Capitolul IV.

La curte, erau cu toţii îngrijoraţi pentru Zbyszko, atât cavalerii cât şi femeile, pentru că ţineau cu toţii la el, iar faţă de scrisoarea lui Jurând, nu se mai îndoia nimeni că dreptatea se află de partea cruciatului. Pe de altă parte, se ştia că Rotgier este unul dintre fraţii cei mai vestiţi din Ordin. Scutierul van Krist răspândise poate înadins printre şlahticii din Mazowsze că stăpânul lui, înainte de a deveni un călugăr înarmat, se aşezase odată la masa de onoare a cruciaţilor, la care erau îngăduiţi numai cavalerii faimoşi în toată lumea, care luaseră parte la campania de la Pământul Sfânt sau luptaseră biruitori împotriva balaurilor uriaşi ori a vrăjitorilor puternici. Ascultând istorisirile lui van Krist, totodată şi asigurările trufaşe că stăpânul lui se luptase nu o dată cu pumnalul într-o mână şi baltagul în cealaltă, cu cinci potrivnici deodată, mazurienii erau neliniştiţi şi câte unul spunea: „Ehei, dacă era Jurând aici, el le-ar fi venit de hac şi la doi ca Rotgier, căci n-a fost învins de nici un neamţ, dar tânărul, vai de el, fiindcă celălalt îl întrece prin forţă, vârstă şi îndemânare”. Aşa că alţii regretau că nu ridicaseră mănuşa, spunând că dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Jurând, ar fi ridicat-o neapărat. „Dar de sentinţa lui Dumnezeu se temeau.” Când aveau prilejul, rosteau pentru propria încurajare numele cavalerilor mazovieni şi ale celorlalţi polonezi care fie pe la jocurile cavalereşti de la curţile regale, fie în întrecerile călare câştigaseră multe victorii asupra cavalerilor din Apus, în primul rând pe Zawisza de Garbów, cu care nici un cavaler al creştinităţii nu se putea măsura. Erau, însă, şi dintre cei care îşi puneau speranţele în Zbyszko: „Nu e nici el un sfrijit, spuneau, şi după cum s-a auzit, a retezat destule capete de nemţi odată pe pământ bătătorit”. Dar inimile se întăreau mai ales din cauza isprăvii scutierului lui Zbyszko, cehul Hlawa, care în ajunul întâlnirii, auzindu-l pe van Krist povestind despre izbânzile nemaiauzite ale lui Rotgier şi având o fire nestăpânită, îl înhăţă pe van Krist de barbă, îi săltă capul şi-i spuse: „Dacă nu ţi-e ruşine să minţi faţă de oameni, uită-te în sus, că te aude şi Dumnezeu!” Şi îl ţinu aşa cam cât ai spune „Tatăl nostru”, iar acesta, eliberat în sfârşit, se apucă să-l întrebe de neamul lui şi aflând că se trage din şlahtici, îl şi provocă la lupta cu baltagul.

Mazurienii se bucurară de isprava scutierului şi iarăşi se porniră vorbele: „Asemenea oameni nu se joacă în luptă şi numai adevărul să fie de partea lor şi Dumnezeu şi nemţii n-o să iasă din arenă cu oasele întregi”. Rotgier se pricepuse să arunce atât de bine cu praf în ochii celorlalţi, încât mulţi se neliniştiră, întrebându-se de partea cui era adevărul, că până şi prinţul începu să se îndoiască.

Aşadar, în seara dinaintea duelului, îl chemă pe Zbyszko să discute cu el de faţă doar cu prinţesa şi-l întrebă:

Eşti sigur că Dumnezeu va ţine cu tine? De unde ştii că nemţii au pus mâna pe Danuśka? Ţi-a spus Jurând ceva? Vezi şi tu, aici se află scrisoarea lui Jurând, cu scrisul lui Kaleb şi pecetea lui Jurând, iar în această scrisoare Jurând zice că ştie că teutonii n-au nici o vină. El ce ţi-a spus?

Mi-a spus că n-au fost teutonii.

Atunci, cum poţi să-ţi pui viaţa în primejdie şi să te laşi în seama judecăţii lui Dumnezeu?

Zbyszko nu răspunse, doar o vreme se mulţumi să-şi încleşteze dinţii şi îl podidiră lacrimile.

Eu nu ştiu nimic, stăpâne milostiv, recunoscu. Am plecat de aici împreună cu Jurând şi pe drum i-am spus de cununie. Atunci, a început să se plângă că asta poate să-l supere pe Dumnezeu, dar când i-am spus că lucrurile stau dimpotrivă, s-a liniştit şi m-a iertat. A vorbi tot drumul că nimeni n-a răpit-o pe Danusia, numai teutonii au făcut-o, apoi nu mai ştiu nici eu ce s-a întâmplat! La Spychów a venit aceeaşi femeie care a adus nişte leacuri pentru mine la conacul din pădure şi cu ea încă un trimis. S-au închis în odaie cu Jurând şi s-au sfătuit. Nu ştiu ce-au vorbit, dar după discuţia lor, nici măcar slujitorii lui nu-l mai recunoşteau pe Jurând, pentru că se purta de parcă abia s-ar fi întors de pe altă lume. Nouă ne-a spus: „Nu sunt cavalerii teutoni”, dar pe Bergow şi pe ceilalţi prinşi i-a slobozit din temniţă. Dumnezeu ştie de ce, iar el a plecat singur, neînsoţit de nici un scutier sau slujitor. A spus că se duce la tâlhari s-o răscumpere pe Danuśka, iar mie mi-a poruncit să-l aştept. Ce era să fac?! Am aşteptat. Până când vine veste de la Szczytno că Jurând i-a ucis pe nemţi şi el şi-a pierdut viaţa! O, stăpâne milostiv! Atunci, a început să-mi ardă pământul sub picioare la Spychów şi era cât pe ce să-mi pierd minţile. Am încălecat cu oamenii pe cai să răzbunăm moartea lui Jurând, dar preotul Kaleb îmi spune: „Castelul n-ai cum să-l cucereşti şi nu trebuie să începi războiul. Du-te la prinţ, poate că ştiu acolo ceva despre Danusia”. Aşa am şi făcut şi am sosit tocmai când câinele acela lătra despre nedreptatea teutonilor şi nebunia lui Jurând. Eu i-am ridicat mănuşa, stăpâne, pentru că eu l-am provocat şi mai înainte şi, cu toate că nu ştiu nimic, ştiu doar că sunt nişte diavoli mincinoşi, fără ruşine, fără cinste şi credinţă! Uitaţi-vă şi Luminăţiile Voastre! Ei l-au ciopârţit pe de Fourcy şi au vrut să pună fapta în spinarea scutierului meu. Pentru Dumnezeu! L-au ciopârţit ca pe un bou, iar după aceea au venit aici să se răzbune şi după răsplată! Cine poate să jure că n-au minţit şi mai înainte în faţa lui Jurând, şi acum înaintea Luminăţiei Tale?! Nu ştiu, nu ştiu unde-i Danuśka! Dar l-am provocat, pentru că de-ar fi să-mi pierd şi viaţa, mai bine să mor, decât să trăiesc fără iubirea mea, fără floarea mea dragă, fără cea mai dragă fiinţă de pe lume.

Spunând acestea, îşi rupse plasa de pe cap, încât părul i se răsfiră pe umeri, şi strângându-l în mâini, începu să suspine adânc. Prinţesa Anna Danuta, ea însăşi supărată de pierderea Danusiei, şi cuprinsă de milă faţă de durerea lui, îi puse mâinile pe cap şi îi spuse:

O, Doamne, ajută-l, mângâie-l şi binecuvântează-l!