Capitolul L.

Spre dimineaţă, vijelia nu numai că nu încetă, dar se înteţi şi mai mult, aşa că nici vorbă să mai poată desface cortul în care regele se obişnuise de la începutul campaniei să asculte zilnic trei slujbe sfinte. În sfârşit, veni în fugă Witold, rugându-l şi implorându-l să mai amâne slujbele pentru o vreme mai potrivită în adâncul pădurii şi să nu oprească înaintarea. Dorinţa îi fu ascultată, deoarece nici nu se putea face astfel.

La răsăritul soarelui oştile porniră ca o lavină, urmate de uriaşa tabără de căruţe. După un ceas de mers, vântul se mai potoli puţin, astfel că putură să se desfăşoare flamurile. Şi atunci, câmpurile, cât puteai cuprinde cu vederea, parcă se acoperită cu flori multicolore. Nici un ochi nu putea să cuprindă toată oştirea şi această pădure de steaguri diferite, sub care polcurile mergeau înainte. În faţă era deci ţinutul Cracoviei sub un steag roşu cu vulturul alb cu coroanaş era cel mai însemnat steag al întregului regat, marea flamură pentru toată oastea. Îl purta Marcin de Wrocimowice, cu blazonul „Jumătate de capră”, un cavaler puternic şi slăvit în lume. După el mergeau detaşamentele de gardă ale curţii, unul având deasupra crucea dublă a Lituaniei, celălalt Pogoń (cu două braţe înarmate). Iar sub semnul Sfântului Jerzy, înainta detaşamentul puternic al mercenarilor şi al voluntarilor străini, alcătuit mai mult din cehi şi moravi. Mulţi dintre aceştia veniseră la acest război, pentru că şi polcul patruzeci şi nouă era format numai din ei. Erau din popor, mai ales la pedestraşi, care-i urmau pe suliţaşi, fioroşi, stângaci, dar învăţaţi cu lupta şi atât de înverşunaţi, că orice alţi pedestraşi, când se ciocneau de ei, săreau cât mai repede înapoi, ca un câine înţepat de arici. Securi, coase, topoare şi mai ales îmblăcie de fier erau armele lor cu care arătau înfricoşători. Se înrolau în slujba oricui îi plătea, întrucât elementul lor natural erau războiul, jaful şi măcelul.

Nu departe de moravi şi cehi mergeau sub flamurile lor şaisprezece steaguri ale ţinuturilor polone, între acestea unul de Przemyśl, unul de Lwów şi unul de Halicz, şi trei de Podolia, iar în urma lor, pedestrimea aceloraşi ţinuturi, cei mai mulţi înarmaţi cu suliţe şi coase. Prinţii din Mazowsze, Janusz şi Ziemowit, conduceau polcurile douăzeci şi unu, doi şi trei. Apoi veneau steagurile episcopilor, urmate de ale şlahticilor, în număr de douăzeci şi două. Deci ale lui Jaśko de Tarnów, Jędrek de Tęczyn, Spytko Leliwa şi Krzon de Ostrów, şi al lui Mikołaj de Michałów, şi al lui Zbigniew de Brzeź, şi al lui Krzon de Koziegłowy, şi al lui Kuba de Koniecpole, şi al lui Jaśko Ligęza, şi al lui Kmita, şi al lui Zaklika, iar în afară de ele, cel al familiilor Gryfit şi Bobowski, şi Koźle Rogi, şi ale multor altora care în bătălii se adunau sub un blazon comun cu aceeaşi deviză.

Şi astfel înflorea pământul sub ele, cum înfloresc luncile primăvara. Mergea un val de cai, un val de oameni, deasupra o pădure de suliţe cu steguleţe colorate ca nişte flori mai mici, iar în spate, în nori de praf, pedestrimea oraşelor şi ţăranii. Ştiau că merg la o luptă cumplită, dar ştiau că „trebuie”, aşadar păşeau cu inimă bărbată.

La aripa dreaptă înaintau cetele lui Witold sub steaguri de diferite culori, dar cu aceeaşi înfăţişare a blazonului lituanian Pogonia. Nici o privire nu putea cuprinde toate steagurile, fiindcă se desfăşurau printre câmpuri şi păduri pe o lărgime mai mare decât o milă germană.

Înainte de amiază, când oştile ajunseră în apropierea satelor Logelan şi Tannenberg, se opriră la marginea pădurii. Locul părea bun pentru odihnă şi ferit de orice atac neaşteptat, deoarece din stânga îl scălda lacul Dąbrowski, din dreapta lacul Lubeń, iar înaintea oştirii se deschidea o suprafaţă de o milă de câmp. În mijlocul acelei întinderi care se înălţa lin spre apus, înverzeau luncile Grünwald, iar puţin mai departe înnegreau acoperişurile de paie şi ogoarele triste de la Tannenberg. Duşmanul care ar fi coborât spre pădure ar fi fost uşor de observat, dar nu era aşteptat să atace mai devreme de ziua următoare. De altminteri, oastea se oprise aici numai pentru popas, dar pentru că omul priceput în treburile războiului, Zyndram de Maszkowice, păstra ordinea de luptă chiar în timpul marşului, se oprise în aşa fel ca în fiecare clipă să fie gata de bătălie. Din porunca lui, fuseseră trimişi îndată gonaci pe cai repezi hăt! Înainte către Grünwald, Tannenberg şi mai departe să cerceteze împrejurimile, iar în acest timp, pentru regele care nu voia să renunţe la îndatoririle religioase, întinseră pe malul înalt al lacului Lubeń un cort-capelă, ca să poată asculta sfânta slujbă.

Jagiełło, Witold, prinţii mazovieni şi sfatul de război se duseră la cort. În faţa lui, se adunaseră cavalerii de frunte, ca să se încredinţeze lui Dumnezeu înaintea zilei hotărâtoare, nu să privească la rege. Şi îl văzură mergând în straiul cenuşiu de tabără, cu chipul grav, pe care se aşternuse vizibil o grijă grea. Anii îi schimbaseră prea puţin făptura şi nu-i brăzdaseră cu riduri obrazul şi nu-i albiseră nici părul pe care şi-l aşeza şi acum la fel cu o mişcare iute după ureche, ca atunci când Zbyszko îl văzuse pentru prima dată la Cracovia. Dar mergea parcă aplecat sub povara unei răspunderi mari, cufundat parcă într-o mare tristeţe. Printre oşteni se spunea că regele plânge mereu pentru sângele creştinesc care avea să fie vărsat şi aşa era într-adevăr. Jagiełło era scârbit de război, mai ales cu oamenii care purtau pe mantii şi pe steagurile lor crucea, şi dorea pacea din tot sufletul. În zadar dregătorii polonezi, ba chiar şi mijlocitorii maghiari, Ścibor şi Gara, îi înfăţişaseră trufia şi semeţia teutonă cu care se împăuna maestrul Ulryk, gata să provoace la luptă întreaga lume; degeaba propriul lui sol, Piotr Korzbóg, jura pe Crucea lui Iisus şi pe peştii de pe blazonul lui că Ordinul nu vrea să audă de pace, şi că singurul care-l îndemna la pace, graful von Wenden – comtur de Gniewo – fusese batjocorit şi jignit de ceilalţi. Regele mai trăgea nădejde că duşmanul va recunoaşte dreptatea cererilor lui, va cruţa sângele omenesc şi va încheia înfricoşătoarea gâlceavă cu un tratat cinstit.

Astfel că şi acum se duse să se roage pentru asta la capelă, întrucât sufletul lui simplu şi bun era chinuit de o nelinişte uriaşă. Mai demult, Jagiełło năvălise cu focul şi sabia în ţinuturile teutone, dar o făcuse ca un prinţ păgân din Lituania, pe când acum, când era regele Poloniei şi creştin, şi vedea satele arzând, cenuşă, sânge şi lacrimi, îl înfiora teama de mânia dumnezeiască, mai ales că acesta nu era decât începutul războiului. Dacă măcar s-ar fi putut sfârşi acum! Dar uite că azi-mâine popoarele se vor izbi şi pământul se va înmuia de sânge. Sigur, duşmanul nu are dreptate, totuşi poartă crucea pe mantii şi îl apără relicve atât de mari şi de sfinte, încât gândul se retrage înfricoşat dinaintea lor. În toată oştirea, lumea se gândea la ei cu teamă şi nu de vârfurile săgeţilor, nu de paloşe, nu de baltage, ci de aceste oseminte sfinte se temeau polonezii în primul rând. „Cum vom putea ridica mâna asupra maestrului, se întrebau cavalerii care nu ştiau ce e frica, devreme ce pe platoşa lui se află o raclă cu oseminte sfinte şi lemn din crucea Mântuitorului!” Este adevărat că Witold ardea de nerăbdare să se războiască, şi se grăbea spre bătălie, dar inima cuvioasă a regelui încremenea pur şi simplu la amintirea acelor puteri cereşti, cu care Ordinul îşi ascundea fărădelegile.