Capitolul V.

Prinţul nu se arătă împotriva duelului, întrucât, după obiceiurile de atunci, nu-i sta în putere s-o facă. Pretinse numai ca Rotgier să-i scrie o scrisoare maestrului şi lui Zygfryd de Löwe că el le aruncase cel dintâi mănuşa cavalerilor mazurieni, drept care se va înfăţişa să lupte cu soţul fiicei lui Jurând, care de altminteri îl provocase mai înainte. Teutonul îi mai explica marelui maestru că, dacă se bate fără îngăduinţa lui, o face pentru că este în joc onoarea Ordinului şi îndepărtarea bănuielilor nedrepte care puteau să-l acopere de ruşine şi pe care el, Rotgier, este întotdeauna gata să le răscumpere cu propriul sânge. Scrisoarea fu dusă numaidecât la hotar printr-unul din slujitorii cavalerului, iar mai departe avea să ajungă la Malborg cu poşta pe care cavalerii teutoni o născociseră cu mulţi ani înaintea altora şi o foloseau în ţinuturile lor.

În acest timp, în curtea castelului se bătători zăpada şi se presără cenuşă deasupra, ca picioarele luptătorilor să nu se afunde sau să alunece pe suprafaţa netedă. În tot castelul domnea o forfotă neobişnuită. Cavalerii şi jupâniţele fură cuprinşi de asemenea înflăcărare, că în noaptea dinaintea luptei nu mai dormi nimeni. Îşi spuneau unii altora că lupta călare cu suliţa şi chiar cu paloşul se sfârşeşte adesea cu răniri, în schimb, cea pe jos, mai ales cea cu baltagele înfricoşătoare, este întotdeauna mortală. Toate inimile erau de partea lui Zbyszko, dar tocmai cei care nutreau mai multă prietenie pentru el sau pentru Danusia, îşi aduceau aminte ce se povestise despre faima şi îndemânarea teutonului. Multe femei îşi petrecură noaptea în biserică, unde, după ce îşi recunoscură păcatele înaintea preotului Wyszoniek, se spovedi şi Zbyszko. Îşi spuseră, aşadar, una alteia, privind la faţa lui aproape copilărească: „E încă un flăcăiandru! Cum să-şi piardă capul sub baltagul neamţului?” Şi cu atât mai multă râvnă se rugau de Dumnezeu să-l ajute. Dar când în zori se ridică şi se duse prin capelă să-şi îmbrace armura într-o odaie la castel, le mai veni inima la loc, deoarece capul şi faţa lui Zbyszko erau într-adevăr de copil, dar trupul era peste măsură de mare şi puternic, aşa că li se înfăţişa ca un adevărat bărbat, care-i va face faţă şi celui mai îndemânatic luptător.

Duelul avea să aibă loc în curtea castelului, străjuită jur-împrejur de coloane.

Când se lumină bine de ziuă, veniră prinţul şi prinţesa împreună cu copiii şi se aşezară între coloane, de unde se vedea cel mai bine toată curtea. Lângă ei, îşi ocupară locurile curtenii mai de vază, jupânesele şi cavalerii. Se umplură toate colţurile galeriei; slujitorii se aşezară dincolo de malul alungit, înălţat din zăpada rânită, câţiva urcară în balcoane sau chiar pe acoperiş. Acolo sporovăia şi se ruga prostimea: „Dă, Doamne, ca al nostru să nu se lase!”

Ziua era rece, umedă, dar luminoasă; prin văzduh se zburătăceau stăncile care-şi aveau cuiburile pe acoperişuri şi pe turnuri, şi care, speriate de vânzoleala neobişnuită, se roteau fâlfâind din aripi pe deasupra castelului. Cu tot frigul, asudau de emoţie, iar când răsună trâmbiţa, anunţând intrarea potrivnicilor, toate inimile începură să bată ca nişte ciocane.

Luptătorii apărură din părţile opuse ale arenei şi se opriră la margini. Toţi privitorii îşi ţinură răsuflarea, fiecare gândindu-se că, în sfârşit, două capete vor zbura în curând la judecata lui Dumnezeu, iar pe zăpadă vor rămâne două trupuri fără viaţă. Buzele şi obrajii femeilor se învineţiră şi păliră la acest gând, iar ochii bărbaţilor se aţintiră asupra celor doi adversari, deoarece fiecare voia să ghicească după statura şi armele lor de partea cui va fi izbânda.

Teutonul era îmbrăcat într-o platoşă albăstruie, smălţuită, şi purta pe şolduri apărători la fel, capul fiindu-i acoperit de un coif asemănător, cu viziera ridicată şi cu un penaj minunat din pene de păun în vârf. În schimb, pieptul, şoldurile şi spatele lui Zbyszko erau acoperite de o minunată armură milaneză, pe care o cucerise cândva de la frizieni. Pe cap, avea un coif cu obrăzarul ridicat şi fără pene, iar picioarele-i erau învelite în piele de bou. Pe braţul stâng, aveau fiecare câte o pavăză cu blazon: pe cea a teutonului era sus o tablă de şah, iar jos trei lei şezând pe labele dinapoi, iar pe cea a lui Zbyszko, o potcoavă tocită. În mâna dreaptă ţineau baltagele înfricoşătoare, late, cu cozi de stejar, înnegrite şi mai lungi decât braţul unui bărbat. Erau însoţiţi de scutieri: Hlawa, poreclit Głowacz de Zbyszko, şi van Krist, amândoi acoperiţi de armuri de fier şi înarmaţi cu baltage şi scuturi: van Krist avea ca blazon o tufă de grozamă, iar cehul unul asemănător cu al neamului Pomian, cu deosebirea că în loc de baltag, în capul taurului era înfipt până la jumătate în ochi un paloş scurt.

Trâmbiţa răsună pentru a doua oară, iar după al treilea semnal, potrivnicii aveau să înceapă înfruntarea. Acum, îi mai despărţea doar o suprafaţă nu prea mare, presărată cu cenuşă, deasupra căreia, ca un semn de rău augur, se înălţa moartea. Totuşi, înainte de a se da al treilea semnal, Rotgier se apropie de coloanele printre care şedea familia prinţului, îşi înălţă capul acoperit de coiful de oţel şi rosti cu un glas atât de răsunător, încât fu auzit din toate colţurile galeriei:

Îl iau martor pe Dumnezeu, pe tine, nobile stăpân şi pe toţi cavalerii din acest ţinut că nu mă fac vinovat de sângele care va fi vărsat.

La aceste cuvinte, inimile se strânseră din nou, văzând că teutonul era atât de sigur de el şi de izbânda lui. Zbyszko însă, având un suflet simplu, se întoarse spre cehul lui şi-i spuse:

Nu-mi miroase bine lăudăroşenia teutonului, fiindcă s-ar cuveni să fie auzită după moartea mea, nu acum, când sunt în viaţă. Lăudărosul ăsta mai are şi pene de păun la coif, iar eu am jurat mai înainte că voi aduce trei la număr, iar după aceea câte degete am la amândouă mâinile. Aşa a vrut Dumnezeu!

Stăpâne., întrebă Hlawa, aplecându-se şi luând puţină zăpadă cu cenuşă, ca să nu-i alunece baltagul în mână, dacă mă ajută Cristos să sfârşesc mai repede cu fălosul ăsta prusian, ai să mă învoieşti, fără să mă ating de cruciat, cel puţin să-i bag baltagul printre genunchi şi să-l trântesc la pământ?

Doamne fereşte! Strigă Zbyszko cu însufleţire, ne-ai acoperi de ruşine pe amândoi.

Dar deodată răsună pentru a treia oară glasul trâmbiţei. Auzindu-l, scutierii se năpustiră cu grăbire unul asupra celuilalt, iar cavalerii porniră mai încet şi mai cu grijă unul spre altul, aşa cum le poruncea până la prima ciocnire demnitatea şi mândria.

Puţini erau cei care luau seama la scutieri, dar acei dintre bărbaţii cu experienţă şi slujitorii care se uitau la ei, înţeleseră dintr-odată cât de mult îşi întrecea Hlawa adversarul. Baltagul părea mai greoi în mâna neamţului şi chiar şi mişcările scutului acestuia erau mai şovăielnice. De sub pavăza rotundă i se vedeau picioarele mai lungi, dar mai subţiri şi mai puţin sprintene decât picioarele puternice, în pantalonii strâmţi, ale cehului. Hlawa atacă atât de înverşunat, că van Krist fu nevoit să se retragă încă de la început. Înţeleseră cu toţii dintr-odată că unul dintre aceşti potrivnici se va repezi ca o furtună asupra celuilalt, că îl va împinge şi-l va lovi asemenea trăsnetului, pe când al doilea, simţindu-se ameninţat de moarte, se va mulţumi să se apere, ca să întârzie cât mai mult clipa pierzaniei. Aşa se şi întâmplă. Lăudărosul care nu lupta decât atunci când nu mai avea încotro, recunoscu şi el că vorbele-i sfidătoare şi nesăbuite îl siliseră să lupte cu această namilă, de care se cuvenea să se ferească; aşadar, când simţi acum că fiecare din aceste lovituri putea să doboare şi un bou, i se strânse inima de teamă. Aproape uită că nu-i destul să respingă loviturile cu scutul, ci trebuie să atace şi el. Vedea lucirile baltagului deasupra capului şi se gândea de fiecare dată că este cea din urmă. Apărându-se cu scutul, îşi mijea ochii fără să vrea, cu teama şi îndoiala în suflet că nu-i va mai deschide niciodată. Rareori lovea şi el, fără speranţa că-şi va ajunge potrivnicul. Se mulţumea doar să-şi ridice tot mai sus scutul deasupra capului, ca să se apere o dată şi încă o dată.

În sfârşit, începu să obosească, iar cehul îl lovea cu tot mai multă îndârjire. Aşa cum din trunchiul de pin uriaş se desprind sub loviturile toporului aşchii groase, tot aşa şi sub loviturile cehului începură să se îndoaie şi să cadă plăcile din armura scutierului neamţ. Marginea de sus a pavezei se îndoi şi crăpă, umărarul de pe braţul drept se desprinse odată cu cureaua însângerată. Părul lui van Krist se ridică măciucă în vârful capului şi-l cuprinse o spaimă de moarte. Mai izbi o dată şi încă o dată cu toată puterea braţului în pavăza cehului, în sfârşit, văzând că nu mai are scăpare în faţa puterii grozave a potrivnicului, că numai un efort neobişnuit l-ar mai putea salva, se aruncă deodată cu toată greutatea armurii şi a capului peste picioarele lui Hlawa.

Se prăbuşiră amândoi la pământ şi se încleştară unul pe altul, rostogolindu-se prin zăpadă. Dar cehul ajunse repede deasupra, o vreme îl mai împiedicară mişcările adversarului, apoi îi apucă cu genunchiul plasa de zale care-i acoperea pântecele şi scoase de la cingătoare pumnalul cu trei tăişuri.

Cruţă-mă! Şopti încet van Krist, privind în ochii cehului.

Dar acesta, în loc să-i răspundă, se întinse deasupra lui, ca să-i ajungă mai uşor la gât şi, retezându-i cureluşa de la coif sub bărbie, îi înfipse pumnalul de două ori în beregată, îndreptând ascuţişul în jos, spre mijlocul pieptului.

Atunci, pupilele lui van Krist se adânciră în fundul tigvei, mâinile şi picioarele începură să scurme zăpada, de parcă voiau s-o cureţe de cenuşă, dar, după o clipă, se încordă şi rămase nemişcat, ţuguindu-şi şi mai mult buzele acoperite de spumă roşie şi umplându-se de sânge.

Cehul se ridică în picioare, îşi şterse pumnalul de tunica de sub armura neamţului, apoi, luând baltagul de jos şi sprijinindu-se în el, începu să privească la lupta mai grea şi mai înverşunată a stăpânului său cu fratele Rotgier.

Cavalerii apuseni se obişnuiseră cu viaţa uşoară şi îndestulată, pe când „boierii” din Małopolska, Wielkopolska şi din Mazowsze duceau încă un trai aspru, plin de lipsuri, drept care stârneau până şi admiraţia străinilor şi a răuvoitorilor prin puterea trupului şi rezistenţa la tot felul de greutăţi neîntrerupte sau de moment. Tot astfel se arăta şi acum că Zbyszko îl întrece pe teuton prin puterea mâinilor şi a picioarelor, aşa cum îl întrecuse şi scutierul lui pe van Krist, dar se mai arăta şi că tânărul nu avea îndemânarea lui Rotgier în luptele cavalereşti.

Într-un fel, era în avantajul lui Zbyszko că alesese să lupte cu baltagul, deoarece în mânuirea lui nu mai era nevoie de iscusinţă. Cu paloşele scurte sau lungi trebuia să cunoască tot felul de lovituri şi împunsături, precum şi cum să se apere de ele, aşa că neamţul ar fi fost mult mai priceput decât el. Dar şi aşa, însuşi Zbyszko, ca şi cei ce priveau, îşi dădură seama după mişcări şi mânuirea scutului că au înaintea lor un bărbat ameninţător şi cu experienţă, care se vedea că nu luptă pentru prima dată în acest fel. De fiecare dată, Rotgier para lovitura lui Zbzysko, trăgându-şi puţin scutul înapoi, micşorându-i în acest chip avântul, oricât de mare ar fi fost. Tăişul aluneca astfel pe suprafaţa netedă, neputând să-l pătrundă sau să-l îndoaie. Aci se retrăgea, aci ataca liniştit sau, din contră, atât de repede, că abia-i puteai urmări mişcările. Prinţul începu să se teamă pentru Zbzysko, iar feţele cavalerilor se întunecară, părându-i-se că neamţul se joacă înadins cu potrivnicul. Nu o dată nici nu se mai apăra cu scutul, ci în momentul când Zbzysko lovea, făcea o jumătate de întoarcere într-o parte, în aşa fel, încât tăişul baltagului tăia doar aerul. Primejdia era mare, fiindcă Zbzysko putea să-şi piardă echilibrul şi să cadă, iar atunci ar fi pierit cu siguranţă. Văzând aceasta, cehul, care stătea lângă van Krist, se înfricoşă şi el, şi îşi spuse în sinea lui: „Pe Dumnezeul meu, dacă stăpânul meu se va prăbuşi, o să-l pocnesc pe neamţ cu baltagul între spete, ca să-şi dea şi el duhul”.

Totuşi, Zbyszko nu cădea, fiindcă, având picioare foarte puternice şi depărtându-le mult, putea să-şi ţină pe fiecare toată greutatea trupului şi avântul.

Rotgier îşi dădu seama numaidecât, şi privitorii greşeau presupunând că-şi dispreţuieşte adversarul. Dimpotrivă, după primele lovituri, când cu toată iscusinţa cu care-şi retrăgea pavăza, mâna aproape că-i amorţise sub ea, înţelese că va avea mult de lucru cu acest tinerel şi dacă nu-l va doborî cu vreo lovitură bine gândită, lupta poate fi lungă şi primejdioasă. Crezuse că după lovitura în gol, Zbyszko se va prăvăli pe zăpadă, dar când aceasta nu se întâmplă, începu să-şi piardă liniştea.

De sub obrăzarul de oţel vedea nările strânse şi gura potrivnicului, iar la răstimpuri ochii strălucitori, şi îşi spunea că înflăcărarea ar trebui să-l facă să-şi piardă cumpătul şi, orbit de mânie, se va gândi mai mult să atace, decât să se apere. Dar greşea şi în această privinţă. Zbyszko nu ştia să evite loviturile prin jumătăţi de întoarcere, dar nu uitase de pavăză şi, ridicând baltagul, nu se descoperea mai mult decât era nevoie. Se vede că atenţia îi sporise şi, cunoscând priceperea şi experienţa cavalerului, nu numai că nu se pierdu cu firea, ci se concentră şi mai mult, iar loviturile îi deveniră şi mai înfricoşătoare, putând fi gândite nu de o înflăcărare oarbă, ci doar de o îndârjire rece.

Rotgier, care participase la destule războaie şi luptase de multe ori în încăierări în grup sau de unul singur, ştia din experienţă că sunt oameni asemenea păsărilor de pradă, creaţi parcă anume pentru luptă şi înzestraţi de la natură, care parcă ghicesc totul dintr-odată, lucru la care alţii nu ajung decât după ani întregi de exerciţii, şi pricepu îndată că are de-a face cu un astfel de om. De la primele lovituri înţelese că acest tinerel avea ceva dintr-un erete, care vede în potrivnic numai prada lui şi nu se mai gândeşte decât cum să-l înşface în gheare. Cu toată puterea lui, mai observă că nu-l egalează pe Zbyszko şi, dacă se va vlăgui mai înainte de a-i da lovitura hotărâtoare, atunci lupta cu acest băieţandru înspăimântător, deşi era cu mai puţină experienţă, poate să-l piardă. Gândind astfel, se hotărî să lupte cu cel mai mic efort, îşi trase scutul mai aproape, nici nu ataca, nici nu se retrăgea prea mult, îşi împuţină mişcările, îşi adună toată puterea sufletului şi a braţului pentru a da lovitura hotărâtoare şi aşteptă momentul potrivit.

Lupta cumplită se prelungi peste măsura obişnuită. În galerie se aşternu o tăcere de moarte. Doar când şi când se auzeau loviturile. Asemenea privelişti nu le erau străine nici prinţului, nici cavalerilor şi jupâniţelor, şi totuşi ceva ce semăna cu spaima strângea ca un cleşte toate inimile. Înţelegeau cu toţii că aici nu era vorba de dovedirea puterii, a îndemânării, a bărbăţiei, şi că în această luptă sunt mai însemnate înverşunarea şi disperarea, neînduplecarea şi răzbunarea. De o parte: nedreptăţile cumplite, dragostea şi jalea fără margini; de cealaltă: onoarea întregului Ordin şi ura adâncă veniseră pe acest câmp de luptă la judecata lui Dumnezeu.

Între timp, dimineaţa palidă de iarnă se mai luminase puţin, pânza de ceaţă alburie se subţiase şi o rază de soare se răsfrânse în armura albăstruie a teutonului şi în cea argintie a lui Zbyszko. În capelă sună pentru a treia rugăciune, şi odată cu ecoul clopotului stoluri întregi de stănci zburară de sub acoperişurile castelului, fâlfâind din aripi şi croncănind parcă de bucurie la vederea sângelui şi a leşului înţepenit în zăpadă. Rotgier se uită spre el o dată, de două ori în timpul luptei şi se simţi deodată nespus de singur. Toţi ochii care-l priveau erau ai vrăjmaşilor. Toate rugile, dorinţele şi legămintele pe care le făceau femeile ţineau partea lui Zbyszko. Afară de asta, cu toate că teutonul era sigur că scutierul lui Zbyszko nu-l va ataca pe la spate prin trădare, prezenţa şi apropierea acestei figuri ameninţătoare îl umplea fără voie de neliniştea ce cuprinde oamenii la vederea lupului, a ursului sau a bivolului, de care nu-i despart gratiile. Şi nu se putea apăra de acest simţământ, mai ales pentru că cehul, vrând să urmărească desfăşurarea luptei, se mişca şi îşi schimba locul, apărând când într-o latură a luptătorilor, când din faţă sau din spatele lor, în timp ce-şi înclina capul şi-l privea ameninţător prin deschizăturile vizierei de la coif, uneori ridicându-şi fără să vrea tăişul însângerat.

În cele din urmă, oboseala începu să-l cuprindă pe cruciat. Dădu două lovituri scurte una după alta, ţintind umărul drept al lui Zbyszko. Acesta, însă, le prijoni cu scutul cu atâta putere, încât coada baltagului se clătină în mâna lui Rotgier. Iar după aceea se retrase înapoi. Îi slăbiseră nu numai puterile, dar i se sfârşiseră şi sângele-rece şi răbdarea. Din pieptul privitorilor, la vederea retragerii lui, se smulseră câteva strigăte parcă de triumf, care-i stârniră răutatea şi disperarea. Loviturile baltagelor se înteţiră. Broboane de sudoare şiroiau pe frunţile celor doi luptători, iar printre dinţii încleştaţi le şuiera răsuflarea răguşită. Privitorii încetară să mai asiste liniştiţi şi acum se auzeau întruna strigătele de bărbaţi şi femei: „Loveşte! Pe el! Judecata lui Dumnezeu! Ajută-i, Doamne!” Prinţul făcu de câteva ori semn cu mâna, ca să-i liniştească, dar în zadar. Gălăgia sporea tot mai mult, întrucât copiii începură să plângă ici şi colo în galerie, până când, în cele din urmă, nu departe de prinţesă, un glas tânăr strigă suspinând:

Pentru Danuśka, Zbyszko! Pentru Danuśka!

Zbyszko ştia şi el că lupta pentru Danusia. Era sigur că acest teuton ajutase la răpirea ei şi, duelându-se cu el, lupta pentru nedreptatea ei. Dar pentru că era tânăr şi lacom de bătălii, la început nu se mai gândise decât la luptă. Deodată, strigătul acela îi aduse în minte pierderea şi nenorocirea ei. Dragostea, jalea şi răzbunarea îi turnară foc în vine. Inima i se strânse de durere şi îl cuprinse nebunia luptei. Cruciatul nu mai era în stare să-i pareze loviturile năprasnice, asemenea palelor furtunii. Zbyszko lovi cu pavăza în pavăza lui cu o forţă supraomenească, aşa că braţul neamţului îi amorţi deodată şi-i căzu fără putere. Adversarul se retrase înfricoşat şi se plecă pe spate, dar brusc prin ochi îi trecu fulgerul baltagului şi tăişul îi căzu ca trăsnetul peste umărul drept.

La urechile privitorilor ajunse doar un strigăt sfâşietor: „Iisuse!”. După care Rotgier se dădu înapoi încă un pas şi se prăbuşi pe spate la pământ.

În galerie izbucniră strigăte şi se iscă mişcare ca într-o prisacă în care albinele încălzite de soare încep să zboare şi să zumzăie. Cavalerii alergară în grupuri mari pe scări, slujitorii săriră peste valul de zăpadă, ca să se uite la trupurile fără viaţă. Pretutindeni răsunară chemări: „Iată judecata lui Dumnezeu! Jurând are un urmaş. Laudă lui şi mulţumire! Ăsta-i bărbat bun pentru baltag!” Iar alţii ţipau: „Priviţi şi vă minunaţi! Nici Jurând n-ar fi izbit mai bine!” Se adunară o grămadă de curioşi în jurul lui Rotgier, iar el zăcea întins pe spinare, cu faţa albă ca zăpada, cu gura larg deschisă şi braţul însângerat, aproape retezat de la gât până la subsuoară, încât abia se mai ţinea în câteva fire. Aşa că iarăşi rostiră câţiva: „Adineaori era viu şi hălăduia nedemn prin lume, iar acum nu mai este în stare să mişte nici un deget!” Vorbind astfel, unii îi admirau statura, deoarece trupul acoperea o suprafaţă mare pe câmpul de luptă şi după moarte părea şi mai uriaş, alţii panaşul din pene de păun, care făcea ape-ape pe zăpadă, iar câţiva armura, pe care o preţuiau cam cât un sat bogat. Dar cehul Hlawa tocmai se apropia cu doi slujitori ai lui Zbyszko ca să o scoată de pe răposat, aşa că cei mai curioşi îl înconjurară pe Zbyszko, lăudându-l şi ridicându-l în slăvi, pentru că lor li se părea drept ca faima lui să cadă asupra tuturor cavalerilor mazovieni şi poloni. În acest timp, îi luară pavăza şi baltagul, ca să-i fie mai uşor, iar Mrokota de Mocarzew îi descheie şi coiful, acoperindu-i părul umezit de sudoare cu o căciulă de postav purpuriu. Zbyszko sta parcă împietrit, răsuflând greu, cu ochii încă învăpăiaţi, faţa palidă de efort şi îndârjită, tremurând puţin de emoţie şi oboseală. Îl luară de subsuori şi-l conduseră la prinţ şi la prinţesă, care-l aşteptau într-o încăpere încălzită lângă cămin. Acolo, Zbyszko îngenunche înaintea lor, iar când părintele Wyszoniek făcu semnul crucii asupra lui, rugându-se în acelaşi timp pentru odihna sufletelor moarte, prinţul îi luă tânărului cavaler capul în mâini şi-i spuse:

Dumnezeu cel Prea înalt v-a judecat şi ţi-a ajutat braţul, aşa că binecuvântat fie numele Lui, amin!

Apoi, întorcându-se către cavalerul de Lorche şi ceilalţi, adăugă:

Pe tine, cavalere, care vii din alte părţi, şi pe voi toţi cei de faţă, vă iau drept martori, cum am să fiu şi eu, că judecata s-a săvârşit după lege şi obicei, aşa cum porunceşte credinţa şi Dumnezeu.

Războinicii din partea locului încuviinţară toţi în cor, iar când cuvintele prinţului îi fură traduse şi lui de Lorche, acesta se ridică în picioare şi le aduse la cunoştinţă nu numai că va depune mărturie cum s-a întâmplat totul, cavalereşte şi creştineşte, dar dacă se va încumeta cineva la Malborg sau la altă curte princiară să se îndoiască, el, de Lorche, îl va provoca numaidecât la luptă în arenă, călare sau pe jos, chiar dacă acesta n-ar fi doar un cavaler obişnuit, ci şi un uriaş sau un vrăjitor care l-ar întrece în puterea magiei pe însuşi Merlin.

Iar în acest timp, prinţesa Anna Danuta, când Zbyszko îi îmbrăţişă picioarele, îi spuse aplecându-se spre el:

De ce nu te bucuri? Fii vesel şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu, pentru că dacă, în marea milă a Lui, nu te-a izgonit din această lume, te va ajuta şi mai departe şi te va conduce spre fericire.

Iar Zbyszko zise:

Cum să mă bucur, stăpână milostivă? Dumnezeu m-a ajutat să izbândesc şi să mă răzbun pe teuton, dar pe Danuśka n-am găsit-o încă, şi nici acum nu mă aflu mai aproape de ea decât înainte.

Duşmanii cei mai înverşunaţi, Danveld, Gottfryd şi Rotgier, nu mai trăiesc, răspunse prinţesa; iar despre Zygfryd se spune că-i mai drept decât ceilalţi, deşi crud şi el. Laudă-L pe Dumnezeu că-i aşa. Iar cavalerul de Lorche mi-a mai spus că dacă teutonul va muri, el îi va duce trupul fără viaţă, apoi va pleca de îndată la Malborg şi-l va ruga chiar pe marele maestru s-o ajute pe Danuśka. N-o să îndrăznească nimeni să i se împotrivească marelui maestru.

Dumnezeu să-i dea sănătate cavalerului de Lorche, se bucură Zbyszko, o să plec şi eu cu el la Malborg.

Prinţesa se înspăimântă auzind aceste cuvinte, de parcă Zbyszko i-ar fi spus că se va duce neînarmat printre lupii care se adunau iarna în haite mari în bungetul codrilor din Mazowsze.

La ce bun?! Exclamă. Te duci la moarte sigură! Imediat după duel, nu te va ajuta nici de Lorche, nici scrisorile pe care Rotgier le-a scris înainte de luptă. N-o să ajuţi pe nimeni, iar tu ai să pieri.

Tânărul se ridică, îşi încrucişă mâinile şi spuse:

Dumnezeu să mă ajute să plec la Malborg şi chiar peste mare. Cristos să mă binecuvânteze, am s-o caut până la ultima suflare, până la moarte. Mie îmi este mai uşor să-i bat pe nemţi şi să mă înfrunt cu ei în armură, decât îi este bietei orfane să geamă în robie. Oho, mult mai uşor!

Spuse asta, de altfel ca întotdeauna când amintea de Danusia, cu asemenea înflăcărare şi asemenea durere, încât la răstimpuri cuvintele i se întrerupeau, ca şi când l-ar fi strâns cineva de gât. Prinţesa înţelese că încerca în zadar să-i schimbe hotărârea şi oricine ar fi vrut să-l reţină, ar fi fost silit să-l lege şi să-l arunce în temniţă.

Zbyszko nu putea totuşi să plece numaidecât. Unui cavaler îi era îngăduit să nu ţină seama de nici o piedică, dar nu avea voie să nu respecte obiceiul cavaleresc care poruncea ca învingătorul într-un duel să petreacă o zi întreagă pe locul luptei, până la jumătatea nopţii următoare, şi asta doar ca să arate că rămăsese stăpân pe locul înfruntării şi în acelaşi timp că este gata să se bată din nou, dacă cineva dintre rudele sau prietenii învinsului ar dori să-l cheme la altă confruntare. Acest obicei era respectat chiar de oştiri întregi, care prevedeau nu o dată avantajele pe care le-ar fi adus continuarea luptei. Zbyszko nici nu mai încercă să se abată de la regula neînduplecată şi întremându-se puţin, apoi îmbrăcându-şi armura, stătu până la miezul nopţii în curtea castelului, sub cerul mohorât de iarnă, aşteptând pe neprietenul care nu putea veni de nicăieri.

Abia la miezul nopţii, când heralzii îi vestiră pentru ultima dată în sunetul trâmbiţelor izbânda, Mikołaj de Długolas îl chemă la cină şi totodată la sfatul prinţului.