Capitolul X.

Cu toate că, după distrugerea, incendiul şi măcelul la care se dedaseră cavalerii teutoni la Sieradz, Kazimierz cel Mare reconstruise oraşul făcut una cu pământul, acesta nu arăta totuşi prea bine şi nu se putea compara cu alte aşezări întărite din Regat. Dar Jagienka, a cărei viaţă se scursese până atunci între Zgorzelice şi Krześnia, nu-şi mai revenea din uimire şi admiraţie la vederea zidurilor, a turnurilor, a primăriei şi mai ales a bisericilor, despre care schitul de lemn de la Krześnia nu dădea nici cea mai mică idee. În primul moment, îşi pierdu într-atât cumpătul, încât nu mai cuteză să vorbească tare, mulţumindu-se să-l întrebe în şoaptă pe Maćko de toate aceste minuni care-i orbeau ochii, iar când bătrânul cavaler o asigură că Sieradz e pe lângă Cracovia, cum e torţa pe lângă soare, nu-i veni să-şi creadă urechilor, pentru că i se părea pur şi simplu cu neputinţă să mai existe un alt oraş atât de frumos pe lume.

La mănăstire, o întâmpină acelaşi prior care-şi aducea aminte de măcelul teuton din anii copilăriei şi care mai înainte îi întâmpinase şi pe Zbyszko. Veştile despre abate îl întristară şi îl îngrijorară. Locuise multă vreme la mănăstire, dar plecase cu două săptămâni în urmă la un prieten al său, episcopul de Płock. Bolea şi acum. În timpul zilei, dimineaţa, îi era mai bine şi ştia de el, dar seara îşi pierdea judecata, se zbătea, poruncea să i se pună platoşa şi-l provoca la luptă pe prinţul Jan de Racibórz. Călugării rătăcitori se văzuseră siliţi să-l ţină cu forţa în pat, lucru care nu era deloc uşor şi chiar fără primejdie. Cu două săptămâni înainte îşi recăpătase cunoştinţa şi deşi era încă foarte slăbită, poruncise să-l ducă numaidecât la Płock. Spunea că nu are încredere în nimeni ca în episcopul de Płock, sfârşi priorul, şi vrea să primească împărtăşania numai din mâna lui şi tot lui voia să-i lase şi testamentul. Ne-am împotrivit cât am putut, fiindcă era fără vlagă şi ne temeam că n-o să reziste nici o milă. Dar nu era prea lesne să i te împotriveşti, aşa că oamenii lui i-au aşternut carul cu paie şi au plecat; să dea Dumnezeu să fi ajuns cu bine.

Dacă şi-ar fi dat sufletul pe undeva nu departe de Sieradz, aţi fi auzit şi Domniile Voastre, rosti Maćko.

Am fi auzit, răspunse bătrânelul, de aceea credem şi noi că n-a murit măcar până la Łęzyca, dar ce s-a întâmplat mai departe, nu ştim. Dacă vă duceţi după el, o să aflaţi pe drum.

Maćko se îngrijoră, auzind asemenea veşti şi se duse să se sfătuiască şi cu Jagienka, care aflase de la ceh unde plecase abatele.

Ce-i de făcut? O întrebă. Ce ai de gând să faci?

Domnia Ta te duci la Płock şi mă iei şi pe mine, răspunse scurt.

La Płock! Repetă cu glasul subţirel fiica Sieciechowei.

Ia uite cum ştie să poruncească! Netam-nesam la Płock, parcă nu e decât o aruncătură de băţ până acolo.

Păi cum pot să mă întorc eu cu Anulka? Dacă n-aş merge mai departe cu Domnia Ta, n-ar fi trebuit să mai plec deloc. Doar nu credeţi că ceilalţi nu s-au supărat şi s-au îndârjit şi mai mult?

Cei doi Wilk o să te apere de Cztan.

De apărarea lui Wilk mă tem ca şi de asuprirea lui Cztan, dar văd că şi Domnia Ta eşti împotrivă numai aşa în glumă.

Într-adevăr, Maćko nu se împotrivea prea sincer. Din contră, prefera ca Jagienka să meargă cu el, decât să se întoarcă, aşa că auzindu-i cuvintele, zâmbi şi spuse:

A scăpat de fustă, iar acum mai pofteşte şi minte.

Mintea nu-i decât în cap.

Dar drumul meu nu trece prin Płock.

Cehul mi-a spus că nu te abaţi deloc, ba chiar e mai aproape până la Malborg.

Tu ai şi stat de vorbă cu cehul?

Fără îndoială, şi mi-a mai spus că dacă tânărul stăpân dă de vreo belea la Malborg, am putea face multe cu ajutorul prinţesei Aleksandra, fiindcă ea este sora regelui şi afară de asta bună prietenă cu teutonii care o respectă foarte mult.

Pe viul Dumnezeu, aşa este! Se bucură Maćko. Toţi ştiu asta şi dacă ar vrea să ne dea o scrisoare pentru maestru, am călători în siguranţă prin toate ţinuturile teutone. Ei ţin la ea, fiindcă şi ea ţine la ei. E un sfat înţelept şi cehul nu e prost deloc!

Chiar deloc! Strigă cu înflăcărare fata Sieciechowiczowei, înălţându-şi ochişorii albaştri.

Maćko se întoarse deodată spre ea:

Tu de ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala?

Fata rămase descumpănită şi coborându-şi genele lungi, roşi ca focul.

Maćko văzu totuşi că nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să ia amândouă fetele cu el mai departe şi pentru că asta şi dorea, a doua zi îşi luară rămas-bun de la bătrân şi îşi văzură de drum. Din cauza zăpezii care se topea şi a apelor umflate, merseră mai încet decât înainte. Pe drum, întrebară de abate şi trecură pe la multe conace, case parohiale, iar pe unde nu erau, chiar şi pe la cârciumi în care şi poposeau pentru noapte. Nu era prea greu să meargă pe urmele lui, deoarece împărţea de pomană, plătea slujba, dădea bani pentru clopote, ajuta bisericile neajutorate, aşa că nu erau puţini cerşetori rătăcitori, nu puţini pelerini şi chiar câte un paroh care-şi aminteau de el cu recunoştinţă. Se spunea pretutindeni că „trecuse ca un înger” şi se rugau pentru sănătatea lui, cu toate că ici şi colo se temeau că e mai aproape de mântuirea veşnică decât de sănătatea de pe pământ. În câteva locuri, poposise câte două, trei zile din pricina slăbiciunii. Maćko avea şi el impresia că s-ar putea să-l ajungă din urmă.

Totuşi, nu-i ieşiră socotelile, fiindcă îi opriră apele umflate ale Nerului şi Bzurei. Înainte de a ajunge la Łęczyca, zăboviră trei zile într-un han părăsit din care stăpânul se mutase probabil din cauza inundaţiilor. Drumul care ducea de la han către oraş, deşi podit cu trunchiuri de copaci, era în mare parte plin de noroi. Unul dintre slujitorii lui Maćko, Wit, se trăgea de prin aceste părţi, dar vru să-i călăuzească, deoarece ştia şi el că în noroaiele de la Łęczyca îşi aveau sălaşul puterile necurate, precum puternicul Boruta, care îndruma bucuros oamenii neajutoraţi prin mocirlele fără fund, ca să-i ajute după aceea numai în schimbul sufletelor. Până şi hanul avea o faimă proastă şi deşi în acele timpuri călătorii îşi duceau hrana cu sine, motiv pentru care nu se temeau de foame, întârzierea prin asemenea locuri îl nelinişti până şi pe bătrânul Maćko.

Noaptea se auzeau jocote pe acoperişul hanului, iar uneori ciocănea ceva în uşă. Jagienka şi fiica Sieciechowei, care dormeau în iatac, auzeau şi ele în jurul odăii celei mari târşâitul unor picioare mici pe podea şi chiar pe pereţi. Nu se speriau prea mult, deoarece amândouă se obişnuiseră la Zgorzelice cu spiriduşii pe care bătrânul Zych poruncea să-i hrănească şi care după părerea tuturor în acele vremuri nu se arătau răutăcioşi dacă cineva le arunca fărâmiturile. Dar într-una din nopţi, răsună în tufişurile apropiate un muget surd şi ameninţător, iar a doua zi descoperiră nişte urme de copite uriaşe. Putea să fie un zimbru sau un bour, dar Wit susţinea că şi Boruta, deşi are înfăţişare omenească, ba chiar de şlahtic, în loc de tălpi, are copite despicate, iar cizmele în care se arată printre oameni, le scoate ca să nu se strice prin noroaie. Maćko, auzind că poţi să-l îmbunezi cu băutură, se gândi toată ziua dacă n-ar fi păcat să se împrietenească la toartă cu un duh rău şi chiar se sfătui în această privinţă cu Jagienka.

Aş agăţa la noapte pe gard un burduf plin cu vin sau cu mied, propuse, şi dacă ceva îl va goli, cel puţin vom şti că ne dă târcoale.

Numai să nu supărăm puterile cereşti, răspunse fata, fiindcă avem nevoie de binecuvântare, ca să-l putem scăpa pe Zbyszko cu bine.

Păi de asta mi-e frică şi mie, dar eu cred că una-i miedul şi alta sufletul. Sufletul n-am să i-l dau şi ce înseamnă pentru puterile cereşti un burduf de mied.

După care coborî glasul şi adăugă:

Că un şlahtic îşi cinsteşte prietenul, chiar dacă acesta este un târâie-brâu, e un lucru prea obişnuit, iar oamenii vorbesc că el ar fi şlahtic.

Cine? Întreba Jagienka.

Nu vreau să pomenesc numele necuratului.

Totuşi, în aceeaşi seară, Maćko atârnă pe gard cu mâinile lui o beşică de bou, în care se ţinea băutura, şi a doua zi se arătă că beşica fusese golită până la fund.

Într-adevăr, cehul, când se vorbi de asta, zâmbi cam ciudat, dar nimeni nu-l luă în seamă, iar Maćko se bucură în sufletul lui, fiindcă atunci când vor trebui să treacă prin noroaie, nu vor mai întâmpina cine ştie ce piedici şi întâmplări neaşteptate.

Numai dacă lumea n-ar minţi când zice că el ar şti ce-i onoarea, îşi spuse.

Înainte de toate, s-ar cuveni totuşi să cerceteze clacă nu există pe undeva vreun loc de trecere prin pădure. Putea să fie, întrucât acolo unde pământul fusese întărit de rădăcinile copacilor şi ale tufişurilor, nu se muiase atât de uşor din cauza ploilor. Cu toate acestea, Wit, care, ca un om din partea locului, putea să facă cel mai bine această treabă, se porni să ţipe de la început: „Stăpâne, omoară-mă, dar nu mă duc!” îi explicară zadarnic că ziua forţele necurate n-au nici o putere. Maćko vru să se ducă el, dar totul se sfârşi prin aceea că Hlawa, care era un flăcău îndrăzneţ şi bucuros să-şi arate curajul faţă de oameni, mai ales de faţă cu fetele, îşi luă baltagul la brâu, un ciomag în mână şi se duse.

Plecă înainte de a se lumina de ziuă şi se aşteptau să se întoarcă pe la amiază, dar când văzură că întârzie, începură să se neliniştească. În zadar ascultară slujitorii spre pădure şi după-amiază, Wit se mulţumi să dea doar din mână: „N-o să se mai întoarcă, iar dacă totuşi se va întoarce, vai de noi, că numai Dumnezeu ştie dacă nu va avea un bot de lup sau nu va fi prefăcut în vârcolac!” Auzind acestea, se temură cu toţii; nici chiar Maćko nu se simţea în apele lui, iar Jagienka făcu semnul crucii spre pădure. În schimb, Anulka, fiica Sieciechowei, căuta degeaba poala şorţului pe genunchii îmbrăcaţi în pantalonaşi şi, negăsind nimic cu care să-şi acopere ochii, şi-i apăra cu degetele care se umezeau numaidecât de lacrimile care-i şiroiau una după alta.

Totuşi, în timpul mulsorii de seară, tocmai când amurgea, cehul se întoarse, şi încă nu singur, ci cu o făptură omenească, pe care o ducea înaintea lui legată cu frânghie. Alegară cu toţii la el cu strigăte de bucurie, dar tăcură îndată la vederea făpturii aceleia scunde, cu picioarele strâmbe, păroase, negricioasă şi acoperită cu piei de lup.

În numele Tatălui şi al Fiului, ce pocitanie ne-ai adus? Se miră Maćko venindu-şi în fire.

Păi de unde să ştiu eu, răspunse scutierul, zice că e om şi păcurar, dar nu ştiu dacă-i adevărat.

O, nu e om, nu e om! Interveni Wit.

Dar Maćko le porunci să tacă, apoi începu să se uite cu luare-aminte la omul legat şi spuse deodată.

Închină-te, fă-ţi cruce repede!

Lăudat fie Iisus Cristos! Strigă prinsul şi, închinându-se cât mai repede, răsuflă adânc, se uită cu mai multă încredere la cei adunaţi în jurul lui şi repetă:

Lăudat fie Iisus Cristos! Că nici eu nu ştiam dacă am căzut în mâinile unor creştini sau ale diavolilor. O, Iisuse!

N-ai teamă. Te afli printre creştini care ascultă cu bucurie sfânta slujbă. Dar tu ce hram porţi?

Sunt păcurar, stăpâne, de la colibe. Suntem şapte inşi în colibe cu femeile şi copiii.

Departe de aici?

Sunt aproape zece stadii.

Pe unde vă duceţi la oraş?

Avem drumul nostru, dincolo de Râpa Dracului.

Dincolo de Râpa Dracului? Închină-te încă o dată!

În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin.

Bine. Un car poate să meargă pe drumul acesta?

Acum, este noroi peste tot, deşi acolo e mai puţin ca pe drumul mare, pentru că suflă vântul dinspre vâlcea şi usucă noroiul. Numai că până la colibe-i necazul, dar şi până acolo vă duce cineva care ştie pădurea.

Pentru doi groşi de argint ne călăuzeşti şi pe noi, sau chiar pentru patru?

Păcurarul se învoi cu plăcere, cerând şi o bucată de pâine, fiindcă în pădure, deşi nu mureau de foame, nu mai văzuseră pâine de mult. Hotărâră să pornească a doua zi de dimineaţă, deoarece spre seară „nu era bine”. Despre Boruta, păcurarul spuse că uneori îşi face grozav de cap prin pădure, dar n-o să asuprească nişte oameni de rând; invidios cum e pe alţi diavoli din ţinutul Łęczyca, îi goneşte prin tufişuri. Nu e bine să te întâlneşti cu el doar noaptea mai ales dacă omul mai e şi beat. Ziua şi cu mintea trează, n-are nimeni de ce să se teamă.

Dar tu de ce te-ai temut? Întrebă Maćko.

Pentru că pe mine cavalerul acesta m-a înşfăcat cu o putere atât de mare, încât am crezut că nu e om.

Jagienka începu să râdă, fiindcă şi ei îl socotiseră pe păcurar tot ceva „necurat”. I se alătură şi Anula, dar Maćko o dojeni:

Nici nu ţi s-au uscat ochii de plâns după Hlawa, iar acum te hlizeşti!

Cehul privi la faţa ei îmbujorată şi văzând că are genele umede, se interesă:

După mine ai plâns?

E, nu! Răspunse fata, dar mi-a fost frică şi atâta.

Bine, dar eşti şlahciancă şi e mai mare ruşinea. Stăpâna Domniei Tale nu se teme. Ce putea să ţi se întâmple ziua în nămiaza mare şi printre oameni?

Mie nimic, dar Domniei Tale.

Şi mai zici că n-ai plâns din cauza mea?

Pentru că n-a fost aşa.

Dar cum a fost?

Am plâns de frică.

Şi acum nu-ţi mai e frică?

Nu.

De ce, mă rog?

Pentru că Domnia Ta te-ai întors.

Cehul privi cu recunoştinţă la ea, zâmbi şi zise:

Păi, aşa putem s-o ţinem până mâine. Eşti grozav de vicleană.

Dar putea s-o bănuiască de orice, numai de viclenie nu, şi Hlawa, care avea destulă minte, înţelegea prea bine. Mai înţelegea că fata se apropia cu fiecare zi tot mai mult de el. Lui îi era dragă Jagienka, dar aşa cum unui supus îi place fiica regelui, deci cu umilinţă şi respect, dar fără nici o speranţă. În acest timp, călătoria îl apropia de fiica Sieciechowei.

Pe drum, bătrânul Maćko mergea în frunte cu Jagienka, iar el cu Anula, şi pentru că era un flăcău zdravăn ca un bour şi avea sângele iute, când se uita în ochişorii ei luminoşi, la cosiţa bălaie care nu voia să stea sub plasă, la toată făptura ei mlădie şi frumoasă, dar mai ales la picioarele ei minunate, cioplite parcă în marmură, ce îmbrăţişau calul ca pana corbului, se înfiora din cap până-n picioare. Nu se mai putea abţine să nu arunce priviri tot mai lacome la toate aceste minunăţii şi se gândea fără voia lui că dacă diavolul l-ar preschimba într-un asemenea copil de casă, s-ar lăsa cu uşurinţă atras de ispită. Pe de altă parte, mai era şi un copil de casă dulce ca mierea şi totodată atât de ascultător, încât se uita numai în ochii lui şi era vesel ca o vrăbiuţă. Câteodată, prin capul cehului treceau gânduri ciudate, şi odată, când rămaseră mai în urmă, lângă caii de povară, se întoarse dintr-odată spre ea şi-i spuse:

Mă ţin după Domnia Ta ca lupul după miel.

Dinţişorii ei albi sticliră numaidecât într-un râs neprefăcut.

Domnia Ta ai vrea să mă înfuleci? Îl întrebă.

Ba bine că nu! Cu oscioare cu tot!

Şi-i aruncă o asemenea privire, că fata se îmbujoră ca focul, după care între ei se aşternu tăcerea şi numai inimile le băteau cu putere, lui de dorinţă, iar ei de o teamă dulce şi ameţitoare.

La început, dorinţa cehului îi învingea duioşia, şi spunând că se uită la Anulka precum lupul la un miel, nu se înşela. Abia în seara când îi văzu obrajii şi genele umezite de lacrimi, inima i se topi ca ceara încălzită. I se părea atât de bună şi parcă apropiată, parcă a lui, iar pentru că el însuşi avea o fire cinstită şi în acelaşi timp de cavaler, nu numai că nu se împăună cu trufie şi nu şi-o luă în cap la vederea acestor lacrimi dulci, dar deveni şi mai timid şi mai respectuos faţă de ea. Renunţă la nepăsarea cu care vorbea mai înainte cu ea şi cu toate că mai glumi puţin în timpul cinei pe seama lipsei de curaj a Anulkăi, dar cu totul altfel, o sluji cum se cuvenea să slujească un scutier o şlahciancă. Bătrânul Maćko, deşi se gândea mai mult la trecerea de mâine prin noroaie şi la călătoria de după aceea, băgă de seamă ce se petrece, dar se mulţumi să-i laude obiceiurile alese, pe care le deprinsese alături de Zbyszko la curtea din Mazowsze.

După care, adresându-i-se Jagienkăi, adăugă:

Ehei, Zbyszko! Acesta s-ar putea descurca şi la curtea regelui!

Dar după seara în care o sluji la cină, când trebui să se despartă pentru noapte, Hlawa, sărutându-i mâna Jagienkăi, duse la buze şi mâna Anulkăi, prilej cu care-i spuse:

Domnia Ta, nu numai că nu trebuie să te temi de mine, dar alături de mine să nu-ţi fie frică de nimeni, că n-am să te dau nimănui.

După care bărbaţii se culcară în odaia din faţă, iar Jagienka şi Anulka în iatac pe un pat larg şi moale. Niciuna nu putu să adoarmă repede, mai ales fiica Sieciechowei se răsucea fără astâmpăr, aşa că după un timp, Jagienka îşi apropie capul de ea şi începu să-i şoptească:

Anula?

Da, ce-i?

Mi se pare mie, sau ţie îşi place grozav cehul acesta. Mă înşel?

Întrebarea rămase fără răspuns, aşa că Jagienka stărui:

Eu te înţeleg. Hai, spune.

Anulka nu răspunse nici de astă dată, dar îşi lipi buzele de obrazul stăpânei şi începu s-o sărute.

Până când biata Jagienka începu şi ea să ofteze adânc.

Of, înţeleg şi eu, te înţeleg! Şopti atât de încet, încât Anulka abia îi desluşi cuvintele.