Capitolul XLIX.

În sfârşit, războiul izbucni, nu prea bogat în bătălii la început, în schimb, de rău augur pentru polonezi. Înainte de sosirea oştilor polone, cavalerii teutoni cuceriră Bobrowniki, făcură una cu pământul Złotoryja şi ocupară din nou nefericitul ţinut al Dobrzynului, recâştigat cu atâta trudă cu puţin înainte. Dar mijlocirea cehă şi maghiară stinseră pentru o vreme această furtună de năprasnă. Urmă un armistiţiu, în timpul căruia Wacław, regele Cehiei, avea să judece neînţelegerile dintre Polonia şi Ordin.

Nu încetară, însă, adunarea oştilor şi apropierea lor una de alta în timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, iar când cumpăratul rege ceh pronunţă sentinţa în favoarea Ordinului, războiul trebui să înceapă din nou.

Între timp, sosi vara şi odată cu ea „noroadele” lui Witold. După trecerea apei la Czerwieńsk, amândouă oştile se uniră şi cu steagurile prinţilor mazovieni. De cealaltă parte, în tabăra de la Świec, se strânseseră o sută de mii de nemţi îmbrăcaţi în fier. Regele vru să treacă Drwęca şi s-o apuce pe un drum mai scurt spre Malborg, dar când trecerea râului se arătă cu neputinţă, se întoarse de la Kurzętnik către Działów şi după distrugerea castelului teuton Dąbrówna, adică Gilgenburg, îşi aşeză tabăra tot acolo.

Atât el, cât şi dregătorii polonezi şi lituanieni ştiau că ciocnirea hotărâtoare avea să urmeze curând, nimeni însă nu credea că avea să se ajungă la ea mai devreme de câteva zile. Se presupunea că maestrul, aţinându-i calea regelui, va vrea să-şi lase oştenii să se odihnească, păstrându-i astfel proaspeţi pentru bătălie. În acest timp, oştile regale se opriseră să înnopteze la Dąbrówna. Cucerirea acestei fortăreţe, deşi fără poruncă, ba chiar împotriva voinţei sfatului de război, întări inima regelui şi a lui Witold, întrucât acest castel era puternic, înconjurat de un lac, cu ziduri groase şi o garnizoană întărită. Şi totuşi, cavalerii polonezi îl cuceriră aproape cât ai bate din palme, cu o înflăcărare atât de mare, că înainte de sosirea întregii tabere, din oraş şi castel nu mai rămăseseră decât dărâmături şi cenuşă, printre care sălbaticii luptători ai lui Witold şi tătarii conduşi de Saladyn îi ciopârţiră pe ultimii luptători nemţi ce se apărau cu disperare.

Cu toate acestea, incendiul nu dură prea mult, fiindcă ploaia scurtă dar torenţială îl stinse repede. Toată noaptea de paisprezece spre cincisprezece iulie fu ciudat de schimbătoare. Vijelia aducea o furtună după alta. Uneori, cerul părea să se aprindă întreg de fulgere şi tunetele se rostogoleau cu duruit înfricoşător între răsărit şi apus. Trăsnetele dese umpleau văzduhul cu miros de pucioasă, apoi răpăitul ploii acoperea din nou celelalte zgomote. Pentru ca pe urmă vântul să alunge norii şi printre zdrenţele lor să se vadă stelele şi Luna mare, luminoasă. Abia după miezul nopţii se mai linişti puţin, astfel că puteau fi aprinse cel puţin focurile. Într-adevăr, în aceeaşi clipă străluciră mii şi mii în tabăra polono-lituaniană. Luptătorii îşi uscau la căldura lor veşmintele ude şi cântau cântece de război.

Regele veghea şi el, deoarece într-o casă aşezată în vecinătatea taberelor, unde se adăpostise de furtună, se ţinea sfatul de război, care discuta despre cucerirea Gilgenburgului. Întrucât la asalt luase parte şi steagul din Sieradz, fusese chemat să dea seamă şi căpetenia lui, Jakub de Koniecpole, împreună cu ceilalţi, ca să explice de ce au cucerit oraşul fără poruncă şi n-au încetat atacul, deşi regele le-a trimis pe aghiotantul său însoţit de câţiva slujitori.

Din această pricină, voievodul neştiind sigur dacă va avea parte de o dojană sau chiar de pedeapsă, luase cu sine vreo cincisprezece cavaleri mai de seamă, iar printre ei pe bătrânul Maćko şi pe Zbyszko drept martori că aghiotantul a ajuns la ei abia când urcaseră pe zidurile castelului, în timpul când se încleştaseră în luptă cu garnizoana. Iar cât priveşte atacarea castelului: „E greu să întrebi de orice, când oştile se întind pe câteva mile împrejur”. Fiind trimis înainte, a înţeles că are datoria să înlăture toate piedicile din calea oştirii şi să-l bată pe duşman oriunde-l întâlneşte. Ascultând, aşadar, aceste cuvinte, regele, prinţul Witold şi sfetnicii, care se bucurau în inima lor de cele întâmplate, nu numai că nu-l mustrară pe voievod şi pe oştenii din Sieradz pentru fapta lor, ci din contră, le lăudară vitejia că „învinseseră atât de repede castelul şi garnizoana lui”. Maćko şi Zbyszko avură prilejul să se uite cât poftesc la cele mai luminate minţi din regat, fiindcă afară de rege şi de prinţii mazovieni, se mai găseau acolo cele două căpetenii ale tuturor oştenilor: Witold, care-i conducea pe lituanieni, samogiţieni, ruteni, basarabeni, moldoveni şi tătari, şi Zyndram de Maszkowice, cu blazonul „Ca Soarele”, spătarul de Cracovia, cel mai bun îndrumător al oştilor polone, care-i întrecea pe toţi în cunoaşterea treburilor războiului. Afară de ei, mai erau la acest sfat luptători vestiţi şi oameni politici. Castelanul de Cracovia, Krystyn de Ostrów, şi voievodul de Cracovia, Jaśko de Tarnów, şi cel de Poznań, Sędziwój de Ostroróg, şi cel de Sandomierz, Mikołaj de Michałowice, şi preotul de la biserica Sf. Florian şi totodată vicecancelarul Mikołaj Trąba, şi mareşalul regatului Zbigniew de Brzezie, şi Piotr Szafraniec, ajutorul cămăraşului de Cracovia şi în sfârşit Ziemowit, fiul lui Ziemowit, prinţul de Płock, singurul tânăr printre ei, dar ciudat de „iscusit în război”, a cărui părere se bucura de mare trecere la rege.

Iar în încăperea învecinată aşteptau, la îndemână, în caz de întrebare să răspundă cu un sfat bun, cei mai mari cavaleri, a căror faimă se răspândise în toată Polonia şi peste graniţă: aşadar, Maćko şi Zbyszko îi văzură acolo pe Zawisza Czarny de Sulima şi pe fratele lui, Farurej, şi pe Skarbek Abdank de Gory, şi pe Dobek de Oleśnica, cel care doborâse din şa la vremea lui, la Toruń, doisprezece cavaleri nemţi, şi pe uriaşul Paszko Złodziej de Biskupice, şi pe Powała de Taczew, care le era un prieten binevoitor, şi pe Krzon de Koziegłowy, şi pe Marcin de Wrocimowice, care purta marea flamură a regatului, şi pe Florian Jelitczyk de Korytnica, şi pe vajnicul în lupta de aproape Lis de Targowisko, şi pe Staszek de Charbimowice, care în armura completă putea să sară peste doi cai mari.

Mai erau şi mulţi alţi cavaleri, stegari din diferite ţinuturi şi din Mazowsze, care erau numiţi astfel pentru că luptau în primele rânduri. Dar cunoscuţii, mai ales Powała, îi întâmpinară cu bucurie pe Maćko şi pe Zbyszko şi începură să vorbească despre vremurile şi isprăvile de altădată.

Hei! Îi spuse de Taczew lui Zbyszko. Tu ai avut multe de îndurat de pe urma teutonilor, dar cred că acum o să ai timp să le plăteşti pentru toate.

O să le plătesc fie şi cu sânge, aşa cum o s-o facem toţi! Răspunse Zbyszko.

Ştii că Kuno de Lichtenstein este acum mare comtur? Întrebă Paszko Złodziej de Biskupice.

Ştiu, şi ştie şi unchiul meu.

Să dea Dumnezeu să-l întâlnesc, îl întrerupse Maćko, pentru că eu am o treabă separată cu el.

Da! Doar l-am provocat şi noi la duel, răspunse Powała, dar a răspuns că funcţia nu-i îngăduie să se bată în duel. Ei, acum o să-i îngăduie.

La acestea, Zawisza, care vorbea întotdeauna cu mare seriozitate, spuse:

O să fie al cui i l-o dărui Dumnezeu.

Zbyszko, însă, îi înfăţişă numai din curiozitate lui Zawisza numaidecât, problema unchiului, întrebându-l dacă Maćko nu şi-a îndeplinit jurământul bătându-se cu o rudă a lui Lichtenstein care s-a oferit să-l înlocuiască, şi pe acesta l-a ucis. Şi toţi încuviinţară, afară doar de Maćko, deşi se bucurase şi el că nu se făcuse de ruşine.

Aş fi totuşi mai sigur de mântuire, dacă l-aş întâlni pe Kuno însuşi! O ţinu morţiş.

Iar după aceea, începură să vorbească despre asedierea Gilgenburgului şi despre viitoarea mare bătălie, la care se aşteptau curând, fiindcă maestrul nu mai avea altceva de făcut decât să le taie drumul.

Dar tocmai când îşi băteau capul peste câte zile avea să aibă loc, se apropie de ei un cavaler slab şi deşirat, îmbrăcat într-o tunică roşie de postav, cu o cipilică de aceeaşi culoare pe cap, şi desfăcându-şi mâinile rosti cu un glas molatic, aproape femeiesc:

Sănătate, cavalere de Bogdaniec!

De Lorche! Exclamă Zbyszko, tu eşti?

Şi îl înşfăcă în braţe, întrucât păstrase o amintire frumoasă despre el, iar când se sărutară ca nişte prieteni apropiaţi, începu să-l întrebe cu bucurie:

Eşti şi tu aici, de partea noastră?

Poate că mulţi cavaleri de Geldria se află de partea cealaltă, răspunse de Lorche, dar eu sunt dator să-l slujesc pe stăpânul meu, prinţul Janusz din partea feudei Długolas.

Tu i-ai moştenit averea lui Mikołaj de Długolas?

Întocmai, pentru că după moartea lui Mikołaj şi a fiului său, care a fost răpus la Bobrowniki, Długolasul i-a revenit minunatei Jagienka, soţia şi stăpâna mea de cinci ani.

Pentru Dumnezeu! Strigă Zbyszko, cum ai ajuns la asta?

Dar de Lorche, salutându-l pe bătrânul Maćko, zise:

Vechiul vostru scutier, Głowacz, mi-a spus că vă găsesc aici, iar acum aşteaptă la mine în cort şi se îngrijeşte de cină. E cam departe, de bună seamă, la celălalt capăt al taberei, dar călare ajungem mai repede, aşa că haideţi cu mine.

După care, întorcându-se către Powała, pe care-l cunoscuse mai demult la Płock, adăugă:

Şi Domnia Ta, nobile domn. Ar fi o fericire şi o onoare pentru mine.

Bine, răspunse Powała. E plăcut să stai la taifas cu prieteni, iar pe drum o să vedem tabăra.

Aşadar ieşiră, ca să încalece şi să plece. Mai înainte totuşi, slujitorul lui de Lorche le aruncă pe umeri pelerinele pe care se vede că le adusese înadins. Acesta, apropiindu-se de Zbyszko, îi sărută mâna şi spuse:

Plecăciune şi onoare, Domnia Ta. Eu sunt fostul slujitor al Domniei Tale, dar pe întuneric nu poţi să mă recunoşti. Îl mai ţii minte pe Sanderus?

Dumnezeule mare! Strigă Zbyszko.

Şi pentru o clipă, reînviară în el amintirile mâhnirilor, ale suferinţelor şi ale nenorocirii de demult, la fel ca acum câteva săptămâni când, după unirea oştilor regale cu steagurile prinţilor mazovieni, se întâlnise după o lungă despărţire cu vechiul său scutier Hlawa.

Aşa că zise:

Sanderus! Hei! Îmi aduc aminte şi de vremurile acelea de demult, şi de tine! Ce-ai mai făcut de atunci şi pe unde ai mai fost? Nu mai vinzi relicve?

Nu, stăpâne. Până astă-primăvară am fost duhovnic la Długolas, dar pentru că răposatul meu tată se ocupa cu meşteşugul războiului, când a izbucnit războiul, mi s-a urât cu arama din clopotele bisericii şi mi s-a trezit dragostea de fier şi de oţel.

Ce-mi aud urechile! Exclamă Zbyszko, care şi-l putea închipui cu greu pe Sanderus luptând cu paloşul, suliţa sau securea.

El, însă, îl întrerupse ţinându-i scara:

Acum un an, din porunca episcopului de Płock, am fost în ţinuturile prusiene, aducând astfel foloase însemnate, dar o să-ţi povestesc asta mai târziu; iar acum încalecă, Domnia Ta, pe cal, fiindcă graful acela ceh, căruia îi ziceţi Hlawa, vă aşteaptă cu cina în corturile stăpânului meu.

Astfel că Zbyszko încălecă şi apropiindu-se de cavalerul de Lorche, merse lângă el, ca să discute în voie, întrucât era curios ce mai făcuse.

Sunt grozav de bucuros, îi spuse, că eşti de partea noastră, dar mă mir, fiindcă ştiu că slujeai la teutoni.

Slujesc aceia care primesc soldă, răspunse de Lorche, dar eu n-am luat. Nu. Eu am venit printre teutoni doar pentru a căuta aventuri şi a dobândi centura de cavaler, pe care, după cum ştii, am căpătat-o din mâinile unui prinţ polonez. Şi petrecându-mi mulţi ani în aceste ţări, am cunoscut de care parte se află dreptatea, iar după ce m-am căsătorit şi m-am stabilit aici, cum puteam să lupt împotriva voastră? Acum, eu sunt din partea locului şi vezi şi tu cât de bine v-am învăţat limba. Pe a mea, chiar am şi uitat-o puţin.

Şi averea ta din Geldria? Cum am auzit, tu eşti rudă cu stăpânitorul de acolo şi ai destule castele şi moşii.

Moştenirea mea i-am lăsat-o rudei mele, Fulko de Lorche, care mi-a plătit-o. Acum cinci ani, am fost în Geldria şi am adus tot felul de bogăţii de acolo, cu care m-am şi răscumpărat în Mazowsze.

Şi cum de s-a întâmplat să te căsătoreşti cu Jagienka de Długolas?

Ah! Răspunse de Lorche, cine poate înţelege o femeie? M-a luat în bătaie de joc întotdeauna, dar când m-am săturat şi i-am mărturisit că voi pleca de jale în Asia şi n-am să mă mai întorc niciodată, a izbucnit în lacrimi pe neaşteptate şi mi-a spus: „Atunci eu am să mă fac călugăriţă”. I-am căzut la picioare pentru aceste cuvinte şi după două săptămâni episcopul de Płock ne-a cununat la biserică.

Copii nu ai? Îl întrebă Zbyszko.

După război, Jagienka se va duce la mormântul reginei voastre Jadwiga, ca să-i ceară binecuvântarea, răspunse de Lorche oftând.

Bine. Se spune că acesta este un mijloc sigur şi în astfel de treburi nu există patroană mai bună decât regina sfântă. Lupta hotărâtoarea va avea loc peste câteva zile, iar după aceea va fi pace.

Aşa-i.

Dar teutonii mai mult ca sigur că te socotesc trădător.

Nu! Spuse de Lorche. Ştii şi tu cât ţin eu la onoarea de cavaler. Sanderus a fost cu recomandările episcopului de Płock la Malborg, aşa că i-am trimis prin el o scrisoare maestrului Ulryk, în care am renunţat la slujbă şi i-am înfăţişat pricinile pentru care sunt de partea voastră.

Ha! Sanderus! Se miră Zbyszko. Mi-a spus că i s-a urât cu bronzul din clopote şi a început să ţină la fier, ceea ce mi se pare ciudat, pentru că a avut întotdeauna inimă de iepure.

Iar cavalerul de Lorche începu să râdă:

Sanderus are de-a face cu oţelul sau cu fierul în măsura în care ne bărbiereşte pe mine şi pe scutierii mei.

Aşa? Întrebă Zbyszko înveselit.

Un răstimp merseră în tăcere, după care de Lorche îşi înălţă ochii spre cer şi zise:

V-am poftit la cină, dar până ajungem se face dimineaţă.

Luna încă luminează, răspunse Zbyszko. Să mergem.

Ajungându-i pe Maćko şi pe Powała, călăriră mai departe împreună toţi patru pe drumul din tabără, care se deschidea întotdeauna la porunca mai-marilor între corturi şi focuri, ca să aibă trecerea liberă. Vrând să ajungă la al doilea capăt al taberei, unde se aflau steagurile mazoviene, fură nevoiţi să-l străbată de-a lungul.

De când există Polonia, aprecie Maćko, n-a mai văzut atâta oaste, pentru că s-au adunat oşteni din toate ţările lumii.

Nici un alt rege nu mai are una la fel, răspunse de Lorche, fiindcă niciunul nu mai stăpâneşte o ţară atât de mare.

Iar bătrânul cavaler i se adresă lui Powała de Taczew:

Câte steaguri zici, Domnia Ta, că au venit cu prinţul Witold?

Patruzeci, răspunse Powała. Polonezi de-ai noştri şi mazurieni, sunt cincizeci, dar îmbrăcate altfel decât ale lui Witold, pentru că la el uneori slujesc şi câteva mii de oameni sub aceeaşi flamură. Ha! Am auzit că maestrul a zis că aceşti glotaşi sunt mai buni la lingură decât la paloş, dar dă Doamne s-o fi spus într-un ceas rău, întrucât cred că suliţele lituanienilor o să se înroşească în sângele teutonilor.

Cei pe lângă care trecem acum, cine sunt? Întrebă de Lorche.

Ăştia sunt tătarii; i-a adus vasalul lui Witold, Saladyn.

Sunt buni de bătălie?

Lituanienii se pricep să lupte cu ei şi i-au supus în cea mai mare parte, aşa au fost siliţi să vină la războiul ăsta. Dar cavalerii apuseni se descurcă greu cu ei, fiindcă atunci când fug, sunt mai primejdioşi decât în luptă.

Să ne uităm mai de aproape la ei, propuse de Lorche.

Şi se îndreptară către focurile înconjurate de oameni cu umerii goi, îmbrăcaţi, cu toată vremea de vară, în cojoace cu lâna în afară. Cea mai mare parte dintre ei dormeau pe pământul gol sau pe paie ude, care împrăştiau aburi de căldură, dar mulţi şedeau pe vine lângă focurile aprinse; unii îşi scurtau ceasurile nopţii îngânând pe nas cântece sălbatice şi ţinând isonul fluierelor din oase de cal, ceea ce făcea un zgomot ciudat şi neplăcut; alţii aveau tobiţe sau strune întinse pe corzile arcurilor. Câte unii înfulecau bucăţi de carne fumegândă abia luate de pe foc, pe care suflau cu buzele ţuguiate, vineţii. Arătau atât de sălbatici şi ameninţători, încât puteau fi luaţi mai degrabă drept nişte monştri fioroşi ai pădurii, decât nişte oameni. Fumurile focurilor usturau ochii din cauza grăsimii de cal şi de oaie, care se topea pe cărbuni, iar în afară de asta, în jur se răspândea un miros greu de păr pârlit, cojoace încălzite, piei abia jupuite şi de sânge. Din cealaltă parte întunecată a drumului, unde stau caii, venea un damf puternic de sudoare. Cele câteva sute de iepe ţinute la îndemână pentru deplasări scurte şi apropiate, păscând iarba de sub picioare, se muşcau între ele, nechezând asurzitor şi sforăind. Herghelegii le potoleau cu strigăte şi lovituri de vână de bou.

Era primejdios să te avânţi de unul singur printre ei, deoarece erau foarte sălbatici şi hrăpăreţi. Nu departe de ei, se aflau cetele nu mai puţin fioroase ale basarabenilor cu coarne pe cap, ale moldovenilor pletoşi ce purtau, în loc de platoşe, scânduri desenate stângaci pe piept şi pe spate cu strigoi, schelete sau animale; mai încolo sârbii, a căror tabără, adormită acum, răsuna ziua, la popasuri, ca o lăută uriaşă, de atâtea fluiere, balalaice şi tot felul de alte instrumente muzicale.

Focurile străluceau, iar pe cerul presărat cu norii împrăştiaţi de vântul puternic lumina o Lună mare, în razele căreia cavalerii noştri priveau tabăra. Dincolo de sârbi, se aflau bieţii samogiţieni. Nemţii vărsaseră râuri de sânge şi totuşi, la fiecare chemare a lui Witold se ridicau din nou la luptă. Şi acum, parcă presimţind că nenorocirile se vor încheia odată pentru totdeauna în curând, veniseră aici însufleţiţi de acelaşi Skirwoiłło, al cărui nume îi umplea pe nemţi de turbare şi groază. Focurile samogiţiene se învecinau cu cele ale lituanienilor, întrucât erau acelaşi popor, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi limbă.

La intrarea în tabăra lituaniană, o privelişte mohorâtă izbi ochii cavalerilor. Pe o spânzurătoare întocmită din trunchiuri de copac, atârnau două trupuri omeneşti, pe care vântul le legăna, le răsucea şi le împingea cu atâta putere, încât stinghiile spânzurătorii scârţâiau jalnic. La vederea trupurilor, caii se ridicară în două picioare şi cavalerii îşi făcură cuvioşi semnul crucii, iar după ce trecură, Powała spuse:

Cneazul Witold era împreună cu regele, alături de care eram şi eu, când au fost aduşi aceşti vinovaţi. Mai înainte, episcopii şi cavalerii noştri se plânseseră că Lituania se războieşte cu prea multă asprime şi nu cruţă nici bisericile. Aşadar, când i-au adus (şi erau oameni de vază, dar care încălcaseră sfintele taine), cneazul s-a umplut de furie, încât îţi era frică să te uiţi la el, şi le-a poruncit să-i spânzure. Aşa că bieţii oameni au trebuit să-şi ridice singuri spânzurătoarea şi să-şi pună laţul de gât, îndemnându-se unul pe celălalt. „Hai, mai repede, că se supără prinţul şi mai rău!” Şi spaima i-a cuprins pe toţi tătarii şi lituanienii, fiindcă ei se tem mai mult de prinţ decât de moarte.

Ţin minte, spuse Zbyszko, că atunci la Cracovia, când regele s-a supărat pe mine din cauza lui Lichtenstein, micul cneaz Jamont care era aghiotantul regelui, m-a sfătuit să mă spânzur numaidecât. Şi îmi dădea acest sfat cu gânduri bune, cu toate că l-aş fi provocat la luptă pe pământ bătătorit, dacă, după cum ştiţi, n-ar fi trebuit să-mi taie capul.

Cneazul Jamont a învăţat deja obiceiurile cavalereşti, răspunse Powała.

Tot vorbind în acest fel, trecură prin tabăra lituaniană şi cele trei polcuri rutene, dintre care cel mai numeros era cel de la Smoleńsk, şi intrară în tabăra polonă. Acolo se aflau cele cincizeci de steaguri, miezul şi totodată fruntea întregii oştiri. Platoşele erau aici mai bune, caii mai mari, cavalerii mai instruiţi, cu nimic mai prejos decât cei din Apus. Prin puterea braţelor, rezistenţa la foame, frig şi greutăţi, aceşti moşieri din Wielko şi Malapolska îi întreceau pe cei din Apus, mai grijulii cu viaţa mai uşoară. Obiceiul lor era mai simplu, platoşele mai grosolan bătute, dar erau mai căliţi, iar dispreţul lor faţă de moarte şi îndârjirea în luptă o admiraseră cândva cavalerii francezi şi englezi veniţi de departe.

De Lorche, care cunoştea cavalerii polonezi demult, spuse şi el:

Aici se află toată puterea şi nădejdea noastră. Îmi aduc aminte că la Malborg se plângeau adesea că în bătălia cu voi trebuie să răscumperi fiecare palmă de pământ cu un râu de sânge.

Sângele va curge şi acum ca un râu, răspunse Maćko. Pentru că nici Ordinul n-a strâns niciodată până acum o asemenea putere.

Iar la acestea Powała:

Cavalerul Korzbog, care-i ducea maestrului scrisorile regelui, spunea că teutonii zic că nici împăratul roman şi nici un rege n-au atâta putere, iar Ordinul ar putea cuceri toate regatele.

Da, dar noi suntem şi mai mulţi! Fu de părere Zbyszko.

Ei, însă, socotesc că oastea lui Witold e mai prejos – pentru că oamenii sunt înarmaţi de mântuială – şi se sparge de la prima ciocnire, ca o oală de pământ lovită cu ciocanul. Dacă este adevărat sau nu, asta nu mai ştiu.

Şi da, şi nu! Interveni mintosul Maćko. Eu şi Zbyszko îi cunoaştem, fiindcă am luptat împreună. Aşa-i, platoşa lor e mai proastă şi caii lor mai mărunţi, de aceea se întâmplă adesea să cedeze sub izbitura cavalerilor, dar au inimile tot atât de viteze sau şi mai cutezătoare decât nemţii.

O să se vadă în curând, spuse Powała. Regelui îi dau mereu lacrimile la gândul că se va vărsa atâta sânge creştinesc şi ar dori până în ultima clipă să încheie o pace dreaptă, dar trufia teutonă nu va îngădui una ca asta.

Chiar aşa! Eu îi cunosc pe teutoni şi toţi îi cunoaştem, întări Maćko. Dumnezeu a şi aşezat greutăţile pe cântarul pe care va pune sângele nostru şi al vrăjmaşilor seminţiei noastre.

Mai aveau puţin până la steagurile mazoviene, între care se ridicau corturile cavalerului de Lorche, când deodată, în mijlocul drumului văzură o mulţime de oameni strânşi la un loc şi uitându-se la cer.

Staţi acolo! Porunci un glas din mijlocul adunăturii.

Cine vorbeşte şi ce faceţi aici? Întrebă Powała.

Parohul din Kłobuck. Dar voi cine sunteţi?

Powała de Taczew, cavalerii de Bogdaniec şi de Lorche.

Aha, Domnia Ta eşti, rosti preotul cu glas tainic, apropiindu-se de calul lui Powała. Uită-te, Domnia Ta, la Lună şi vezi ce se petrece pe ea. E o noapte bună de vrăjit, o noapte a minunilor!

Cavalerii îşi înălţară capetele şi începură să privească la Lună, care pălise şi ea aproape de scăpătat.

Nu pot să desluşesc nimic! Spuse Powała. Voi ce vedeţi?

Un călugăr cu glugă se luptă cu un rege cu coroane pe cap! Uitaţi-vă, acolo! În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt! Oho, cu câtă înverşunare se vânzolesc. Doamne, ai milă de noi păcătoşii!

Împrejur se aşternu tăcerea, fiindcă îşi reţinură cu toţii răsuflarea în piept.

Uitaţi-vă, uitaţi-vă! Striga preotul.

Adevărat, parcă este ceva! Spuse Maćko.

Adevărat! E adevărat! Întăriră alţii.

Ha! Regele l-a trântit pe călugăr! Exclamă preotul din Klobuck deodată, a pus piciorul pe pieptul lui! Lăudat fie Iisus Cristos!

În vecii vecilor!

În aceeaşi clipă, un nor negru acoperi Luna şi noaptea se întunecă. Doar razele focurilor tremurau ca nişte panglici sângerii de-a curmezişul drumului.

Cavalerii porniră mai departe, iar când se depărtară de mulţime, Powała întrebă:

Voi aţi văzut ceva?

La început, nimic, răspunse Maćko, dar pe urmă i-am văzut bine şi pe rege, şi pe călugăr.

Şi eu.

Şi eu.

E un semn de la Dumnezeu, se bucură Powała. Hm, cu toate lacrimile regelui nostru, înăuntru nu se va vedea nimic.

Iar bătălia va fi cum nu-şi mai aminteşte nimeni să fi fost, rosti Maćko.

Şi îşi continuară drumul în tăcere, cu inimile pline de bucurie şi solemne.

Dar când mai aveau puţin până la cortul cavalerului de Lorche, se iscă iarăşi vijelia cu atâta putere, încât împrăştie într-o clipită focurile mazurienilor. Văzduhul se umplu de mii de torţe, aşchii aprinse, scântei şi vălătuci de fum.

Ehei, suflă grozav! Constată Zbyszko, trăgându-şi pelerina pe care vântul i-o urcase în cap.

În vijelie parcă se aud gemete şi hohote de plâns.

În curând, se revarsă zorile, dar nimeni nu ştie ce-i va aduce ziua de azi, adăugă de Lorche.