VI

„Din dragoste sau din interes te-ai măritat cu Michi?” m-a întrebat Ilinca.

Ea se întorcea de la Paris, unde urmase pianul un an, cu Cortot. Eu terminasem anul întâi de Drept.

Am rămas în faţa ei zăpăcită ca de o întrebare care ţi se pune la examen şi care e prea simplă faţă de tot ce ai pregătit, faţă de miile de pagini înghesuite şi încurcate în cap.

Dacă m-ar întreba azi Ilinca de ce m-am măritat cu Michi, i-aş răspunde: „Pentru toate câte am povestit până aici, şi dacă n-ai priceput, mai citeşte încă o dată!” Fiindcă am povestit fapte din copilăria şi adolescenţa mea, aşa cum s-au întâmplat sau aşa cum mi le aminteam în nopţile când, neputând dormi, mă destăinuiam acestor caiete. Poate că multe din întâmplările descrise până aici par fără însemnătate, privite fiecare în parte. Dar toate la un loc o vor ajuta pe Ilinca să înţeleagă câte dezamăgiri adunasem şi cât de obosită eram în clipa când am crezut că, măritându-mă cu Michi, mă dezlipesc de acel destin cenuşiu, de viaţa mea de acasă, de „pânza de păianjen”.

Am povestit fapte din copilărie şi adolescenţă, aşa cum s-au petrecut, sau aşa cum mi le-am amintit mai pe urmă. Dar nu ştiu dacă am izbutit să arăt că am suferit din pricina lor ca o jupuită de vie. Azi ştiu că viaţa noastră se depăna într-un oraş ruinat de război, în care multe case semănau cu casele noastre dărăpănate şi nu numai din pricina războiului. Sărăcia cu formele ei tentaculare, disperate, îşi avea alte explicaţii. Dar noi în casă auzeam: „Suntem refugiaţi. Dacă nu ne-am fi refugiat”. Ani de zile am băut toţi dintr-un singur pahar. Era de argint, primit la botezul lui Nicuşor. Mama l-a luat în grabă, când am fugit. Îmi dau seama azi că anume mâhniri sunt uşurate de înţelegerea exactă a cauzelor lor, desfiinţate sau agravate în perspectiva timpului. Dar aceea era viaţa mea, drama mea şi, deşi azi, înţelegând împrejurările, judec altfel, n-o pot socoti mai puţin adevărată. Se ştie, bunăoară, că şi bogătaşii taie lemne, chiar şi monarhii. Dar tăiatul lemnelor nu e o suferinţă în sine (cu atât mai mult când o faci din plictiseală, curiozitate sau sport), ci suferinţa este să ştii că n-ai nici o perspectivă, că n-ai de ales, că nu poţi ieşi la lumină, că vei tăia lemne toată viaţa, tu şi ai tăi. Simţeam, de copil, şi cu atât mai aprig acum, nevoia de a avea un colţ al meu, un loc unde să mă pot izola (îmi făceam lecţiile şi îmi petreceam timpul pe garderob). Mai târziu, lipsa unei case „ca lumea” mi se părea că mă scoate pe veci din rândul celor pe care îi socoteam egalii mei, şi-l condamnam pe tata. E adevărat că era uşuratic şi, de pildă, ca să arate proprietarului că poate să trăiască şi fără el, se muta de colo până colo, într-o epocă în care chiriile creşteau zi de zi. Tata era, pentru un cap de familie, prea boem, sau poate ca să-şi ascundă neputinţa de a face faţă greutăţilor, din orgoliu excesiv, trâmbiţa planuri de viitor, prefăcându-se a nu băga de seamă necazurile noastre. Când avea bani, cheltuia nesocotit cu masa, pentru a ne da impresia belşugului, când pentru noi esenţial era casa. Şi aşa am trăit ani de zile, cu teama şi neliniştea chinuitoare de a nu se afla cum locuim, cu cugetul îngreunat al omului cumsecade căruia i s-a întâmplat, prin cine ştie ce împrejurări, să aibă un cazier ruşinos.

Am trăit într-o agitaţie necontenită, în care şi cele mai mici neînţelegeri dintre părinţi se transmiteau celor din jur vertiginos. Poate că şi mama, măritându-se cu Cobadin, ar fi putut să urce o treaptă socială, şi dacă renunţase pentru sine la acest „ideal”, îl dorea cu atât mai mult pentru noi. Pe când tata, dispreţuind burghezia, se zbătea totuşi (de dragul nostru) să se menţină măcar la periferiile ei.

Abia azi îmi dau seama cât se zbuciuma tata, cât alerga şi cu câtă delicateţe ascundea, sub aparenţa unui om care se ceartă şi înjură, truda lui, neliniştea nopţilor, când scormonea cu mintea mijlocul de a-şi câştiga pâinea cinstit.

— Am găsit pe cineva care are o instalaţie de prelucrat lâna. Până acum a dat numai pagubă. M-am interesat la ţărani cu cât pot cumpăra lâna de oi, cum s-o spăl mai bine decât „specialistul” lui, care habar n-are şi fură de stinge; cum s-o desfac în fire de mai multe feluri. I-am arătat cu creionul pe hârtie că, în loc de pagubă, poate să aibă beneficiu dacă, pe lângă salariu, îmi dă şi mie un procent din câştig. Dacă îmi lasă mie toată bătaia de cap, garantez eu! Răspund eu!

— Şi tu ce pui? A întrebat mama sfioasă.

— Munca! A răspuns tata, cu vădită mândrie.

Asta punea tata întotdeauna în „treburile” lui: munca. Şi fiindcă nu avea alt capital, şi fiindcă ştia că, orice ar face, munca lui sfântă, truda lui cinstită va fi strivită de ticăloşi, avea din zi în zi mai mult păr alb, era din zi în zi mai adus din spate, mai violent, mai revoltat, mai mândru. Din şoaptele acoperite de greutatea întunericului, întretăiate de respiraţia agitată a părinţilor mei, am învăţat o mulţime de amănunte despre fabricarea lânii. Mama întreba, ca un copil:

— Ce-i aia cardă?

— Maşina care transformă lâna în tort.

— Dar sefactorul?

Vedeam, în imaginaţie, lâna întinsă pe rogojini, la soare, dată prin darac, ieşind în valuri spumoase din maşina de pieptănat. Dar în ziua în care m-am dus acolo, totul mi-a apărut altfel. L-am găsit pe tata într-un nour de praf, care m-a înecat şi m-a orbit.

— Ce-i asta? Am întrebat, speriată.

Mi-a răspuns sufocându-se, dar cât se poate de simplu:

— Iese praful, ciulina din lână. Parcă mergi la şcoală. Nici atâta n-ai învăţat?!

Praful şi scamele din aer mă înecau. Roţile de transmisiune, legate de un drug de fier în tavan, şi curelele lor late, mulţimea de roţi dinţate ale maşinilor, sulurile mari şi mici, totul se învârtea, dar parcă fiecare în parte, cu alt ritm, cu alt sâsâit, cu altă şuierătură, cu alt sens, cu alt rost. Văzul şi auzul mi s-au zăpăcit. Nu puteam să respir. Aş fi vrut să fug, dar şi să rămân, să văd ce se întâmplă. Oamenii se înţelegeau mai mult prin semne. Când unul răsucea pumnul, altul aducea cât ai clipi o şurubelniţă; când cineva a întins două degete, vrând parcă să taie scamele din aer, o femeie a sărit numaidecât cu o foarfecă. Avea pântecul umflat, ca al mamei în ziua când a născut-o pe Maricica.

— Nu pot să văd femei gata să nască în fabrică, spunea tata, vorbindu-i mamei pe întuneric. Lisaveta e în luna a opta. Dar câinele (cel care pusese banii) nu vrea să ştie. O să-l dau dracului cu fabrică cu tot!

Indignarea îl gâtuia mai mult decât praful. Dar despre praf şi zgomot nu vorbea niciodată.

Când m-a văzut la fabrică, a strigat furios:

— Ce cauţi aici? Nu ştiţi că nu-mi place să vă amestecaţi în treburile mele?

Demascasem taina vieţii lui, aceea de care avea pudoarea să nu vorbească – munca lui.

Într-o noapte l-am auzit şoptindu-i mamei:

— Nu pot lua un ban. Nu s-a câştigat nimic. Am luptat cât am putut ca să-şi scoată banii lui. (Şi simţind că mama nu pricepe.) E lângă Braşov, la Cisnădie, o industrie casnică de lână. Acolo fiecare gospodar are o maşină în casă. Nu-i costă forţa motrice, n-au cheltuieli de regie. Dar, mai ales, sunt fabricile cu maşini şi capital, şi lucrători aproape neplătiţi. Care fac concurenţă.

Uneori, când îmi făceam lecţiile noaptea târziu, îi urmăream resfirarea degetelor, cu care parcă făcea socoteli, în timp ce un muc de ţigară, galben, atârna lipit de colţul gurii. Din când în când punea un lemn în sobă şi, de la ţigara isprăvită, aprindea alta. Când şi le răsucea singur cu tutun şi foiţă, înţelegeam că treburile merg foarte prost.

Dar nu trecea mult şi, în liniştea nopţii, îl auzeam iar optimist:

— Am o idee. O fabrică de scrobeală în stil mic. Trebuie să găsesc pe cineva să pună ceva bani în afacerea asta. Dacă o să meargă, o s-o mărească. La început o să-mi dea un salariu modest, pe urmă un procent.

— Pe urmă o să-i dea un picior undeva. Mi-a şoptit Maricica.

Nici ea nu dormea.

Trebuia să scap de agitaţia asta obositoare, de nervozitatea, neliniştea care-mi aminteau de ajunul războiului, de anii refugiului şi care continuau ca un blestem. Voiam să fug cu orice preţ de acel destin de nomad care l-a urmărit pe tata şi de care începeam să cred că nu voi scăpa nici eu. Mă întrebam de ce s-a sinucis verişoara mea Elisa, de ce fiica cealaltă a mătuşii Sofia şi-a luat la cincisprezece ani lumea în cap. De ce a fugit de acasă?

Căsătoria mea cu Michi mi se părea că m-ar feri de acest destin, că m-ar abate din calea unor primejdii, că m-ar împiedica să cad într-o prăpastie.

E drept că din când în când mă chinuiau îndoielile. Conştiinţa mă întreba dacă îl iubesc pe Michi. Şi atunci răspundeam ocolind adevărul: ţin la el, mi-e drag, simt că mă voi lega din ce în ce mai mult de el, aşa de mult, încât voi uita că iubirea înseamnă totuşi altceva, că ea nu poate exista fără emoţii, fără o atracţie puternică, fără înfiorarea pe care mi-o dădea, altădată, numai gândul că un punct negru pe care îl zăream departe pe mare ar putea fi Petre Barbu, şi poate fără dorinţa de a avea copii. Michi nu-şi dorea copii, n-avea pasiuni, aspiraţii, nostalgii.

Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Adulmecam în adierea fiecărui anotimp, a fiecărei clipe, rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor poate fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.

Când l-am văzut într-o noapte pe Bob, care, cu o seară înainte, mă învăţase cum să recunosc stelele după sclipirea lor, lăsându-mă să cred că ar fi în stare să rupă una de pe cer şi să mi-o dea, când l-am văzut pe Bob strângând în braţe, în seara următoare, o fată, mi s-a părut că nu mai am ce aştepta de la viaţă.

Experienţa mea ca secretară de avocat nu lăsase nici ea loc unor iluzii. Greutăţile pe care le întâmpinam ca să-mi câştig existenţa şi să-mi păstrez demnitatea depăşeau parcă toate forţele cu care pornisem la drum.

Eram o povară pentru cei de acasă. Soră-mea crescuse şi ea. Trebuia să-şi termine şcoala, să se mărite şi ea fără zestre. Căsătorindu-mă cu Michi, mi se părea că o voi putea ocroti şi voi lua o povară de pe umerii mamei. Michi însemna adăpostul, liniştea, o prietenie caldă; şi, pentru ai mei, o mare uşurare. Şi apoi, mă obişnuisem cu dragostea şi admiraţia lui de fiecare clipă şi credeam, la nouăsprezece ani, că atât îmi va ajunge, că iubirea se întâlneşte numai o dată în viaţă, că pentru mine ea s-a numit Petre Barbu şi s-a pierdut undeva pe coasta stâncoasă a Mangaliei, în nisipul fierbinte, în valurile albastre, spumoase.

Îmi doream o casă luminoasă şi înţelegerea cu Michi. Nu am avut niciuna, nici alta. Negăsind post de inginer chimist, Michi a acceptat să intre, provizoriu, pe un post de inginer constructor, un fel de administrator al caselor unei mari societăţi de asigurare. Directorul societăţii era unchiul lui Puiu Daniel, şi, din capul locului, mi se părea o impietate ca viaţa noastră să atârne de omul care poate a contribuit la gestul lui digerat.

— Altceva n-am găsit. Se scuza Michi. Salariul e prost, dar va fi compensat de o locuinţă bună, unde nu vom plăti chiria, lumina, căldura.

Dar casa cea bună s-a dovedit a fi locuinţa administratorului, o odaie într-un mezanin, pe aceeaşi sală cu un atelier de pălării, cu ferestrele dând într-o curte interioară, unde se deschideau ferestrele bucătăriilor şi ale odăilor de serviciu şi balcoanele, unde se scuturau covoarele. Nu puteam ţine geamurile deschise fără să intre în casă tot praful, tot mirosul, tot fumul. Zidurile din faţa noastră erau negre şi cădeau parcă peste noi. Trebuia să stăm ziua cu lumina aprinsă, cu storurile trase. Şi iar mă simţeam prinsă în pânza de păianjen. Doar pe fereastra îngustă, a chicinetei pe jumătate acoperită de hainele înghesuite pe un cuier, se putea vedea un petic de cer şi un colţ dintr-o curte: un copac bătrân, un coteţ de păsări, cuiburi de porumbei şi, uneori, un câine-lup. Casa nu se zărea, dar mi-o închipuiam luminoasă, cu ferestrele largi deschise spre cer, cu mobile grele, care îmbătrâneau tihnite acolo unde au fost aşezate din cine ştie ce început. Pentru unii viaţa era aşezată, tihnită, pentru alţii – cenuşie, ca un blestem.

Ştiusem, înainte de a mă mărita, din tot felul de zvonuri, că părinţii lui Michi au scăpătat, că tatăl lui încerca tot felul de speculaţi; la bursă. De ce se văitau de sărăcie oameni care locuiau totuşi într-o casă cu cinci odăi mari, aveau bucătăreasă şi fată în casă, îmi era greu să înţeleg.

— Casa e ipotecată, îmi explica Michi. Dar mama s-a născut acolo. A mai avut una, pe care a vândut-o. Dacă ar trebui să se mute, s-ar sinucide. Slugile nu pleacă, fiindcă li se datorează o mulţime de bani. De altminteri, bucătăreasa e fosta mea dădacă, şi de mult nu mai primeşte leafă. În schimb, face atâtea servicii pentru o cameră şi o masă.

Într-o seară când m-am dus acolo, i-am găsit în întuneric. Nu plătiseră lumina la timp. Ardeau doar, într-un colţ al holului, cele două luminări ale pianului, iar în celălalt, ţigara din care trăgea puternic în piept colonelul. N-am ştiut ce trebuie să fac, ce să spun, cum să mă mişc.

A doua zi s-a dus Michi şi a plătit pentru ei. Aveau în casă tablouri de Grigorescu, un candelabru de cristal, cumpărat la o licitaţie renumită în Italia, şi o colecţie de vase de ceramică. Dar când suna cineva, se schimbau la faţă, şi fata din casă era învăţată să răspundă că „boierii sunt plecaţi”. Fiindcă aveau datorii la zarzavagiu, croitoreasă, băcănie. Plecam de acolo, de fiecare dată, cu inima strânsă, uluită de această stranie înfăţişare a sărăciei.

Tatăl meu alerga iar din zori până în noapte, fără să găsească ceva de lucru. Nicu, nefiind în stare să se întreţină, se activase în armată. Maricica a fost nevoită să intre la liceul comercial, ca să poată găsi apoi mai uşor o slujbă. Îmi dorisem o viaţă nouă, cumpătată, tihnită, şi m-am pomenit cu griji mai mari ca înainte. Singurul fel în care îi puteam ajuta pe ai mei era să luăm masa cu ei, şi dându-i mamei bani pentru noi doi să gătească pentru toţi. Pe tata, ca să nu se simtă umilit, trebuia să-l conving că nu mă pricep în ale bucătăriei. Pe Michi, că n-am timp să mă ocup de gospodărie.

Pentru mine, drumurile pe care le făceam zilnic, până pe strada Vaselor, la Obor, unde locuia familia mea, erau foarte obositoare. Michi bombănea că trebuie să ia până acolo două tramvaie când iese de la slujbă. Dar greul îl ducea mama, ca să nu se bage de seamă că din două porţii de mâncare scoate cinci.

Am încercat de multe ori să lămuresc cauza neînţelegerilor dintre mine şi Michi. Azi mi se pare că trebuie să fi fost un punct de plecare greşit, aşa cum se întâmplă când sări un ochi la împletiturile cu andrele, după care totul iese rău. Uneori când îţi dai seama numaidecât de punctul greşit şi ai curajul să desfaci până acolo, totul se mai poate îndrepta. Alteori îţi dai seama târziu, când lucrul este prea avansat, şi, neavând curajul să desfaci, îţi spui: „Lasă, voi căuta să dreg pe cât se poate, nu se va băga de seamă. Ce Dumnezeu, nu e decât un singur punct greşit!”. Dar atunci te poticneşti la fiecare rând, şi ochiurile greşite se-nmulţesc, şi nu mai ştii cum să repari greşeala dintâi.

La Timiş, unde plecasem pentru câteva zile în călătorie de nuntă, Michi s-a dovedit pripit, stângaci, aşa cum era, de altminteri, în toate împrejurările, iar eu, lipsită de îngăduinţă, zburlită ca un arici în apărare. Nu ştiu cum îmi închipuisem aceste nopţi. Poate că am să-mi pierd capul. Poate se va întâmpla un miracol, o stare de vrajă. Poate că am să fiu tot aşa de ameţită ca atunci când Petre Barbu îmi lua mâna să-mi ghicească în palmă, sau când Bob, stând lângă mine pe banca din curte îmi arăta stelele şi îmi atingea braţul. Nădăjduiam poate acea euforie care după un pahar de vin mai mult îţi turbură limpezimea judecăţii, o înceţoşează. Şi iată-mă, dimpotrivă, lucidă, cu ghearele scoase din teacă, rea ca o pisică la pândă, iar Michi, intimidat şi cu atât mai neabil. Nu-mi închipuisem că va fi şi el intimidat sau din lipsă de experienţă se va purta brutal, sau prea stângaci.

Ce mult vorbeam la şcoală, în recreaţie, şi chiar în bancă, în şoaptă, despre dragoste. Cu câtă înfrigurare imaginam nopţile de miere ale colegelor din clasele mai mari, care, terminând şcoala, se măritau. Ce sigure eram că ştim totul despre cele dintâi îmbrăţişări. Şi iată-mă în faţa lui Michi, căutând să înţeleg, rece, gesturi absurde, groteşti, încercări neizbutite. Au fost nopţi chinuitoare, din care amândoi ieşeam obosiţi, umiliţi, dezamăgiţi.

Am devenit la Bucureşti, după multe alte nopţi, femeia lui Michi, dar fără să ajung la bucuria spre care tindeam, la deplinătatea spre care aspiram. Michi părea fericit. Adormea. Eu aşteptam, neîmpăcată, cu ochii deschişi, să se risipească întunericul, să înceapă altă zi. Dar în fiecare zi vedeam cum se ridică în jurul meu ziduri înalte şi reci. Mă simţeam ca un condamnat care încearcă stupid să rupă gratiile ferestrelor. Şi, totuşi, judecându-mă aspru, încercam să mă apropii de Michi, să-i vorbesc îndelung despre toate prin câte am trecut, să plâng în braţele lui, fără să-i spun de ce, fiindcă nici eu nu ştiam prea bine de ce, să devenim prieteni. Dar Michi nu înţelegea că poţi fi amărât când nu te doare ceva care să aibă un nume şi pentru care să existe, la farmacie, un leac. Nu-i puteam face nici o imputare serioasă, dar aproape fiecare manifestare a lui mă surprindea neplăcut. Scotocea prin sertarele mele, îmi răsfoia caietele, hârtiile (nu fiindcă era gelos, ci doar curios, ca un copil care strică o jucărie ca să-i cerceteze mecanismul).

Într-o zi, o prietenă a mamei, funcţionară, văduvă, ne arăta, încântată, că a luat bilete la un concert cu Milstein.

— Cât ai plătit? A întrebat-o Michi, cu o ciudată familiaritate.

Şi când i s-a răspuns, a fost mirat:

— Ţi-a dat mâna să dai atâţia bani?

— Probabil!

În asemenea împrejurări Michi nu ştia niciodată să atenueze o bruscheţe printr-o glumă.

Michi nu ştia să glumească. Glumele lui seci, de aşa-zis umor englezesc, nu le înţelegea nimeni. De cele mai multe ori credea că-i spiritual să facă „pe prostul”.

La masă îşi păta regulat hainele şi îşi muşca, din greşeală, limba. Când venea acasă, îşi punea iod pe limbă şi talc pe petele de pe cravată. Aveam totuşi pentru el un fel de îngăduinţă maternă, dar Michi era ca acei copii îndărătnici care niciodată nu sunt mai răi şi nu-şi dau mai mult în petec ca în zilele când vin musafiri. Mai era şi de o exagerată lăcomie. Într-o zi, când învăţam cu o colegă pentru examen, a venit acasă, a deschis uşa dulapului şi a întrebat, alarmat:

— Unde e banana?

— Am mâncat-o, am răspuns îngheţată.

— Păi, ţie nu-ţi plac bananele.

— Ce are a face?

— Are a face. A stăruit Michi. În orice caz, n-are sens să mănânci un lucru care mie îmi place dacă ţie tot nu-ţi place.

Eram îngrozitor de stingherită. Bineînţeles că i-aş fi lămurit, după plecarea colegei mele, că i-o oferisem ei, fiindcă n-avusesem nimic altceva, dar Michi nu înţelegea să lăsăm pentru mai târziu o explicaţie, fiind extrem de curios să ştie, să afle, iar prezenţa unui străin nu-l stânjenea de fel.

Altădată, faţă de aceeaşi prietenă a mea, deschizând dulapul, a constatat că lipseşte o bucăţică de brânză. Nu voiam cu nici un preţ să se creadă că Michi e zgârcit. Şi nici nu era. Dar, copilăros, pesemne că se gândise pe stradă cu plăcere că, venind acasă, va mânca bucăţica aceea de brânză şi, dezamăgit că n-a găsit-o, nu s-a sfiit s-o spună. Atât. Erau, desigur, întâmplări mărunte cele care mă supărau, dar ele se înmulţeau, se aglomerau, măreau impresia de sufocare a odăiţei fără aer în care trăiam.

Într-o seară ascultam plăci de patefon, trântiţi de-a latul divanului, noi doi, aceeaşi colegă şi Maricica. În fotoliu, pe taburet, alţi doi prieteni. Şi nu ştiu cum s-a tolănit Michi din ce în ce mai comod, s-a lăţit din ce în ce mai mult, că, în cele din urmă, a dat-o jos pe Maricica. Toată lumea a râs, cu atât mai mult cu cât nepăsarea lui şi proasta lui creştere erau de pomină. Mă întrebam de multe ori, observând cum cere o cutie de chibrituri la debit, fără nici o formulă de politeţe, fără să mulţumească sau să se scuze când, din greşeală, lovea pe cineva, la ce au folosit educaţia lui îngrijită, guvernanta, profesorii.

Când picau din întâmplare la noi câţiva prieteni şi pregăteam sendviciuri cu ceea ce se găsea în casă, Michi apuca să mănânce repede, înaintea celorlalţi, aşa încât uneori nu ajungea nici măcar câte unul de fiecare. Dacă îi făceam imputări, îmi răspundea: „Mi-a fost foame”. Răspunsuri de soiul ăsta mă înfuriau în aşa fel, încât uitam că Michi nu s-a îndurat să-şi cumpere o pereche de pantofi de care avea nevoie pentru ca să am eu o pălărie nouă. Şi azi nu înţeleg cum puteam suferi atât de mult pentru tot felul de nimicuri. Desigur că explicaţia adevărată era nemărturisită, zăvorâtă în straturile mai adânci ale conştiinţei. Acolo unde se ascundea marea dezamăgire a nopţilor de la Timiş şi a celor care au urmat. Despre fericire nici vorbă nu putea fi. Se luptau în mine revolta, resemnarea, cu un fel de curiozitate, cu nevoia de a înţelege rostul acestor nopţi, pe care Michi le aştepta cu o stranie nerăbdare, de care eu fugeam. Sensibilitatea mea era veşnic vie, exagerată, exacerbată.

Şi, totuşi, afecţiunea mea pentru Michi creştea.

Îmi petreceam acum zilele rumegând cursuri de drept, cu picioarele atârnate peste braţul fotoliului. Dar deseori, în paginile pe care le răsfoiam fără să înţeleg despre ce e vorba, îl vedeam pe Petre Barbu, digul Mangaliei şi marea, şi mă gândeam cum ar fi fost viaţa mea dacă paşii mei ar fi mers alături de ai lui. Cum ar fi fost nopţile noastre?

— Ia spune, la ce te gândeşti? Dacă nu înveţi ca lumea, hai la cinema! Se supăra Michi.

— La mustaţa profesorului nostru de economie politică.

— Eşti neserioasă. Hai să vedem un film.

— Sunt obosită şi mai am de învăţat.

Michi căuta să-mi explice că dacă aş învăţa n-aş sta cu ochii pe tavan şi n-aş râde pentru fleacuri.

— Dar n-am râs, Michi.

— Ba da, ai zâmbit. Poţi să-mi spui de ce ai zâmbit?

— Fiindcă citeam despre plusvalută şi mă gândeam ce ar spune profesorul dacă i-aş răspunde în limbajul tatii: „Plusvaluta e hoţia pe care o fac puşlamalele care au capital, pe pielea omului cinstit, care nu are decât două mâini”. Şi, mai ales, dacă ar urma tot felul de exemple pe care le dădea tata. Asezonate cu cele mai variate înjurături, pe care le ştiu tot de la tata. Dar eu am să răspund cum scrie aici în carte, pentru că vreau să-mi iau licenţa şi să ajung un mare avocat. Themis.

Ca în toţi anii, am muncit cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier. Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de şcoală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole care e, pentru foarte mulţi, învăţătura, nu ştie ce înseamnă voinţă, dorinţa de a străluci la examen. Şi Michi era dintre cei ce nu ştiu.