Capitolul VIII.

Cu toate că Głowacz se grăbea să ajungă la Zgorzelice, nu putea să meargă atât de repede, pe cât ar fi vrut, deoarece drumurile deveniseră foarte grele. După iarna aspră, după gerurile năprasnice şi zăpada atât de bogată, încât acoperise sate întregi, veni dezgheţul. Februarie, în ciuda renumelui, nu era câtuşi de puţin geros. Mai întâi, se lăsară ceţuri dese şi de nepătruns, urmate de ploi aproape torenţiale care topeau văzând cu ochii nămeţii albi, iar în pauzele dintre ploi sufla un vânt ca cel din luna lui martie, aşadar în rafale, care alunga şi învălmăşea norii umflaţi pe cer, iar pe pământ urla prin tufişuri, vuia prin păduri şi înfuleca zăpezile sub care nu de mult moţăiau coroanele şi ramurile în somnul tihnit de iarnă. Codrii se înnegriră dintr-odată. Prin lunci vălurea apa revărsată, râurile şi pâraiele se umflau. Se bucura de bogăţia apei doar păsăretul de baltă; în schimb, oamenilor ţinuţi ca în frâu, li se urâse prin case şi colibe. În multe locuri, de la un sat la altul se putea ajunge numai cu luntrea. Nu lipseau de bună seamă nicăieri stăvilare şi drumuri prin mlaştini şi păduri, întocmite din trunchiuri, dar acum stăvilarele se muiaseră, iar trunchiurile se cufundaseră prin locurile joase în noroaie şi trecerea peste ele devenise cu neputinţă sau cu primejdie. Cehul înainta cu mare greutate mai ales prin Wielkopolska cea plină de lacuri, unde apele din zăpada topită erau mai mari decât prin alte părţi ale ţării, iar din această cauză îndeosebi drumurile pentru călăreţi erau mai grele.

Aşa că era nevoit de multe ori să se oprească şi să aştepte săptămâni întregi fie prin târguri, fie prin sate sau pe la conace, unde erau primiţi de altminteri, după obicei, foarte bine, bucuroşi să asculte istorisiri despre teutoni, pe care le plăteau cu pâine şi sare. Drept care, se împrimăvărase de-a binelea pe lume şi trecuse cea mai mare parte din martie înainte ca el şi oamenii lui să se apropie de Zgorzelice şi Bogdaniec.

I se înteţeau bătăile inimii la gândul că în curând îşi va vedea stăpâna, căci deşi ştia că nu va fi niciodată a lui, ca şi steaua de pe cer, o îndrăgea din tot sufletul. Era hotărât totuşi să se ducă mai întâi la Maćko, pe de o parte, pentru că fusese trimis la el, iar pe de alta, fiindcă îi ducea oameni care aveau să rămână la Bogdaniec. După uciderea lui Rotgier, Zbyszko îi luase în stăpânire şi oamenii din ceata lui, care după legile călugărilor, era alcătuită din zece cai şi tot atâţia inşi. Doi dintre ei plecaseră cu răposatul la Szczytno, iar pe cei rămaşi, ştiind câtă nevoie avea Maćko de ei, îi trimisese cu Głowacz în dar unchiului său.

Ajungând la Bogdaniec, cehul nu-l găsi pe Maćko acasă; i se spuse că plecase cu câinii şi abatele în pădure, dar se întoarse spre seară şi aflând că a venit la el o ceată mai mare, grăbi pasul, ca să-i întâmpine pe oaspeţi şi să le ofere găzduire. La început, nu-l recunoscu pe Głowacz, iar când acesta i se înclină şi-i spuse numele, se înspăimântă grozav şi zvârlind arbaleta şi căciula pe jos, strigă:

Pentru Dumnezeu, mi l-au ucis, spune repede ce ştii!

Nu e mort, răspunse cehul. E bine sănătos!

Auzind acestea, Maćko se ruşină puţin şi începu să gâfâie, în sfârşit, răsuflă adânc.

Slavă Domnului Cristos! Se bucură. Unde este?

A plecat la Malborg, iar pe mine m-a trimis aici să-ţi aduc veşti.

Păi el ce caută la Malborg?

Îşi caută soţia.

Teme-te de Dumnezeu, băiete! Care soţie!

Fiica lui Jurând. O să am ce-ţi povesti fie şi toată noaptea, dar lasă-mă, cinstite stăpâne, să-mi trag sufletul, fiindcă sunt tare ostenit şi am călătorit toată noaptea.

Aşa că Maćko încetă un răstimp să-l mai întrebe, înainte de toate pentru că uimirea îl făcuse să-şi piardă graiul. Venindu-şi în fire, strigă la copilul de casă să mai pună lemne pe foc şi-i aduse cehului de mâncare, după care începu să umble prin încăpere, să dea din mâini şi să vorbească de unul singur:

Nu-mi vine să cred. Fiica lui Jurând. Zbyszko s-a însurat.

S-a însurat şi nu s-a însurat, zise cehul.

Abia acum se apucă să-i povestească în amănunt ce şi cum s-a întâmplat, în vreme ce celălalt asculta cu lăcomie, întrerupându-l când şi când cu întrebări, fiindcă nu toate lucrurile erau limpezi în povestirea cehului. Głowacz nu ştia, spre exemplu, prea bine când se cununase Zbyszko, pentru că nu avusese loc nici o nuntă; era sigur, în schimb, că fusese o cununie, iar asta se întâmplase numai din pricina prinţesei Anna Danuta şi totul ieşise la iveală după venirea teutonului Rotgier, cu care Zbyszko se luptase, chemându-l la judecata lui Dumnezeu înaintea întregii curţi mazoviene.

Aha! A luptat? Exclamă cu ochii strălucitori de curiozitate Maćko. Ei şi?

L-a doborât în două jumătăţi, dar şi pe mine m-a ajutat Dumnezeu cu scutierul.

Maćko începu iarăşi să răsufle greu, de astă dată de mulţumire.

Îhâm! Se bucură, cu el nu te joci. Ultimul din Grindină, dar aşa să-mi ajute Dumnezeu, nu cel din urmă. Ca şi atunci cu frizienii? Era doar un flăcăiandru.

Aici, se uită o dată, de două ori la ceh cu atenţie, după care iarăşi:

Dar şi tu îmi placi. Şi se vede că nu minţi. Eu îl simt pe mincinos de departe. Scutierul nu înseamnă nimic, că şi tu zici că nu ţi-a făcut necazuri, dar să-i reteze umărul celuilalt fecior de câine, iar mai înainte să doboare un bour, asta da ispravă.

După care, întrebă deodată:

Dar prada e bună?

Am luat o armură, caii şi zece oameni, dintre care opt, stăpânul ţi-i trimite Domniei Tale.

Ce-a făcut cu ceilalţi doi?

I-a trimis să-l ducă pe răposat.

Prinţul nu putea să-şi trimită slujitorii lui? Ăia nu se vor mai întoarce.

Cehul zâmbi când văzu cât este de lacom, lucru care-l trăda pe Maćko adesea.

Tânărul stăpân nu mai are nevoie de ei acum, spuse. Spychów e o moştenire mare.

Mare! Ei şi ce? Dar încă nu este a lui.

Atunci a cui este?

Maćko mai că se ridică în picioare.

Spune! Păi Jurând?

Jurând se află în temniţă la teutoni şi îl aşteaptă moartea. Dumnezeu ştie dacă o să mai trăiască, iar dacă va trăi, nu se va mai întoarce; chiar dacă ar scăpa cu viaţă şi s-ar întoarce, preotul Kaleb ne-a citit testamentul şi le-a spus tuturor că moştenitorul are să fie tânărul stăpân.

Se vede că aceste veşti făcură o impresie adâncă asupra lui Maćko, atât de adâncă mai întâi pentru că erau şi nu erau bune, apoi fiindcă nu le putea pune cap la cap şi de aceea nu-şi putea stăpâni simţămintele pe care le încerca. Ştirea că Zbyszko se căsătorise, îi produse în primul moment multă durere, deoarece ţinea ca un tată bun la Jagienka şi îşi dorea din răsputeri să-l cunune cu ea. Dar, pe de altă parte, se obişnuise cu gândul că totul e pierdut şi pe urmă, fiica lui Jurând îi aducea ce nu-i putea aduce Jagienka: şi consideraţia prinţului, şi zestre, ca unică fiică, de multe ori mai mare. În sufletul lui, Maćko îl şi vedea pe Zbyszko curtean al prinţului, stăpânul proprietăţilor Bogdaniec şi Spychów, ba chiar viitor castelan. Lucrul nu era un neputinţă, pentru că în acele timpuri, se spunea despre un şlahtic fără avere: „A avut doisprezece feciori: şase i-au căzut în bătălii, şase au ajuns castelani”. Şi poporul, şi neamurile erau în drum spre măreţie. Numai o avuţie însemnată putea să-l ajute pe Zbyszko pe acest drum, aşa că lăcomia şi mândria de neam a lui Maćko aveau de ce se bucura. Cu toate acestea, bătrânul avea şi destule motive de nelinişte. El însuşi se dusese cândva la cavalerii teutoni să-l scape pe Zbyszko şi adusese de acolo un vârf de fier sub coastă, şi uite că acum plecase şi Zbyszko la Malborg ca în gura lupului. Oare, acolo avea să-l aştepte soţia sau moartea? „Nu-l vor primi cu prea multă plăcere, se gândi Maćko, după ce nu de mult le-a ucis un cavaler de seamă, iar mai înainte îl înfruntase pe Lichtenstein, şi lor le place răzbunarea, câinii”. La acest gând bătrânul cavaler se îngrijoră. Îi trecu prin minte şi că nu se va putea ca Zbyszko, „fiind un om iute la mânie”, să nu se lupte acolo cu vreun neamţ. Dar de asta nu se temea prea mult. Lui Maćko îi era frică să nu pună mâna pe el. „I-au prins pe bătrânul Jurând şi pe fiica lui, nu se dăduseră în lături să-l prindă mai înainte şi pe prinţul însuşi la Zlotoryja, ce motive ar avea să nu facă şi cu Zbyszko la fel”.

Aici, îi trecu prin minte întrebarea: ce se va întâmpla dacă tânărul va scăpa nevătămat din mâinile teutonilor, dar nu-şi va mai găsi soţia? Deocamdată, Maćko se mângâie cu gândul că-i va rămâne Spychów de la ea, însă bucuria îi trecu repede. Pe bătrân îl interesa mult averea, dar neamul îl interesa şi mai mult, iar copiii lui Zbyszko la fel. „Dacă Danusia se va duce la fund ca o piatră aruncată în apă şi nu va şti nimeni dacă-i vie sau a murit, Zbyszko nu se va mai putea căsători a doua oară şi atunci nu va mai rămâne nici o Grindină pe lume de la Bogdaniec. Ehei! Cu Jagienka ar fi fost altfel! Moczydoły, e adevărat, nu-i o moşie pe care s-o acopere cloşca întinzându-şi aripile şi nici câinele cu coada, iar o fată ca asta ar naşte în fiecare an fără greş, ca mărul acela din grădină”. Aşa că jalea lui Maćko spori şi mai mult decât bucuria noii moşteniri şi această jale şi nelinişte îl îndemnară să-l întrebe iarăşi pe ceh cum a fost şi când a avut loc cununia.

Iar cehul la acestea:

Cinstite stăpân, ţi-am mai spus că nu ştiu când a avut loc şi nu pot jura doar ce bănuiesc.

Şi ce bănuieşti?

Pe stăpânul cel tânăr nu l-am lăsat singur o clipă cât a fost bolnav, aşa că am dormit cu el în odaie. Doar într-o seară mi-au spus să ies afară, iar după aceea am văzut că s-au dus la el însăşi stăpâna milostivă împreună cu jupâniţa Jurând, cavalerul de Lorche şi preotul Wyszoniek. M-am mirat şi eu, fiindcă jupâniţa avea o cununiţă pe cap, dar am crezut că o să-l împărtăşească. Poate că a fost atunci. Îmi aduc aminte că stăpânul mi-a spus atunci să-l îmbrac frumos, ca pentru nuntă, dar m-am gândit că este pentru a primi Trupul lui Cristos.

Şi pe urmă, au rămas singuri?

N-au rămas singuri şi chiar dacă ar fi rămas, atunci stăpânul nu era în stare nici să mănânce singur. Iar înainte veniseră după jupâniţă oamenii lui Jurând, aşa că spre dimineaţă au şi plecat.

Zbyszko n-a mai văzut-o de atunci?

N-a mai văzut-o nimeni.

Urmă o clipă de tăcere.

Tu ce crezi, întrebă Maćko din nou, o să-i dea drumul teutonii?

Cehul începu să clatine din cap, după care dădu din mână a lehamite.

După mintea mea, răspunse încet, ea s-a pierdut pentru vecie.

De ce? Întrebă Maćko aproape înfricoşat.

Pentru că dacă ne-ar fi spus că e la ei, am mai fi avut o speranţă. Am fi putut să ne plângem, să plătim răscumpărare sau s-o smulgem cu forţa. Dar ei ne-au spus aşa: Am avut o fată pe care am scăpat-o de tâlhari şi i-am dat de ştire lui Jurând, dar el s-a dezis de ea şi pentru inima noastră bună ne-a omorât atâţia oameni că nici o încăierare nu ne-ar fi costat mai mult.

Atunci, i-au arătat şi lui Jurând o fată?

Ei zic că i-au arătat. Dumnezeu ştie. Poate că nu-i adevărat, sau poate i-au arătat pe alta. Dar este adevărat că le-a omorât oamenii şi ei sunt gata să jure că n-au răpit-o niciodată pe jupâniţa Jurând. Treaba este destul de încurcată. Chiar dacă maestrul le-ar da poruncă, o să-i spună că nu se află la ei. Şi cine o să dovedească minciuna? Cu atât mai mult că toţi curtenii de la Ciechanów vorbeau de scrisoarea lui Jurând, în care scrie negru pe alb că fata nu este la teutoni.

S-ar putea să nu fie la ei?

Domnia Ta! Păi dacă ar fi răpit-o tâlharii, ar fi făcut-o numai pentru răscumpărare, nu pentru altceva. Iar pe de altă parte, tâlharii n-ar fi putut să scrie o scrisoare şi să pună pecetea stăpânului de la Spychów. N-ar fi avut nici olăcarul de trebuinţă.

Adevărat. Dar ce nevoie au teutonii de ea?

Păi răzbunarea lui Jurând pentru soţia lui? Ei preferă să se răzbune, în loc de miere şi vin, şi e drept că au şi pentru ce. Stăpânul de la Spychów a băgat groaza în ei, iar ce a făcut cu ultimele puteri, i-a înfuriat de tot. Au mai auzit că şi stăpânul meu a ridicat mâna asupra lui Lichtenstein, l-a ucis pe Rotgier. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu şi i-am sucit braţul feciorului de câine. Ehei! Mă rog, ei erau patru, lovi-i-ar ciuma, iar acum a mai rămas numai unul în viaţă, cel mai bătrân. Şi noi avem dinţi, Domnia Ta.

Urmă din nou un moment de tăcere.

Eşti un scutier cu mintea ageră, spuse Maćko în sfârşit. Şi ce crezi că vor face?

Cneazul Witold e un om puternic; se vorbeşte că şi împăratul nemţilor i se înclină, şi ce-au făcut cu copiii lui? Ce, n-au destule castele, destule temniţe? Destule fântâni? Destule frânghii şi lanţuri pentru spânzurători?

Pe viul Dumnezeu! Exclamă Maćko.

Să dea Dumnezeu să nu-l facă să dispară pe tânărul stăpân, deşi a plecat cu scrisoarea prinţului şi cu cavalerul de Lorche, care este un om puternic şi rudă cu alţi prinţi. Ei, n-am vrut să vin încoace, fiindcă acolo aş fi putut să lupt mai uşor cu cineva. Dar aşa mi-a poruncit. L-am auzit spunându-i odată bătrânului stăpân de la Spychów: „Voi sunteţi vicleni? Îi zicea, pentru că eu cu viclenia nu fac nimic, iar cu ei tocmai de asta e nevoie. Oho, aici ar fi de folos unchiul meu Maćko!” Şi din pricina asta m-a trimis aici. Dar pe fiica lui Jurând, nici Domnia Ta n-ai s-o găseşti, fiindcă poate că sărmana se află pe lumea cealaltă, iar împotriva morţii nici viclenia nu izbândeşte nimic.

Maćko se adânci în gânduri şi abia după o tăcere mai lungă spuse:

Hm! N-avem încotro! Viclenia nu te ajută cu nimic împotriva morţii. Dar dacă m-aş duce eu acolo şi aş afla măcar că i-au făcut fetei de petrecanie, Spychów i-ar rămâne şi aşa tot lui Zbyszko, care s-ar putea întoarce acasă şi să-şi ia altă soţie.

Maćko oftă de parcă i s-ar fi luat o greutate de pe inimă, iar Głowacz îl întrebă neliniştit cu glas şoptit:

Jupâniţa de Zgorzelice?

Chiar aşa! Încuviinţă Maćko, cu atât mai mult că e orfană, iar Cztan de Rogów şi Wilk de Brzozowa se înghesuie tot mai mult pe lângă ea.

Dar cehul zvâcni drept în picioare:

Jupâniţa e orfană? Păi cavalerul Zych?

Tu nu ştii nimic?

Pe viul Dumnezeu! Ce s-a întâmplat?

Adevărat, cum puteai să afli, când tu ai venit drept aici şi noi n-am vorbit decât de Zbyszko! E orfană! La drept vorbind, Zych de Zgorzelice n-a încălzit niciodată prea mult locul acasă, poate doar atunci când avea oaspeţi. Altfel i s-ar fi urât să stea acasă. Abatele i-a scris că se duce în ospeţie la prinţul Przemko de Oświęcim şi îl pofteşte şi pe el. Iar lui Zych tocmai asta-i place, mai ales că îl cunoştea pe prinţ şi chefuise de multe ori cu el. Aşa că Zych vine la mine şi-mi zice: „Mă duc la Oświęcim, apoi la Glewice, Domnia Ta să ai grijă de Zgorzelice”. Eu parcă am presimţit ceva şi-i spun numaidecât: „Nu te duce, ai grijă de moştenire şi de Jagienka, deoarece ştiu că Cztan şi Wilk se gândesc la ceva rău”. Mai trebuie să ştii că abatele, ca să-i facă în ciudă lui Zbyszko, voia să-i dea fata lui Wilk sau lui Cztan, dar mai târziu, cunoscându-le obiceiurile, le-a tras o chelfăneală la amândoi şi i-a alungat de la Zgorzelice. Şi bine a făcut, dar nu prea mult, fiindcă i-a înverşunat grozav. Acum e puţină linişte, pentru că s-au bătut unul pe altul şi zac la pat, dar mai înainte nu mai aveam o clipă de pace. Şi toate erau pe capul meu: grija, apărarea. Iar Zbyszko vrea să plec şi eu acum. Ce-o să se întâmple aici cu Jagienka, nu ştiu, dar deocamdată să-ţi vorbesc şi de Zych. N-a ţinut seama de sfatul meu şi a plecat. Ei, şi au chefuit, s-au veselit! De la Glewice, s-au dus la tatăl prinţului Przemko, bătrânul Nosak, care stăpâneşte la Cieszyn. Şi tocmai atunci, Jaśko, prinţul de Racibórz, care-l ura pe prinţul Przemko, a trimis tâlharii asupra lor sub conducerea cehului Chrzan. Prinţul Przemko s-a prăpădit şi odată cu el şi Zych de Zgorzelice, nimerit de o săgeată în beregată. Abatele a fost asurzit de o lovitură cu îmblăciul de fier, astfel că şi acum dă mereu din cap, habar nu are ce se petrece pe lume şi şi-a pierdut graiul cred că pentru totdeauna. Pe Chrzan, bătrânul prinţ Nosak l-a cumpărat de la stăpânul de Zambach şi atâta l-a chinuit, că nici oamenii mai în vârstă nu mai auziseră de asemenea caznă, dar suferinţa vinovatului nu i-a micşorat jalea după fiul pierdut, pe Zych nu l-a înviat şi nici lacrimile Jagienkăi n-au contenit. Aşa că asta-i. Cu şase săptămâni în urmă l-au adus pe Zych aici şi l-au înmormântat.

Un stăpân atât de puternic! Oftă cehul cu durere. Nici eu nu eram un slăbănog la Bolesławiec, dar el nici cât ai spune o rugăciune n-a irosit cu mine şi m-a luat în robie. Dar ce robie a fost asta, n-aş schimba-o nici pe libertate. A fost un stăpân cumsecade, bun! Să-i dea Dumnezeu lumină veşnică. Ehei, jalea-i jale, dar cel mai rău îmi pare de biata orfană.

Sărmana, are şi inimă simţitoare. Unele nu-şi iubesc nici mamele cum îşi iubea ea tatăl. Şi pe deasupra, este primejdios pentru ea să stea la Zgorzelice. După înmormântare, nici nu apucase zăpada să acopere mormântul lui Zych, că Cztan şi Wilk au şi dat buzna la conacul de la Zgorzelice. Din fericire, oamenii mei aflaseră dinainte, aşa că i-am sărit în ajutor cu slujitorii mei şi a dat Dumnezeu de i-am alungat. Abia după încăierare, fata mi-a îmbrăţişat picioarele şi mi-a mărturisit: „Dacă n-am putut să fiu soţia lui Zbyszko, n-am să fiu a nimănui, dar scapă-mă, Domnia Ta, de smintiţii ăştia, că mai bine mor decât să fiu a lor.” Află de la mine că acum nici n-ai să mai recunoşti Zgorzelice, pentru că am făcut aproape un castel acolo. Au mai dat năvală de două ori după aceea, dar n-au avut izbândă. Acum, o vreme, este pace, întrucât, aşa cum ţi-am spus, s-au bătut între ei şi niciunul nu se poate ridica din pat.

Głowacz nu răspunse nimic, dar ascultând ce-i povestea Maćko despre Cztan şi Wilk, începu să scrâşnească din măsele atât de tare, de parcă cineva deschidea şi închidea o uşă care scârţâia, după care îşi şterse palmele-i puternice de pulpe, ca şi când l-ar fi mâncat pielea. În cele din urmă, bâigui cu greutate un singur cuvânt:

Netrebnicii.

Dar în aceeaşi clipă, răsunară glasuri în tindă, uşa se deschise şi în odaie intră în fugă Jagienka împreună cu cel mai mare dintre fraţi, Jaśko, care avea paisprezece ani şi semăna leit cu ea.

Aflând de la sătenii din Zgorzelice, care văzuseră că o ceată condusă de cehul Hlawa se îndrepta spre Bogdaniec, se înspăimântase ca şi Maćko, dar când îi spuseseră că Zbyszko nu era cu ei, fusese aproape sigură că s-a întâmplat o nenorocire, aşa că venise într-un suflet la Bogdaniec să întrebe care-i adevărul.

Ce s-a întâmplat? Pe viul Dumnezeu! Strigă din prag.

Ce trebuia să se întâmple? Răspunse Maćko. Zbyszko trăieşte şi e sănătos.

Cehul se repezi spre stăpâna lui şi îngenunchind, începu să-i sărute tivul rochiei, dar ea, neluându-l în seamă, deoarece auzise răspunsul bătrânului cavaler, îşi întoarse capul din lumina focului şi abia după un răstimp, amintindu-şi parcă de obiceiul de cuviinţă, le dădu bineţe:

Lăudat fie Iisus Cristos!

În vecii vecilor, răspunse Maćko.

Iar ea, văzându-l acum pe ceh la picioarele ei, se aplecă spre el.

Mă bucur din tot sufletul să te văd, Hlawa, dar de ce ţi-ai părăsit stăpânul?

El m-a trimis, stăpână milostivă.

Ce ţi-a poruncit?

Mi-a poruncit să plec la Bogdaniec.

La Bogdaniec? Şi mai ce?

M-a trimis după un sfat. Şi cu închinăciune, să-ţi dau bineţe.

Numai la Bogdaniec, atâta? Ei bine, dar el unde este?

La teutoni, a plecat la Malborg.

Nu-i mai e dragă viaţa? De ce?

Milostivă stăpână, s-a dus să caute ce n-o să mai găsească.

Aşa-i, n-o să mai găsească! Se amestecă Maćko. Aşa cum nu poţi să baţi cuiul fără ciocan, nici voinţa omului nu poate face nimic fără Dumnezeu.

Ce tot vorbeşti? Întrebă Jagienka.

Dar Maćko răspunse tot cu o întrebare:

Zbyszko nu ţi-a spus nimic despre fiica lui Jurând, că l-am auzit vorbind?

La început, Jagienka nu răspunse şi abia după o vreme, spuse, înăbuşindu-şi oftatul:

E, mi-a spus! De ce să nu-mi spună?

Foarte bine, că aşa o să-mi fie mai uşor să vorbesc, zise bătrânul.

Şi începu să-i povestească tot ce auzise de la ceh, mirându-se şi el că pe alocuri îi venea greu să vorbească şi se poticnea. Şi pentru că totuşi era un om isteţ şi nu voia s-o „înşele” pe Jagienka, insista asupra celor ce credea el însuşi, anume că Zbyszko nu fusese niciodată bărbatul Danusiei şi că ea dispăruse pentru totdeauna.

Cehul întărea din când în când, înclinând din cap sau repetând: „Pentru Dumnezeu, chiar aşa este!” ori „E întocmai aşa şi nu altfel!”, iar fata asculta cu genele plecate, atât de liniştită şi de tăcută, încât tăcerea ei îl uimi pe Maćko.

Ei, ce zici de asta? Întrebă sfârşind ce avea de spus.

Ea, însă, nu răspunse nimic, doar două lacrimi îi luciră sub genele lăsate şi îi şiroiră pe obraji.

După o clipă, se apropie de Maćko şi, sărutându-i mâna, spuse:

Fie lăudat.

În vecii vecilor, răspunse bătrânul. Te grăbeşti să te duci acasă? Rămâi cu noi.

Dar ea nu vru să rămână, spunând că nu pregătise cina acasă. Maćko, deşi ştia că la Zgorzelice este bătrâna şlahciancă Sieciechowa, care putea să-i ţină locul, nu stărui s-o oprească, înţelegând că tristeţea nu se bucură să-şi arate lacrimile oamenilor şi că omul e ca peştele care, simţind în el vârful undiţei, se cufundă cât mai adânc în apă.

Astfel că se mulţumi s-o mângâie pe cap, apoi o conduse împreună cu cehul până în curte. Dar cehul scoase calul din grajd, încălecă şi plecă în urma stăpânei.

Maćko, revenind în odaie, oftă şi clătinând din cap, începu să murmure:

Prost mai e şi Zbyszko ăsta! Parcă fata şi-a lăsat mirosul în odaie!

Şi sufletul i se umplu de jale. Se gândi că dacă Zbyszko ar fi luat-o îndată după ce se întorseseră acasă, poate că până acum ar fi apărut bucuria şi veselia în casă. Pe când aşa? Ajunge să-i pomeneşti numele, ca s-o podidească lacrimile, iar ditamai flăcăul umblă prin lume, o să se tot dea cu capul de zidurile de la Malborg, până când o să şi-l spargă, iar acasă e pustiu, numai armele de pe pereţi îşi rânjesc luciul. Gospodăria şi alergătura n-aduc nici un folos, la fel Spychów şi Bogdaniec, dacă n-ai cui să le laşi.

Aici, mânia începu să-i clocotească în suflet.

Aşteaptă, tu, mult şi bine, îl certă cu voce tare, eu n-o să vin după tine, n-ai decât să faci ce vrei!

Dar în aceeaşi clipă, parcă în ciudă, îl apucă un dor grozav de Zbyszko. „Mă rog, n-o să mă duc, se gândi, şi atunci, o să stau acasă? N-o să stau! Pedeapsa lui Dumnezeu? Să nu-l mai văd măcar odată în viaţă pe nebunaticul acesta, nu-i cu putinţă! A spintecat iarăşi un fecior de câine şi a luat pradă bună. Alţii încărunţesc până când dobândesc centura, dar lui prinţul i-a şi dăruit pintenii de cavaler. Şi pe bună dreptate, pentru că sunt o mulţime de copii de casă printre şlahtici, dar unul ca acesta nu cred că se mai află”.

Îl cuprinse duioşia şi începu să se uite mai întâi la armuri, la paloşe şi la topoarele care se înnegreau de fum, chibzuind parcă în gând ce să ia cu el şi ce să lase, după care ieşi din odaie, întâi pentru că nu mai putea rezista, iar în al doilea rând, ca să dea poruncă să se ungă carele şi să dea cailor porţie dublă.

În curte, unde amurgea, îşi aminti de Jagienka, care încălecase puţin mai înainte şi se îngrijoră din nou.

Dacă-i musai, o să plec, îşi zise, dar cine o s-o apere aici pe fată de Cztan şi de Wilk? Trăsni-i-ar Dumnezeu!

În acest timp, Jagienka mergea împreună cu micul Jaśko pe drumul din pădure spre Zgorzelice, iar cehul îi urma în tăcere, cu inima împovărată de jale şi dragoste. Văzuse mai înainte lacrimile fetei, acum privea la silueta întunecată, abia vizibilă în mohoreala pădurii şi îi ghicea mâhnirea şi durerea.

Avea impresia că dintr-un moment în altul se vor întinde spre ea din întuneric şi desişuri mâinile hrăpăreţe ale lui Wilk sau ale lui Cztan şi la acest gând, îl cuprindea o poftă de luptă sălbatică. Uneori devenea atât de puternică, încât îi venea să înşface baltagul sau paloşul şi să reteze măcar pinii de pe drum. Simţea că dacă şi-ar cheltui astfel puterea, i s-ar uşura inima. În sfârşit, s-ar fi bucurat şi dacă ar fi pornit calul în galop, dar ei mergeau la pas înaintea lui, aproape fără un cuvânt, deoarece şi micul Jaśko, deşi vorbăreţ din fire, văzând după câteva încercări că sora lui nu vrea să-i răspundă, se adânci şi el în tăcere.

Dar când ajunseră aproape de Zgorzelice, jalea din inima cehului învinse mânia împotriva lui Cztan şi Wilk. „Nu mi-ar părea rău nici de sângele meu pentru tine, îşi spuse, numai să-ţi aduc mângâiere, dar ce pot să fac, nefericitul de mine? Ce să-ţi spun? O să-ţi spun că mi-a poruncit să vin cu închinăciune şi să dea Dumnezeu să te mulţumeşti cu atâta.

Cugetând în acest fel, îşi apropie calul de calul Jagienkăi.

Stăpână milostivă.

Mergi şi tu cu noi? Îl întrebă fata tresărind parcă din somn. Ce vrei să-mi spui?

Am uitat ce mi-a poruncit stăpânul să-ţi spun. Când am plecat de la Spychów, m-a chemat şi mi-a spus aşa: „Să-i îmbrăţişezi picioarele jupâniţei de Zgorzelice, pentru că n-o să uit de ea nici la bine, nici la rău, iar pentru ce a făcut pentru unchiul şi pentru mine, s-o răsplătească Dumnezeu şi să-i dea sănătate”.

Să-l răsplătească şi pe el pentru vorba bună, răspunse Jagienka.

După care adăugă cu un glas ciudat, care-l tulbură adânc:

Şi pe tine, Hlawa.

Discuţia se întrerupse o vreme, dar scutierul era mulţumit de el şi de ce-i spusese jupâniţei, fiindcă în sinea lui adăugă: „Cel puţin să nu creadă că nu-i este recunoscător”. Şi începu să caute în mintea lui de om simplu să-i mai spună ceva, aşa că urmă:

Jupâniţă.

Ce este?

Voiam să-ţi mai spun, cum i-am spus şi bătrânului stăpân de la Bogdaniec, că cealaltă s-a pierdut pentru totdeauna şi n-o s-o regăsească niciodată, chiar dacă l-ar ajuta însuşi maestrul.

Este totuşi soţia lui, răspunse Jagienka.

Cehul începu să clatine din cap:

Aşa soţie.

Jagienka nu-i mai răspunse nimic, dar acasă, după cină, când Jaśko şi fraţii mai mici se duseră să se culce, îi spuse să aducă un urcior cu mied şi întorcându-se spre ceh, îl întrebă:

Aş vrea să mai stăm puţin de vorbă, dar poate că ţi-e somn.

Deşi ostenit, cehul era gata să stea de vorbă fie şi până dimineaţa, aşa că începură să discute, mai degrabă el să povestească, încă o dată în amănunt, tot ce avuseseră de întâmpinat Zbyszko, Jurând, Danusia şi el însuşi.