Henryk Sienkiewicz — Cavalerii teutoni

Capitolul LI.

Tocmai când preotul Bartosz din Kłobuck sfârşi o slujbă, iar parohul din Kalisz avea să înceapă în curând pe a doua, şi regele ieşise înaintea cortului să-şi mai dezmorţească puţin picioarele de atâta stat în genunchi, când pe un cal înspumat năvăli ca o furtună şlahticul Hanko Ostojczyk şi înainte de a sări din şa, strigă:

Stăpâne milostiv, vin nemţii!

La aceste cuvinte, cavalerii se ridicară, regele se schimbă la faţă, tăcu o clipă, după care întrebă:

Lăudat fie Iisus Cristos! Unde i-ai văzut şi câte steaguri sunt?

Am văzut un steag lângă Grünwald, răspunse gâfâit Hanko, dar în spatele colinei se ridicau nori de pulbere, ca şi când s-ar fi apropiat mai mulţi.

Lăudat fie Iisus Cristos! Repetă regele.

Dar deodată, Witold, căruia îi urcase sângele în obraji de la primul cuvânt al lui Hanko şi ochii începuseră să-i scânteieze ca doi cărbuni, se întoarse către curteni şi porunci:

Renunţăm la a doua slujbă şi aduceţi-mi calul!

Regele îi puse o mână pe umăr şi spuse:

Du-te tu, frate, iar eu rămân să ascult şi a doua slujbă.

Aşa că Witold şi Zyndram de Maszkowice încălecată pe cai, dar tocmai în clipa aceea, când se întoarseră spre tabere, sosi al doilea gonaci, şlahticul Piotr Osza de Włostów şi începu să strige de departe:

Nemţii! Nemţii! Am văzut două steaguri!

Pe cai! Răsunară glasuri printre curteni şi cavaleri.

Dar Piotr mai vorbea încă, atunci când se auzi iarăşi un tropot şi veni al treilea gonaci, iar după el al patrulea, al cincilea şi al şaselea: cu toţii văzuseră steagurile nemţeşti venind din ce în ce mai multe. Nu mai era nici o îndoială că întreaga oaste teutonă aţine calea celei regale.

Cavalerii se răspândiră într-o clipită la steagurile lor. Lângă cortul-capelă, mai rămase cu regele numai o mână de curteni, prelaţi şi copii de casă. Dar în acel moment, se auzi clopoţelul în semn că parohul din Kalisz începe a doua slujbă, aşa că Jagiełło îşi întinse braţele, îşi împreună pios mâinile şi înălţându-şi ochii spre cer, porni cu pasul rar spre cort.

Dar când după sfârşitul slujbei ieşi din nou înaintea cortului, putu să se convingă cu propriii ochi că gonacii spuseseră adevărul, căci la marginile văii largi, care se ridica tot mai sus, înnegrea ceva, ca şi când o pădure crescuse deodată pe câmpul pustiu, iar deasupra acestei păduri se înălţa şi făcea ape-ape în soare curcubeul flamurilor. Şi mai departe, hăt! Dincolo de Grünwald şi Tannenberg, se ridica spre cer un nor uriaş de pulbere. Regele îmbrăţişă cu privirea tot acest orizont ameninţător, apoi întorcându-se către preotul ajutor de cancelar Mikołaj, îl întrebă:

Ce patron avem astăzi?

E ziua răspândirii apostolilor, răspunse preotul ajutor de cancelar.

Şi regele oftă:

Aşadar, ziua Apostolilor va fi ultima din viaţa multor creştini, care se vor întâlni astăzi pe acest câmp.

Şi arătă cu mâna spre întinderea pustie, în mijlocul căreia, la jumătatea drumului către Tannenberg, se înălţau doar câţiva stejari seculari.

Totuşi, în acest timp, îi aduseră calul, iar în depărtare se arătară şaizeci de suliţaşi, pe care Zyndram de Maszkowice îi trimisese ca gardă personală a regelui.

Garda regală o conducea Aleksander, fiul mai mic al prinţului de Płock şi fratele aceluia care, dăruit cu o înclinare specială pentru lupte, făcea parte din sfatul de război. Al doilea loc după el îl deţinea nepotul lituanian al monarhului, Zygmunt Korybut, un tânăr în care se puneau speranţe mari, dar un spirit neliniştit. Printre cavaleri, cei mai cunoscuţi erau: Jaśko Mąźyk de Dąbrowa, un adevărat uriaş aproape de statura lui Paszko de Biskupice, şi tot atât de puternic ca Zawisza Czarny, Źóława, un baron ceh, mărunt şi slab, dar foarte sprinten, vestit la curtea Cehiei şi a Ungariei pentru duelurile lui, în care răpusese peste zece cavaleri austrieci, şi al doilea ceh, Sokół, arcaş neîntrecut, şi wielkopolonezul Bieniasz Wierusz, şi Piotr Mediolański, şi boiernaşul lituanian Sienko de Pohost, al cărui tată, Piotr, comanda un steag din Smoleńsk, şi ruda regelui, cneazul Fieduszko, şi cneazul Jamont, şi ceilalţi cavaleri polonezi „aleşi din alte mii”, care juraseră cu toţii să-l apere pe rege până la ultima picătură de sânge şi să-l ferească de orice primejdie. Legaţi nemijlocit de persoana regelui erau preotul ajutor de cancelar Mikołaj şi secretarul Zbyszko de Oleśnica, un tinerel învăţat, îndemânatic în arta cititului şi a scrisului, dar tot atât de puternic asemenea unui mistreţ. Armura stăpânului era vegheată de trei scutieri: Czajka de Nowy Dwór, Mikołaj de Morawica şi Daniłko, un rutean care avea grijă de arcul şi tolba cu săgeţi. Suita regelui era completată cu vreo cincisprezece curteni care, pe caii lor iuţi, aveau să ducă poruncile către steaguri.

Scutierii îl îmbrăcară pe rege în armura strălucitoare, scumpă, după care îi aduseră, de asemenea „ales din alte mii”, armăsarul roib, care sforăia pe nări de bun augur de sub fruntarul de oţel şi, umplând văzduhul cu nechezatul lui, se ridica puţin în două picioare ca o pasăre care vrea să se înalţe în zbor. Regele, când simţi calul sub el şi suliţa în mână, se schimbă numaidecât. Mâhnirea îi dispăru de pe obraz, ochii mici, negri începură să-i strălucească, iar pe chip îi apăru rumeneala; totul se petrecu într-o clipită, fiindcă atunci când preotul ajutor de cancelar începu să-şi ia rămas-bun de la el, făcând semnul crucii asupra lui, deveni iarăşi grav şi îşi înclină cu umilinţă capul acoperit de coiful de argint.

Între timp, oştirea teutonă, coborând încet de pe câmpia în pantă, trecu de Grünwald, de Tannenberg şi se opri în formaţie de luptă la jumătatea câmpului. De jos, din tabăra polonă, se vedea foarte bine lavina cailor şi cavalerilor uriaşi în armuri de fier. Privirile mai agere deosebeau, în măsura în care îngăduia vântul ce flutura steagurile, diferitele semne cusute pe ele, precum cruci, vulturi, grifoni, paloşe, coifuri, miei, capete de zimbri şi urşi.

Bătrânul Maćko şi Zbyszko, care luptând şi mai înainte cu teutonii le cunoşteau oştile şi blazoanele, le arătau celor din Sieradz cele două steaguri ale maestrului, în care slujeau floarea şi aleşii cavalerilor, flamura întregului Ordin, purtat de Frydrich von Wallenrod, şi cea a Sfântului Jerzy, cu crucea roşie pe un câmp alb, şi multe altele. Nu cunoşteau, în schimb, însemnele diferite ale oaspeţilor străini, care veniseră cu miile din toate părţile lumii: din Austria, din Bavaria, din Suabia, din Elveţia, dintre faimoşii cavaleri ai Burgundiei, din bogata Flandră, din însorita Franţă, despre ai cărei cavaleri povestea cândva Maćko că şi atunci când se află la pământ rostesc mereu cuvinte vitejeşti, din Anglia de peste mare, patria arcaşilor grozavi, şi chiar din îndepărtata Spanie, unde, luptând mereu cu sarazinii, înfloriseră mai mult ca în alte ţări bărbăţia şi onoarea.

Iar vajnicilor şlahtici de lângă Sieradz, din Koniecpole, din Krześnia, din Bogdaniec, Rogów şi Brzozowa, ca şi din celelalte ţinuturi polone, începu să le clocotească sângele în vine la gândul că în curând vor trebui să se încleşteze pe viaţă şi pe moarte cu nemţii şi cu toţi aceşti cavaleri străluciţi. Feţele celor mai vârstnici deveniră grave şi aspre, deoarece aceştia ştiau cât de grea şi cumplită le va fi truda. În schimb, inimile tinerilor începură să chivnească aşa cum chivnesc câinii de vânătoare ţinuţi în lanţuri, când văd de departe fiara sălbatică. De aceea, unii, strângând mai puternic în pumni suliţele, mânerele paloşelor şi ale baltagelor, îşi ridicau caii în două picioare ca pentru a-şi lua avânt, alţii se învăpăiară la faţă, mai puţini începură să răsufle mai repede, de parcă li se strâmtaseră platoşele. Totuşi războinicii cu experienţă îi domoleau, spunându-le: „N-o să pierdeţi prilejul şi o să ajungă pentru toţi, să dea Dumnezeu să nu fie prea mult”.

Teutonii, însă, privind de sus la valea împădurită, vedeau la marginea copacilor numai zece-cincisprezece steaguri polone şi nu puteau fi siguri, dacă asta era toată oştirea regală. De bună seamă, spre stânga, în jurul lacului, se zăreau de asemenea grupurile cenuşii ale luptătorilor, iar prin tufărişuri parcă luceau vârfuri de suliţe, un fel de lănci uşoare folosite de lituanieni. Putea fi, însă, şi un grup mai mare de polonezi. Abia fugarii din cuceritul Gilgenburg, dintre care aduseră vreo cincisprezece înaintea maestrului, recunoscură că în faţa lor se află întreaga oaste polono-lituaniană.

Dar degeaba vorbiră despre puterea lor. Maestrul Ulryk nu voia să le dea crezare, deoarece de la începutul acestui război credea numai ce-i convenea şi-i prevestea biruinţa lui. Nu trimisese iscoade şi gonaci, socotind că şi fără asta trebuie să se ajungă la o luptă hotărâtoare, iar acea bătălie nu se poate încheia altfel decât prin înfrângerea vrăjmaşului. Încrezător în puterea pe care niciunul dintre maeştri n-o mai condusese până atunci la luptă, îşi dispreţuia potrivnicul, iar când comturul de Gniewo, care răspândise iscoade cu de la sine putere, îi dovedi că oştirea lui Jagiełło este mai numeroasă, îi răspunse:

Ce oştire mai e şi asta? Doar cu polonezii va trebui să ne opintim puţin, căci restul, chiar dacă sunt mai mulţi, nu sunt buni de nimic, mânuind mai cu râvnă lingura, decât armele.

Şi tinzând cu toate forţele spre bătălie, era cuprins acum de o mare înflăcărare, când se trezi deodată înaintea duşmanului, iar la vederea marelui steag al întregului regat, a cărui flamură o zăriră pe fondul întunecat al pădurii, nu se mai putu îndoi că înaintea lui se afla marea oaste a duşmanului.

Dar pe polonezii care stăteau la marginea pădurii şi în pădure n-aveau cum să-i atace, întrucât cavalerii erau năprasnici numai la câmp deschis; nu le plăcea şi nu se pricepeau să lupte printre copaci.

Se întruniră deci la un sfat scurt în jurul maestrului, să chibzuiască în ce fel ar putea atrage vrăjmaşul din tufişuri.

Pe Sfântul Jerzy! Strigă maestrul. Am mers două mile fără odihnă, şi soarele dogoreşte, iar trupurile năduşesc grozav sub armură. N-o să aşteptăm aici până când va avea chef duşmanul să iasă din pădure.

La acestea, graful Wende, un bărbat statornic ca vârstă şi înţelept, propuse:

Este adevărat că mi-au luat cuvintele în râs tocmai aceia care o vor lua la sănătoasa de pe acest câmp, unde eu o să pier (aici privi la Wemer von Tettingen), dar eu tot am să spun ce-mi poruncesc conştiinţa şi dragostea de Ordin. Polonezii nu duc lipsă de curaj, dar, după câte cunosc, regele aşteaptă şi acum solie de pace.

Werner von Tettingen nu răspunse nimic, mulţumindu-se să izbucnească într-un râs dispreţuitor, dar nici maestrului nu-i plăcură cuvintele lui Wende, aşa că zise:

Mai e timp oare să ne gândim acum la pace? Altceva trebuie să hotărâm.

Totdeauna este timp pentru opera lui Dumnezeu, răspunse von Wende.

Dar cumplitul comtur de Czluchów, Henryk, care jurase că va porunci să se poarte înaintea lui două paloşe scoase din teacă până când le va mânji în sânge polonez, îşi întoarse spre maestru faţa grasă şi asudată şi strigă cu mare mânie:

Mi-e mai dragă moartea decât ruşinea! Şi cu toate că sunt singur, cu paloşele astea voi ataca oştirea polonă!

Ulryk îşi încruntă puţin sprânceana.

Vorbeşti împotriva ascultării, îl dojeni.

Apoi către comturi:

Să ne sfătuim cum să-l scoatem pe duşman din pădure.

Se vorbi în fel şi chip, până când le plăcu şi comturilor, şi oaspeţilor de vază părerea lui Gersdorf, ca să trimită doi heralzi la rege cu vestea că maestrul îi trimite două paloşe şi-i provoacă pe polonezi la luptă pe viaţă şi pe moarte, iar dacă n-au loc destul, îşi va retrage puţin oastea, ca să aibă de ajuns.

Regele tocmai cobora de pe malul lacului, îndreptându-se spre aripa stângă a steagurilor polone, unde avea să învestească mai mulţi cavaleri, când deodată, i se dădu de ştire că doi heralzi coboară dinspre oastea teutonă.

Inima lui Władysław se umplu de speranţă.

Poate că ne propun o pace dreaptă!

Să dea Dumnezeu, răspunseră prelaţii.

Regele trimise după Witold, dar acesta, ocupat cu pregătirea oştirii, nu putu veni, astfel că între timp heralzii se apropiară încet de tabără.

În lumina puternică a soarelui, îi vedeau de minune apropiindu-se pe cai uriaşi, acoperiţi cu valtrapuri; unul avea pe scut vulturul negru imperial pe un câmp auriu, celălalt, care era heraldul prinţului de Szczecin, un grifon pe câmp alb. Rândurile se desfăcură înaintea lor, iar ei, descălecând, se opriră după o clipă în faţa regelui şi înclinându-se pentru a-i arăta cinstea cuvenită, îşi îndepliniră astfel solia.

Maestrul Ulryk, spuse primul herald, te provoacă pe Măria Ta şi pe prinţul Witold la o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi ca să vă stârnească bărbăţia, care se pare că vă lipseşte, vă trimite aceste două paloşe.

Spunând acestea, puse paloşele la picioarele regelui. Jaśko Mąźyk de Dąbrowa îi traduse regelui cuvintele lui, dar abia apucă să sfârşească şi ieşi înainte al doilea herald cu grifonul pe scut şi vorbi astfel:

Maestrul Ulryk a poruncit să vă dăm de ştire, că dacă n-aveţi destul câmp de luptă, îşi retrage oastea şi vă face loc, ca să nu muceziţi prin tufişuri.

Jaśko Mąźyk traduse din nou şi se lăsă tăcerea, doar cavalerii din suita regelui începură să scrâşnească din dinţi faţă de asemenea obrăznicie şi înjosire.

Ultimele speranţe ale lui Jagiełło se împrăştiară ca fumul. Se aşteptase la o solie de negociere şi pace, şi când colo primise una de trufie şi sfidare.

Aşadar, înălţându-şi ochii înlăcrimaţi, răspunse astfel:

Paloşe avem destule, dar le primesc şi pe acestea ca semn al izbânzii pe care Dumnezeu mi-o trimite prin mâinile voastre. Iar câmpul de luptă, tot El îl va hotărî. Dreptăţii Lui mă adresez, plângându-mă de ticăloşia şi trufia voastră, amin.

Şi două lacrimi mari îi şiroiră pe obrajii arşi de soare.

În acest timp, glasurile cavalerilor din suită începură să strige:

Nemţii se retrag. Părăsesc câmpul de bătaie!

Heralzii plecară şi după o clipă îi văzură iarăşi urcând panta pe caii lor uriaşi şi strălucitori în lumina soarelui şi mătăsurile pe care le îmbrăcaseră peste armuri.

Oştile polone ieşiră din pădure şi tufişuri în formaţii strânse de luptă. În frunte se afla aşa-zisul detaşament de elită, alcătuit din cei mai straşnici cavaleri, urmat de corpul principal, de pedestrime şi mercenari. Se formară în acest fel între detaşamente două uliţe lungi pe care goneau Zyndram de Maszkowice şi Witold. Cel din urmă fără coif pe cap, într-o armură bine făcută, asemănător cu o stea prevestitoare de nenorociri sau cu o flacără alungată de vânt.

Cavalerii trăgeau aer în piept şi se aşezau mai bine în şa.

Bătălia era gata să înceapă.

Maestrul privea în acest timp la oştile regelui, care ieşeau din pădure.

Se uită îndelung la mărimea lor, la aripile desfăcute ca la o pasăre uriaşă, la curcubeul fâlfâind în vânt al flamurilor şi deodată inima i se strânse de un simţământ necunoscut, apăsător. Poate că văzu cu ochii sufletului grămezile de leşuri şi râurile de sânge. Netemându-se de oameni, poate că se temea de Dumnezeu, care ţinea acolo sus, în ceruri, balanţa biruinţei.

Pentru întâia dată îi trecu prin minte cât de groaznică era această zi, şi pentru prima dată simţi cât de nemăsurată era răspunderea pe care şi-o luase pe umeri.

Aşa că faţa îi păli, buzele începură să-i tremure, iar din ochi începură să-i curgă lacrimi bogate. Comturii se uitau cu uimire la căpetenia lor.

Ce ai, Luminăţia Ta? Îl întrebă graful Wende.

Într-adevăr, asta-i vreme potrivită pentru lacrimi! Glumi asprul Henryk, comturul de Człuchów.

Iar marele comtur Kuno Lichtenstein îşi umflă buzele şi rosti:

Am să te mustrez pe faţă, maestre, pentru că s-ar cuveni să îmbărbătezi inimile cavalerilor, în loc să le micşorezi curajul. Nu aşa te-am cunoscut.

Maestrului, însă, în ciuda tuturor străduinţelor, lacrimile continuau să i se scurgă pe barba neagră, de parcă înăuntrul lui plângea altcineva.

În sfârşit, se stăpâni puţin şi, îndreptându-şi privirile aspre asupra comturilor, strigă:

La steaguri!

Se repeziră, aşadar, fiecare la al lui, fiindcă porunca fusese apăsată, iar el întinse mâna către scutier şi-i spuse:

Dă-mi coiful.

Inimile băteau ca nişte ciocane în piepturile celor două oştiri, dar trâmbiţele întârziau să dea semnalul de luptă.

Se aşternu poate cea mai grea clipă de aşteptare, mai grea decât însăşi bătălia. Pe câmpie, între nemţi şi oştirea regală, se înălţau spre Tannenberg câţiva stejari seculari, în care urcaseră ţăranii din partea locului, ca să privească la încleştarea acestor oştiri atât de uriaşe, cum nu mai văzuse lumea din vremuri de demult. Afară de acest crâng, tot locul era gol, cenuşiu, înfricoşător, asemănător cu o stepă moartă. Doar vântul se preumbla pe această întindere deasupra căreia se înălţa încet moartea. Ochii cavalerilor se întorceau fără voie către acest câmp tăcut. Norii care alergau pe cer acopereau din când în când soarele, iar atunci peste tot se aşternea o mohoreală de moarte.

Deodată se iscă vântul. Fremătă în pădure, rupse mii de frunze; coborî pe întindere, înşfăcă firele uscate de iarbă, ridică nori de pulbere şi zvârli totul în ochii oştilor teutone. În aceeaşi clipă, cutremură văzduhul glasul ascuţit de corn, bucium, fluiere şi întreaga aripă lituaniană zvâcni în sus ca un stol uriaş de păsări care-şi ia zborul. Porniră dintr-odată în goană, cum aveau obiceiul. Cu gâturile întinse şi urechile ciulite, caii goneau înainte din toate puterile; mânuind paloşele şi suliţele, călăreţii zburau cu un strigăt uriaş împotriva aripii stângi a teutonilor.

Maestrul se afla tocmai acolo. Emoţia îi trecuse, iar din ochi, în loc de lacrimi, îi scăpărau scântei. Văzând mohoreala lituaniană dezlănţuită, se întoarse către Frydrych von Wallenrod, care comanda în această parte, şi-i spuse:

Witold a început cel dintâi. Începeţi şi voi, în numele Domnului!

Şi cu un gest al braţului drept, puse în mişcare paisprezece steaguri de cavaleri în fier.

Gott mit uns! Strigă Wallenrod.

Coborându-şi suliţele, steagurile porniră la început la pas. Dar aşa cum stânca rostogolită de sus îşi măreşte tot mai mult avântul, aşa şi ele: de la pas trecură la trap, apoi la galop, gonind înfricoşătoare, nestăpânite, ca o lavină care trebuie să măture şi să distrugă tot ce întâlneşte în cale.

Pământul gemea şi se îndoia sub ei.

Bătălia avea să se încingă dintr-o clipă în alta şi să se întindă pe toată linia, aşa că steagurile polone începură să cânte vechiul cântec de luptă al Sfântului Wojciech. O sută de mii de capete acoperite de fier şi o sută de mii de perechi de ochi se înălţară spre cer, iar din o sută de mii de piepturi se porni un singur glas uriaş, asemănător cu tunetul ceresc:

Născătoare de Dumnezeu, fecioară, De Dumnezeu slăvită Maryja!

Ocrotitoare a Fiului Tău, Maică Precestă, Maryja, Împlineşte şi ajută-ne nouă.

Kirie eleison!

Şi dintr-odată, puterea coborî în oasele lor, iar inimile fură gata de moarte. Era, însă, o forţă atât de nemărginită în aceste glasuri şi în acest cântec, de parcă într-adevăr tunetele se porniră să duruie pe cer. Suliţele începură să tremure în mâinile cavalerilor, începură să tremure flamurile şi steguleţele, se cutremură văzduhul, se legănară crengile din pădure, iar ecourile trezite începură să răsune prin adâncuri şi să strige, repetând parcă lacurilor, luncilor jilave şi întregului pământ cât e de lung şi de lat:

Împlineşte şi ajută-ne nouă.

Kirie eleison!

Iar ei cântau mai departe:

Făptura-Ţi înviată, Doamne, Glasu-i ascultă şi gându-i umple, Ascultă-i ruga ce-o purtăm, Şi dă-ne nouă, Te rugăm, O viaţ-a Domnului Şi grădina raiului.

Kirie eleison!

Ecoul repetă drept răspuns: „Kirie eleison!” iar în acest timp, la aripa dreaptă se porni lupta îndârjită ce se apropia tot mai mult de mijloc.

Trosnete, nechezat de cai, răcnetele înfiorătoare ale bărbaţilor se amestecară cu cântecul. Dar la răstimpuri, strigătele conteneau, ca şi când acelor oameni li se tăia răsuflarea, şi într-una din aceste întreruperi, se mai putură auzi încă odată glasurile temătoare:

Adame, tu, omul lui Dumnezeu, Stai la sfat cu Tatăl tău, Copiii ţi-i chiverniseşti, Unde îngerii domnesc!

Bucurie, Fericire.

Vederea Lui fără oprire.

Kirie eleison!

Şi iarăşi ecoul se prăpăstui peste pădure: „Kirie eleison!” Strigătele de pe marginea dreaptă se înteţiră şi mai mult, dar nimeni nu putea să vadă şi să înţeleagă ce se petrece acolo, fiindcă maestrul Ulryk, care privea bătălia de sus, aruncă în clipa aceea asupra polonezilor douăzeci de steaguri conduse de Lichtenstein.

De aceea, la steagul polonez de elită, în care erau cei mai viteji cavaleri, căzu ca un trăsnet Zyndram de Maszkowice şi arătând cu vârful paloşului bulucul de nemţi care se apropia răcni atât de puternic, încât caii din primele rânduri se ridicară pe picioarele dinapoi:

Pe ei! Loveşte!

Aşadar, cavalerii, aplecându-se pe grumazul cailor şi îndreptându-şi suliţele înainte, porniră.

Dar Lituania se îndoi sub năvala înfricoşătoare a nemţilor. Primele rânduri, cele mai bine înarmate, alcătuite din boieri mai răsăriţi, fură culcate la pământ. Cele următoare se încleştară cu turbare cu teutonii, dar nici o bărbăţie, nici o rezistenţă, nici o putere omenească nu mai putea să-i scape de la pierzanie şi de la înfrângere. Şi cum putea fi altfel, când de o parte luptau cavaleri în armuri de oţel şi pe cai apăraţi cu plăci de fier, de cealaltă poporeni, într-adevăr bine făcuţi şi puternici, dar pe cai mărunţi şi acoperiţi cu piei? Zadarnic mai încerca lituanianul încăpăţânat să ajungă la pielea neamţului. Suliţele, paloşele, vârfurile spadelor, ghioagele ghintuite cu cremene sau cu cuie se izbeau de tablele de fier ca de o stâncă ori de zidurile castelelor. Greutatea oamenilor şi a cailor strivea pâlcurile nefericite ale lui Witold, pe care le tăiau paloşele şi securile, le împungeau şi le zdrobeau oasele halebardele, le călcau copitele cailor. Cneazul Witold degeaba arunca în această prăpastie a morţii noi cete de luptători, zadarnică era rezistenţa, nu mai foloseau la nimic îndârjirea, dispreţul faţă de moarte şi râurile de sânge! Dădură bir cu fugiţii mai întâi tătarii, basarabenii, muntenii şi în curând peretele lituanian crăpă şi panica sălbatică îi cuprinse toţi oştenii.

O parte mai mare fugiră spre lacul Lubeń, iar în urma lor porniră în goană principalele forţe nemţeşti, secerând cu atâta râvnă, încât tot malul se acoperi de leşuri.

A doua parte a oştilor lui Witold, mai mică, în care se aflau şi cele trei polcuri din Smoleńsk, se retrase către aripa poloneză, urmărită de şase steaguri de teutoni şi, pe urmă, şi de cei care se întorceau din luptă. Dar oştenii din Smoleńsk, mai bine înarmaţi, se opuseră şi ei cu mai multă dârzenie. Bătălia se preschimbă în măcel. Pâraie de sânge curgeau la fiecare pas, acoperind aproape fiecare palmă de pământ. Unul dintre polcurile din Smoleńsk fu zdrobit până la ultimul om. Celelalte două se apărau cu disperare şi turbare. Dar nemţii învingători nu puteau fi opriţi de nimic. Unele dintre steagurile lor erau cuprinse parcă de nebunia luptei. Cavaleri izolaţi, împungându-şi caii cu pintenii şi ridicându-i în două picioare, se aruncau cu securea ridicată în învălmăşeala duşmanului. Loviturile paloşelor şi ale halebardelor păreau supraomeneşti, lava de oameni, împingând, călcând şi zdrobind caii şi cavalerii din Smoleńsk, ajunse în cele din urmă într-o latură a principalului polc polonez, deoarece amândouă luptau de peste un ceas cu teutonii conduşi de Kuno Lichtenstein.

De astă dată, lui Kuno nu-i mai merse atât de uşor, întrucât armele, caii şi instruirea luptătorilor erau sensibil egale. „Pădurea” lăncilor polone îi întâmpină pe teutoni, respingându-i chiar, mai ales că primele îi atacară cele trei steaguri faimoase, cel din Cracovia, cel de urmărire, condus de Jędrek de Brochwice, şi cel de curteni, în frunte cu Powała de Taczew. Cu toate acestea, bătălia se încinse cu adevărat abia atunci când, după frângerea lăncilor, puseră mâna pe paloşe şi baltage. Scutul se lovea de scut, bărbatul se încleşta cu bărbat, caii se prăbuşeau, flamurile şi însemnele se amestecau, sub loviturile paloşelor şi ale baltagelor crăpau coifurile, umărarele, pavezele, fierul se mânjea de sânge, se prăvăleau vitejii din şei ca pinii retezaţi. Aceia dintre cavalerii teutoni care cunoscuseră bătăliile cu polonezii încă de la Wilno, ştiau cât de „necioplit” şi de „încăpăţânat” este acest popor, dar cei mai noi şi oaspeţii străini fură cuprinşi dintr-odată de o uimire asemănătoare cu spaima. Nu puţini îşi struneau caii fără să vrea, priveau nesigur în faţa lor şi înainte de a se hotărî ce să facă, piereau de lovitura braţului polonez. Şi aşa cum grindina bate nemilos din norul arămiu, în lanul de secară, tot atât de dese cădeau şi loviturile cumplite, răpăiau paloşele, securile, baltagele, fără încetare şi fără milă, răsunau ca în fierărie tablele de fier, moartea stingea vieţile precum viforul, gemetele se smulgeau din piepturi, ochii îşi pierdeau lumina, iar capetele palide ale tinerilor se cufundau în noaptea veşnică.

Zburau în sus scântei iscate de fier, aşchii de lemn din cozile suliţelor şi ale flamurilor, pene de păun şi de struţ. Copitele armăsarilor alunecau pe platoşele însângerate căzute pe jos şi peste trupurile cailor ucişi. Cine se prăbuşea rănit, era zdrobit de potcoave.

Dar nu căzuse încă niciunul dintre cavalerii polonezi de vază. Înaintau îmbulziţi şi învălmăşiţi, strigând numele patronilor sau deviza neamului, cum înaintează focul prin stepa uscată, mistuind tufişurile şi iarba. Acolo, Lis de Targowisko îl înşfăcă cel dintâi pe viteazul comtur de Osterode, Gamrat, care, pierzându-şi scutul, îşi făcu ghemotoc mantia albă în jurul braţului, apărându-se astfel de lovituri.

Cu ascuţişul paloşului, Lis îi tăie mantia şi umărarul, retezându-i braţul de la subsuoară, iar cu a doua împunsătură îi străpunse abdomenul, de se auzi scrâşnetul vârfului lovit de şira spinării. Oamenii din Osterode răcniră de spaimă la vederea morţii căpeteniei, dar Lis se repezi printre ei asemenea vulturului printre cocoare, iar când Staszko de Charbimowice şi Domrat de Kobylany îi săriră în ajutor, toţi trei curăţiră locul împrejur, cum scutură ursul boabele din tecile de mazăre tânără când ajunge în lan.

Tot acolo, Paszko Złodziej de Biskupice îl răpuse pe faimosul frate al Ordinului, Kuno Adelsbach. Kuno, când văzu înaintea lui un uriaş cu securea însângerată în mână, pe care odată cu sângele se lipiseră şi şuviţe de păr omenesc, se temu în inima lui şi vru să se dea prins. Dar Paszko, neauzindu-l în larma de nedescris, se ridică în scări şi-i despică ţeasta odată cu coiful de oţel, ca şi când cineva ar fi tăiat un măr în două jumătăţi, îndată după aceea, îi stinse din viaţă pe Loch de Meklemburg şi Klingenstein, şi pe suabul Helmsdorf dintr-un puternic neam de grafi, şi pe Limpach de Moguncja, şi pe Nachterwitz tot de Moguncja, până când nemţii începură să se retragă înfricoşaţi dinaintea lui la stânga şi la dreapta, în timp ce el izbea în ei ca într-un perete ce se prăbuşeşte şi mereu îl vedeau cum se ridică în şa pentru lovitură, apoi urma strălucirea toporului şi încă un coif teuton cădea printre cai.

În acelaşi loc, puternicul Jędrzej de Brochowice, frângându-şi paloşul în capul unui cavaler, care avea o bufniţă pe scut şi o vizieră bătută în formă de cap de bufniţă, îl apucă de braţ, i-l frânse şi smulgându-i spada, îl ucise numaidecât. Tot el îl luă în robie şi pe cavalerul Dynheim, pe care văzându-l fără coif, îi păru rău să-l omoare, întrucât acesta era aproape încă un copil. Îl lăsă deci scutierilor săi neavând cum să ghicească, atunci, că îşi lua astfel pe viitorul ginere, pentru că tânărul cavaler s-a căsătorit mai târziu cu fiica lui şi a rămas pentru totdeauna în Polonia.

Acum atacară nemţii cu furie, vrând să-l smulgă înapoi pe tânărul Dynheim, care provenea dintr-un neam puternic de grafi de pe Rin, dar cavalerii-stegari: Sumik de Nadbroże şi cei doi fraţi de Płomykowo, şi Dobko de Ochiw, şi Zych Pikno, le ţinură piept, cum îl opreşte leul pe taur, şi îi respinseră spre steagul Sfântul Jerzy, lăţind printre ei moartea şi distrugerea.

Iar cu cavalerii oaspeţi se încleştă steagul regal de curte, pe care-l conducea Ciołek de Źelechów. Acolo, Powała de Taczew, având o putere supraomenească, dobora oameni şi cai, zdrobea coifuri de fier ca pe nişte coji de ouă, se repezea de unul singur asupra unor grupuri întregi, iar pe lângă el luptau Leszko de Goraj, al doilea Powała de Wyhucz, şi Mścisław de Skrzynne, şi cei doi cehi: Sokół şi Zbysławek. Aici, lupta dură mai mult, fiindcă în acest singur steag loviră trei – teutone – dar când pâlcul douăzeci şi şapte al lui Jaśko de Tarnow îi veni în ajutor, forţele deveniră mai mult sau mai puţin egale, şi nemţii fură respinşi la aproape o jumătate de aruncătură de săgeată de arbaletă de la locul primei izbiri.

Dar şi mai departe îi împinse steagul cracovian, pe care-l comanda însuşi Zyndram, în fruntea căruia printre stegari mergea cel mai înspăimântător dintre toţi polonezii, Zawisza Czarny cu blazonul Sulima. Alături trudeau: fratele lui, Farurej, şi Florian Jelitczyk de Korytnica, şi Skarbek de Góry, şi tocmai acel faimos Lis de Targowisko, şi Paszko Złodziej, şi Jan Naałcz, şi Stach de Charbimowice. De braţul cumplit al lui Zawisza pieriră mulţi bărbaţi viteji, de parcă în această armură neagră le ieşea în întâmpinare însăşi moartea, iar el lupta cu sprânceana încruntată şi nările strânse, liniştit, atent, ca şi când făcea o treabă obişnuită; la răstimpuri, ridica scutul, respingea lovitura, dar fiecărei străluciri a paloşului său îi răspundea un răcnet al unui războinic răpus, iar el nici măcar nu se uita şi mergea înainte ca un nor negru din care se slobozeau mereu trăsnete.

Steagul din Poznań, având ca însemn vulturul fără coroană, lupta şi el pe viaţă şi pe moarte, iar cel al arhiepiscopului şi cele trei mazoviene se luau la întrecere cu el. Dar şi toate celelalte îşi slujeau drept pildă de bărbăţie unul altuia. În cel din Sieradz, tânărul Zbyszko de Bogdaniec se arunca asemenea unui mistreţ în cea mai mare îmbulzeală, iar alături de el se afla vajnicul Maćko, luptând cumpănit, cum lupta lupul care altminteri nu poate muşca de moarte.

Îl căuta pretutindeni cu ochii pe Kuno Lichtenstein, dar neputându-l zări pe el în învălmăşeală, îi observă pe alţii care purtau haine mai strălucitoare şi nefericit era orice cavaler care avea nenorocul să-l întâlnească. Nu departe de cei doi cavaleri de Bogdaniec, se zvârcolea ameninţătorul Cztan de Rogów. Îi spărseseră coiful de la prima ciocnire, aşa că lupta acum cu capul gol, speriindu-i pe nemţi cu faţa lui păroasă mânjită de sânge; aveau impresia că nu vedeau un om, ci vreun monstru al pădurii.

Cu toate acestea, sute, iar după aceea mii de cavaleri din amândouă părţile acoperiră pământul, până când, sub loviturile polonezilor îndârjiţi, năvala teutonă începu să se clatine. Deodată, se petrecu ceva ce putea să schimbe într-o clipă soarta bătăliei.

Întorcându-se din urmărirea lituanienilor, îmbătate de victorie şi înflăcărate, steagurile nemţeşti loviră în coasta aripii poloneze.

Socotind că toate oştile regale sunt sfărâmate şi bătălia câştigată hotărâtor, se întorceau în grupuri mari învălmăşite, strigând şi cântând, când observară deodată înaintea lor măcelul îngrozitor şi pe polonezii aproape biruitori înconjurând detaşamentele teutone.

Coborându-şi capetele, cavalerii nemţi priviră uluiţi la cele ce se întâmplă, apoi, aşa cum se afla, fiecare înfigea pintenii în burta calului şi se avânta în iureşul luptei.

Şi astfel, atacară grămadă după grămadă, până când mii de teutoni se prăpăstuiră asupra steagurilor polone istovite de luptă. Nemţii strigară de bucurie, când văzură ajutorul care le sosea, şi înflăcărarea lor spori. O luptă încrâncenată se încinse pe toată linia, pământul se scurgea în râuri de sânge, cerul se înnora şi duruiră tunete surde, ca şi când însuşi Dumnezeu voia să se amestece printre luptători.

Dar izbânda începu să încline de partea nemţilor. În rândurile polone sta să se işte învălmăşeala; teutonii începură să intoneze cântecul de triumf: „Christ ist erstanden!”65

Se întâmplă, însă, deodată ceva şi mai cumplit.

Un teuton căzut pe jos sfârtecă burta calului, pe care călărea Marcin de Wrocimowice. Acesta ţinea marea flamură sfântă a întregii oştiri cu vulturul încoronat. Calul şi călăreţul se prăbuşiră în acelaşi timp.

Într-o clipită, sute de braţe de fier se întinseră după ea, iar din toate piepturile teutone se smulse un răcnet de bucurie. Li se părea tuturor că acesta era sfârşitul, că frica şi panica îi vor cuprinde acum pe polonezi, că va veni ceasul înfrângerii, al uciderii şi al măcelului, că-i vor urmări pe fugari şi-i vor ucide până la unul.

Dar îi aştepta o dezamăgire sângeroasă.

Oştirea polonă strigă într-adevăr cu disperare, ca un singur bărbat, la vederea flamurii care cădea, dar în acest strigăt şi în această disperare nu era frică, ci încrâncenare. Parcă un foc viu căzu asupra armurilor. Se repeziră ca nişte lei dezlănţuiţi spre acel loc cei mai destoinici bărbaţi din amândouă oştirile, de credeai că în jurul flamurii s-a iscat furtuna. Oameni şi cai se buluciră într-un vârtej monstruos în care se iţeau braţe lovind, scrâşneau paloşe, vâjâiau baltage, hârşcâituri de fier lovit de oţel, zgomote, gemete, şi ţipetele bărbaţilor înjunghiaţi se uneau într-o larmă asurzitoare, cumplită, de parcă osândiţi cerşeau milă din adâncul iadului. Se ridicară nori de praf, din care ieşeau doar cai orbiţi de spaimă fără călăreţi, cu ochi însângeraţi şi coama zburlită sălbatic.

Dar nu dură prea mult. Nici un teuton nu scăpă cu viaţa din această furtună şi după o clipă flutura iarăşi deasupra oştilor polone flamura recucerită. Vântul o mişca, o desfăşura şi înflorea minunată asemenea unei flori uriaşe, ca semn al speranţei şi ca semn al mâniei dumnezeieşti pentru teutoni şi al biruinţei pentru cavalerii polonezi.

Întreaga oaste o întâmpină cu un strigăt de triumf şi porni cu atâta încrâncenare asupra nemţilor, ca şi când fiecare steag îşi îndoise puterile şi numărul oştenilor.

Iar teutonii, izbiţi fără cruţare şi fără odihna necesară măcar pentru a-şi trage sufletul, împinşi din toate părţile şi loviţi de paloşe, securi, baltage şi măciuci, începură din nou să se clatine şi să dea înapoi. Ici şi colo, se auziră glasuri cerşind îndurare. Ici şi colo, ieşea din vânzoleală câte un cavaler străin cu faţa albită de frică şi uimire şi fugea în neştire, încotro îl ducea calul. Cele mai multe dintre mantiile albe, pe care le purtau fraţii călugări, zăceau pe jos.

Aşa că o nelinişte apăsătoare cuprinse inimile căpeteniilor teutone, fiindcă înţeleseră că toată scăparea lor este numai în maestru, care aşteptase pregătit până acum în fruntea a şaisprezece steaguri de rezervă.

El însuşi, privind de sus la bătălie, înţelese şi el că sosise clipa şi îşi porni polcurile de fier, cum porneşte vijelia norul greu de grindină aducătoare de pagubă.

Dar mai devreme, înaintea celei de a treia linii polone, care nu participase la luptă până atunci, se ivi pe un cal în galop Zyndram de Maszkowice, cel care urmărea întreaga desfăşurare a bătăliei.

Se aflau acolo printre pedestraşii polonezi câteva roate de cehi năimiţi. Una dintre ele se clătina încă dinaintea luptei, dar ruşinată la timp, rămăsese pe loc şi lepădându-se de căpetenia ei, ardea acum de dorinţa de a-şi răsplăti clipa de slăbiciune prin vitejie. Dar forţele principale erau alcătuite din polcurile polone de călărime uşoară, fără platoşe, ale ţăranilor fără pământ, din pedestrimea orăşenească şi ţăranii liberi, înarmaţi cu suliţe, lănci şi coase cu tăişurile în prelungirea cozii.

Fiţi gata! Fiţi gata! Strigă Zyndram de Maszkowice cu glas de tunet, gonind ca un fulger de-a lungul rândurilor.

Fiţi gata! Repetară căpeteniile mai mici, Aşadar, înţelegând că vine şi vremea lor, rezemară cozile de la suliţe, îmblăcie şi coase în pământ şi făcându-şi semnul sfintei cruci, începură să-şi scuipe în palmele uriaşe, muncite.

Şi scuipatul lor de rău augur se făcu auzit de-a lungul întregii linii, după care fiecare îşi luă arma în mână şi trase aer în piept. În clipa aceea, se apropie de Zyndram un copil de casă cu poruncă de la rege şi-i şopti ceva la ureche cu glasul gâfâit, iar el, întorcându-se către pedestrime, făcu un semn cu paloşul şi strigă:

Înainte!

Înainte! Toţi odată! Ţine pasul! Se auziră poruncile căpeteniilor.

Pe ei! Asupra feciorilor de câini! Pe ei!

Porniră. Ca să păstreze pasul egal şi să nu strice rândurile, începură să repete toţi deodată:

Să-nă-toa-să-eşti-Ma-rie-De-gra-ţie-pli-nă-Dom-nul-e-cu-Ti-ne!

Şi mergeau ca un puhoi. Mergeau polcurile mercenare şi slujitorii de la oraş, ţăranii din Malopolska şi Wielkopolska, şi silezienii care înainte de război se adăpostiseră în regat, şi mazurienii de lângă Ełk, care plecaseră din pricina teutonilor.

Văzduhul se lumină şi soarele străluci pe tot câmpul în vârfurile suliţelor şi în coase.

Până când ajunseră.

Loveşte! Răsună porunca.

Ehei!

Şi icni fiecare ca un tăietor de lemne, când ridică toporul prima dată, apoi începu să lovească pe cât îl ţineau puterile.

Larma şi strigătele urcau până la cer.

Regele care privea întreaga bătălie de pe un loc înalt, trimitea copii de casă, şi mai că răguşise împărţind poruncile. Când văzu, în sfârşit, că întreaga oaste trudeşte, începu şi el să-şi dorească să ia parte la luptă.

Curtenii nu-i îngăduiră, temându-se pentru persoana sacră a regelui. Źóława apucă frâul calului şi cu toate că regele îl lovi cu suliţa peste mână, nu-l lăsă. Alţii îi aţinură de asemenea calea, rugându-l, implorându-l şi explicându-i că şi aşa nu mai schimbă soarta bătăliei.

Iată, însă, că o mare primejdie îl ameninţa pe rege şi toată suita lui.

Maestrul, urmând pilda celor întorşi după urmărirea lituanienilor şi vrând să-i surprindă şi el pe polonezi dintr-o parte, făcu un ocol, în urma căruia cele şaisprezece steaguri de elită ale lui trebuiau să treacă nu prea departe de colina pe care se afla Jagiełło.

Îşi dădură seama de primejdie, dar nu mai aveau timp să se retragă. Strânseră doar flamura regală şi totodată pisarul regal Zbigniew de Oleśnica se repezi în goana calului spre cel mai apropiat steag, care tocmai se pregătea să-l întâmpine pe vrăjmaş şi pe care îl conducea cavalerul Mikołaj Kiełbasa.

Regele este înconjurat. Ajutor! Strigă Zbigniew.

Dar Kiełbasa, pierzându-şi coiful mai înainte, îşi smulse tichia udă de sudoare din cap şi arătându-i-o gonaciului, strigă cu mare mânie:

Uită-te şi Domnia Ta dacă ne pierdem vremea! Nu vezi, oare, că norul acela vine tocmai asupra noastră şi că astfel l-am îndrepta asupra regelui; aşa că pleacă de aici, că bag sabia în tine.

Şi uitând cu cine vorbeşte, gâfâind şi purtat de mânie, se pregătea să se arunce asupra gonaciului care, văzând cu cine are de-a face, şi pentru că bătrânul războinic mai avea şi dreptate, se întoarse repede la rege şi-i repetă ce auzise.

Aşa că straja regală înaintă ca un zid să-l apere pe rege cu propriile piepturi. Totuşi, de astă dată regele nu se mai lăsă convins şi porni în primele rânduri. Dar abia se aşezară în formaţie, că nemţii erau atât de aproape că li se desluşeau foarte bine blazoanele. Vederea lor ar fi putut înfiora şi cele mai curajoase inimi, pentru că erau într-adevăr numai floarea cavalerilor. Îmbrăcaţi în armuri scumpe, pe cai uriaşi ca nişte bouri, neobosiţi în luptă, la care nu luaseră parte până acum, odihniţi, veneau ca uraganul, cu zgomot şi duruit mare, fâlfâind din flamuri şi steguleţe, iar însuşi marele maestru zbura înaintea lor în mantia-i albă care, desfăcută de vânt, semăna cu aripile uriaşe ale unui vultur.

Maestrul trecu de suita regelui, grăbind către lupta principală, fiindcă ce însemna pentru el o mână de cavaleri care stăteau la o parte, printre care nu-l văzuse şi nu-l recunoscuse pe rege. Dar dintr-unul din steaguri se desprinse un teuton uriaş şi fie că-l recunoscuse pe Jagiełło, fie că-l atrăsese armura argintie a regelui, sau, în sfârşit, vrând să-şi arate curajul de cavaler, îşi plecă în jos capul, îşi îndreptă suliţa spre rege şi porni drept spre el.

Regele împunse calul cu pintenii şi înainte de a izbuti să-l oprească, se repezi de asemenea spre el. Şi s-ar fi ciocnit fără îndoială de moarte, dacă n-ar fi fost acelaşi Zbigniew de Oleśnica, tânărul secretar al regelui, tot pe atât de priceput la latină ca şi în meşteşugul de cavaler. Acesta, având o frântură de suliţă în mână, veni dintr-o parte asupra neamţului şi trăsnindu-l în moalele capului, îi sparse coiful şi-l doborî la pământ. În aceeaşi clipă, însuşi regele îl lovi cu vârful suliţei în fruntea descoperită şi binevoi să-l ucidă cu propria mână.

Astfel pieri vestitul cavaler teuton Dypold Kikieritz von Dieber. Calul lui îl prinse cneazul Jamont, iar el zăcea rănit de moarte în mantia-i albă peste armura de oţel cu cingătoare aurită. Ochii i se acoperiseră de albeaţă, dar picioarele îi mai scurmară o vreme pământul, până când cea mai mare alinătoare omenească, moartea, îi cufundă mintea în negură, liniştindu-l pentru totdeauna.

Cavalerii din steagul de Chełmno săriră să-şi răzbune tovarăşul, dar maestrul însuşi le aţinu calea strigând: „Herum! Herum!”66, alungându-i acolo, unde aveau să hotărască soarta acelei zile sângeroase, adică în lupta principală.

Şi iarăşi se petrecu un lucru ciudat. Mikołaj Kiełbasa, care se afla cel mai aproape dinspre câmp, îi recunoscu într-adevăr pe vrăjmaşi, dar în pulberea iscată nu-i recunoscură celelalte steaguri polone şi crezând că sunt lituanienii care se întorc la luptă, nu se grăbiră să-i întâmpine.

Abia atunci se repezi înainte Dobko de Oleśnica, aţinându-i calea marelui maestru care gonea în frunte şi recunoscându-l după mantie, după scut şi după cutiuţa de aur în care îşi păstra relicva sfântă pe armură. Dar cavalerul polonez nu cuteză să lovească în crucifix cu suliţa, deşi îl întrecea cu mult în putere pe maestru, aşa că acesta îi ridică vârful în sus, răni puţin calul, după care se încrucişară, făcură un ocol şi fiecare se întoarse către ai săi.

Sunt nemţii! Maestrul în persoană! Strigă Dobko.

Auzind aceasta, steagurile polone porniră dintr-odată la galop. Cel dintâi izbi cu ai lui Mikołaj Kielbasa şi iarăşi se încinse bătălia.

Dar fie că războinicii din ţinutul Chełmno, printre care se găseau şi destui polonezi, nu loviră cu toată încrederea, fie că încrâncenarea polonezilor nu mai putea fi oprită de nimic, destul că acest nou atac nu mai avu rezultatul la care se aştepta maestrul. Socotea că aceasta va fi ultima lovitură dată puterii regale; văzu, însă, în curând că polonezii sunt cei care răzbesc, merg înainte, lovesc, prind parcă într-un cleşte de fier aceste pâlcuri, în timp ce cavalerii lui mai degrabă se apără, decât atacă.

În zadar îi îndemna cu glasul, degeaba îi împingea cu paloşul la luptă. Se apărau într-adevăr şi se apărau puternic, dar nu mai aveau avântul şi înflăcărarea care cuprind o oştire victorioasă şi care îmbărbăta inimile polone. În armurile îndoite, în sânge, în răni şi cu armele ştirbite, în pieptul fără glas, cavalerii polonezi se avântau uitând de sine asupra celor mai dese grupuri de nemţi, iar aceştia începură să-şi strunească fugarii şi să se uite înapoi, vrând parcă să ştie dacă nu se închisese cercul de fier, care-i strângea tot mai cumplit, şi cedau treptat, dar mereu vrând parcă să iasă din vânzoleala de moarte. Deodată, dinspre pădure răsunară alte strigăte. Era tocmai Zyndram de Maszkowice care-i aducea pe ţăranii liberi în luptă. Coasele hârşcâiră îndată pe fierul lovit, platoşele răsunară sub loviturile îmblăcielor, trupurile se prăbuşeau tot mai dese, sângele curgea şiroaie pe pământul bătătorit şi bătălia se preschimba într-o flacără nemărginită, deoarece nemţii, dându-şi seama că scăparea lor mai era doar în paloş, începură să se apere cu disperare.

Şi se vânzoliră astfel nesiguri de izbândă până când trâmbele uriaşe de praf se ridicară dintr-odată pe partea dreaptă a bătăliei.

Lituania se întoarce! Bubuiră de bucurie glasurile polone.

Aşa şi era. Lituanienii pe care era mai uşor să-i împrăştii decât să-i învingi, se întorceau acum şi cu strigăte neomeneşti goneau ca viforul pe caii lor iuţi la luptă.

Atunci, câţiva comturi în frunte cu Werner von Tettingen, se repeziră spre maestru.

Scapă-te, stăpâne! Strigă comturul de Elbląg. Salvează-te pe tine şi Ordinul, până nu se închide cercul.

Dar cavalerul Ulryk privi posomorât la el şi ridicându-şi braţul spre cer, strigă:

Ferească Dumnezeu, ca eu să părăsesc acest câmp pe care au murit atâţia!

Şi strigându-şi oamenii să-l urmeze, se aruncă în vârtejul bătăliei. În acest timp, ajunseră şi lituanienii şi se iscă o asemenea învălmăşeală şi frământare, că ochiul omenesc nu mai putea desluşi nimic.

Maestrul, lovit de vârful unei suliţe lituaniene în gură şi rănit de două ori la faţă, mai respinse o vreme loviturile cu mâna-i amorţită; în cele din urmă, împuns în grumaz, se prăvăli ca un stejar la pământ. Furnicarul luptătorilor îmbrăcaţi în piei de animale îl acoperi cu totul.

Werner Tettingen, cu câteva steaguri, o luă la fugă, dar în jurul tuturor celor rămase se închise cercul de fier al oştilor regale. Bătălia se transformă în măcel şi o înfrângere teutonă nemaiauzită, încât în toată istoria omenirii puţine au mai fost de acest fel. Nicicând în timpurile creştine, de la luptele romanilor şi ale goţilor cu Atila şi ale lui Carol Martel cu arabii, n-au mai luptat între ele oştiri atât de puternice. Acum, însă, una dintre ele zăcea la pământ asemenea unui lan de grâu secerat. Steagurile aduse de maestru în luptă se predară. Cei din Chełmno înfipseră cozile flamurilor în pământ. Alţi cavaleri nemţi descălecau în semn că preferă robia şi îngenuncheau pe pământul plin de sânge. Întreg steagul Sfântului Jerzy, în care slujeau oaspeţii străini, făcu acelaşi lucru odată cu căpetenia lui.

Dar lupta continua, deoarece multe steaguri teutone preferau să moară, decât să cerşească îndurarea şi robia. Nemţii se strânseră acum după obiceiul lor în război într-un cerc uriaş şi se apărau cum se apără o turmă de mistreţi, când îi înconjoară haita de lupi. Inelul polono-lituanian încingea acel cerc cum încinge şarpele trupul unui viţel şi se strângea tot mai mult. Şi iarăşi zburară braţe, bătură îmblăciele, scrâşniră coasele, tăiară paloşele, împunseră suliţele, retezară securile. Nemţii erau doborâţi ca o pădure, dar ei mureau în tăcere, mohorâţi, uriaşi, neînfricaţi.

Unii, ridicându-şi vizierele, îşi luau rămas-bun, dându-şi sărutul din urmă înainte de a muri; sau se aruncau orbeşte în fierberea luptei cuprinşi parcă de nebunie, alţii luptau ca prin somn, alţii, în sfârşit, se omorau unii pe alţii, înfigându-şi pumnalul în gât ori, aruncându-şi colierele, se rugau de tovarăşii lor: „împunge!”

Îndârjirea polonă sparse în curând marele cerc în peste zece grupuri mai mici şi atunci din nou le fu mai uşor cavalerilor să se furişeze câte unul. Dar, în mare, şi aceste grupuri luptau cu îndârjire şi disperare.

Puţini erau cei care îngenuncheau cerând îndurare, iar când avântul polonezilor împrăştie în cele din urmă şi grupurile mai mici, chiar şi cavalerii izolaţi nu mai voiau să se predea vii în mâinile învingătorilor. Pentru Ordin şi pentru toţi cavalerii apuseni era ziua celei mai mari înfrângeri, dar şi a celei mai mari izbânzi. Sub uriaşul Arnold von Baden, înconjurat de pedestrimea ţăranilor, crescuse un adevărat val de trupuri polone, iar el, puternic şi neînvins, stătea deasupra lui asemenea unui stâlp de hotar îngropat în movilă, şi cine se apropia de el la o lungime de paloş, murea ca lovit de trăsnet.

Dădu peste el, în sfârşit, însuşi Zawisza Czarny cu blazonul Sulima, dar văzând un cavaler fără cal şi nevrând să-l lovească împotriva legii cavalereşti, descălecă şi el şi începu să strige de departe:

Întoarce capul, cavalere, şi dă-te prins sau luptă-te cu mine!

Arnold se întoarse şi, recunoscându-l pe Zawisza după armura neagră şi după blazonul Sulima de pe scut, îşi spuse în gând: „Vine moartea şi a bătut şi ceasul meu, pentru că lui nu-i scapă nimeni viu. Dacă l-aş învinge, aş câştiga o faimă nemuritoare şi poate că aş scăpa şi cu viaţă”.

Gândind acestea, se repezi spre el şi se încleştară ca două vifore pe pământul acoperit de trupuri. Dar Zawisza îi întrecea atât de mult pe toţi în putere, încât erau lipsiţi de noroc părinţii ai căror copii se întâlneau în luptă cu el. Într-adevăr, lovitura paloşului său sparse ca pe un vas de lut coiful lui Arnold şi viteazul căzu cu capul despicat în două.

Henryk, comturul de Czluchów, şi totodată cel mai mare duşman al neamului polonez, care jurase că va purta două paloşe înaintea lui până când le va înmuia pe amândouă în sânge polonez, se strecura acum pe furiş de pe câmpul de bătaie, cum se furişează vulpea din cercul vânătorilor, când deodată îi aţinu drumul Zbyszko de Bogdaniec. Comturul strigă văzând ridicat deasupra lui paloşul: Erbarme dich meiner! (cruţă-mă) şi îşi încrucişă mâinile de frică, ceea ce auzind tânărul cavaler nu mai izbuti într-adevăr să-şi oprească avântul braţului, dar reuşi măcar să-l răsucească şi lovi cu latul faţa grasă şi îmbrobonată de sudoare a comturului. Şi-l lăsă apoi în seama scutierului care, punându-i laţul de gât, îl târî ca pe un bou acolo unde-i strângeau pe toţi prinşii.

Iar bătrânul Maćko îl căuta mereu pe Kuno Lichtenstein pe câmpul de luptă, şi soarta norocoasă în această zi pentru toţi polonezii i-l dădu pe mână în nişte tufişuri, unde se ascunsese o ceată de cavaleri rămaşi în viaţă. Razele soarelui care se răsfrângeau în armurile lor le trădă prezenţa. Căzură cu toţii în genunchi şi se predară numaidecât, dar Maćko, aflând că marele comtur al Ordinului se află printre prinşi, porunci să fie adus la el şi scoţându-şi coiful de pe cap, îl întrebă:

Kuno Lichtenstein, mă recunoşti?

Încruntându-şi sprâncenele şi aţintindu-şi privirea pe faţa lui Maćko, teutonul răspunse după o clipă:

Te-am văzut la curtea din Płock.

Nu, răspunse Maćko, m-ai văzut mai înainte! M-ai văzut la Cracovia, când te-am implorat pentru viaţa nepotului meu, care pentru atacul lui nesăbuit asupra ta, a fost osândit să i se taie capul. Atunci I-am jurat lui Dumnezeu pe onoarea de cavaler că o să te găsesc şi o să lupt cu tine pe viaţă şi pe moarte.

Ştiu, răspunse Lichtenstein şi îşi umflă buzele cu mândrie, deşi păli totodată puternic, dar acum sunt ostaticul tău şi te-ai umple de ruşine dacă ai ridica paloşul asupra mea.

La acestea, faţa lui Maćko se subţie ameninţător, semănând întru totul cu un bot de lup.

Kuno Lichtenstein, rosti, n-am să ridic paloşul asupra unui om neînarmat, dar am să-ţi spun că dacă nu vrei să te lupţi cu mine, am să poruncesc să te spânzure ca pe un câine.

N-am de ales, în gardă! Strigă marele comtur.

Pe moarte, nu pe robie, îl mai preveni încă o dată Maćko.

Până la moarte.

Şi după o clipă, se încleştară în faţa cavalerilor teutoni şi polonezi. Mai tânăr şi mai îndemânatic era Kuno, dar Maćko îşi întrecea atât de mult potrivnicul în puterea braţelor şi a picioarelor, încât cât ai clipi din ochi îl culcă la pământ şi-i apăsă abdomenul cu piciorul.

Ochii comturului ieşiră din orbite de spaimă.

Iartă-mă! Gemu vărsând sânge înspumat pe gură.

Nu! Răspunse încrâncenat Maćko.

Şi punându-i pumnalul la gât, împunse de două ori, aşa că potrivnicul horcăi înspăimântător; un val de sânge îi ţâşni din gură şi fiorii morţii îi cutremurară trupul, după care se încordă şi marea alinătoare a cavalerilor îl linişti pentru totdeauna.

Bătălia se schimbă în măcel şi urmărire. Cine nu voia să se predea, pierea. Multe bătălii şi încăierări aveau loc pe lume în acele vremuri, dar nimeni dintre cei vii nu-şi mai amintea un masacru atât de înfricoşător. Se prăbuşea la picioarele marelui rege nu numai Ordinul cavalerilor teutoni, dar şi întreaga Germanie ce-i ajuta cu cei mai buni dintre războinici pe cei din „prima strajă” teutonă de la hotar, care intra tot mai adânc în trupul slavilor.

Din şapte sute de „mantii albe” care conduceau această revărsare teutonă, mai rămăseseră doar cincisprezece. Peste patruzeci de mii de trupuri zăceau cufundate în somnul cel veşnic pe câmpul de luptă.

Tot felul de flamuri, care la amiază mai fâlfâiau peste numeroasa oştire teutonă, căzură toate în mâinile însângerate şi biruitoare ale polonezilor. N-a mai rămas niciuna şi iată că acum le aruncau cavalerii polonezi şi lituanieni la picioarele lui Jagiełło care, încălţându-şi pios ochii spre cer, repeta cu glasul mişcat: „Aşa a vrut Dumnezeu!” Fu adus înaintea regelui mai marele ostaticilor de vază. Abdank Skarbek de Góry îl aduse pe prinţul Kazimierz de Szczecin, Trocnowski, un cavaler ceh, pe prinţul Konrad de Oleśnica, iar Przedpelko Kopidłowski, cu blazonul Dryja, pe Jerzy Gersdorf, aproape fără cunoştinţă, care-i conducea pe toţi cavalerii străini din steagul Sfântul Jerzy.

Douăzeci şi două de noroade luaseră parte la această luptă a Ordinului împotriva polonezilor, iar acum pisarii regali îi scriau pe prinşii care, îngenunchind înaintea Măriei Sale, cereau milă şi dreptul de a se întoarce acasă după plata răscumpărării.

Întreaga oştire teutonă încetase să mai existe. Urmăritorii polonezi puseseră mâna şi pe uriaşa tabără teutonă, iar în ea, afară de răniţi, un număr foarte mare de care încărcate cu lanţuri pentru polonezi şi cu vin pentru ospăţul de după izbândă.

Soarele cobora spre asfinţit. O ploaie scurtă şi torenţială potoli praful. Regele, Witold şi Zyndram de Maszkowice tocmai se pregăteau să coboare pe câmpul de luptă, când fură aduse trupurile căpeteniilor ucise. Lituanienii aduseră, străpuns de suliţe, acoperit de pulbere şi de sânge, trupul marelui maestru Ulryk von Jungingen şi-l lăsară înaintea regelui, iar acesta oftă cu părere de rău şi privind la leşul întins pe spate, pe pământ, rosti:

Iată-l pe cel care, încă astăzi, credea că este cel mai mare dintre stăpânitorii acestei lumi.

După care lacrimile începură să-i curgă ca nişte perle pe obraji şi după o clipă continuă:

A murit, însă, ca un viteaz, de aceea îi vom lăuda bărbăţia şi-l vom cinsti cu o înmormântare creştinească.

Şi dădu îndată poruncă să fie spălat trupul în lac, îmbrăcat apoi în veşminte de sărbătoare şi acoperit, până când îi va fi gata sicriul, cu mantia de călugăr.

Între timp, se aduceau mereu alte şi alte trupuri, pe care le recunoşteau prinşii. Fu adus marele comtur Kuno Lichtenstein, cu gâtul tăiat cumplit de pumnal, şi mareşalul Ordinului, Frydrych Wallenrod, şi marele şambelan, graful Albert Szwarcberg, şi marele vistier Tomasz Mercheim, şi graful Wende, răpus de mâna lui Powała de Taczew, şi peste şase sute de comturi cunoscuţi şi fraţi. Slujitorii îi aşezau unul lângă altul, iar ei zăceau ca nişte trunchiuri retezate, cu faţa spre cer, albă ca şi mantiile, cu ochii sticloşi, deschişi, în care se stinseseră mânia, mândria, turbarea luptei şi spaima.

Peste capetele lor fură înfipte flamurile cucerite, toate! Adierile serii înfăşurau şi desfăşurau cu schimbul pânzele ce legănau parcă somnul celor căzuţi. De departe, sub aura zării, se vedeau pâlcurile lituaniene care aduceau tunurile cucerite, folosite pentru prima dată de nemţi în lupta de câmp, dar care nu produseseră nici o pagubă învingătorilor.

Pe colină, în jurul regelui, se strânseseră cei mai mari dintre cavaleri şi răsuflând greu, se uitau la aceste flamuri şi la trupurile ce zăceau la picioarele lor, cum se uită secerătorii osteniţi la grâul secerat şi legat în snopi. Fusese o zi grea şi recolta cumplită, dar iată că sosea seara măreaţă, de bucurie a lui Dumnezeu.

O fericire neţărmurită lumina chipurile învingătorilor, fiindcă înţelegeau cu toţii că aceasta era seara care punea capăt nu numai sărăciei şi nevoilor zilei de astăzi, ci unor secole întregi.

Iar regele, deşi îşi dădea seama de proporţiile nenorocirii, privea parcă uimit înainte şi într-un târziu întrebă:

Oare întregul Ordin zace aici?

Ajutorul de cancelar Mikołaj, care ştia prevestirile Sfintei Brygida, spuse:

A sosit vremea să li se smulgă dinţii şi să li se taie braţul drept!

Apoi ridică mâna şi făcu semnul crucii nu numai asupra celor ce zăceau mai aproape, dar şi asupra întregului câmp dintre Grünwald şi Tannenberg. În strălucirile puternice ale aurei şi aerul curăţat de ploaie se vedea ca-n palmă câmpul de luptă uriaş, aburind, sângerând, presărat cu frânturi de suliţe, căruţe, halebarde, mormane de trupuri de cai şi oameni, printre care se înălţau ţepene, mâini, picioare, copite. Câmpul acesta jalnic al morţii, cu miile de leşuri, se întindea mai departe decât puteai cuprinde cu privirea.

Slujitorii trebăluiau în acest cimitir nemărginit, adunând armele şi dezbrăcând trupurile de platoşe.

Iar sus, pe bolta trandafirie, se învălătuceau şi se roteau stoluri de ciori, corbi şi vulturi, croncănind şi bucurându-se la vederea prăzii.

Dar nu numai Ordinul cavalerilor teutoni, care-şi încălcase jurămintele, zăcea răpus la picioarele regelui, ci întreaga putere germană, ce inundase până acum nefericitele pământuri slave, se sfărâmase în această zi a ispăşirii de piepturile polone.

Aşadar ţie, trecut mare şi sfânt, şi ţie, sânge jertfit, vi se cuvin slava şi cinstirea tuturor timpurilor.