Capitolul IX.

Maćko se pregătea de drum, iar Jagienka nu se mai arătă pe la Bogdaniec vreme de două zile, pe care le petrecu sfătuindu-se cu cehul. Bătrânul cavaler o întâlni abia a treia zi, într-o duminică, în drum spre biserică. Se ducea la Krześnia cu frăţiorul Jaśko şi cu o ceată mare de slujitori, deoarece nu era sigură dacă Wilk şi Cztan mai zac la pat şi n-o s-o atace pe drum.

Voiam şi aşa să trec după slujbă pe la Bogdaniec, spuse dându-i bineţe lui Maćko, fiindcă am o treabă care nu suferă întârziere cu Domnia Ta, dar putem să vorbim chiar acum de ea.

Spunând acestea, trecu în fruntea alaiului, nevrând se vede ca slujitorii să audă ce vorbea, iar când Maćko ajunse lângă ea, îl întrebă:

Pleci şi Domnia Ta sigur?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar mâine, nu mai târziu.

Şi la Malborg?

Acolo sau în altă parte. Unde va fi nevoie.

Atunci, ascultă-mă şi pe mine. M-am gândit mult ce-mi rămâne de făcut, iar acum vreau să mă sfătuiesc şi cu Domnia Ta. Mai de mult, când trăia tata, iar abatele era puternic, era altceva. Cztan şi Wilk credeau şi ei că voi alege pe unul dintre ei şi se ţineau în frâu unul pe celălalt. Acum, însă, o să rămân fără nici o apărare şi fie că voi sta la Zgorzelice în întăritură ca într-o temniţă, fie că mă va năpăstui vreunul dintre ei. Spune şi Domnia Ta dacă nu-i aşa?

Ba da, răspunse Maćko, m-am gândit şi eu la asta.

Şi ce-ai plănuit?

N-am plănuit nimic, dar trebuie să-ţi spun că aici suntem în Polonia şi asuprirea unei fete se pedepseşte aspru după lege.

Asta-i bine, hotarul nu este prea greu de trecut. Ştiu şi eu că şi Silezia se află în Polonia, iar acolo prinţii se ceartă pretutindeni şi se încalcă unul pe altul. Dacă ar fi trăit tatăl meu drag. Acolo s-au adunat nemţii şi fac ce-i taie capul, iar când vrea cineva să se ascundă printre ei, o şi face fără greutate. Sigur că mie mi-ar fi uşor să scap de Cztan şi de Wilk, dar mă gândesc la fraţii mei. Dacă n-aş mai fi eu aici, ar fi linişte, iar dacă aş rămâne la Zgorzelice, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Au loc încăierări, încălcări de pământuri, iar Jaśko are numai paisprezece ani şi nici o putere, ce să mai vorbim de a mea, nu-l poate ţine în frâu. Ultima dată, când ne-ai sărit în ajutor, s-a repezit înainte şi când Cztan şi-a aruncat buzduganul într-ai noştri, era cât pe ce să-l nimerească în cap. Ehei! Jaśko le-a spus slujitorilor că-i va chema pe amândoi la luptă pe pământ bătătorit. N-o să mai am nici o zi de linişte, îţi spun eu, că celor mai mici li s-ar putea întâmpla să-i lovească năpasta.

Adevărat! Cztan şi Wilk sunt nişte feciori de câini, spuse Maćko cu însufleţire, dar nu vor ridica mâna asupra unor copii. Ptiu! Numai un teuton poate face una ca asta.

Nu vor ridica mâna asupra copiilor, dar la înghesuială sau, Doamne fereşte, în caz de foc, poţi fi lesne vătămat. Ce să mai vorbim! Bătrâna Sieciechowa ţine la fraţii mei ca la propriii copii, aşa că nu vor duce lipsă de îngrijire, dar fără mine, le va fi mai rău decât cu mine.

Poate fi, răspunse Maćko.

După care, privi cu luare-aminte la fată:

Dar tu ce vrei?

Jagienka răspunse cu glasul înăbuşit.

Ia-mă şi pe mine cu Domnia Ta.

La acestea, Maćko, deşi nu-i era prea greu să ghicească sfârşitul discuţiei, rămase de-a dreptul uluit, opri calul şi strigă:

Teme-te de Dumnezeu, Jagienka!

Ea, însă, îşi coborî capul în piept şi răspunse cu sfială parcă, totodată cu tristeţe:

O, Doamne! În ce mă priveşte, prefer să-mi vărs focul, decât să-l ţin ascuns. Şi Hlawa, şi Domnia Ta îmi spuneţi că Zbyszko n-o va mai găsi niciodată pe cealaltă, iar cehul se aşteaptă şi la mai rău. Dumnezeu mi-e martor că nu i-l doresc. Maica Domnului s-o ferească, sărmana, de toate relele. Ea i-a plăcut mai mult lui Zbyszko decât mine, aşa că nu putem face nimic! Aşa mi-a fost soarta. Dar vezi, Domnia Ta, câtă vreme Zbyszlo n-o va găsi sau, cum credeţi Domniile Voastre, dacă n-o va găsi niciodată, atunci.

Atunci ce? Întrebă Maćko văzând că fata se încurcă şi se poticneşte tot mai rău.

Nici eu nu vreau să fiu nici a lui Cztan, nici a lui Wilk şi nici a nimănui.

Maćko răsuflă mulţumit.

Credeam că l-ai şi uitat, spuse.

Dar ea îi răspunse cu şi mai multă tristeţe:

Of!

Atunci, ce vrei? Cum pot să te iau printre teutoni?

Nu-i neapărată nevoie să mă duci printre teutoni. Acum, aş vrea să merg măcar la abate, care se află ţintuit la pat de boală la Sieradz. Acolo, n-are nici un suflet binevoitor lângă el, pentru că mai mult ca sigur că trubadurii lui au mai multă grijă de urcior decât de el, şi doar e naşul şi binefăcătorul meu. Chiar dacă ar fi sănătos, tot aş prefera să mă apere el, fiindcă oamenii se tem de el.

Eu n-am de gând să mă împotrivesc, spuse Maćko, care în fond era bucuros de hotărârea Jagienkăi, întrucât, cunoscându-i pe cavalerii teutoni, era convins că Danuśka nu va scăpa vie din mâinile lor. Îţi spun, însă, că pe drum o fată înseamnă multă bătaie de cap.

Poate cu alta, Domnia Ta, dar nu cu mine. N-am luptat niciodată până acum, dar pentru mine nu-i o noutate să mânuiesc arbaleta şi să îndur greutăţile unei vânători. Dacă trebuie, trebuie, să n-ai teamă. O să iau hainele lui Jaśko, o plasă pentru păr, săbioara la cingătoare şi sunt gata de drum. Deşi mai mic, Jaśko e tot atât de înalt, ca şi mine, iar la faţă semănăm în atât de mult, încât de Lăsata-secului, când ne schimbam hainele, nici răposatul tata nu mai ştia să spună care-i el şi care-s eu. O să vezi că n-o să mă recunoască nici abatele şi nici altcineva.

Nici Zbyszko?

Dacă-l voi vedea.

Maćko căzu pe gânduri o clipă, după care zâmbi deodată şi zise:

Cred că Wilk de Brzozowa şi Cztan de Rogow o să turbeze de furie!

N-au decât să turbeze. Ar fi mai rău să vină după noi.

Ei, nu mi-e frică. Sunt bătrân, dar e mai bine să nu ajungă sub pumnul meu. Şi al tuturor celor cu deviza Grindină! Pe al lui Zbyszlo l-au şi încercat.

Tot vorbind aşa, ajunseră la Krześnia. În biserică, era şi bătrânul Wilk de Brzozowa, care arunca priviri posomorâte din când în când spre Maćko, dar acesta nu-l lua în seamă. Aşa că se întoarse acasă după slujbă împreună cu Jagienka. Dar când se despărţiră la răspântie şi ajunse singur la Bogdaniec, începură să-i treacă prin minte gânduri mai puţin vesele. Înţelegea că nici pe cei de la Zgorzelice, nici pe fraţii Jagienkăi, în caz că aceasta avea să plece, nu-i ameninţă nimic. „La fată s-ar încumeta, îşi spuse, pentru că asta-i altceva, dar asupra orfanilor şi a averii nu vor ridica mâna, fiindcă s-ar acoperi de ruşine şi toţi ar porni împotriva lor ca împotriva unor lupi adevăraţi. Pe când Bogdaniec va rămâne în grija lui Dumnezeu! Vor goli gropile de cereale, vor fura cirezile, îi vor goni pe ţărani! Când mă voi întoarce, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să le iau înapoi şi am să-i dau în judecată, fiindcă la noi domneşte nu numai pumnul, ci şi legea. Numai că mă voi mai întoarce oare, şi când va fi acesta? S-au înverşunat straşnic împotriva mea că nu-i las să se apropie de fată, dar dacă ea mă va însoţi, vor fi şi mai îndârjiţi?

Şi îl cuprinse jalea, fiindcă se ocupase temeinic de treburile gospodăriei la Bogdaniec, iar acum era sigur că la întoarcere va găsi totul părăginit.

„Trebuie totuşi să mă descurc într-un fel”, se gândi.

Într-adevăr, după-amiază porunci să i se pună şaua pe cal, încălecă şi plecă drept spre Brzozowa.

Ajunse pe înserat. Bătrânul Wilk se afla în odaia din faţă înaintea unui urcior cu mied, iar tânărul, vătămat de Cztan, zăcea acoperit cu piei pe o laviţă şi bea şi el. Maćko intră pe neaşteptate în încăpere şi se opri în prag cu faţa aspră, înalt, osos, fără platoşă, dar cu paloşul la şold. Îl recunoscură amândoi de îndată, fiindcă pe obraz îi cădea lumina flăcărilor, astfel că în primul moment tatăl şi fiul săriră ca fulgerul în picioare şi repezindu-se la pereţi, luară armele care le căzură în mână.

Dar bătrânul umblat prin lume, care cunoştea dintr-o privire oamenii şi obiceiurile, nu-şi pierdu cumpătul câtuşi de puţin, nu încercă să scoată sabia, îşi sprijini doar mâna în şold şi rosti cu glasul liniştit în care se simţea batjocura:

Ia te uită! Asta-i ospeţia şlahticilor la Brzozowa?

La aceste cuvinte, ceilalţi îşi lăsară mâinile în jos, iar după o clipă, bătrânul scăpă paloşul pe jos, iar tânărul suliţa şi rămaseră amândoi cu gâturile întinse spre Maćko; doar feţele, încă ameninţătoare, răsfrângeau mirarea şi ruşinea.

Acesta, însă, zâmbi şi spuse:

Lăudat fie Iisus Cristos!

În vecii vecilor.

Şi Sfântul Jerzy.

Suntem slujitorii lui.

Am venit ca la un vecin, cu bunăvoinţă.

La fel te întâmpinăm şi noi. Oaspetele e sfânt pentru noi.

Bătrânul Wilk se repezi la Maćko urmat de fiul său şi amândoi îi strânseră mâna, apoi îl aşezară pe locul de cinste la masă. Într-o clipită aruncară câteva reteveie pe foc, acoperiră masa cu o faţă de masă, aduseră farfurii pline cu mâncare, stacane cu bere, urcioare cu mied şi începură să mănânce şi să bea. Tânărul Wilk arunca din când în când câte o privire nedumerită spre Maćko, în care cinstirea faţă de oaspete se străduia să învingă ura faţă de om, dar îl îmbia cu atâta vrednicie, încât păli de oboseală, fiindcă era rănit şi lipsit de putere. Şi tatăl, şi fiul ardeau de curiozitate să afle de ce venise Maćko, totuşi niciunul nu-l întrebă nimic, aşteptând să vorbească el mai întâi.

Maćko, în schimb, ca un om dedat cu bunele obiceiuri, lăudă mâncarea, băutura şi ospeţia şi abia după ce se sătură bine, privi înainte serios şi zise:

Se întâmplă de multe ori ca oamenii să se certe, ba chiar să se lupte, dar pacea dintre vecini este mai bună ca toate.

Nimic nu-i mai vrednic de laudă ca pacea, răspunse tot atât de grav bătrânul Wilk.

Se mai întâmplă, urmă Maćko, ca atunci când un om trebuie să plece într-o călătorie îndepărtată, deşi a trăit în duşmănie cu cineva, îi pare totuşi rău şi nu vrea să se despartă fără să-şi ia rămas-bun de la el.

Dumnezeu să te răsplătească pentru vorba bună.

Nu e numai vorbă, ci şi faptă, fiindcă am venit.

Ne bucurăm din tot sufletul. Bine ar fi ca Domnia Ta să vii şi în fiecare zi.

Să dea Dumnezeu să pot să vă ospeţesc şi eu la Bogdaniec pe Domniile Voastre, cum se cuvine să facă oamenii care cunosc onoarea de cavaler, dar eu trebuie să plec repede la drum.

La război, sau la vreun loc sfânt?

Aş prefera la cel din urmă, dar e şi mai rău, fiindcă-i vorba de teutoni.

De teutoni! Se minunară deodată tatăl şi fiul.

Întocmai! Răspunse Maćko. Iar cine se duce printre ei fără a le fi prieten, acela e mai bine să se împace cu Dumnezeu şi cu oamenii ca să nu-şi piardă numai viaţa, ci şi iertarea veşnică.

Mare mirare, exclamă bătrânul Wiik. N-am mai văzut un om care să ţină legătura cu ei fără să aibă parte de nedreptate şi asuprire.

Ca şi întregul nostru regat! Adăugă Maćko. Nici Lituania, înainte de botezul sfânt, nici tătarii nu ne-au adus atâta suferinţă ca aceşti călugări diabolici.

Adevărul curat, dar ştii cum e: curge, curge, până se umple paharul, şi acum e vremea să sfârşim cu ei, asta e!

Spunând acestea, bătrânul scuipă puţin în amândouă palmele, iar tânărul adăugă:

Altfel nu poate fi.

Şi aşa va fi, într-adevăr, dar când? Asta nu-i treaba noastră, ci a regelui. Poate în curând, poate mai târziu. Numai Dumnezeu ştie, dar acum trebuie să mă duc la ei.

Nu cumva vrei să-l răscumperi pe Zbyszko?

Când tatăl pomeni de Zbyszko, faţa tânărului Wilk păli într-o clipită de ură şi deveni ameninţătoare.

Dar Maćko răspunse liniştit:

Poate şi cu bani pentru răscumpărare, dar nu pentru Zbyszko.

Asemenea răspuns spori şi mai mult curiozitatea celor doi şlahtici de la Brzozowa, aşa că bătrânul nu se mai putu abţine şi spuse:

Numai Domnia Ta poţi să ne spui de ce te duci acolo.

Vă spun, vă spun! Îi dădu în bună Maćko, dând din cap. Dar aş vrea să vă spun altceva mai întâi. După plecarea mea, Bogdaniec o să rămână în grija lui Dumnezeu. Mai de mult, când şi eu, şi Zbyszko ne-am războit sub conducerea prinţului Witold, a avut grijă de avutul nostru abatele şi întrucâtva şi Zych de Zgorzelice, dar acum nu se mai poate. Te apucă jalea când te gândeşti că ai trudit şi-ai adunat degeaba. Ştiţi şi Domniile Voastre cum este: îţi gonesc oamenii, îţi ară mejdina, cirezile ţi le fură cine poate şi chiar dacă Domnul Iisus îţi îngăduie să te întorci cu noroc, găseşti locul pustiu. Singurul mijloc de a te salva este un vecin cumsecade. De aceea, am venit să vă rog pe Domniile Voastre, ca pe nişte vecini, să aveţi grijă de Bogdaniec şi să nu-l lăsaţi de izbelişte.

Când îi auziră rugămintea, bătrânul Wilk se uită la cel tânăr, iar acesta la tatăl său şi amândoi încremeniră de uimire. Se aşternu o clipă de tăcere, întrucât deocamdată niciunul nu fu în stare să răspundă nimic. Maćko ridică stacana de mied, bău, după care urmă atât de liniştit şi cu atâta încredere, de parcă amândoi vecinii i-ar fi fost dintotdeauna cei mai buni prieteni:

De aceea, am să vă spun sincer de cine mă tem cel mai mult. De nimeni altcineva ca de Cztan de Rogów. De Domniile Voastre, chiar dacă ne-am despărţi duşmani, nu mi-ar fi frică, fiindcă sunteţi nişte cavaleri, care vă luptaţi pe faţă cu vrăjmaşul, dar nu vă răzbunaţi pe el când lipseşte. Ehei, cu Domniile Voastre e altceva. Cavalerul tot cavaler! Dar Cztan este un prostănac de la care te poţi aştepta la orice, mai ales că e grozav de supărat pe mine pentru că nu-l las să se apropie de Jagienka, fiica lui Zych.

Pe care o păstrezi pentru nepotul Domniei Tale! Izbucni tânărul Wilk.

Maćko se uită un răstimp la el şi-l ţintui cu privirea-i rece, apoi se întoarse spre bătrân şi-i spuse liniştit.

Aflaţi că nepotul meu s-a căsătorit cu o jupâniţă din Mazowsze, care i-a adus o zestre bunicică.

Urmă din nou o tăcere şi mai adâncă; tatăl şi fiul se uitară o vreme la Maćko cu gurile deschise, până când, într-un târziu, cel mai în vârstă întrebă:

Cum adică? Am auzit vorbindu-se. Povesteşte-ne şi nouă!

Maćko, chipurile, nu luă în seamă întrebarea şi continuă:

Tocmai de aceea trebuie să plec şi de aceea vă rog: mai treceţi câteodată şi pe la Bogdaniec şi nu lăsaţi pe nimeni să ne facă pagubă. Ca nişte vecini vrednici şi cinstiţi, nu-i îngăduiţi lui Cztan să-mi încalce pământul!

În acest timp, tânărul Wilk, care avea mintea destul de ageră, îşi făcu socoteala la repezeală că, de vreme ce Zbyszko s-a căsătorit, e mai bine să-l aibă prieten pe Maćko, deoarece şi Jagienka avea mai multă încredere în el şi era gata să-i asculte sfatul în toate. Înaintea tânărului se deschideau dintr-odată alte posibilităţi. „Nu-i destul să nu i se împotrivească lui Maćko, trebuie să-l şi câştige de partea lui!” îşi spuse. Aşa că, deşi era puţin ameţit, întinse repede mâna pe sub masă, îl apucă de genunchi pe tatăl său şi strânse cu putere în semn că nu trebuie să spună ceva nesăbuit, iar el grăi:

Domnia Ta, de Cztan să nu te temi! Oho, numai să încerce! M-a vătămat puţin, e adevărat, dar şi eu l-am pocnit peste botul lui păros de nici mama lui bună nu l-a recunoscut. Să nu te temi de nimic! Du-te liniştit. N-o să piară nici o cioară de la Bogdaniec!

Văd că sunteţi nişte oameni de treabă. Am cuvântul Domniilor Voastre?

Îl ai! Strigară amândoi.

Pe onoarea de cavaler?

Pe onoarea de cavaler.

Şi pe blazon?

Şi pe blazon! Ba şi pe cruce! Aşa să ne ajute Dumnezeu! Maćko zâmbi mulţumit, după care rosti:

La asta m-am şi aşteptat de la Domniile Voastre. Dacă-i aşa, o să vă mai spun încă ceva. Zych, după cum ştiţi, şi-a lăsat copiii în grija mea. De aceea, v-am pus beţe în roate lui Cztan şi ţie, tinere, când aţi vrut să pătrundeţi cu forţa la Zgorzelice. Iar acum, când o să fiu la Malborg sau Dumnezeu ştie unde, ce mai pot face? E drept că Dumnezeu îi veghează pe orfani şi cine va vrea să-i păgubească, nu numai că i se va tăia capul cu toporul, dar va fi socotit şi un om fără onoare. Totuşi plec cu inima strânsă. Tare strânsă. Promiteţi-mi deci nu numai că nu-i veţi nedreptăţi pe orfanii lui Zych, dar nu-i veţi lăsa nici pe alţii s-o facă.

Jurăm, jurăm!

Pe onoarea de cavaler şi pe blazon?

Pe onoarea de cavaler şi pe blazon.

Şi pe cruce de asemenea?

Şi pe cruce!

Dumnezeu vă aude. Amin! Încheie Maćko.

Şi răsuflă adânc, pentru că ştia că-şi vor ţine jurământul, chiar dacă fiecare şi-ar muşca degetele de ciudă şi mânie.

Şi începu de îndată să-şi ia rămas-bun, dar ei îl reţinură aproape cu forţa. Fu nevoit să bea şi să se împrietenească la toartă cu bătrânul Wilk, iar tânărul, deşi de obicei când era beat căuta gâlceavă, de astă dată se mulţumi să-l vorbească de rău pe Cztan, purtându-se atât de bine cu Maćko de parcă mâine acesta avea să i-o dea pe Jagienka. Înainte de miezul nopţii leşină din pricina efortului, iar când îl readuseră în simţiri, adormi buştean. Bătrânul urmă în curând pilda fiului, astfel că Maćko îi lăsă pe amândoi chercheliţi turtă la masă.

El, însă, fiind foarte rezistent la băutură, nu era beat, ci doar puţin ameţit, aşa că în drum spre casă, începu să se gândească aproape cu bucurie la cele făptuite.

Ei! Îşi spuse. Bogdaniec şi Zgorzelice nu mai sunt ameninţate de primejdie. O să turbeze din cauza plecării Jagienkăi, dar de păzit avutul ei şi al lui îl vor păzi, că n-au încotro. Domnul Iisus i-a dat omului minte. Când nu merge cu pumnul, merge cu capul. La întoarcere, mare minune dacă bătrânul nu mă va provoca la duel, dar să lăsăm asta. Unde nu dă Dumnezeu să-i trag pe sfoară şi pe teutoni. Dar cu ei va fi mai greu. Unul de-ai noştri, chiar dacă se întâmplă să fie un ticălos, când îţi jură pe onoare şi pe blazon, musai să se ţină de cuvânt, pe când la ei jurământul e ca şi când ai scuipa în apă. Dar poate că pe mine mă va ajuta Maica Domnului Cristos, ca să-i fie de folos lui Zbyszko, cum le-am fost acum copiilor lui Zych şi avutului nostru.

Aici, îi trecu prin minte că fata ar putea într-adevăr să nu mai plece, fiindcă cei doi Wilk o vor păzi ca pe ochii din cap. După o clipă, renunţă totuşi la acest gând: „Ei o vor păzi, în schimb Cztan se va arăta tot mai stăruitor. Dumnezeu ştie cine pe cine va învinge, dar e lucru sigur că vor avea loc încăierări şi încălcări de pământ, de pe urma cărora pot să sufere Zgorzelice, orfanii lui Zych şi chiar fata. Celor doi Wilk le va fi mai uşor să aibă grijă de Bogdaniec, dar pentru fată va fi mai bine în orice caz să scape de aceşti bătăuşi şi să stea în preajma bogatului abate”. Maćko nu credea că Danusia putea să scape cu viaţă din mâinile teutonilor, aşa că trăgea nădejde mai departe că în caz că Zbyszko se întoarce văduv, atunci va simţi îndemnul lui Dumnezeu către Jagienka.

Ehei, Dumnezeule atotputernic! Îşi spunea, dacă stăpânind Spychów, o va mai lua şi pe Jagienka şi Moczydoły şi ce-i va mai lăsa abatele, nu m-aş zgârci nici eu la un munte de ceară pentru lumânări!

Cu asemenea gânduri, parcurse repede drumul de la Brzozowa şi cu toate că ajunse acasă noaptea târziu, rămase uimit văzând ochiurile ferestrelor puternic luminate. Argaţii nu dormeau nici ei, fiindcă abia intră în curte, că îi ieşi înainte grăjdarul.

Au venit tânărul boier de la Zgorzelice şi cehul, îi aduse la cunoştinţă grăjdarul.

Maćko se miră de această vizită. Jagienka făgăduise că va veni a doua zi de dimineaţă şi vor pleca numaidecât. Atunci, de ce mai venise Jaśko şi încă aşa de târziu. Bătrânul cavaler se gândi că se întâmplase ceva la Zgorzelice, şi intră puţin îngrijorat în casă.

Dar în odaie, în căminul mare de lut care ţinea loc de vatra obişnuită de la mijlocul încăperii, ardeau vesel aşchii de brad, iar pe masă luminau în căţui de fier două făclii în lumina cărora Maćko îi văzu pe Jaśko, pe cehul Hlawa şi încă un copil de casă cu faţa rumenă ca un măr.

Ce mai faci, Jaśko, ce-i cu Jagienka? Întrebă bătrânul şlahtic.

Jagienka mi-a zis să-ţi spun Domniei Tale, răspunse flăcăul sărutându-i mâna, că s-a răzgândit şi preferă să rămână acasă.

Temeţi-vă de Dumnezeu, ce mai înseamnă şi asta? Cum aşa? Ce i-a mai trăsnit prin cap?

Flăcăul îşi înălţa spre el ochişorii albaştri şi începu să râdă.

De ce te hlizeşti?

Dar în aceeaşi clipă, cehul şi celălalt copil de casă, izbucniră şi ei într-un râs vesel.

Ei, vezi? Strigă chipurile copilul de casă, cine mă va recunoaşte, de vreme ce nici Domnia Ta nu m-ai recunoscut?

Abia acum Maćko se uită mai atent la chipul ei frumos şi se minună.

În numele Tatălui şi al Fiului! Mai dihai ca la Lăsata Secului! Tu, fetiţă, ce cauţi aici?

Cum ce caut? Călătorului îi stă bine cu drumul!

Bine, dar trebuia să vii mâine în revărsatul zorilor!

Păi cum! Mâine în revărsatul zorilor, ca să mă vadă toată lumea! Mâine, cei de la Zgorzelice vor crede că sunt în ospeţie la Domnia Ta şi nu-şi vor da seama până poimâine. Sieciechowa şi Jaśko ştiu, dar Jaśko mi-a promis pe onoarea lui de cavaler că le va spune abia când vor începe să se îngrijoreze. Dar nu m-ai recunoscut, nu-i aşa?

Acum, începu să râdă şi Maćko.

Stai să mă mai uit puţin la tine. Ehei, ce mai copil de casă! Şi încă unul nu prea obişnuit, de la care ai putea să te pricopseşti şi cu prichindei. Vorbesc cu dreptate! Dacă n-aş fi atât de bătrân, ehei! Dar şi aşa îşi spun: ai grijă, fătucă, nu te mai băga în ochii mei şi păzeşte-te!

Şi începu s-o ameninţe cu degetul, râzând, dar se uita la ea cu mare plăcere, deoarece nu mai văzuse în viaţa lui un asemenea copil de casă. Pe cap, avea o plasă de mătase roşie şi era îmbrăcată într-o tunică de postav verde şi în pantaloni bufanţi pe şolduri şi mai jos strânşi pe picior; un crac de culoarea plasei, celălalt în dungi lunguieţe. Cu săbioara bogat împodobită la brâu, faţa zâmbitoare şi luminoasă ca o aură, era atât de minunată, că nu-ţi mai puteai lua ochii de la ea.

Pentru Dumnezeu! Exclamă Maćko înveselit. Să fie oare un tânăr chipeş, sau vrea floare minunată?

După care se întoarse spre celălalt copil de casă şi întrebă:

Şi asta cine mai el. E sigur că şi-a schimbat şi el straiele?

Păi este fiica Sieciechowei, îl lămuri Jagienka. Nu prea mă simţeam bine să stau singură cu voi. Aşa că am luat-o cu mine pe Anulka, în două e mai bine, că e şi de ajutor şi slujitoare. Nici pe ea n-o s-o recunoască nimeni.

Ei, poftim beleaua! N-ajungea una, era nevoie de două.

Hai, nu mai glumi.

Nu glumesc, dar ziua o să vă recunoască oricine, şi pe ea, şi pe tine.

Da, şi după ce, mă rog?

După genunchii apropiaţi la amândouă.

Lasă-ne în pace!

Vă las, că nu mai e vremea mea, dar Dumnezeu ştie dacă Cztan şi Wilk o să vă lase şi ei. Buburuză mică, tu ştii de unde vin? De la Brzozowa.

Pe viul Dumnezeu! Ce vorbeşti, Domnia Ta?

Adevărul, aşa cum e adevărat şi că cei doi Wilk vor apăra Bogdaniec şi Zgorzelice de Cztan. E lesne să provoci vrăjmaşii la duel şi să te baţi cu ei, dar să-i pui să-ţi păzească avutul, asta n-o poate face oricine.

Aici, Maćko începu să le povestească despre vizita lui la cei doi Wilk, cum îi câştigase de partea lui şi cum îi dusese cu zăhărelul, iar ea îl ascultă mirată, iar când sfârşi, îi zise:

În ce te priveşte, Domnul Iisus nu s-a arătat zgârcit cu viclenia şi cred că toate vor fi şi de acum încolo după voia Domniei Tale.

Maćko începu să clatine din cap cu tristeţe.

Ei, fată dragă, dacă toate ar fi numai cum vreau eu, tu ai fi de mult stăpâna casei la Bogdaniec!

La acestea, Jagienka se uită un răstimp la el cu ochii ei albaştri, apoi se apropie şi-i sărută mâna.

De ce îmi săruţi mâna? O întrebă bătrânul.

E, aşa! În loc de noapte bună, că s-a făcut târziu, şi mâine trebuie să plecăm de dimineaţă.

Şi luând-o pe fiica Sieciechowei, ieşi, iar Maćko îl conduse pe ceh în iatac, unde se întinseră pe piei de zimbru, şi se cufundară amândoi într-un somn adânc şi întremător.