Capitolul III.

Vestea despre întâmplarea de la Szczytno sosi totuşi la Varşovia înaintea fratelui Rotgier şi stârni mare uimire şi îngrijorare. Nici măcar prinţul şi nici altcineva de la curte nu erau în stare să înţeleagă ce se petrecuse. Nu cu mult înainte, tocmai când Mikołaj de Długolas trebuia să plece la Malborg cu scrisoarea prinţului, în care acesta se plângea cu amărăciune de răpirea Danusiei de către comturii de la hotar şi aproape că cerea ameninţător înapoierea ei neîntârziată, venise o scrisoare de la stăpânul de la Spychów, care-i anunţa că fiica lui n-a fost răpită de cavalerii teutoni, ci de către nişte tâlhari obişnuiţi de la hotar şi în curând va fi eliberată prin răscumpărare. Drept care, solul nu mai plecase, deoarece nu-i trecea nimănui prin minte că teutonii obţinuseră o astfel de scrisoare de la Jurând, ameninţându-l că-i vor omorî copila. Dar şi aşa era greu de înţeles ce se întâmplase, fiindcă zavistnicii de la hotar, supuşi ai prinţului ca şi ai Ordinului, se atacau unii pe alţii vara, nu iarna, când zăpada le trăda urmele. Atacau de obicei neguţătorii sau îşi îngăduiau să jefuiască satele, luând ostatici şi vite, dar să îndrăznească să-i facă pagubă însuşi prinţului şi să-i răpească pupila, pe deasupra şi fiica unui cavaler puternic care stârnea spaima tuturor, asta întrecea orice închipuire. La acestea, ca şi la alte îndoieli, răspundea totuşi scrisoarea lui Jurând cu pecetea lui, adusă de astă dată de un om despre care se ştia că provine de la Spychów, lucru care spulbera orice bănuieli. Numai că prinţul se înfurie cum nu se mai întâmplase de mult şi porunci ca tâlharii să fie urmăriţi de-a lungul întregului hotar al ţinutului său, rugându-l pe prinţul de Płock să facă şi el la fel şi să nu se arate zgârcit cu pedepsirea răufăcătorilor.

Dar tocmai atunci, sosi ştirea despre cele petrecute la Szczytno.

Şi trecând din gură în gură, crescuse de zeci de ori. Se zvonea că Jurând, venind de unul singur la castel, se năpustise prin poarta deschisă şi făcuse asemenea prăpăd, încât din toată garnizoana aproape că nu mai rămăsese nimeni în viaţă, că fuseseră nevoiţi să trimită după ajutoare pe la castelele apropiate, să cheme cavalerii şi pedestraşii înarmaţi din popor, care abia după două zile de asediu izbutiseră să pătrundă înapoi în castel şi acolo să-l omoare pe Jurând şi pe însoţitorii lui. Se mai spunea că acele oşti vor trece probabil acum hotarul şi va începe negreşit marele război. Prinţul, care ştia cât de mult îşi dorea marele maestru ca în caz de război cu regele polon forţele celor două principate mazoviene să rămână la o parte, nu credea aceste veşti, deoarece pentru el nu era o taină că dacă teutonii vor începe războiul cu el sau cu Ziemowit de Płock, nici o putere omenească nu-i va reţine pe polonezii din regat, iar maestrul se temea de acest război. Ştia că trebuie să vină, dar voia să-l mai amâne, întâi pentru că avea o fire paşnică, iar în al doilea rând, fiindcă pentru a se măsura cu puterea lui Jagiełło, trebuia să-şi pregătească o forţă pe care până atunci Ordinul n-o avusese niciodată şi în acelaşi timp să se asigure de ajutorul principilor şi al cavalerilor nu numai din Germania, ci din tot Apusul.

Aşadar, prinţul nu se temea de război. Voia, totuşi, să ştie ce se întâmplase, ce trebuie să gândească despre cele petrecute la Szczytno, despre dispariţia Danusiei, despre toate aceste veşti care soseau de la hotar, aşa că, deşi nu-i suporta pe cavalerii teutoni, se bucură când într-o seară, căpetenia arcaşilor îl vesti că venise un călugăr cavaler şi cere să fie ascultat.

Îl primi totuşi cu semeţie şi cu toate că recunoscu numaidecât că este unul dintre cei doi fraţi care fuseseră la curtea din pădure, se prefăcu că nu şi-l aminteşte şi îl întrebă cine este, de unde vine şi ce-l aduce la Varşovia.

Sunt fratele Rotgier, răspunse teutonul, şi nu de mult am avut cinstea să mă plec înaintea Luminăţiei Tale.

Atunci, dacă eşti călugăr, de ce nu porţi veşminte potrivite?

Cavalerul începu să-i explice că nu îmbrăcase mantia albă cu cruce numai pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost luat prins sau ucis de cavalerii din Mazowsze: peste tot în lumea întreagă, în toate regatele şi principatele, semnul crucii pe mantie apără, câştigă bunăvoinţa şi ospitalitatea oamenilor şi doar în principatul Mazowsze crucea îl osândeşte la pierzanie pe omul care o poartă.

Prinţul îl întrerupse mânios:

Nu crucea, fiindcă şi noi o sărutăm, ci ticăloşia voastră. Iar dacă sunteţi mai bine primiţi în altă parte, aceasta se întâmplă numai pentru că nu vă cunosc prea bine.

După care, văzând că oaspetele se speriase foarte tare la auzul acestor cuvinte, îl întrebă:

Ai fost la Szczytno, aşadar ştii ce s-a întâmplat acolo?

Am fost la Szczytno şi ştiu ce s-a petrecut acolo, răspunse Rotgier, dar n-am venit aici ca sol al cuiva, ci doar pentru că hârşitul şi cuviosul comtur din Insburk, mi-a spus: „Maestrul nostru ţine la prinţul pios şi se încrede în dreptatea lui, aşa că tu, în timp ce eu mă reped la Malborg, tu du-te în Mazowsze şi înfăţişează-i suferinţa noastră, înjosirea noastră, pătimirea noastră. Socotesc că un stăpân atât de drept nu va lăuda un om care a încălcat pacea şi ne-a atacat cu cruzime, care a vărsat atâta sânge creştinesc, încât parcă ar fi sluga Satanei şi nu a lui Cristos.”

Şi aici începu să-i istorisească tot ce se întâmplase la Szczytno: cum că Jurând, chemat de ei, să vadă dacă fata pe care o scăpaseră din mâinile tâlharilor nu este fiica lui, în loc să se arate recunoscător, îşi pierduse minţile; cum îi omorâse pe Danveld, pe fratele Gottfryd, pe englezul Hugo, pe von Bracht şi pe cei doi nobili scutieri, ca să nu-i mai pun la socoteală şi pe oşteni; cum ei, ascultând poruncile lui Dumnezeu şi nevrând să-l ucidă, au fost siliţi să-l prindă într-o plasă pe groaznicul bărbat care ridicase arma asupra lui însuşi şi se rănise cumplit: cum, în sfârşit, nu numai la castel, dar şi în oraş erau oameni care auziseră noaptea prin viforniţa de iarnă, după luptă, hohote de râs şi glasuri ce strigau prin văzduh: „Al nostru e Jurând! Asupritorul Crucii! Cel care varsă sânge nevinovat! Jurând este al nostru!”

Întreaga povestire, îndeosebi ultimele cuvinte ale teutonului, făcură o impresie puternică asupra tuturor celor de faţă. Îi cuprinse pur şi simplu frica – nu cumva Jurând chemase într-adevăr în ajutor puterile necurate? Se lăsă o tăcere surdă. Dar prinţesa, care lua parte şi ea la ascultare şi care iubind-o pe Danusia, suferea nespus din cauza ei, îi adresă lui Rotgier o întrebare neaşteptată:

Cavalere, spui că scăpând o fată smintită, v-aţi gândit că este fiica lui Jurând şi de aceea l-aţi chema la Szczytno?

Aşa-i, milostivă doamnă, răspunse Rotgier.

Bine, dar cum puteaţi să gândiţi în acest fel, de vreme ce la conacul din pădure aţi văzut-o alături de mine pe adevărata Danusia?

La acestea, fratele Rotgier se tulbură, fiindcă nu era pregătit să răspundă la asemenea întrebare. Prinţul se ridică şi îşi pironi privirea aspră asupra teutonului, iar Mikołaj de Długolas, Mrokota de Mocarzew, Jaśko de Jagielnica şi ceilalţi cavaleri mazovieni se repeziră îndată la călugăr întrebându-l pe rând cu glasuri ameninţătoare:

Cum puteaţi să gândiţi una ca asta? Spune, neamţule? Cum a fost cu putinţă?

Fratele Rogier îşi reveni şi zise:

Noi, călugării, nu ne uităm la femei. La conacul din pădure, erau multe jupâniţe alături de Luminăţia Ta, dar care dintre ele era fiica lui Jurând, nu ştia niciunul dintre noi.

Danveld ştia, interveni Mikołaj de Długolas, a vorbit cu ea chiar la vânătoare.

Danveld se află înaintea lui Dumnezeu, răspunse Rotgier, şi despre el am să spun doar că a doua zi s-a găsit un trandafir înflorit pe sicriul lui, care, iarnă fiind, nu fusese pus acolo de mână de om.

Iarăşi se înstăpâni tăcerea.

Cum aţi aflat de răpirea Danusiei? Întrebă prinţul.

Ticăloşia şi obrăznicia faptei au răspândit-o şi aici, şi la noi. Când am aflat, am plătit o slujbă de mulţumire că a fost răpită doar o jupâniţă obişnuită şi nu vreunul din copiii Luminăţiei Tale.

Eu tot nu-mi revin din uimire, cum de-aţi putut să luaţi o smintită drept fiica lui Jurând.

La care fratele Rotgier:

Danveld a zis aşa: „Adesea, Satana îşi trădează slugile sale, aşa că poate el a preschimbat-o şi pe Danusia”.

Oricum, tâlharii nu puteau, ca nişte neciopliţi ce se află, să imite scrisul lui Kaleb şi pecetea lui Jurând. Cine putea face una ca asta?

Un duh rău.

Şi iarăşi întrebarea rămase fără răspuns.

Dar Rotgier îl privi pe prinţ drept în ochi şi spuse:

De bună seamă, aceste întrebări sunt ca nişte paloşe înfipte în pieptul meu, deoarece în ele se simte bănuiala şi neîncrederea. Eu, însă, încrezător în dreptatea lui Dumnezeu şi în puterea adevărului, te întreb pe Luminăţia Ta, oare Jurând ne-a bănuit pe noi de această faptă, iar dacă ne-a bănuit, de ce înainte ca noi să-l chemăm la Szczytno i-a căutat pe tâlhari de-a lungul hotarului, ca să-şi răscumpere fiica de la ei?

Mda. Este adevărat! Încuviinţă prinţul. De oameni poţi să ascunzi ceva, nu însă şi de Dumnezeu. V-a bănuit la început, dar după aceea n-a mai gândit aşa.

Iată cum strălucirea adevărului învinge întunericul! Se bucură Rotgier.

Şi îşi roti privirea triumfătoare prin sală, gândind că în capetele lor teutonii au mai multă minte decât polonezii şi că această seminţie va fi întotdeauna prada şi hrana Ordinului, aşa cum musca este prada şi hrana păianjenului.

Aşa că renunţând la purtarea aleasă dinainte, se apropie de prinţ şi începu să-i vorbească stăruitor cu glasul ridicat:

Despăgubeşte-ne, stăpâne, pentru pierderile şi nedreptăţile noastre, pentru lacrimile şi sângele nostru! Acel diavol a fost supusul Luminăţiei Tale, aşadar, în numele Domnului din care se trage puterea regilor şi a principilor, în numele dreptăţii şi al Crucii, răsplăteşte-ne pentru sângele şi pagubele noastre!

Prinţul se uită la el cu mirare.

Pe viul Dumnezeu! Exclamă, ce-mi ceri tu? Dacă Jurând, cuprins de turbare, v-a vărsat sângele, eu trebuie să răspund pentru nebuniile lui?

Este supusul tău, stăpâne, stărui teutonul, pământurile lui se află în principatul tău, ca şi satele şi cetăţuia lui, în care a întemniţat slujitori ai Ordinului; fie măcar ca această avuţie, aceste moşii şi acea fortăreaţă a diavolului să devină de acum încolo proprietatea Ordinului. De bună seamă, această răsplată nu este vrednică de sângele nobil vărsat! Desigur, ea nu va învia pe cei morţi, doar poate că măcar în parte va domoli mânia lui Dumnezeu şi va şterge faima proastă care altminteri va cădea asupra întregului principat. O, stăpâne! Ordinul are pretutindeni pământuri şi castele, pe care generozitatea şi pioşenia principilor creştini i le-au dăruit, numai aici nu există nici o palmă de pământ în stăpânirea lui. Fie ca nedreptatea noastră, care cere răzbunarea cerului, să ne răsplătească măcar în acest fel, ca să putem spune că şi aici oamenii trăiesc cu frica lui Dumnezeu.

Auzind aceasta, prinţul rămase şi mai mirat şi răspunse abia după un răstimp mai lung:

Pe rănile Mântuitorului! Păi dacă Ordinul acesta al vostru se află aici, cu îngăduinţa cui s-a statornicit aici dacă nu a înaintaşilor mei? Nu vă mai ajung ţinuturile, moşiile şi oraşele care odinioară erau ale noastre, ale ţării noastre, şi care acum sunt ale voastre? Fiica lui Jurând mai este în viaţă, întrucât nu ne-a adus nimeni ştirea morţii ei, iar voi vreţi să şi puneţi mâna pe zestrea ei şi să vă despăgubiţi nedreptăţile cu pâinea ei de orfană?

Stăpâne, dacă recunoşti nedreptatea noastră, spuse Rotgier, atunci răsplăteşte-ne, aşa cum judecata Luminăţiei Tale şi sufletul drept îţi poruncesc s-o faci.

Şi din nou se bucură în inima lui, gândindu-se: „Acum, nu numai că nu se vor mai plânge, dar vor încerca să mă şi îmbuneze, ca şi când ar vrea să se spele pe mâini şi să scape de orice bănuială. Nimeni nu ne va mai reproşa nimic şi slava noastră va fi nepătată ca mantia albă de călugăr, fără prihană”.

Dar deodată, se auzi glasul bătrânului Mikołaj de Długolas:

Lumea vă învinovăţeşte de lăcomie şi doar bunul Dumnezeu ştie dacă nu-i aşa, pentru că până şi acum pe voi vă interesează mai mult câştigul decât onoarea Ordinului.

Adevărat! Întăriră cavalerii mazovieni în cor.

Iar teutonul înaintă câţiva paşi, îşi înălţă capul cu mândrie şi măsurându-i cu o privire semeaţă, răspunse:

N-am venit aici ca trimis, ci doar ca martor al celor întâmplate şi cavaler călugăr oricând gata să-mi vărs sângele până la ultima suflare pentru onoarea Ordinului! Aşadar, oricine va îndrăzni, împotriva celor spuse de Jurând însuşi, să bănuiască Ordinul de participare la răpirea fiicei lui, acela să ridice acest zălog cavaleresc şi să se lase în seama judecăţii lui Dumnezeu!

Spunând acestea, îşi aruncă mănuşa de cavaler înaintea lor, care căzu pe podea, dar ei stăruiră într-o tăcere surdă, căci, cu toate că nu puţini ar fi fost bucuroşi să-şi ştirbească ascuţişul paloşului pe grumazul lui Rotgier, se temeau totuşi de judecata dumnezeiască. Pentru nimeni nu mai era o taină că Jurând declarase limpede că nu cavalerii călugări îi răpiseră copila, prin urmare, fiecare credea că are dreptate, aşa că şi izbânda va fi de partea lui.

Aşa că se arătă şi mai trufaş, şi punându-şi mâinile în şolduri, întrebă:

Este cineva care vrea să ridice mănuşa?

Deodată, un cavaler a cărui intrare n-o observase nimeni mai înainte şi care asculta de la o vreme discuţia lângă uşă, păşi la mijlocul sălii, ridică mănuşa şi spuse:

O ridic eu!

Şi spunând aceasta, şi-o aruncă pe a lui drept în faţa lui Rotgier, după care începu să vorbească în tăcerea înstăpânită cu un glas ce răsună ca un tunet în sală:

În faţa lui Dumnezeu, a vrednicului prinţ şi a tuturor cavalerilor virtuoşi din această ţară, îţi spun, teutonule, că latri ca un câine în ciuda dreptăţii şi a adevărului, de aceea te provoc la luptă în arenă, călare sau pe jos, cu suliţa, baltagul, paloşul scurt sau lung, şi nu până la luarea în robie, ci până la ultima suflare, până la moarte!

În sală, se putea auzi musca zburând. Toţi ochii se îndreptară spre Rotgier şi spre cavalerul care-l chema la luptă şi pe care nu-l cunoştea nimeni, deoarece purta un coif pe cap, e drept, fără vizieră dar cu un obrăzar rotund, care-i cobora până mai jos de urechi şi-i acoperea toată partea de sus a feţei, peste cea de jos aruncând o umbră adâncă. Teutonul era şi el la fel de mirat ca şi ceilalţi. Încurcătura, paloarea şi mânia înverşunată îi trecură peste faţă, asemenea fulgerului în bezna nopţii. Apucă mănuşa din piele de elan, care alunecându-i peste obraz, se agăţase de umărar şi întrebă:

Cine eşti şi de ce sfidezi judecata lui Dumnezeu?

Cavalerul necunoscut îşi descheie catarama de sub bărbie, îşi scoase coiful de sub care ieşi la iveală un cap tânăr, bălai, şi zise:

Zbyszko de Bogdaniec, soţul fiicei lui Jurând.

Rămaseră cu toţii miraţi şi Rotgier laolaltă cu ei, pentru că niciunul dintre ei, afară de prinţ şi de prinţesă, de preotul Wyszoniek şi de de Lorche, nu ştia de cununia Danusiei. Teutonii, în schimb, erau siguri că afară de tatăl ei, fiica lui Jurând nu mai avea nici un apărător, dar în această clipă, înaintă cavalerul de Lorche şi spuse:

Pe onoarea mea de cavaler, declar adevărate cuvintele lui; dacă se îndoieşte cineva, iată garanţia mea.

Rotgier, care nu ştia ce-i frica şi în care sângele clocotea de furie, poate că ar fi ridicat şi această mănuşă, dar aducându-şi aminte că cel care i-o aruncase, era el însuşi un stăpân puternic, iar pe deasupra şi ruda grafului Geldriei, se abţinu cu atât mai mult cu cât prinţul se ridică şi rosti încruntându-şi sprâncenele:

Nu mai trebuie ridicat şi acest zălog, întrucât şi eu depun mărturie că acest cavaler a spus adevărul.

Teutonul se înclină, după care-i spuse lui Zbyszko:

Dacă preferi, atunci să luptăm pe jos în arena închisă cu baltagul.

Eu te-am mai provocat o dată înainte, răspunse Zbyszko.

Doamne, ajută să biruie dreptatea, se rugară cavalerii mazovieni.