşcovan cu ten lăptos, cu ochii mici şi buzele ţuguiate, ca un purcel, de lapte. În timp ce vânzătorul îmi încerca pantofii roşcovanul nu mă pierdea din ochi. Când a fost să plătim, ne-a spus că. Preţul să-l facem noi. Cât vrem, atâta dăm…

Mama era încântată. Pornisem înainte cu Maricica, bine dispusă că am pantofi noi, privindu-i la fiecare pas cu admiraţie, dar având şi grijă să nu bage lumea de seamă. Şi, ca să par nepăsătoare, intram puţin câte puţin în praf. Sigur că aş fi preferat, pentru picioarele mele tuciurii, pantofi albi, dar aceştia maro erau buni şi toamna, şi iarna.

— Ascultă, Diana, îmi vorbi mama mai târziu. Domnul Nicolau, ai văzut, m-a condus câţiva paşi.

— Cizmarul?

— Borţosu. Întrerupse Maricica.

— Tu să nu te amesteci! O repezi mama. Are trei prăvălii în Constanţa, una la Bazargic şi alta la Olteniţa.

Am dat din umeri.

— Să-i fie de bine.

— Stai, mai încet. Ştii de ce a venit după mine?

— Fiindcă eşti frumoasă.

— Lasă prostiile! Te-a cerut de nevastă.

— Pe mine?

Pe Maricica o pufni râsul.

— Da. Mi-a spus că te vrea aşa cum eşti. Te ia fără un ban, fără o cămaşă.

— Şi tu nu l-ai repezit? Nu l-ai plesnit?

— Diana, lasă copilăriile. Hai să ne oprim un moment la „Pariziana”, să stăm de vorba. Omul ăsta vrea răspunsul chiar astă-seară. O să vină la Cazino. Mama sufla greu, de parcă alergase să mă prindă din urmă, să-mi dea o clipă mai devreme vestea asta mare.

— N-oi fi vrând să mă mărit cu un negustor de ghete.

— Dar cu cine vrei să te măriţi? Cu un prinţ?

— Nu văd pentru ce trebuie să mă mărit.

— Ca să-mi vie rândul mie, glumi Maricica.

Dar mama, serioasă:

— Vrei să rămâi fată bătrână?

La început am crezut că şi mama glumeşte. Dar văzând că stăruie, am simţit cum mă prinde revolta.

— Ascultă, Diana, reluă mama pe tonul cel mai hotărât. Tu o vezi pe doamna aceea, acolo? Uite, la berărie, la „Bristol”. Vezi, în stânga. Una cu ochelari.

— Bufniţa aia? Întrebă Maricica.

— Am fost colege la şcoala profesională. Era cu doi ani mai mare ca mine. Uite cum arată acum.

— Da, e smochinită rău. Dar nu înţeleg, mamă, nu văd legătura şi nici unde vrei să ajungi.

— De câte ori o cerea cineva în căsătorie, urmă mama, râdea ca voi şi se strâmba. „Negustorul ăla? Croitorul ăla? Ceasornicarul ăla?”. Ea voia un doctor, neapărat un doctor. Şi uite la ea, a rămas fată bătrână.

— Ce zici tu, să-l iau?

— Pe purcelul de lapte? Nu, Diana, parcă e mai bine Michi Ioanescu.

Comparaţia m-a supărat, cu atât mai mult cu cât am surprins în ochii ei obişnuita maliţiozitate.

— Michi Ioanescu n-o să te ia niciodată de nevastă, Diana, suspină mama, scoate-ţi-l din cap. Cât despre Bob, n-am vrut să te necăjesc, dar să ştii că undeva, la un pocher, o mătuşă de-a lui a spus: „Niciodată nepotul meu n-o s-o ia pe fata lui Slavu”.

Am rămas încremenită şi am privit oamenii care treceau, unii în sus, alţii în jos. Apoi m-am uitat bine în ochii mamei. Toate astea i se păreau fireşti? În loc să fie alături de mine, era solidară cu această lume care mă jignea? Nu ştiu de ce mi-a trecut prin cap scena morţii verişoarei mele Eliza. De ce-mi puneam, după atâţia ani, întrebarea: Care e motivul pentru care s-a sinucis? Dar cea mai mică dintre fetele mătuşii Sofia? De ce a fugit de acasă? Ce-o fi devenit? E mai greu să trăieşti, sau să mori? Era titlul unui articol, apărut după moartea lui Georges, în care se vorbea despre epidemia de sinucideri. Obrajii îmi ardeau, mâinile îmi erau reci.

— Bagă-ţi bine în cap, Diana! N-ai bani, şi azi, ca să fii cerută de nevastă, fără zestre, e un noroc. Nu se ştie dacă se iveşte a doua oară. Eu am auzit de Matilda Ioanescu. Coloneleasa mai bine se omoară decât să-l lase pe băiatul ei să ia o fată fără zestre, mai ales că au scăpătat, şi singura lor şansă ar fi.

— Mamă dragă, să isprăvim! O să mă mărit, nu avea grijă. N-am să rămân fată bătrână, deşi n-am o cămaşă, cum spui. Nu mi-am pus în cap să mă mărit cu băiatul Matildei Ioanescu, dar nici nu mă simt mai prejos de o astfel de situaţie. Când am să vreau, cu cine am să vreau.

— E uşor să spui: „Când vreau. Cu cine vreau”. Dacă ai fi intrat la paisprezece ani să lucrezi undeva, într-un birou, sau dacă te-aş fi dat de mică ucenică la o croitorie, ţi-aş fi spus azi: „Te priveşte”. Dar te ţine tata la şcoală. Sau, mai bine zis, eu te ţin. Fur de la coşniţă, rup de la gură, împrumut, brodez, fac economii sângeroase ca să plătesc taxe, cărţi.

Mama abia îşi ţinea lacrimile. Îmi venea să strig: „Ajunge!” Îmi venea să fug, să nu mă mai întorc niciodată.

Nu-mi mai dădeam seama dacă merg sau dacă stau pe loc, dacă mi-e prea frig sau prea cald. Am strâns pumnii, mi-am încleştat dinţii şi mi-am spus: „Trebuie să rabd încă un an, să-mi iau bacalaureatul, după aceea am să plec de acasă. Nu ştiu unde, dar sunt sigură că am să reuşesc să-mi câştig existenţa!”

Ne aflam după statuia lui Ovidiu, la câţiva paşi de geamie, de şcoala primară, spre care, cu ani în urmă, mă îndreptam îngrozită că voi fi ascultată chiar din prima zi. Din când în când, ne salutau cunoştinţele mamei, cu un surâs de admiraţie, care spunea: „Ce mare a crescut fata! Ce frumoasă s-a făcut!”. Iar mama înclina capul, surâzând artificial, de parcă altcineva îi trăgea în sus colţurile gurii.

La Bucureşti am trăit din nou zile grele de discuţii şi certuri cu tata. Ca în toţi anii, când auzea de şcoală, se făcea foc:

— Iar taxe, iar bani. Iar cărţi? La ce folosesc toate mofturile astea? Trebuie să ne gândim la Nicu, el e băiat, trebuie să înveţe. O fată, dacă ştie să scrie şi să citească, ajunge.

Dar nici eu nu mă lăsam;

— Trebuie să-mi iau bacalaureatul. Mai am un an.

La auzul cuvântului bacalaureat, tata a început să lovească cu pumnii în masă.

— Mama lui de bacalaureat! Ei, tocmai asta e, tocmai că nu vreau să-ţi iei bacalaureatul! Şi când spun eu nu, e nu! Anafura. Paştele. Grijania! A sosit momentul s-o dovedesc!

De data asta lovind cu pumnul în masă, a spart o farfurie.

— Mâna i-a sângerat, dar el continua să strige, cu buzele subţiate, cu ochii înrăiţi, cu pumnul roşu de sânge.

— Când am spus că nu trebuie şcoală, nu trebuie! O fată cumsecade, cu mai puţină şcoală şi mai puţine mofturi, e fericită când o cere de nevastă un băiat modest. Pentru tine nimeni nu mai e destul de nobil. Eu nu spun că trebuie să iei un parvenit. Îl dau în mă-sa, cu prăvălia lui cu tot! Dar nu-mi place că ai strâmbat din nas, „un cizmar”.

— Asta n-ar fi nimic, făcu Maricica. Dar e borţos şi are o pălărie căptuşită cu o mătase ca prazul. I-am văzut pălăria în cuier.

— Uite, vezi? Se ia şi mucoasa asta după tine! Nici pe asta n-am s-o mai dau la şcoală. Mama ei de şcoală.

Câteva zile mai târziu, la şcoală, am fost primită cu acelaşi alai, cu aceleaşi exclamaţii de admiraţie, ca de obicei la început de an.

— Vai, Diana, ce bine îţi stă bronzată. Ce mult ţi s-a deschis părul. Parcă e de argint. Parcă eşti o nordică. Povesteşte-ne! Am auzit că ai avut nişte succese.

Domnul Cobadin a venit de ziua mamei cu o cutie enormă de fructe glasate. Mama nu era acasă.

— Diana, ştiam că e ziua ei. Când a împlinit cincisprezece ani, i-am adus o cutie ca asta. Nu mai ştiu cum am făcut rost de bani atunci. Eram un puşti, şi cât eram de emoţionat! Dar ea, ca o veveriţă, întocmai aşa ca tine, mi-a spus: „M-am logodit”. Poţi să-ţi închipui, Diana, ce am simţit. Câteva luni mai târziu, s-a măritat. I-am trimis o cutie ca asta, fără nici un cuvânt. Şi pe urmă, în fiecare an, tot aşa, până a venit războiul. Speram să mor în război, ca s-o uit, dar am căzut prizonier în Germania. De acolo am reuşit să fug în Belgia. M-am însurat. Am copii. Am crezut că m-am lecuit, dar într-o zi, când m-am întors în ţară, am început s-o caut. Când am aflat adresa, am venit aici, şi în faţa mea ai apărut tu. Am crezut că e ea. Sigur! Nu putea să fie ea! Nu putea, după atâta vreme, să aibă tot şaisprezece ani. Şi, totuşi, stătea în faţa mea la fel ca atunci. Tot cu şorţ negru şi guler alb, palidă, şuie, cu ochi luminoşi, miraţi, cu gene întoarse, castanii. Am rămas năuc, încremenit. N-ai văzut? Am amuţit. Nu ştiu ce am spus. Dar am auzit ca prin vis: „Sunt fata ei”.

— Ei da, sunt fata ei, am spus râzând, ca să nu vadă că sunt emoţionată.

Cunoşteam povestea, şi totuşi acum o vedeam în altă lumină, avea parcă alt tâlc. Dar în acelaşi timp, mi-era frică să nu pice tata. Până acum nu s-a întâmplat să se întâlnească. Voiam să evit şi de data asta.

— Diana, te invit în oraş. Vrei să luăm un ceai?

Parcă-mi citise gândul.

Am intrat în casă, am vârât sub saltea cutia cu fructe glasate, ca să nu dea tata peste ea, şi, îmbrăcându-mă în grabă, am plecat cu domnul Cobadin.

Era prima dată că ieşeam în oraş neînsoţită de fratele meu, şi acest lucru mă măgulea, dar mă şi neliniştea. Ce va spune lumea? Va spune că e unchiul meu. Sau poate chiar tata. Dacă a iubit-o pe vremuri pe mama, înseamnă că ar fi putut să fie tatăl meu. Totuşi, nu e prea tânăr. Mama avea douăzeci de ani când m-am născut eu; domnul Cobadin, un an, doi mai mult.

La „Capşa”, în faţa chelnerului, m-a întrebat dacă vreau ciocolată cu brioşe sau ceai cu fursecuri. Eram obişnuită să mă uit pe listă, să comand ce e mai ieftin. Până la urmă, văzând că şovăi, domnul Cobadin a cerut şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri.

„E tare plăcut să ai bani”, m-am gândit.

— Spune, Diana, ce proiecte de viitor ai?

— Când eram mică, mă gândeam să fac teatru. Visam să fiu actriţă. Dar acum n-am curaj.

Domnul Cobadin tăcea.

— Am să-mi iau bacalaureatul, şi pe urmă o să mă înscriu la o facultate fără frecvenţă, ca să pot lua o slujbă. Şi cred că singura e Facultatea de drept.

— Deci ai să fii avocată. Ca să aperi pe cine? Vezi tu, cei bogaţi au destui apărători, şi nici n-au nevoie de ei. Îi apără banii. Pe cei săraci nu poate să-i apere nimeni.

Vorbea calm, poate prea calm, dar spunea lucruri pe care eram obişnuită să le citesc în ziare, să le aud spuse de tata. Dar în gura domnului Cobadin păreau cinice.

— Sinceritatea dumneavoastră vă onorează, în orice caz, am spus.

După ce a plecat chelnerul, lăsând pe masă toate bunătăţile (nu ştiu de ce simţeam că nu le-aş mai putea înghiţi), m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să joc tenis, să fac schi, să călăresc, să conduc maşina.

Am surâs trist.

— Calule, vrei ovăz?

— Ascultă, Diana, numai de tine depinde să ai toate astea. Numai de un cuvânt al tău. De mult aşteptam un prilej să stăm de vorbă. Am pentru tine un sentiment greu de înţeles, chiar de către o fată deşteaptă ca tine, neobişnuită ca tine.

Vorbea pe un ton atât de scăzut, că făceam o sforţare ca să-l aud; sorbea fără grabă din ceaşca de ciocolată, cu un calm straniu.

— Mi-aduc aminte când trebuia să vii pe lume. Eram îndrăgostit, nebun. O pândeam pe mama ta la fiecare colţ de stradă. N-o slăbeam o clipă. Când am văzut că e însărcinată, am suferit cumplit. Asta nu m-a împiedicat să stărui să divorţeze, să se mărite cu mine. Da, voiam s-o iau cu amândoi copiii. Şi, mai târziu, cu al treilea. În noaptea când te-ai născut, am stat sub ferestrele ei până în zori. Am aşteptat să vii pe lume. Te-am aşteptat. O iubeam aşa de mult pe mama ta, că voiam să-mi închipui că aştept copilul meu, copilul nostru.

Îmi venea să strig: „Taci! Taci!” Nu ştiu de ce mă temeam de cele ce aveau să urmeze.

— Ascultă, Diana, sunt însurat. Am doi copii. Îmi stimez nevasta.

Nu ştiu de ce am surâs ironic.

— Nu voi divorţa niciodată.

Îmi venea să strig: „Slavă Domnului!” (Probabil că mă aşteptam să spună că vrea să divorţeze, să se însoare cu mine.)

— Vreau să fiu prietenul tău, protectorul tău. Cred că înţelegi.

Am simţit atunci în mine întreaga violenţă a tatălui meu şi am înţeles plăcerea cu care înjura şi trăgea palme. Am ridicat mâna, dar nu prea mult, deasupra mesei. Când mi-am dat seama unde mă aflu, m-am stăpânit. Dinţii mi-au scrâşnit. Mi s-a părut că aud oprindu-se în loc roţile unei maşini care derapează, sau care vrea să evite un accident.

Mi-am sprijinit mâinile pe marginea mesei, mi-am îndreptat spatele, gata să mă ridic şi să plec.

— Stai, Diana, ştiu ce gândeşti şi ce simţi. Dar n-am apucat să-ţi spun tot. N-am să-ţi fac rău niciodată. Dimpotrivă. Numai bine. Am să am grijă să te mărit. Când ai să vrei şi cu cine ai să vrei. Ascultă, fetiţo, când ai posibilitatea să înveţi engleza, franceza, să călătoreşti, să conduci maşina, dacă mai eşti şi frumoasă şi inteligentă, porneşti cu toate atuurile în viaţă, iar bărbatul ţi-l alegi tu. Altminteri, te alege el. Şi tu trebuie să spui „da”. Şi chiar dacă ar fi băcanul din colţ sau un sublocotenent oarecare, îţi dă toată viaţa la cap că te-a luat fără zestre. Spune, Diana, la ce te gândeşti? Spune ceva, răspunde!

— Ca să înţelegeţi nu ce gândesc, dar ce simt, ar trebui să vă aflaţi la masa de alături, dar nu acum, ci peste zece ani. Da, imaginaţi-vă că au trecut zece ani şi vă aflaţi la masa de alături. Şi aici, la masa asta, un bărbat în vârstă îndrăzneşte să facă astfel de propuneri fiicei dumneavoastră, care acum are şase ani. Închipuiţi-vă că aţi auzi cum îşi permite, în baza chimirului doldora, să vă insulte fata, să încerce s-o cumpere ca pe-o marfă!

M-am ridicat să plec. S-a ridicat şi el.

— Ascultă, Diana, greşeşti. Să ştii de la mine că dacă nu faci un compromis serios în viaţă, mai ales la început, un compromis, unul şi bun, faci pe urmă o sută, o mie.

Michi Ioanescu a venit într-o zi să-mi aducă l'Atheisme, de Felix le Dantec, de care îmi vorbise la Mangalia. Apoi, într-o după-amiază, ne-am întâlnit iar, la Angela, care în vara aceea se logodise la Ocna-Sibiului şi ţinea să ne prezinte pe logodnicul ei. Vorbind despre căsătoria lor, Michi mi-a spus:

— Sunt un celibatar convins.

Nu ştiu de ce nu mi-a făcut plăcere, dar, ca să nu vadă, am glumit:

— Bate în lemn.

Ne-am reîntâlnit apoi deseori. Pe vremea aceea ne jucam, în grupul nostru, de-a pusul notelor. Seara, în curtea cea mare a Angelei, sau în sufrageria Adrianei, cu uşile balconului deschise, stăteam în jurul unei mese cu hârtii şi creioane şi ne puneam unul altuia note la inteligenţă, cultură, frumuseţe, spirit şi aşa mai departe. Bileţelele anonime se virau într-o urnă, apoi se scoteau, se citeau şi i se făcea fiecăruia media. Deşi era un joc căruia aveam aerul că nu-i dăm importanţă (ne auzeam exclamând: „Şase la inteligenţă? Bravo, frumos! Cine a îndrăznit să-mi pună numai şase?”), totuşi, cred că puţin tot ne păsa de aceste aprecieri, care arătau cu adevărat părerile fiecăruia asupra unuia din noi.

Într-o seară, deschizându-se bileţelele, s-a descoperit, cu tot felul de uimiri gălăgioase, că cineva îmi pusese nota zece la fiecare din însuşirile mele, iar la urmă tocmai, despăturindu-se unul din bileţele, care-l privea pe Michi Ioanescu, s-a constatat acelaşi lucru: cineva îi pusese numai zece şi lui.

— Aici se lasă cu amor, a spus unul din verii Angelei.

— Asta e o declaraţie de dragoste din cele mai discrete, a glumit logodnicul ei.

Toată lumea a bănuit că eroii cu atât de bună părere unul despre celălalt nu pot fi decât Michi şi cu mine, iar noi, încolţiţi (şi ca să ne amuzăm), am recunoscut. Am fost tachinaţi atunci în chip şi fel. Vărul Angelei a exclamat:

— Aici se lasă cu logodnă!

Apoi toată lumea a insistat să ne logodim. Noi am acceptat (în glumă, bineînţeles), dar punând condiţia să nu ni se ceară alte manifestări decât, „Priviri languroase”.

De atunci, de câte ori ne duceam cu toţii la teatru, la cinematograf, la Şosea sau la Moşi, ne aflam – nu ştiu dacă din întâmplare, sau din complotul celorlalţi – alături.

Nu ştiam dacă îmi place sau nu Michi Ioanescu. Eram, fără să-mi dau bine seama de ce, măgulită că se ocupă de mine. Îl credeam mult mai în vârstă. Ceilalţi prieteni ai mei aveau douăzeci de ani, dar păreau toţi, nu ştiu de ce, liceeni. Erau băieţi. Michi era un bărbat. (îmi spusese, de altminteri, că, are douăzeci şi cinci de ani.) Ceilalţi vorbeau mult şi voiau să fie spirituali. Michi vorbea puţin şi spunea lucruri serioase. Ştiam că a studiat chimia la Paris, şi totuşi nu vorbea despre asta niciodată. Într-o zi am aflat, cu totul din întâmplare, că s-a înscris la Matematici. Ştiam că au o casă frumoasă, că tatăl lui e colonel, şi cu atât mai mult îmi plăcea modestia lui în îmbrăcăminte, în gesturi, în vorbă. Intervenea în discuţii numai când cineva susţinea o inexactitate, şi atunci îl corecta firesc şi simplu. Avea oroare de aproximaţii, de exagerări. Cunoştea nemaipomenit de multă statistică şi date istorice. La jocurile geografice nu-l întrecea nimeni. Când se discuta filosofie, asculta modest, având aerul că nu înţelege nimic, apoi intervenea, simplu, cu o observaţie care arăta cât e de bine informat. Era singurul om faţă de care mi se părea că nu mai ştiu nimic sau că ceea ce ştiu e nelămurit, superficial.

În iarna aceea Nicu a plecat să facă armata. Ne scria de acolo scrisori melancolice, fiindcă era veşnic flămând. (În primele două săptămâni nu i s-a dat voie să iasă din cazarmă, ca să se înveţe cu mâncarea de la cazan.) Tata, alarmat, a lăsat toate treburile şi a plecat să vadă „care e situaţia la faţa locului, ce-i cu băiatul”. Şi i-a dus „băiatului” o roată de caşcaval. Când s-a întors, n-a mai contenit să povestească peripeţiile prin care a trecut ca să ajungă în mâinile „băiatului” roata de caşcaval. Şi, totuşi, era neliniştit:

— Vrea să devină ofiţer şi să rămână în armată. Mie mi-ar fi plăcut inginer. Inginer de mine.

De câte ori, de mult, în primii ani de care-mi amintesc, nu-l auzisem pe tata: băiatul meu o să fie inginer. Inginer de mine. Eram sigură atunci că există inginer de mine, de tine, de el. Sigur că nu ştiam ce înseamnă inginer. Dar nu îndrăzneam să întreb.

— Ştii, spunea mama, cât am tras de el ca să-şi ia bacalaureatul. Să aibă termen redus. La matematici era slab. Cum vrei să ajungă inginer de mine?

— E băiat bun, cinstit, sănătos, voinic, îl apăra tata. N-a rămas repetent niciodată.

Într-o zi tata a primit o scrisoare de mulţumire, iscălită de douăzeci de băieţi, colegii lui Nicu, pentru roata de caşcaval, din care au mâncat şi ei. Tata arăta scrisoarea de îndată ce intra cineva pe uşă. Cred că a fost, în afară de ziua în care a primit fotografia de sublocotenent a lui Nicu, cea mai fericită zi din viaţa tatii. În casă la noi nu se vorbea decât de armată, de Nicuşor, de hainele şi cizmele lui noi. Dar pentru toate astea făceau economii sângeroase.

De Anul nou, Michi mi-a dăruit un ceas de mână de aur, mic şi oval, pus pe o brăţară de panglică neagră. N-am ştiut ce să spun, ce să fac. Mi se părea că n-am dreptul să primesc un dar atât de scump, dar că, odată cumpărat, pentru el ar fi o dezamăgire dacă l-aş refuza. L-am privit înduioşată, recunoscătoare, tăcută. Michi mi-a pus ceasul pe mână: „Sunt fericit că-ţi place, Diana”.

Am avut impresia că-mi pune inelul de logodnă.

Michi Ioanescu nu-mi mărturisise că mă iubeşte, dar, întorcându-ne dintr-o plimbare de la Şosea, mi-a arătat casa lor mare, acoperită toată cu iederă, şi de când ştiam unde locuieşte, însuşi faptul ca venea la noi, unde tata îl privea urât (nu-l putea uita pe Puiu), unde îl îneca fumul lămpii de petrol, care veşnic fila, şi înnegrea cu funingine gulerul, nările, era o dovadă. Şi acum, ceasul de aur.

Când au văzut părinţii mei ce am căpătat, au înţeles că Michi are „intenţii serioase”. Tata bufnea, dar mama a început să-l privească altfel şi să se intereseze când vine ca să pregătească o prăjitură, iar când vorbea despre tatăl lui Michi, spunea, familiar, „colonelulul. Să fiu nora unui colonel (mamei îi rămăsese de la balurile de la Constanţa o ascunsă admiraţie pentru ofiţeri) era o fericire pe care nu îndrăznise s-o spere, dar la care acum nu voia să renunţe. Mai ales intrarea lui Nicu în armată i se părea că-i dă acest drept. Dar părinţii lui Michi se pare că erau mai puţin încântaţi.

Într-o zi Michi s-a plâns că de câtva timp în casă la el simte o nervozitate curioasă, că mama lui, mai ales, ar vrea să-l însoare, şi a adăugat:

— E ridicol să mă însor la douăzeci şi unu de ani…

— Cum douăzeci şi unu? Parcă mi-ai spus.

— Am glumit, Diana. Am vrut să văd dacă se prinde. Ai crezut că am douăzeci şi cinci de ani?

— Cred tot ce-mi spui.

— Eşti drăguţă, Diana. Tare drăguţă.

— Şi pe mine vor părinţii mei să mă mărite.

A făcut ochii mari, apoi, clipind des:

— Da?

— Da, de ce te miri?

— Nu, nu mă mir. Cu cine?

— Cu un negustor bogat.

— Şi tu?

— Nu vreau.

Mi-a luat mâinile iar. L-am întrebat, îngrijorată:

— Şi fata aceea cum e?

— Nu ştiu. Nu mă interesează.

— De ce vor să te însoare?

— Dragă, sunt alarmaţi. Nu ştiu cine le-a spus că vin zilnic pe aici. I-a apucat panica să nu mă însor cu tine. Le e frică.

— Şi de ce le e frică?

— Ştiu şi eu? Probabil fiindcă n-ai zestre.

Am tăcut. Auzeam ca un ecou cuvintele lui: „Nu ştiu cine le-a spus că vin zilnic pe aici”. Va să zică, el se ferea să se ştie acasă că vine la noi,. Trebuiau ai lui „să afle”, şi lui îi era penibil că „s-a aflat”, aşa cum i-ar fi fost dacă s-ar fi descoperit că joacă în tripouri. De ce nu le-a spus: „Da, o iubesc pe Diana şi vreau să mă însor cu ea. Nu chiar acum, sunt prea tânăr, dar peste un an, doi, trei”? Sau de ce nu-mi spunea mie toate astea?

M-am ridicat de pe divan, de lângă el, m-am rezemat de perete, în picioare, şi liniştită am spus:

— E mai bine să nu mai vii pe aici, Michi. Asta ar simplifica lucrurile.

— Mi-ar fi greu să nu te mai văd, Diana.

Am repetat în gând, dezamăgită: „Greu? Numai atât?” Dar n-am spus nimic. Michi a venit lângă mine:

— La urma urmei, nu-i grav. Să nu ne mai gândim la toate astea.

— Ba e grav, Michi.

— De ce?

— N-aş putea să-ţi explic. (Nici mie n-aş fi putut să-mi explic de ce e grav.) în odaie se făcuse întuneric. Maricica a intrat cu lampa aprinsă. Sticla era afumată. Aş fi voit să-i fac o observaţie, dar n-am vrut să-i atrag atenţia lui Michi. Mi se părea că totul în jurul meu e sărăcăcios şi afumat, ca lampa aceea de petrol, cu oglinda rotundă în spate, cu rama ruginită. Deodată mi s-a părut că îngerul care se profila în lucrătura mai deasă de pe perdeaua de reţea, întunecată de lumina serii, se strâmbă la mine, dar am observat apoi că perdeaua cădea toată strâmb, din pricina galeriei pirogravate, care atârna mai jos într-o parte decât în cealaltă. Galerie pirogravată! Cum de nu mi se păruse până atunci de prost-gust, ridicol?!

— La ce te gândeşti, Diana?

Uitasem de Michi Ioanescu. L-am privit ca pe un străin care ar fi intrat atunci, din greşeală, pe uşă (avea obrazul senin, fruntea largă, umerii drepţi, stătea robust pe picioare), şi mi-am dat seama că am vrut să mă mărit cu el ca să scap de lucrurile pirogravate, şubrede şi strâmbe din casă şi de lampa aceea care veşnic fila.

— Mă gândesc că trebuie să-mi fac lecţiile. Uite, s-a întunecat. E târziu, am de făcut o compoziţie la română.

— Ce subiect?

— Un subiect liber. Pot să aleg.

— Şi ce ai ales?

— Nu ştiu prea bine, dar titlul l-am găsit: Pânza de păianjen. Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o musca. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul.

Nu ştiu de ce m-am gândit la negustorul de încălţăminte care mă ceruse de nevastă, la domnul Cobadin, care îmi propusese să mă protejeze. Şi la atâţia alţii, pe care tata îi înjura de mama focului.

— Ce ştii tu, Diana, despre viaţă? Eşti o fetiţă de şaptesprezece ani.

— Am văzut păianjenul. Îmi simt picioarele lipite de pânza lui.

— Cine te-a necăjit? M-a întrebat, apropiindu-se de mine.

— Viaţa.

Michi mi-a pus mâinile pe umeri. Eu am ridicat capul, ca să-l văd bine, să-l văd cum e cu adevărat. Dar, la fel ca atunci când priveşti cu binoclul din fundul unei săli de spectacol actorii de pe scenă, mi se părea că-i în acelaşi timp prea departe şi prea aproape. Am observat că roşeşte, de parcă l-ar strânge gulerul. Că pe fruntea lui mare, prea netedă, se iveşte o vână, că privirea i se înceţoşează. Am vrut să mă îndepărtez, dar mâinile lui, pe umerii mei, s-au cramponat şi i-am simţit pe buze gura ca o ventuză. Înspăimântată, am vrut să mă desprind de gura aceea umedă, care încerca cu tot dinadinsul să-mi descleşteze dinţii. Mi-era silă, dar în acelaşi timp, lucidă şi curioasă, am vrut să ştiu dacă această încercare grăbită şi lacomă de a mă sorbi se poate numi sărutare. Aşteptam de ani de zile prima sărutare. Să fie acest nesaţ, lipsit de orice vrajă, de orice poezie, sărutarea la care de atâta vreme visam? De care şopteau la şcoală buzele înfiorate? „Nu se poate! Îmi venea să strig. Nu se poate!”

— Nu vreau să te mai văd niciodată! I-am spus desprinzându-mă de mâinile acelea, care parcă se înmulţiseră şi mă înşfăcau.

Mi-a dat drumul.

— Nu se poate să nu te mai văd, Diana.

— De ce? Am întrebat, curioasă şi ironică.

— Nu ştiu. Eşti altfel. N-aş putea să-ţi spun cum eşti. Nu m-aş pricepe. Îmi placi cum nu mi-a plăcut nimeni. Eşti singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc. Nu ştiu. N-am mai iubit niciodată. Şi nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înţeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete. Altfel de fete. Aş fi vrut să întâlnesc o femeie. Înţelegi? Tu eşti şi femeie, şi fată, şi fetiţă. Şi copil.

Nu înţelegeam de ce-mi este atât de indiferent tot ce spune, tot ce se întâmplă în clipele acelea. Eram obosită, doream să plece. Nu eram supărată pe el. Era un fel de sinceritate, de bună-credinţă. De simplitate în felul lui de a fi, în tot ce spunea, care mă împiedica să fiu supărată. L-am rugat prieteneşte că plece.

— Sunt obosită, Michi, şi am de lucru. Trebuie să-mi scriu compoziţia, Pânza de păianjen.

— Vreau să te văd mâine, Diana. Abia aştept să te văd!

N-am răspuns nimic, ca să nu mai pierd vremea.

A doua zi n-am fost acasă când a venit Michi. Apoi, n-a mai revenit.

Abia iarna, în preajma Anului Nou, ne-am întâlnit, din întâmplare, la o serată costumată, în casa frumoasă a unei colege. Şovăisem până în ultima clipă să primesc invitaţia. Dar mama, exagerând drama, pe care o presupunea din absenţa prelungită a lui Michi, s-a zbătut până a găsit un costum alb de colombină la fiica unei cliente a croitoresei, coristă la Operă. Cum aş fi putut, faţă de sacrificiul mamei, să rămân acasă?!

Apariţia mea a provocat murmure de admiraţie. Era întâia dată când puneam roşu pe buze, puţin de tot, prima dată când mă pudram, prima dată când, privindu-mă în oglindă, am descoperit, uimită, că sunt frumoasă.

Cred că Michi Ioanescu în seara aceea s-a îndrăgostit de mine. Mă privea buimac, nedumerit.

— Ştiam că am să te întâlnesc, Diana. M-am gândit tot timpul la tine. Dar eşti atât de schimbată, că parcă mă tem.

Mă tem să nu te înşel pe tine cu tine.

Glumind, am răspuns:

— Poate de aceea şi sunt geloasă.

— Nu glumi, Diana? Spune ce s-a întâmplat? Cum te-ai schimbat atât de mult?

— Eram urâtă înainte?

— Nu ştiu. Ai atâta farmec şi eşti atât de atrăgătoare. Încât nu mi-am dat seama că eşti frumoasă. Pe când acum.

— Acum mi-am pus roşu pe buze. Şi m-am pudrat. Şi mi-am lungit cozile ochilor cu creion dermatograf. Şi, poate, costumul de colombină îmi stă bine.

Dar Michi parcă nu auzea. Iar eu mă simţeam pentru întâia dată femeie şi eram ispitită să folosesc toate armele pentru cucerirea şi pedepsirea lui. Nu-i puteam ierta că nu stăruise mai mult să mă revadă, că lăsase să treacă atâta timp, că în această seară numai întâmplarea mi-l scosese în cale. Câteva clipe mai târziu, o doamnă mai în vârstă a venit spre mine, însoţită de un tânăr înalt, brun, elegant cu obrazul dur, turnat parcă în bronz.

— Nepotul meu ţine să te cunoască, domnişoară Slavu. A spus doamna, prezentându-mi-l.

Apoi l-a luat pe Michi de braţ, prieteneşte, uşor. Dar cu vădită intenţie de a ne lăsa singuri. Am stat de vorbă, în picioare, cu tânărul acela, sprijiniţi de rezemătoarea unui fotoliu.

— Pe unde aţi stat ascunsă? Îmi închipuiam că cunosc toate femeile frumoase din Bucureşti.

— Se poate, dar eu nu sunt o femeie frumoasă din Bucureşti, sunt o elevă din clasa a opta de liceu, la o şcoală din Bucureşti.

— Adevărat, şcolăriţă?

— Da. Sunteţi dezamăgit?

— Sunt plăcut consternat, domnişoară.

— Dar dumneavoastră? Cu ce vă îndeletniciţi?

Mi-a răspuns puţin încurcat:

— Eu sunt. În sfârşit, eu am. Am o ocupaţie prozaică; director de bancă. Din tată în fiu suntem bancheri.

Şi a făcut un gest care ar fi voit să spună: „Nu e vina mea”.

Când să ne despărţim, m-a întrebat dacă îmi poate face o vizită.

— Aş dori să vă cunosc familia.

Prin minte mi-a trecut casa noastră, geamurile cârpite, lampa de gaz, tata înjurând de mama focului, şi mi-am dat seama că nu e cu putinţă să vină să mă vadă un bancher.

— Vă pot telefona? M-a întrebat.

— Nu, îmi pare rău, n-avem telefon. Şi, apoi, sunt foarte ocupată. Avem cursuri şi după-amiază. Dar am să vă chem eu.

S-a comentat multă vreme – vulgar, tare şi sigur – succesul meu: „Dacă o ia de nevastă, ce lovitură! I-a plăcut grozav. S-a interesat de familia ei. A cerut o mie de amănunte”.

Mama Adrianei, rudă cumva cu bătrâna doamnă care mi-l prezentase pe tânărul bancher, nu înţelegea de ce nu l-am poftit imediat. („De ce faci mofturi, Diana?”). Ce aş fi putut să explic? Să-i descriu casa noastră, condiţiile în care trăim?

Oare îşi putea imagina odaia mea, cu perdeaua cârpită, atârnând strâmb de o galerie pirogravată, şi lampa de gaz cu sticla afumată, pe care o mutam dintr-un loc în altul – ba ca să-mi fac lecţiile, ba ca să mă pot găti în faţa oglinzii? Eram convinsă că dacă ar veni o singură dată, ar fugi mâncând pământul, şi trebuia să evit umilinţa asta. Şi apoi, un bancher? Ce curios îmi suna în urechi cuvântul „bancher”!

— Vezi, Diana, să nu dai norocului cu piciorul, stăruia Adriana. N-ai văzut ce interesant e? Şi e cineva, să ştii! Ca să nu mai vorbesc cât e de bogat.

Da, mi-ar fi plăcut să mă mărit chiar cu un bancher. Dacă n-ar fi fost decât ca să le dau o lecţie acelor mătuşi şi mame care se temeau ca băieţii lor, nepoţii, să nu se însoare cumva cu „fata lui Slavu”! „O fată fără zestre”, „fata chiriaşilor din fund”! Ca să afle domnul Cobadin că m-am măritat fără „ajutorul” lui, şi ca să-i pară rău lui Bob, să sufere şi mama să se bucure. Şi totuşi, viaţa mi s-a părut iar cumplit de tristă. Şi nu ştiu din ce ungher a apărut Petre Barbu, şi un dor aprig parcă mi-a strâns inima în chingi. În jurul meu pereţii dispăruseră, şi în locul plafonului s-a ivit cerul albastru, tumultul mării, nisipul galben, fierbinte. Şi aş fi vrut să fug într-acolo, să fug.

În aceeaşi săptămână, primind o invitaţie de la doamna, care mi-l prezentase pe tânărul director de bancă, am răspuns câteva cuvinte de politeţe şi nu m-am dus. Purtarea mea a fost din nou comentată în chip şi fel (vrea să fie mai interesantă, originală).

Michi Ioanescu a început iar să vină pe la noi.

Mă simţeam foarte singură. Bob dispăruse. Se spunea că trăieşte cu o actriţă, că s-a mutat la ea. Puiu nu mai era. Cât despre Ilinca, relaţiile noastre se răciseră de la moartea lui Puiu. Mă credea vinovată de moartea lui, şi asta nu-i puteam ierta. Mai ales că ea cunoştea conţinutul scrisorii care fusese găsită pe masa lui şi care, din discreţie şi delicateţe, nu-mi fusese adresată mie. (Ba chiar plicul era pe numele unui prieten, şi doar înăuntru, un alt plic: „Pentru Ilinca Dima”.) „Azi am luat rezultatul unui examen. Am căzut! Apoi mi s-a făcut o percheziţie acasă. De ce? Nu importă! Ceea ce ştiu este că sunt obosit, dezamăgit, că nu sunt fericit, că nu pot măcar să sper că voi fi într-o zi. De ce să persist? N-am prea întâlnit oameni fericiţi. Nici chiar Diana. De ce s-or fi cramponând oamenii de viaţă? Am avut câteva momente bune, dar şi atunci m-am amăgit. Aş mai avea poate câteva dacă aş mai vrea să lupt. Dar îmi lipseşte forţa. Şi apoi, atâtea examene, mii de pagini, o carieră care nu mă interesează. Într-o zi poate o să mă iubească o fată, dar n-am s-o iubesc eu. Mi s-a întâmplat şi asta. Nu, nu, ajunge!”

— I-a fost milă de părinţii lui? De ce n-a luat viaţa în piept?

Ilinca nu mi-a răspuns. Aveam nevoie de duioşia ei, de o vorbă de mângâiere, sau chiar de o tăcere înţelegătoare, caldă. Ilinca a discutat rece. Mi-a pus întrebări ca un judecător de instrucţie. A pus apoi concluzii de procuror:

— Eşti cochetă, Diana, îţi place să străluceşti, să cucereşti, să aprinzi focuri de paie. Dacă izbucneşte un incendiu, nu-ţi pasă. Nu te interesează decât un singur lucru: să vezi până unde merge puterea ta de cucerire.

Ilinca avea, poate, într-o măsură, dreptate. Dar cum puteam să-i explic că dorinţa mea de a străluci e poate de natura nevoii pe care o au unele păsări să cânte frumos, altele să fie împodobite cu pene frumos colorate? Ce ştia Ilinca despre drama sărăciei, despre lupta pe care o duceam, disproporţionată, desigur, şi cu totul absurdă, dacă o gândesc azi, de a o ascunde? Ce simplu a fost pentru Ilinca să „evadeze” de acasă, să studieze pianul în străinătate! Ce greu mi-a fost mie să mă înscriu la Drept, aici, ba chiar numai să plătesc o taxa pentru a-mi scoate diploma de bacalaureat! Dar, mai ales, ce greu mi-a fost să-mi găsesc de lucru!

Avocaţii n-aveau nevoie să-i plătească pe secretari. Licenţiaţii în Drept fiind obligaţi să facă practică de avocat în biroul unui „maestru”, băteau la uşa lui, cereau să facă ucenicie. Cu atât mai greu era pentru un student în anul întâi să găsească o uşă deschisă. Să fie plătit pentru munca lui, nici nu se pomenea! Când ucenicul era o fată, şi mai ales frumoasă, se opunea nevasta: „N-avem nevoie de o fustă”. Când maestrul nu era însurat, punea mama piciorul în prag: „Nu vreau ca băiatul meu să se încurce cu o sărăcie”. Dar nici, mama mea nu s-a lăsat până nu mi-a găsit de lucru în biroul unui avocat, „Îl cunosc de când eram mică. Venea la tata să-şi repare ceasul.”

Dar eu bănuiam că, de câte ori e la mare nevoie, tot Cobadin o ajută.

Maestrul meu era de o urâţenie şi zgârcenie care au rămas proverbiale. Era mic şi îndesat, cu o mustaţă stufoasă, neîngrijită (din care muşca), era ciupit de vărsat, cu ochi pătrunzători, şireţi. Purta o pălărie soioasă, cu borurile mari, pe care, oricine ar fi găsit-o în tribunal, ar fi ştiut a cui e, cui s-o aducă. Nu-şi lăsa niciodată lucrurile la garderobă, ca să nu dea un bacşiş cât de mic. Umbla atât de repede, încât reuşea să fie la toate secţiile aproape în acelaşi timp. În birourile lui mari, luminoase, cu pereţii tapisaţi de cărţi legate, nu se făcea niciodată foc iarna. Stăteam şi scriam zgribulită, cu paltonul pe umeri, îmi suflam în palme, să le dezgheţ, îmi muşcam degetele când înţepeneau. Când deschideam gura, ieşeau aburi.

Trebuia să fiu la maestru dimineaţa la şapte. Era o iarnă grea şi locuiam foarte departe de biroul maestrului meu. Ca să ajung la timp, chiar cu două tramvaie, porneam de acasă înainte de a se aprinde focul, înainte de a se fierbe apa de ceai. La plăcintăria din colţ, a lui Papa-Iani, cumpăram un covrig cu susan şi-l mâncăm pe drum, sau în tramvai. La ora aceea întâlneam numai muncitori şi elevi de şcoli militare. La birou ajungeam îngheţată şi nu aveam unde să mă încălzesc. Plecam de acolo şi mai îngheţată, şi nu mai puteam să îndur frigul de afară. De multe ori, în câte o staţie de tramvai, simţeam că dacă mai aştept în loc un minut, două, deger de-a binelea. Mă hotăram să pornesc pe jos, dar, după câţiva paşi, dându-mi seama cât drum mai e până la staţia următoare, mă părăsea curajul şi mă întorceam înapoi. Dar tocmai atunci tramvaiul din staţia pe care o lăsasem în urmă se punea în mişcare.

Uneori mă apuca deznădejdea. Voiam să mă înapoiez acasă, să stau în bucătărie, lângă maşina de gătit, să-mi încălzesc picioarele, şi apoi să-mi caut o slujbă, oricare alta. Nu mai doream altceva decât să lucrez undeva unde să-mi fie cald. Dar tot eu reveneam: „Trebuie să mai am răbdare, să-mi termin studiile, să am voinţă, să muncesc în orice condiţii, ca să ajung într-o zi avocat! (Mă impresionase în copilărie un film Themis. Un film de dragoste. Avocata în robă îl apără pe nevinovat şi se mărită la urmă cu el.) Am să pledez. Ca la teatru, în faţa curţii cu juri şi am să-mi câştig existenţa. Numai atunci voi respira liber, voi păşi pe stradă ca un om întreg, nu arătată cu degetul: „Uite, săraca, nu s-a măritat. N-a avut zestre. Şi ce fată a fost! Dar dacă n-a avut zestre, n-a avut nici noroc.„ Mama nu va mai ofta, Cobadin nu va mai îndrăzni”. Voiam să mă încredinţez că n-a avut dreptate când a afirmat că dacă nu faci un compromis în viaţă, la început, eşti nevoit să faci pe urmă o mie. Nu poate să fie aşa! Dar dacă nu sunt în stare să rabd de frig şi să mă înghesui în autobuze şi tramvaie, să îndur oboseala şi foamea, înseamnă că deosebirea între mine şi toate domnişoarele pe care le întâlnesc la ceaiuri dansante nu e prea mare.

Maestrul îmi plătea abonamentul de tramvai, urmând ca clienţii lui să-mi dea şi ei câte ceva. „Dacă nu plouă, pică”, avea obiceiul să spună. Ba chiar câteodată îi spunea clientului: „Dă-i fetei ceva bani, să aibă de cheltuială.”, iar mie îmi făcea semn ca să înţeleg că nu-i nevoie să-i cheltuiesc. Clipirea aceea din ochi mă scotea din sărite. Îmi venea să arunc banii. Şi totuşi îi luam.

Ce puţin înţelegeam rumoarea ce s-a iscat în jurul meu în tribunal! Avocaţii intrau în vorbă cu mine, îmi puneau întrebări, gata să-mi facă servicii. Magistraţii îmi dădeau termene atât de scurte, încât uneori nu se putea îndeplini procedura. Poate şi contrastul între „maestrul”, scund, îndesat, ciupit (i se spunea Ciupitu), urât, mustăcios şi întunecat, şi cea mai tânără dintre fetele din tribunal, luminoasă şi subţire ca un lujer, stârnea curiozitatea, rumoarea. Aveam nouăsprezece ani şi puteam trece drept o pradă uşoară. Cine îşi putea închipui că fata aceea, subţire ca o trestie, numai surâs şi farmec, care părea ameţită ca un fluture ce dă de lumină, poartă, ca un melc în spinare, toate casele prin care trăise şi care nu erau mai luminoase decât sala paşilor pierduţi? Cât despre necazurile şi nedreptăţile ce se dezbăteau acolo, auzisem câte ceva de când deschisesem ochii pe lume.

Bărbaţii aceia mulţi, îndoiţi din genunchi de grăbiţi ce erau, înşirându-mi cuvinte frumoase, dar cu urechea ciulită la strigătul aprodului, nu mă atrăgeau de fel. Se întâmpla uneori ca, stând cu mine de vorbă, să nu mai audă totuşi strigătul aprodului. Să-şi piardă rândul. Ba chiar şi procesul. Cel puţin aşa se vorbea. Într-o zi, cerând o condică, grefierul mi-o dădu imediat, fără să-şi dea seama că un „maestru” din cei mai cunoscuţi o ceruse înaintea mea.

„Şi dumneata ţi-ai pierdut capul! Se supără bătrânul avocat. (Apoi, către mine, pe jumătate în glumă.) Îi fi dumneata raza de soare a tribunalului, dar eu tot nu vreau să-mi pierd rândul! (Şi văzându-mi ochii speriaţi.) O să ne plângem la barou. „da, da, o să ne plângem. Eşti primejdios de frumoasă.”

Mulţi mă invitau la cinema, la cofetărie, la Şosea, îmi cereau voie să mă conducă acasă, îi refuzam zâmbind, căutând să scap uşor, printr-o glumă. Nu-mi plăcea să fiu însoţită pe drum, ca să nu dau loc clevetirilor care, totuşi, nu puteau fi evitate.

Michi îşi găsise de lucru, ca inginer chimist, într-un oraş din nordul Moldovei. Se spunea că părinţii l-au trimis acolo, ca să-l îndepărteze de mine. Dar Michi îmi scria zilnic. Era foarte singur, n-avea cu cine să schimbe o vorbă.

„Dacă n-aş vorbi cu chelnerul la prânz, aş uita să deschid gura. Dacă n-ar fi scrisorile tale, Diana, aş lăsa totul baltă şi m-aş întoarce. Mi-e foarte dor de tine. Duminicile sunt invitat la directorul meu. Are două fete, ele au verişoare, prietene, se joacă pocher, se dansează şi diverse mătuşi se ocupă să mă însoare. Şi mie toate fetele mi se par anoste. Trebuie să recunosc că nu sunt nici urâte, nici proaste, dar convenţionale şi plicticoase. La urma urmei, la Bucureşti sunt la fel. Altfel decât toate fetele din lume eşti numai tu, Dianet, adevărată, vie, spontană, plină de farmec. Eşti numai tu.”

Sau, altădată: „De ce cântă toate fetele la pian, Diana, şi de ce cântă prost? Ce mult îmi place că tu nu cânţi la pian, nu joci cărţi, nu croşetezi şi nu vorbeşti niciodată de rău pe cineva! Te-au poreclit „Alraune„ – şi au pretins că o să fie „vai de capul meu„. Dar tu nu semeni cu nimeni, Diana, şi chiar dacă o să fie „vai de capul meu„, nu-mi pasă. Mi-am pierdut capul de mult.”

Scrisorile lui Michi erau din ce în ce mai calde: „Iată o lună de când sunt aici, şi nu mai pot! Sâmbătă vin la Bucureşti pentru o zi. De altfel, m-am hotărât să-mi iau un abonament şi să vin în toate duminicile. Îţi pare bine, Diana?”

Îmi părea bine, fireşte. Duceam o viaţă de câine. Într-o dimineaţă stăteam în tramvai, chircită de frig. Mă duceam la o judecătorie pe Berzei. Tramvaiul era gol. Un ger de crăpau pietrele! Să nu dai un câine afară din casă. 25 de grade sub zero. Un bărbat mai în vârstă, cărunt (avea ca şi mine, pe genunchi o servietă), m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Am dat din cap, ca să nu scot bărbia din gulerul de blană.

— Mergi la şcoală?

— Nu, la judecătorie, i-am surâs amabil.

Nu pierdeam nici un prilej să spun că sunt secretară de avocat (probabil fiindcă nu eram decât studentă în anul întâi.).

Surprins, m-a întrebat revoltat:

— Dar la ce avocat lucrezi? Cine s-a-ndurat să te trimită pe vremea asta? Cum se poate! Spune-mi cum îl cheamă, să-l iau de guler.

În ajunul Crăciunului am lucrat foarte mult. Maestrul meu, cu toate că-i mergea vestea de rău şi zgârcit ce era, se purta bine cu mine, adică ţinea din când în când să mă răsplătească, fără însă a scoate vreun ban din buzunar. De astă dată m-a dus la un client, negustor de coloniale în piaţă, şi, răstindu-se în glumă:

— Ei, domnule, uite, secretara mea ţi-a preschimbat termenul. Ce zici, nu merită o ladă de mandarine?

Negustorul, fâstâcit, mi-a dat o lădiţă. Maestrul a făcut semn unei trăsuri să se oprească, mi-a pus lădiţa cu mandarine la picioare, a plătit trăsura (ceea ce era cu totul de necrezut) şi aşa am sosit acasă, degerată toată, dar aducând lada ca pe un trofeu.

Tata era în bucătărie. Când m-a văzut, a zâmbit, muşcându-şi mustaţa. Avea lacrimi de bucurie în ochi.

— Vezi că te aşteaptă cineva.

M-aştepta Michi.

M-am dus şi m-am lipit de teracotă; el a venit lângă mine, m-a mângâiat, l-am luat de gât şi pe umărul lui am plâns, şi am plâns, ca să scap de toate lacrimile care se adunaseră în grămadă prea mare în zilele acelea de alergături prin ger, fără să am uneori bani pentru un corn. Umblam de trei săptămâni cu nişte pantofi pe care, din grabă, îi cumpărasem prea mici, şi fiecare pas pe care îl făceam însemna o suferinţă. Dar când mama îmi cumpăra un lucru, trebuia să-l port până când se rupea. Făcea economii prea sângeroase, şi dacă poate, călcându-şi pe inimă, apela, în cazuri rare, la Cobadin, îmi închipui cât de umilită se simţea. Cum aş fi putut să nu ţin seama de toate astea şi să-i cer să-mi cumpere alţi pantofi?! Şi nici lui Michi nu puteam să-i vorbesc despre toate mizeriile astea. Dar acolo, cu braţele de gâtul lui, fiecare lacrimă a mea povestea într-un fel un necaz.

— Numai copiii plâng aşa, Dianet. Îmi mângâia părul. Numai copiii au necazuri mai mari decât ei.

A fost prima mea intimitate cu Michi.

În aceeaşi vacanţă am fost invitată de verii Adrianei, care, înainte de a pleca la Paris, să-şi continue studiile, au ţinut să-şi ia rămas bun de la prieteni. Iar am şovăit până în ultima clipă. În ziua aceea închisese ochii tatăl lui Bob. Era de multă vreme bolnav, totuşi, ultima suflare răspândeşte în jur o nelinişte, o tristeţe de care e greu să te scuturi. Şi apoi, tata nu mă lăsa să ies singură.

— Ce-ai să faci acolo? De ce crezi că te tot cheamă? Ca să râzi, să vorbeşti şi să povesteşti. Ce eşti tu, măscărici? Poate te pune să faci şi tumbe, ca să-i distrezi. Mai dă-i în. Şi stai la tine acasă. Uite, e cald, e bine, ai ce mânca. (Apoi, luând un şal la întâmplare, îl aruncă pe umerii mamei şi o prinse de braţ tinereşte.) Hai, gagico, să luăm puţin aer. Nu-mi place cum arăţi. Morţii cu morţii, viii cu viii.

După plecarea lor, mai mult din spirit de împotrivire, m-am gătit şi m-am dus la verii Adrianei. Dar toată seara m-am simţit abătută şi tristă. Am dansat foarte puţin. Mai mult mi-am trecut timpul răsfoind cărţile de pictură din biblioteca gazdei. Cuvintele tatii: „Ce eşti tu, măscărici?” nu-mi dădeau pace. A doua zi l-am aşteptat pe Michi de la cinci, când trebuia să vină, până la opt, când mi-am dat seama că nu va mai veni. Am ieşit de zeci de ori la poartă. Apoi au început presupunerile, neliniştea.

„Oare ce s-a putut întâmpla?”

Obişnuită să telefonez numai în cazurile grave, când, bunăoară, trebuia chemat un medic, am ezitat să ies din casă, să-i telefonez la Michi. Totuşi, în cele din urmă, am dat fuga, cu paltonul pe umeri şi capul gol, până la farmacia din colţ. Dar era lume multă şi mă sfiam de străinii care ar fi putut asculta. Renunţând, m-am întors acasă, dar, îngrijorată şi nehotărâtă, m-am oprit în faţa vitrinei fotografului. Nevasta lui m-a poftit înăuntru, să mai stăm de vorbă. Se mira că, din vară, nu mă mai văzuse altfel decât în treacăt şi totdeauna grăbită. La toate întrebările pe care mi le punea am răspuns evaziv, tot timpul cu gândul în altă parte. Dar când să-mi iau rămas bun, aud o sonerie, aidoma cu a ceasului nostru deşteptător. Cineva de după perdea striga cu o voce ascuţită: „Alo. Alo.”

— Aveţi telefon? Am întrebat, emoţionată.

— Da, sigur, nu ştiai, domnişoară Diana? De o lună avem telefon. Poţi să vii să vorbeşti de aici oricând.

— Aş dori chiar acum. (Simţeam că-mi iau foc obrajii.)

Când am cerut casa Ioanescu, a răspuns o voce hotărâtă, groasă, totuşi o voce de femeie. Desigur, mama lui Michi. Am întrebat de el.

— Nu ştiu, să vedem, mi-a răspuns foarte rece.

După o clipă, un glas, în care mă străduiam să-l recunosc pe Michi, întreba şi mai distant:

— Da, da. Ce doriţi?

— Michi, eu sunt. Am chemat, aş vrea. Am vrut. Vreau să te întreb, de ce n-ai venit? Eşti bolnav?

Mi-a răspuns sec:

— Nu s-a întâmplat nimic. Sau, dacă s-a întâmplat, ştii bine despre ce e vorba. Nu înţeleg de ce ai chemat, dar ştiu că nu mai avem ce să ne spunem.

M-au înecat lacrimile.

— Nu înţeleg nimic. Nu ştiu nimic. Nu vrei să-mi spui tu?

— Nu-i nici o grabă. Pe mâine.

— Sper că nu-i nimic grav, Michi.

Eram înspăimântată.

— Cum vrei s-o iei. Mi-a răspuns o voce de gheaţă.

— Michi, poate că e cineva acolo, am stăruit. Poate că nu vrei să se ştie cu cine vorbeşti. Atunci, răspunde-mi numai prin da şi nu. Şi-am să înţeleg. Îţi face plăcere că ţi-am telefonat?

— Mi se pare deplasată întrebarea.

Telefonul s-a închis, iar eu n-am mai fost sigură dacă am vorbit cu Michi, dacă nu cumva altcineva fusese la celălalt capăt al firului. Ţineam receptorul în mână şi nu ştiam ce trebuie să fac. Poate visam? În faţa mea, un peisaj de munte înverzit şi o apă curgătoare, spumoasă. Alături, brazi albi de zăpadă şi doi tineri îmbrăţişându-se. Mi-am trecut mâna pe frunte şi, zăpăcită, mi-am dat seama că sunt peisaje de carton, pentru clienţii fotografului. De altminteri, se şi aflau acolo doi tineri, care voiau o poză, dar nu cădeau de acord asupra peisajului; el prefera primăvara lângă izvor, ea, munţii înzăpeziţi.

— Aveţi şi schiuri, să le ţinem pe umăr?

El prefera o rachetă.

Am ieşit, buimăcită. Nevasta fotografului avea poftă de vorbă.

— Am auzit că te logodeşti, domnişoară Diana. Dacă e acela cu obrajii rotunzi şi ochii mari, e frumuşel, îmi place. Soţul meu îl cunoaşte pe tatăl lui, colonelul. Sunt oameni de vază. Bravo! Şi domnul Bob ce spune? Trebuie să fie tare amărât. Am auzit că s-a despărţit de artista lui. Când îl înmormântează pe bătrânu?

Frigul de afară m-a trezit dintr-o dată. Mi-am dat seama că trebuie să se fi întâmplat ceva cu totul neobişnuit. Dar nu-mi puteam închipui ce anume. Căutam să-mi amintesc fiecare cuvânt schimbat între mine şi Michi. „îţi face plăcere că ţi-am telefonat?” „Mi se pare deplasată întrebarea.” Niciodată nu-mi vorbise cineva cu atâta asprime. Cu atâta brutalitate. Poate greşisem numărul? Poate, totuşi, n-a fost Michi la telefon.

În noaptea aceea n-am închis ochii. A doua zi, la ora prânzului, un om mi-a adus o scrisoare: „Diana, după cele ce s-au petrecut sâmbătă seară acolo unde ai fost invitată o să înţelegi că nu mai ţin să ne vedem. Mărturisesc că n-am ştiut de la început cu cine am de-a face. Aş fi profitat, te rog să mă crezi, pe când aşa, mă simt ridicol. Dar când mă gândesc că aş fi putut deveni ridicol în mod oficial, însurându-mă cu tine, trebuie să fiu azi mulţumit. Probabil că ţi-ai închipuit că nu ştiu nimic, altfel nu-mi explic telefonul tău. Ce vrei, oraşul e mic. În tot cazul, te felicit; păcat că n-ai făcut teatru, rolurile de ingenuă le-ai fi jucat admirabil. Toma Ioanescu”.

Mama s-a speriat văzând cât sunt de palidă. Cu mâinile tremurânde, i-am întins scrisoarea.

— Cineva vrea să-ţi facă rău, Diana. Tu nu te necăji, fetiţo, cine ştie ce s-a inventat. Oamenii sunt invidioşi, răi. Poate chiar coloneleasa a pus la cale o intrigă. Nu te potrivi. Dacă Michi n-are încredere în tine, înseamnă sau că nu te cunoaşte, sau că nu are gânduri serioase. Cine ştie ce a născocit familia lui pe socoteala ta. Dar dacă el se uită în gura familiei, înseamnă că nu te iubeşte. Să-i fie de bine! Şi acum, ia adu-ţi tu aminte, cine a mai fost acolo la sindrofie? Vezi, tata a avut dreptate. Era mai bine dacă nu te duceai. Când eşti cu fratele tău, e altceva. Nu ştiu ce face tatăl tău că are întotdeauna dreptate.

Parcă-l auzeam: „Nu-i de tine acolo. Ăştia nu-s prieteni. Te cheamă ca pe un măscărici. Îţi dau să bei, să mănânci, ca să iasă mai bine petrecerea. Joacă bine, măi Martine, că-ţi dau pâine cu măsline”.

Totuşi, trebuia să înţeleg ce s-a întâmplat. De obicei, eram prea exuberantă. Îmi plăcea să am succes. Şi se întâmpla să dansez cu cineva mai mult. Dar de data asta am dansat cu toată lumea la fel, şi de puţine ori. Am fost mai liniştită ca oricând. Ce zvon o fi ajuns la urechea lui Michi? Ce-aş fi putut face într-o casă cu atâta lume, cu toate becurile aprinse?!

Reluam mereu scrisoarea lui Michi. Voiam să mă încredinţez că e scrisul lui. Nu încăpea nici o îndoială. Şi, totuşi, am scos dintr-un sertar scrisorile lui mai vechi şi le-am comparat cu acest ultim bilet. Îmi ardea capul. Dar, în cele din urmă, m-am întrebat: „Dacă au ajuns vorbe urâte până la Michi, de ce le-a crezut? Cu cât ar fi mai grea învinuirea ce mi se aduce, cu atât ar trebui s-o creadă mai puţin, s-o respingă mai hotărât.”

M-a copleşit o tristeţe imensă. Am pus braţele pe masă, mi-am lăsat capul pe braţe şi am plâns până m-am liniştit, îmi dădeam seama, încă o dată, că nu mă pot sprijini pe altcineva, că numai muncind cu o voinţă de fier pot să rămân tare ca o stâncă în faţa furtunii, că n-am dreptul să mă risipesc, să-mi irosesc timpul şi nici să mă grăbesc să mă mărit. Dar fără să vreau am început din nou să mă întreb: „Ce s-o fi născocit pe seama mea? Ce intrigă s-a ţesut? Pe cine să întreb, cum să aflu? De ce sunt oamenii răi? Atât de răi! Sau, cum spunea tata: duşmani?!

Două zile mai târziu, a venit la noi un fost coleg de şcoală al fratelui meu, Sandu Verghi. Fusese şi el în seara aceea la, sindrofie. Stătusem mai mult de vorbă cu el, aveam o mulţime de amintiri comune. Totuşi, după atâţia ani, nu-mi venea să-i spun pe nume şi chiar el ezita între „dumneata” şi „tu”. Şi iată-l acum în faţa mea, încredinţându-mă că e dezolat de cele ce s-au întâmplat la familia S.

— Dacă vrei, pot să vorbesc cu domnul S.

— Să vorbeşti? De ce? Şi despre ce?

Şi-a dat seama că nu ştiu nimic.

— Diana – îmi dai voie să-ţi spun pe nume?

— În seara aceea cineva a născocit o poveste, care s-a împrăştiat cu iuţeala fulgerului.

— Ştiu că s-a împrăştiat, dar nu cunosc povestea.

— O infamie! Nici n-aş putea să repet. Amănuntele sunt penibile. Dar, în sfârşit, cineva a inventat că noi amândoi am fost surprinşi în salonul turcesc, unde ar fi fost întuneric, de către cineva care ar fi intrat întâmplător şi ar fi aprins lumina. Că ţinuta noastră. Cam asta ar fi.

Am stat ca doi bătrâni la sfat şi ne-am întrebat ce-i de făcut. În cele din urmă, Sandu mi-a spus:

— Diana, sunt gata să te iau de nevastă.

Am râs. Ne-am amintit de mahalaua în care am copilărit.

— Nu, şotron nu jucam. Nu uita că sunt cu trei ani mai mare. Dar erai înăltuţă, isteaţă şi purtai un moţ mare de tot, care sălta de fiecare dată când săreai într-un picior. Dacă jucam şi eu câteodată. Era aşa, fiindcă îmi plăcea moţul.

— Ţii minte când am jucat odată într-o mică piesă, Umbrela pierdută? I-am împrumutat nişte pantaloni albi lui Nicu. Da? Pantalonii erau prea strâmţi şi, când s-a aplecat, i-au plesnit în spate. Ce-am mai râs!

— Pe urmă v-aţi mutat pe Izvor.

— De ziua lui Nicu i-ai adus o carte, Quentin Durward. Un exemplar superb.

— Îţi aduci aminte?

— E prima carte care a intrat în biblioteca lui.

— Ei, cum se poate?!

— Nicuşor prefera bicicleta. Când avea cinci lei, dădea fuga la Pucher. Era un atelier de reparat biciclete, pe care le şi închiria cu ora. Când n-avea bani, juca fotbal.

— Deci tu erai intelectuala familiei.

— Descoperisem pe Splai, la câţiva paşi de Podul Izvor, biblioteca „Socec”. Aveam unsprezece ani şi citeam Ivette de Maupassant, Adolphe de Benjamin Constant, Elena de Bolintineanu.

— Ţi le recomanda bibliotecarul?

— Era o bibliotecară. Dar eu alegeam singură după fişier titlurile cu nume proprii: Don Carlos, Cidul. Tu cum ai dispărut?

— Am dat diferenţa şi am trecut la liceu, Nicu a rămas la Şcoala evanghelică. Pe urmă am plecat în străinătate. Veneam în fiecare an în vacanţă. Dar nu te-am mai întâlnit. Acum, când te-am văzut, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Când ai crescut? Semănai cu fata cu moţ şi, totuşi. În sfârşit, ce să-ţi mai fac complimente? Nici nu ţi-am spus că eşti frumoasa şi ai văzut ce a ieşit.

Înainte de plecare, Sandu m-a întrebat dacă sunt de acord să meargă la domnul S. Să-i ceară explicaţii.

— Îmi închipui că nu răspunde numai de paltoanele pe care invitaţii le atârnă în vestibul, ci şi de reputaţia lor.

Mai târziu i-am scris lui Michi o scrisoare. I-am vorbit despre vizita lui Sandu, i-am povestit fără a lăsa deoparte vreun amănunt cum mi-am petrecut timpul la serata familiei S., cu cine am stat de vorbă, cu cine am dansat. „îţi închipui cât de nedumerită am fost la telefon, cât de indignată sunt de cele ce s-au născocit. Şi cât m-a durut scrisoarea ta.”

Am scris paisprezece pagini. Şi am încheiat aşa: „Dacă n-ai fost în stare să respingi o astfel de născocire, să mă ocroteşti prin încrederea ta, atunci e mai bine să nu ne mai vedem”.

Sandu a început să vină pe la noi. Vorbise cu domnul S., care se arăta dezolat şi regreta întâmplarea, dar nu putea să îndrepte nimic.

— Trebuie să fi fost invidia unei fete urâte, care a vrut s-o dizloce cu orice preţ pe Diana din lumea noastră.

— Va să zică, există două lumi, a voastră şi a noastră? L-am întrebat pe Sandu.

— Diana, eu văd lucrurile altfel.

Aşteptam cu înfrigurare răspuns la scrisoarea adresată lui Michi, când iată-l chiar pe el în faţa mea.

Strângându-mi mâna, m-a întrebat sfios:

— E adevărat tot ce mi-ai scris, Diana?

Am tăcut tristă. Îmi dădeam seama că, orice ar crede acum, nu mai are importanţă. Îmi simţeam sufletul împietrit.

— Da. (Îmi venea să-i spun: „E prea târziu. Pentru orice e prea târziu.”)

Dar Michi n-a înţeles. Era prea fericit că a trecut furtuna. Că eram iar împreună.

Într-o zi m-am pomenit cu şoferul lui Sandu. Îmi aducea o scrisoare.

— E bolnav? Am întrebat îngrijorată, şi am rupt plicul cu nerăbdare.

— Nu, doamna e bolnavă. Domnişorul a plecat cu doamna. Au plecat la Viena.

Sandu îmi scria că pleacă la Viena, s-o însoţească pe mama lui, care trebuia să se opereze. „N-am avut timp să-mi iau rămas bun, Diana, dar vreau să ştii că te iubesc. Dar tu ce sentimente ai pentru mine? Vreau să fiu sigur că nu-ţi sunt indiferent. Te rog, telegrafiază-mi. Sunt aici, lângă mama, care trebuie să fie operată, amărât din cauza ei şi disperat din cauza ta. Linişteşte-mă cu un cuvânt. Nu mai am răbdare. Telegrafiază-mi!”

Reciteam scrisoarea lui Sandu şi auzeam ca în vis cuvintele verişoarei mele, Mia: „Dacă s-ar îndrăgosti Sandu de tine. Ce lovitură! Sonde de petrol la Ploieşti, automobil”.

În clipa aceea poştaşul se înapoia, spunând că are pentru mine o scrisoare. Era de la Michi. M-am uitat lung la plic, apoi, fără grabă, fără vlagă, l-am desfăcut.

„Dianet, iubita mea, sunt fericit! Am căpătat postul de care îţi vorbeam, la Ministerul Sănătăţii. E foarte modest, dar poate vom putea s-o scoatem la capăt. Tu ai să te mulţumeşti cu puţin? Eu cred că da, şi, apoi, sper să mai găsesc nişte ore de chimie şi matematici la un liceu. Directorul liceului comercial e prieten cu tata. Fără să mai punem la socoteală că tu ai să-ţi iei într-o zi licenţa şi ai să fii un mare avocat. Mai greu o să fie cu părinţii mei. Şi mai ales cu mama. O să fie foarte greu. Dar să ştii că atitudinea lor, oricare ar fi, nu va schimba nimic. Aici îmi dau demisia numaidecât. Nu mai pot să stau departe de tine, şi nici nu mai vreau! Te sărut. Te sărut!”

M-am sprijinit de fereastră şi am privit prin geamurile cârpite ale geamlâcului. Fulgi mari, albi cădeau leneşi în albastrul întunecat al serii. Dar nu-i vedeam decât în apropierea pământului, casa fiind scundă, turtită, cu o treaptă îngropată în pământ. Din casa noastră nu se vedea nici un petic de cer, dar simţeam că voi scăpa de ea curând şi că, oricum va fi în altă parte, va fi mai bine. De aici trebuia să scap, să scap.

Am luat lampa – agăţată, în cui, de rama uşii, între cele două odăi, ca să dea lumină în amândouă – şi am pus-o pe masă. Apoi am luat hârtie, cerneală şi toc şi i-am scris lui Michi o scrisoare lungă. Lui Sandu nu i-am răspuns. Îmi dădeam seama că e dintre acei feciori de bani gata care cred că li se cuvine orice, care schimbă nevestele cum schimbă automobilele, ca să aibă mereu ultimul tip. Pentru Sandu eram un capriciu, jucăria pe care o dorea. Şi pe care ştia că nu poate s-o aibă altfel decât cu pecetea ofiţerului de stare civilă. Michi avea pentru mine un sentiment adânc, încercat.

Dar eu? La asta n-am ştiut să răspund. Sau, mai bine zis, am dat deoparte, instinctiv, răspunsul, ca pe o muscă supărătoare.

Simţeam că familia Ioanescu se opune, îndârjit, la căsătoria noastră. Dar despre asta, atât Michi, cât şi eu evitam să vorbim. Totuşi, într-o zi mi-a mărturisit că în urma unei discuţii, văzând că nu-i poate îndupleca pe ai săi, le-a spus că se va însura fără consimţământul lor, că-i în stare şi fără ajutorul lor să-şi întreţină nevasta. Şi şi-a aşezat lucrurile în geamantan. Dar când să iasă pe uşă, pe mama lui au podidit-o lacrimile, el s-a înapoiat şi, din cauza tensiunii în care trăia de zile şi nopţi, a plâns ca un copil în braţele ei! „O iubeşti chiar atât de mult?” l-a întrebat maică-sa. „Foarte mult, mamă”. „Atunci, vino cu ea duminică, s-o cunoaştem şi noi.”

Eram atât de emoţionată înaintea acelei duminici, că în ultimul moment n-am mai vrut să mă duc. Mă zvârcolisem o noapte întreagă, fără să închid ochii, copleşită de tot felul de întrebări care îmi strângeau capul ca într-un cerc de fier. Dar Michi ar fi fost atât de nenorocit, şi bieţii mei părinţi atât de dezamăgiţi dacă nu m-aş fi dus, că am pornit de acasă alături de Michi, strângându-mi pumnii şi dinţii, cum aveam obiceiul când trebuia să-mi adun toate forţele şi să păşesc înainte.

Mama şi tata au rămas la uşa bucătăriei, cu lacrimi în ochi. Ce drag mi-a fost tata în clipa aceea şi ce mult aş fi vrut să-l sărut. Dar nu ţineam minte să-l fi sărutat vreodată. M-am întors şi am sărutat-o pe mama pe obraji, luând-o cu braţele de gât şi privindu-l în ochi, peste umărul ei, pe tata. Ţigara lipită în colţul gurii îi tremura.

De lângă simigeria lui Papa-Iani, Michi a luat un taxi. Mă ţinea de mână tot timpul. Eu nu scoteam nici un cuvânt.

Îmi aminteam că odată, aveam cinci ani, mă rătăcisem la Mamaia în gară. Cineva striga: „S-a rătăcit o fetiţă, o fetiţa şi-a pierdut mama!”.

Şi am urcat treptele casei acoperite cu iederă, pe strada General Berthelot, oprindu-mă, după fiecare treaptă, să respir şi să întârzii clipa când aveam să dau ochii cu familia lui Michi. Îmi tremurau picioarele, ca pe vremea când traversam Piaţa Ovidiu, spre şcoala de lângă geamie, în prima zi de şcoală.

O jupâneasă, cu şorţul alb plisat şi cu un fel de scufie scrobită pe cap, gătită ca în anume filme şi piese de teatru, a venit să-mi ajute să scot şoşonii. Mă aşteptam ca tatăl lui Michi să apară în uniformă, cu decoraţii. De aceea, când l-am văzut în civil şi cu totul altfel decât mi-l închipuisem, am rămas descumpănită. Avea în acelaşi timp o înfăţişare comică şi severă. Purta capul sus şi ţeapăn, de parcă gulerul tare, prea înalt, îi ridica bărbia. Ţinea buzele strânse, ca Stan, din cuplul Stan şi Bran, şi conturul gurii, sub forma unei linii încreţite, părea cu atât mai mobil cu cât privirea era încremenită într-o veşnică mirare. Avea nasul acvilin şi totuşi în vânt, oprindu-se brusc pe linia care pornea oblic de la buza superioară în sus către vârf; distanţa dintre nas şi gură rămânea mult prea mare. S-ar fi spus că purtase ani de zile o mustaţă care fusese rasă chiar în ziua aceea. Sprâncenele negre, groase, scurte şi cocoţate pe frunte mai sus ca de obicei îi dădeau poate aerul acela de mirare. Dar acest om cu figura ţeapănă, cu trăsături exagerate, ca într-o caricatură, avea vorba moale (parcă în contrast cu gulerul scrobit), cu un vag accent moldovenesc şi, fără sfială, mi-a arătat că-i plac.

— Nu-mi închipuiam să fii atât de nostimă, mi-a spus de cum m-a văzut, neaşteptat, cu o sinceritate de copil poznaş, recunoscând în felul acesta că se vorbise în casă de mine şi că avusese curiozitatea să mă cunoască.

— Ne-a vorbit de dumneata doamna Dima, a intervenit mama lui Michi, care părea că stă acolo ca să repare poznele soţului ei. (Nu ştia că Michi îmi împărtăşise dorinţa mamei lui de a-l însura cu Ilinca.)

Femeie înaltă, voinică, cu părul alb ca zăpada, tăiat scurt pe ceafa groasă, bărbătească, avea în privire, în vorbă şi în mers ceva foarte hotărât (tipul nevestei de ofiţer, obişnuită să poruncească ordonanţei). Mă privea cu ochii unui cunoscător care evaluează un obiect numai din obişnuinţă de amator, şi nu cu interes de cumpărător.

— Eşti prietenă cu Ilinca, nu-i aşa? (Şi, fără să aştepte răspunsul.) O fată cuminte, aşezată, cum nu mai sunt fetele azi.

— Mai sunt şi azi. (am surâs, contrazicând-o cu politeţe), numai că unele sunt, cum spuneţi dumneavoastră, aşezate, iar altele, mai vii, mai vioaie.

— Ba, ce să-ţi spun, mie nu-mi place, a intervenit colonelul, E întunecată, de parcă i s-ar fi înecat corăbiile, şi, pe urma, eu am avut totdeauna slăbiciune pentru blonde.

— Acu e vremea ta, a replicat ironic doamna Ioanescu. (Şi, vrând să mă înţepe.) Azi toate femeile sunt blonde.

— Chiar şi cele blonde (am replicat prompt, căutând iar să zâmbesc cât mai frumos), căci, orice s-ar spune, doamnă, blondele adevărate n-au dispărut.

S-a produs o tăcere care m-a speriat puţin şi care a fost întreruptă cu totul neaşteptat de hohotele de râs ale colonelului, care părea că avusese nevoie de clipa aceea lungă pentru a înţelege.

— E deşteaptă. (S-a adresat lui Michi. Apoi mie.) Bravo, îmi placi! Auzi, chiar şi cele blonde. (Râdea cu obrazul aproape serios, dar cu sprâncenele vesel cocoţate pe frunte.)

Michi a propus să trecem în salon. Acolo, o doamnă bătrână m-a măsurat cu un face-ŕ-main17 ţinut uşor deasupra nasului, iar un domn gras, voinic, cu obrajii roşii, sănătoşi, părul alb şi mustaţa albă, stufoasă, s-a ridicat şi a făcut un pas spre mine.

— Fratele meu, domnul deputat Ioanescu, l-a prezentat colonelul jovial.

Îi văzusem de multe ori fotografia în gazetă. Deputatul s-a uitat pe rând la Michi şi la mine şi a spus cu înţeles:

— Bravo, băiete! Să vii cu domnişoara la vie. O să facem un chef ca pe vremuri. Când dansam, la Cercul Militar, maneaua şi chiulabaua. Cunoşti danţurile astea, duduiţă?

— Ei, şi acum ce vrei? Să-ţi scoţi pantofii şi să joci pe vine? L-a întrebat tatăl lui Michi, căutând parcă să-l pună dinadins, faţă de mine, într-o lumină ridicolă.

Doamna cea bătrână, al cărei nume şi grad de rudenie nu-l reţinusem, mă privea neobosit cu face-ŕ-main-ul, întrebându-l pe deputat dacă e gata vila.

— Gata. Chiar aşa, de tot, nu-i, îi lipseşte veselia tineretului, şi o fată blondă. (Şi, către mine:) Te iau cu mine la Balcic, ce zici, duduiţă?

— Eşti cam primejdios, a intervenit Michi.

Am căutat, la rândul meu, să glumesc:

— Îmi place primejdia.

— Ce primejdie, duduiţă, ce primejdios?! Măcar de-aş fi, măcar!

Şi a râs cu atâta poftă, un râs atât de contagios, încât am râs cu toţii pe rând, fără să ştim bine de ce.

Până şi mama lui Michi, care părea mereu plictisită, a surâs.

Colonelul, gelos că fratele lui, atât de spiritual, ar putea să-mi capteze atenţia, încerca să mă pună în gardă:

— Să ştii că-i mare crai, nu degeaba a fost răspopit.

Deputatul se scuză, supărat, copilăros:

— Nu ţi-a povestit Michi? E o întâmplare hazlie. Tata, ierte-l Dumnezeu, a vrut să aibă un băiat popă şi unul ofiţer. Că aşa era obiceiul. Şi m-a făcut popă pe mine, că eram cel mai mare, cu toate că mie mi se potrivea să fiu ofiţer, şi, mai ales cavalerist, necum frate-meu. Ei, într-o zi, ce să vezi: slujisem la biserică şi duceam mortul la cimitir. Pe drum, întâlnesc un geambaş. Ducea un cal la târg, să-l vândă. Un cal de toată frumuseţea. Mi-am pierdut capul. Am lăsat mortul, am încălecat roibul şi am făcut cu el o raită prin târg, să văd câte parale face. Asta-i tot. Tata nu mai scotea capul în târg de ruşine. Dar mie mi-a prins de minune. Am plecat la Bucureşti. Frate-meu era aici, la Şcoala militară, şi avea şi el succesele lui până am venit eu. Că pe urmă. Şi până azi, tot aşa.

Jupâneasa a venit cu cafele turceşti. Am refuzat să iau, fiindcă, deşi atmosfera era mai caldă şi mai destinsă decât nădăjduisem, totuşi emoţia cu care urcasem scările acelei case era cu atât mai puternică acum cu cât era mai reţinută, mai mascată. Mi-era frică să nu-mi tremure mâna când voi lua ceaşca.

— De ce nu serveşti? M-a întrebat colonelul, care nu mă pierdea din ochi.

N-am apucat să dau vreo explicaţie, când doamna Ioanescu, făcând o mişcare greşită, a lovit tava, şi o ceaşcă de cafea s-a vărsat în întregime pe rochia mea.

Era o rochie împrumutată. Dimineaţa aceea a fost una din cele mai dureroase din viaţa mea. Înţelesesem că Michi s-a străduit mult să fiu invitată, că părinţii lui aşteptau să mă vadă din curiozitate, fără nici un fel de bunăvoinţă. Bănuiam că nu va rămâne nici un amănunt nebăgat în seamă în ceea ce mă privea şi mi se părea că nici o rochie nu-i destul de nimerită pentru această zi mare. Cu o emoţie care îmi strângea stomacul, dar cu zâmbetul pe buze, m-am dus la câteva colege, să încerc să împrumut o rochie. Dar fiecare, înşirând fraze şi scuze, obligându-mă să ascult tot felul de istorii, mă refuza.

Am nimerit, în cele din urmă, la soţia fotografului, vecina noastră. Era ultima încercare şi nu credeam deloc în izbânda ei. Dar iată că, măgulită de încrederea mea, şi, mai ales, de confidenţele mele, a apelat la o nepoată a ei, vânzătoare într-o casă de mode, care, de altminteri, se îmbrăca cu mult gust. Rochia pe care mi-a adus-o era de un verde-cenuşiu de voal gros, mat, fără mâneci şi cu un bolero pe deasupra, scurt până în talie, cu mânecuţe până la cot. Brâul, lat, de catifea roz, strângând bine talia, se vedea pe jumătate din bolero. Verdele acela îmi venea nespus de bine, rochia era pe măsura mea. Uitasem aproape că nu-mi aparţine, şi acum, iat-o pătată, stricată.

Dar nu trebuia să se vadă cât e de gravă întâmplarea!

— Se pare că asta înseamnă noroc, am spus, zâmbind.

— Cu siguranţă, făcu unchiul lui Michi, şi dacă îmi dai voie, îţi fac cadou o rochie nouă.

Colonelul părea contrariat. Doamna Ioanescu a răspuns cu un surâs subţire:

— Deputaţii făgăduiesc uşor.

Michi şi-a udat batista în paharul cu apă şi, cu seriozitatea pe care o punea în tot ce făcea, a încercat să-mi cureţe rochia.

Doamna Ioanescu a continuat să fie depărtată, rece şi politicoasă. Mi-a promis să-mi trimită a doua zi de dimineaţă jupâneasa, să-mi ia rochia, s-o ducă la curăţătorie. Dar, fără să mă sprijin pe fapte anume, simţeam cum căuta să mă încolţească cu întrebări, cu priviri, cu observaţii în aparenţă fără legătură cu mine, dar urmărind să mă pună în inferioritate şi „poate, cine ştie, să-i deschidă ochii lui Michi. Vorbea, bunăoară „în general„ despre „fetele de azi”, dar dădea exemple concrete despre moralitatea lor.

— Sora mea ţine în gazdă o studentă. Ei bine, de câteva zile cunoaşte un tânăr, care vine s-o viziteze seara, şi stă cu el de vorbă toată noaptea, cu lumina aprinsă.

— Păi dacă ar stinge lumina, ce părere şi-ar face tânărul despre domnişoara care l-a invitat? O întrerupse colonelul.

Iar deputatul;

— O cunosc eu pe Lucica, pe ea mai mult o supără lumina aprinsă, consumul de electricitate.

Am râs cu toţii, afară de colonel, care a ridicat sprâncenele, gelos de succesul fratelui sau.

— Ai spus că te numeşti Slavu? Interveni doamna, care, din când în când, îşi potrivea face-ŕ-main-ul pe nas ţi mă cerceta cu atenţie. Nu eşti rudă cumva cu Slavu, un mare proprietar de păduri?

— Dimpotrivă! Am răspuns prompt şi cu o agresivitate care m-a supărat la auz. Îmi dădeam seama că însuşi cuvântul e nefericit.

— Ce înseamnă dimpotrivă? Întrebă coloneleasa.

Nu ştiu de ce a urmat o tăcere stânjenită, care se prelungea şi mă izola, mă îndepărta din intimitatea pe care o crease atitudinea familiară a celor doi fraţi.

— Dimpotrivă” înseamnă tăietor de lemne.

Doamna cu lornionul de aur mă fixa cu privirea saşie. Iar eu băgăm de seamă că lângă ureche are o pată neagră, de forma unei măsline, şi asta îmi amintea, de o poveste a bunicii despre cineva din familie care, fiind însărcinată şi soţul zvârlindu-i, în glumă, o măslină, copilul se născuse cu un astfel de semn.

Aş fi vrut să fac socoteala anilor care au trecut de atunci, dar am întâlnit ochii reci ai doamnei Ioanescu.

— Chiar tăietor de lemne! Parcă ştiam.

Atunci, Michi, aruncându-mi un colac de salvare:

— Diana ar putea să spună ca Napoleon: Familia mea începe cu mine…

— Nu, n-am să spun aşa. Familia mea începe ca orice familie de oameni de treabă. Strămoşii mei n-au venit din Fanar şi nu figurează în Almanahul Gotha18, dar sigur că au fost oameni cinstiţi.

— Bravo, bravo! Făcu deputatul şi numai că nu bătu din palme. Fată deşteaptă. Apoi, glumeţ, către Michi: Dacă n-o iei tu, o iau eu.

A fost o explozie de veselie. Toţi au râs. Mai ales eu, care scăpăm astfel de o prea mare tensiune nervoasă. Totul s-a întors în favoarea mea, căci bruscheţea jovială a deputatului a readus lucrurile la însuşi scopul vizitei mele în chipul cel mai firesc. Michi mi-a luat mâna. Atunci colonelul a intervenit:

— I-auzi, Michi, trebuie să te grăbeşti, s-o duci la ofiţerul stării civile.

Şi iar am râs cu toţii, afară de doamna Ioanescu, care a zâmbit cu bunăvoinţă, şi de doamna care şi-a închis face-amein-ul, vârându-l în poşetă, ca la un sfârşit de spectacol.

— La ce te gândeşti? M-a întrebat Michi în trăsura care mă ducea acasă.

Trăsura şi-a încetinit mersul în urma tramvaiului, care se oprise în staţie, în dreptul Ministerului de Domenii, Michi s-a uitat la ceasul cel mare al ministerului; şi l-a potrivit pe al lui, Am întrebat, distrată, cât e ceasul. Era opt. Cu două ore înainte, în taxiul care mă ducea la părinţii lui Michi, îmi ţineam pumnii strânşi, dinţii încleştaţi.

— La ce te gândeşti, Diana? Mă întreabă Michi din nou.

— La o fetiţă de şase ani, care se întorcea acasă după prima zi de şcoală. Murea de frică să nu fie ascultată din toate cărţile cu care îşi încărcase ghiozdanul, şi chiar din partea a doua a cărţii de citire. Când colo, n-a avut loc decât sfeştania. Fetiţa se numea Diana. Tot aşa ca şi azi, mă aşteptam să întâlnesc figuri severe, măşti de groază. Îmi vin atât de des în minte imagini din copilărie, încât mi se pare că am mai trăit o dată, în altă viaţă. Uneori mă chinuie asemănarea unei clipe cu alta, pe care nu ştiu când am mai trăit-o. Dar sigur că am mai trăit-o. Şi lucrurile se întâmplă întotdeauna parcă altfel decât mă aştept.

— Mie mi se întâmplă „dimpotrivă”, exact aşa cum mi le închipui, zâmbi Michi cu afecţiune.

— Nu ştiu de ce am spus dimpotrivă. De ce am fost agresivă? Vezi, e curios. Acasă îl înfrunt pe tata. Mă înfurie tot ce spune, tot ce face. Ei bine, când nu e de faţă, simt nevoia să-i iau apărarea, oricât de indirect ar fi atacat.

— Tatăl tău e un om foarte simpatic.

Îmi aminteam de Puiu: „Am pentru tatăl tău o mare admiraţie”.

— Tatăl meu e un om foarte cinstit.

Am spus cuvintele astea cu o mândrie care l-a făcut pe Michi să mă privească atent şi, luându-mi mâna, să încerce parcă să mă mângâie.

— Diana, Diana, eşti plină de surprize!

Coteam pe Calea Moşilor, în dreptul simigeriei lui Papa-Iani; caii se speriară de tramvaiul care trecea. Îi vedeam pe cei doi fraţi, ca doi băieţi de liceu, întrecându-se să-mi placă. În dreptul fotografului mi-am amintit de rochia împrumutată, pătată cu cafea.

— Îţi pare bine, Diana, c-ai să fii nevasta mea?