Capitolul VI.

Prinţul luă cuvântul cel dintâi la sfat şi vorbi astfel:

Nu-i bine că n-avem nici o scrisoare şi nici o dovadă împotriva comturilor. Pentru că, deşi bănuiala noastră pare a fi îndreptăţită, şi eu cred că tot ei au răpit-o pe fiica lui Jurând, dar ce folos? Vor tăgădui, iar când marele maestru va cere vreo dovadă, ce-o să-i arătăm? Mai mult! Scrisoarea lui Jurând vorbeşte în folosul lor.

Aici i se adresă lui Zbyszko:

Zici că l-au silit să scrie această scrisoare sub ameninţare. Poate fi, şi chiar aşa şi este, fiindcă dacă dreptatea ar fi de partea lor, Dumnezeu nu te-ar fi ajutat în lupta cu Rotgier. Dar de vreme ce l-au silit o dată, puteau s-o facă şi a doua oară. Poate că şi ei au o dovadă de la Jurând că nu sunt vinovaţi de răpirea copilei nefericite. Şi în acest caz, i-o vor arăta maestrului, şi atunci?

Milostive stăpâne, ei singuri au recunoscut că au smuls-o din mâinile tâlharilor şi o ţin la ei.

Asta ştiu. Dar acum o să spună că s-au înşelat şi e vorba de altă fată, iar cea mai bună dovadă e că însuşi Jurând s-a lepădat de ea.

S-a lepădat, pentru că i-au arătat alta şi de aceea s-a înfuriat.

Adevărat, aşa a fost, dar pot să spună că astea sunt doar bănuielile noastre.

Minciunile lor, interveni Mikołaj de Długolas, seamănă cu pădurea. La margine, se mai vede câte ceva, dar cu cât pătrunzi mai adânc, cu atât desişul este tot mai mare, încât omul se rătăceşte şi pierde drumul.

După care îi repetă vorbele lui de Lorche în limba nemţilor, care spuse:

Marele maestru este mai bun decât ei, dar şi fratele lui, deşi are un suflet sfidător, este sensibil la onoarea de cavaler.

Aşa este, acceptă Mikołaj. Maestrul este un om de omenie. Nu se pricepe să-i ţină în frâu pe comturi şi nici sfatul; nu poate face nimic ca tot ce se petrece înăuntrul Ordinului să nu se mai întemeieze pe nedreptate, dar nici lui nu-i place. Du-te, du-te, cavalere de Lorche şi povesteşte-le ce s-a întâmplat aici. Ei se ruşinează mai mult de străini decât de noi, ca să nu se vorbească pe la curţile acestora despre trădările şi fărădelegile lor. Iar când maestrul o să te întrebe pe Domnia Ta de dovezi, să-i spui aşa: „Cunoaşterea adevărului este menirea lui Dumnezeu, iar a oamenilor să-l caute, aşa că dacă vrei dovezi, caută-le: spune-i să cerceteze castelele, să întrebe oamenii, îngăduie-ne să căutăm şi noi, fiindcă e o prostie şi o poveste părerea că pe orfana aceea au prins-o tâlharii din pădure”.

Prostie şi poveste, repetă de Lorche.

Deoarece tâlharii n-ar fi ridicat mâna asupra cuiva de la curtea prinţului şi nici asupra copilei lui Jurând. Iar dacă, în sfârşit, ar fi prins-o, ar fi dat şi ei de ştire că e la ei, ca să primească răscumpărarea.

Am să spun toate acestea, întări lotaringianul şi am să-l caut şi pe de Bergow. Suntem din aceeaşi ţară şi, deşi nu-l cunosc, se zvoneşte că şi el ar fi ruda grafului Geldriei. A fost la Szczytno, să-i istorisească maestrului ce-a văzut.

Zbyszko înţelese câte ceva din aceste cuvinte, iar ce nu pricepu, îi tălmăci Mikołaj, aşa că-l luă în braţe pe de Lorche şi-l strânse la piept de-i trosniră oasele.

Apoi prinţul îl întrebă pe Zbyszko:

Şi tu vrei neapărat să pleci?

Musai, stăpâne milostiv. Ce altceva îmi rămâne de făcut? Am vrut să cuceresc Szczytno, de-ar fi trebuit să rod zidurile cu dinţii, dar cum pot să încep războiul fără poruncă?

Cine începe războiul de capul lui, se va căi sub paloşul călăului, răspunse prinţul.

Aşa-i, legea-i lege, întări Zbyszko. După aceea, am vrut să-i provoc la duel pe toţi cei care au fost la Szczytno, dar oamenii mi-au spus că Jurând i-a căsăpit acolo ca pe boi, şi nu mai ştiau care a fost omorât şi care a rămas în viaţă. Dumnezeu şi Sfânta Cruce să mă ajute, eu n-am să-l părăsesc niciodată pe Jurând!

Vorbeşti ca un om cuminte, îmi place, îl lăuda Mikołaj de Długolas. Iar dacă nu te-ai grăbit să te duci la Szczytno, se vede că ai capul limpede, fiindcă şi un prost ar fi ghicit că ei nu-i ţin acolo nici pe Jurând şi nici pe fiica lui, pe amândoi mutându-i la alte castele. Dumnezeu ţi l-a dat pe Rotgier ca răsplată că ai venit aici.

Chiar aşa, se amestecă prinţul, de la Rotgier s-a auzit că din cei patru numai bătrânul Zygfryd mai este în viaţă, iar pe ceilalţi Dumnezeu i-a pedepsit cu mâna Domniei Tale sau a lui Jurând. Cât despre Zygfryd, este mai puţin ticălos decât ceilalţi, dar poate că este cel mai crud dintre ei. E rău că Jurând şi Danuśka se află în mâinile lui, şi trebuie să-i scăpăm cât mai repede. Şi ca să nu ai parte şi tu de vreo întâmplare cu primejdie, am să-ţi dau o scrisoare către maestru. Ascultă-mă, însă, cu luare-aminte şi înţelege că nu te duci ca sol, ci ca trimis, iar eu am să-i scriu maestrului aşa: „De vreme ce cândva s-au sumeţit să mă omoare şi pe mine, urmaşul binefăcătorilor lor, la fel s-au petrecut lucrurile şi acum, când au prins-o pe fiica lui Jurând, mai ales că îl urau de moarte. Drept care, o rog pe căpetenia Ordinului să dea poruncă degrabă s-o caute şi, dacă doreşte prietenia mea, să ţi-o dea ţie numaidecât.

Auzind acestea, Zbyszko se aruncă la picioarele prinţului şi îmbrăţişându-i genunchii, începu să vorbească:

Dar Jurând, stăpâne milostiv! Dar Jurând? Roagă-te şi pentru el! Dacă are răni grele, măcar să moară acasă, alături de copii.

Bine, o să mă rog şi pentru el, încuviinţă prinţul îngăduitor. Maestrul trebuie să trimită doi judecători, şi eu doi, care să judece faptele comturilor şi ale lui Jurând după legile onoarei cavalereşti. Iar aceştia să aleagă încă unul, ca să fie mai mare peste ei, şi cum vor hotărî ei, aşa să rămână.

Cu acestea, sfatul luă sfârşit, după care Zbyszko îşi luă rămas-bun de la prinţ, deoarece trebuia să pornească de îndată la drum. Dar înainte de despărţire, bătrânul Mikołaj de Długolas, om cu experienţă, care-i cunoştea bine pe teutoni, îl luă pe Zbyszko la o parte şi-l întrebă:

O să-l iei cu tine şi pe scutierul ceh?

Sunt sigur că n-o să mă părăsească. De ce?

Pentru că îmi pare rău pentru el. E un bărbat de nădejde, aşa că bagă de seamă ce-ţi spun: tu o să scapi nevătămat de la Malborg, dacă n-ai să dai acolo peste vreunul mai bun ca tine, dar pieirea lui este sigură.

Şi de ce, mă rog?

Fiindcă feciorii de câini l-au învinuit că el l-a străpuns pe de Fourcy. Trebuie să-i fi scris şi maestrului despre moartea lui, spunându-i că cehul i-a vărsat sângele. Iată de ce n-o să-l ierte la Malborg. Îl aşteaptă judecata şi răzbunarea, fiindcă n-ai cum să-l convingi pe maestru că este nevinovat. Tot el i-a sucit şi braţul lui Danveld, care era rudă cu doftorul cel mare. Păcat de el, şi-ţi repet că dacă te va însoţi, va muri negreşit.

Nu va muri, pentru că o să-l las la Spychów.

Dar nu se întâmplă aşa, deoarece interveniseră alte motive pentru care cehul nu mai rămase la Spychów. Zbyszko şi de Lorche porniră împreună cu slujitorii lor a doua zi. De Lorche, pe care preotul Wyszoniek îl dezlegă de jurământul faţă de Ulryka de Elner, călărea fericit şi robit cu totul de farmecul Jagienkăi de Długolas, aşadar în tăcere; Zbyszko, însă, neputând să mai discute cu el despre Danuśka şi pentru că nu se prea înţelegeau, vorbea cu Hlawa, care nu aflase încă despre călătoria în ţinutul stăpânit de cavalerii teutoni.

Ne ducem la Malborg, îi spuse, şi o să ne întoarcem când o vrea Dumnezeu. Poate curând, poate la primăvară, poate peste un an sau poate că niciodată, înţelegi?

Înţeleg, Domnia Ta poate că te duci să-i provoci la luptă şi pe cavalerii de acolo, Slavă Domnului, că fiecare cavaler îşi are scutierul lui.

Nu, răspunse Zbyszko. Nu mă duc acolo să-i provoc la duel, doar dacă se va întâmpla. Iar tu nu vei merge cu mine, ci o să rămâi acasă la Spychów.

La început, cehul se îngrijoră şi se porni să se vaiete, apoi începu să-l roage pe tânărul său stăpân să nu-l lase acasă.

Eu am jurat că n-am să te părăsesc, Domnia Ta: am jurat pe Cruce şi pe onoare. Iar dacă Domnia Ta vei întâmpina vreun necaz, cum o să mai apar eu în faţa stăpânei mele de la Zgorzelice? Eu, ei i-am jurat, stăpâne! Aşa că ai milă de mine şi nu mă lăsa să mă fac de ruşine.

Păi nu i-ai jurat că-mi vei da ascultare? Îl întrebă Zbyszko.

Cum de nu! În toate, numai să nu te las singur. Dacă Domnia Ta mă alungi, am să te urmez, de departe, ca să-ţi dau o mână de ajutor la nevoie.

Eu nu te alung, nici acum şi nici mai târziu, îl linişti Zbyszko, dar mi-ai fi ca o povară, dacă n-aş avea unde să te trimit niciodată oricât de departe şi nu m-aş putea despărţi de tine nici măcar pentru o zi. N-o să stai într-una lângă mine, ca un călău lângă un suflet bun! Cât despre luptă, cum ai putea să mă ajuţi? Nu vorbesc de război, fiindcă la război oamenii se bat în grupuri mari, iar în încăierările de unul singur, nu poţi să lupţi în locul meu. Dacă Rotgier ar fi fost mai puternic decât mine, armura lui nu s-ar fi aflat în căruţa noastră, ci a mea într-a lui. Afară de asta, află că acolo îmi va fi mai rău cu tine, fiindcă poţi să mă bagi în cine ştie ce bucluc.

Cum aşa, Domnia Ta?

Aşadar, Zbyszko începu să-i povestească cele auzite de la Mikołaj de Długolas: comturii, neputând să recunoască uciderea lui de Fourcy, îl învinuiseră pe el şi-l vor urmări ca să se răzbune.

Iar dacă te vor prinde, spuse în cele din urmă, doar n-o să te las în mâinile lor, aşa că aş putea să-mi pierd şi cu capul.

Auzind aceste cuvinte, cehul se posomorî, deoarece simţea că exprimă adevărul; cu toate acestea, se mai strădui o vreme s-o întoarcă după voia lui.

Bine, dar cei care m-au văzut, nu mai sunt pe lume, fiindcă pe unii, cum se aude, i-a omorât bătrânul stăpân de la Spychów, iar pe Rotgier Domnia Ta.

Te-au văzut slujitorii care se târau puţin în urma lor, şi bătrânul teuton care acum se află la Malborg, trăieşte, iar dacă nu este acolo, o să vină când o da Dumnezeu să-l cheme maestrul.

La aceste cuvinte, nu mai avu ce să spună, aşa că merseră în tăcere până la Spychów. Acolo, îi găsiră pe toţi pregătiţi de luptă, pentru că bătrânul Tolima se aştepta fie ca teutonii să atace cetăţuia, fie ca Zbyszko să se întoarcă şi să-i conducă în ajutorul bătrânului stăpân. Străjile vegheau peste tot, la locurile de trecere prin mlaştini şi la cetăţuie. Ţăranii erau înarmaţi, întrucât războiul nu era o noutate pentru ei, aşa că-i aşteptau cu nerăbdare pe nemţi, făgăduindu-şi o pradă bogată. La castel, Zbyszko şi de Lorche fură întâmpinaţi de preotul Kaleb şi imediat după cină le arătă pergamentul cu pecetea lui Jurând în care scrisese cu mâna lui ultima voinţă a cavalerului de Spychów.

Mi-a dictat-o, mărturisi, în noaptea aceea când a plecat la Szczytno. Ei, nu se mai aştepta să se întoarcă.

Şi de ce n-ai spus nimic?

N-am spus, fiindcă mi-a destăinuit sub taina spovedaniei ce vrea să facă. Dumnezeu să-l odihnească şi să aibă parte de lumină în vecii vecilor.

Nu te ruga pentru el, pentru că trăieşte. Ştiu asta din spusele teutonului Rotgier cu care am luptat la curtea prinţului. Dumnezeu ne-a judecat şi l-am ucis.

Sunt motive în plus, ca să nu se mai întoarcă. Doar dacă puterea dumnezeiască.

O să mă duc cu cavalerul acesta să-l smulg din mâinile lor.

Se vede că nu cunoşti mâinile teutonilor; eu le ştiu, fiindcă eu, înainte de a mă prinde Jurând, am fost cincisprezece ani preot în ţara lor. Numai unul Dumnezeu poate să-l scape pe Jurând.

Poate că o să ne ajute şi pe noi.

Amin.

După care desfăcu pergamentul şi începu să-l citească. Jurând înscria toate pământurile şi toată averea pe numele Danusiei şi al urmaşilor ei, iar în caz că avea să moară fără să aibă copii, îi lăsa tot bărbatului ei, Zbyszko de Bogdaniec. La sfârşit, îşi încredinţa această dorinţă din urmă în grija prinţului: „Iar dacă ceva nu-i cu dreptate, voinţa prinţului să facă legea”. Această încheiere fusese adăugată, întrucât preotul Kaleb se pricepea numai la dreptul canonic, iar Jurând, ocupat numai cu războiul, numai la cel al cavalerilor. După citirea zapisului în prezenţa lui Zbyszko, preotul îl citi şi oamenilor mai în vârstă din garnizoana de la Spychów, care îl recunoscură numaidecât pe tânărul cavaler ca stăpân şi făgăduiră să-i dea ascultare.

Credeau şi ei că Zbyszko îi va conduce de îndată să-l salveze pe bătrânul stăpân şi se bucurau, deoarece în piepturile lor băteau inimi călite şi doritoare de luptă, credincioase lui Jurând. De aceea, îi cuprinse o mare tristeţe, când aflară că vor rămâne acasă, iar stăpânul va pleca la Malborg însoţit de o ceată mică, şi nu la război, ci să facă plângere. Tristeţea lor o împărtăşea şi cehul Głowacz, deşi pe de altă parte, era bucuros că avutul lui Zbyszko sporise atât de mult.

Ehei, spuse, ce-o să se mai bucure bătrânul stăpân de la Bogdaniec! El s-ar pricepe să conducă gospodăria! Ce înseamnă Bogdaniec pe lângă Spychów!

Zbyszko fu cuprins deodată de dorul unchiului, cum se întâmpla adesea, mai ales în împrejurările grele ale vieţii, aşa că se întoarse spre scutier şi-i spuse fără să se gândească prea mult:

Ce rost are să stai aici degeaba? Pleacă la Bogdaniec să duci o scrisoare.

Dacă n-am să te însoţesc pe Domnia Ta, aş prefera să mă duc acolo! Se bucură scutierul.

Cheamă-l la mine pe părintele Kaleb, să scrie tot ce s-a întâmplat aici, iar unchiului să-i citească parohul din Krześnia sau abatele, dacă este la Zgorzelice.

Spunând acestea, îşi duse mâna la mustăcioară şi adăugă parcă pentru sine.

Nu! Abatele nu!

Şi îndată îi trecu prin faţa ochilor Jagienka, cu ochii albaştri, părul negru, sprintenă ca o căprioară, dar cu genele în lacrimi.

Nu se simţi prea bine şi o vreme îşi frecă fruntea cu mâna, iar în cele din urmă, zise:

Ştiu că vei fi tristă, draga mea, dar nu mai mult ca mine.

În acest timp, sosi preotul Kaleb şi se aşeză îndată să scrie.

Zbyszko îi dictă pe larg tot ce se petrecuse de când ajunsese la conacul de vânătoare. Nu tăinui nimic, fiindcă ştia că bătrânul Maćko, atunci când le va afla pe toate, se va bucura în cele din urmă. De bună seamă, Bogdaniec nu se compara cu Spychów, care era o aşezare întinsă şi bogată, iar Zbyszko ştia că pe Maćko asemenea lucruri îl interesau foarte mult.

În sfârşit, când scrisoarea fu încheiată, cu multă migală, şi închisă cu pecetea, Zbyszko îşi chemă iarăşi scutierul şi i-o înmână, spunându-i:

Poate că o să te întorci aici cu unchiul, lucru de care m-aş bucura foarte mult.

Dar şi cehul arăta cam îngrijorat; tărăgăna, se muta de pe un picior pe celălalt şi nu pleca, până când tânărul cavaler îl îndemnă:

Dacă mai vrei să-mi spui ceva, vorbeşte.

Domnia Ta, răspunse cehul, aş vrea să te mai întreb ce să le spun oamenilor de acolo?

Care oameni?

Ei, nu celor de la Bogdaniec, dar prin împrejurimi. Pentru că vor vrea şi ei să afle cu siguranţă.

La acestea, Zbyszko, care hotărâse să nu ascundă nimic, se uită cu luare-aminte la el şi spuse:

Ţie nu-ţi pasă de oameni, ci de Jagienka de Zgorzelice.

Cehul roşi, apoi păli puţin şi răspunse:

Aşa-i, stăpâne.

De unde ştii că nu s-a căsătorit acolo cu Cztan de Rogów sau cu Wilk de Brzozowa?

Jupâniţa nu s-a căsătorit cu nimeni, răspunse scutierul apăsat.

Putea că asculte de porunca abatelui.

Abatele o ascultă pe jupâniţă, nu ea pe el.

Atunci ce vrei? Spune-le adevărul, şi ei, şi celorlalţi.

Cehul se înclină şi plecă puţin supărat.

Să dea Dumnezeu, îşi spuse gândindu-se la Zbyszko, să te fi uitat. Să aibă parte de unul mai bun ca tine. Dar dacă nu te-a uitat, o să-i spun şi ei că eşti însurat, dar n-ai soţie şi să dea Domnul să rămâi văduv înainte de a intra în odaia de dormit.

Scutierul se apropiase totuşi de Zbyszko, îi era milă şi de Danusia, dar la Jagienka ţinea mai mult decât la orice pe lume şi de când aflase în timpul ultimei lupte la Ciechanów de cununia lui Zbyszko, i se cuibărise durerea şi amărăciunea în inimă.

Să dea Dumnezeu să rămâi văduv mai înainte! Repetă.

Dar după aceea, se vede că începu să se gândească la lucruri mai vesele, fiindcă în timp ce cobora spre cai, îşi spuse:

Slavă Domnului că măcar o să-i cad la picioare.

În acest timp, Zbyszko se grăbea să plece, fiindcă îl cuprinsese fierbinţeala şi în măsura în care nu era nevoit să se ocupe de alte lucruri îndura adevărate chinuri gândindu-se fără încetare la Danusia şi la Jurând. Trebui totuşi să mai rămână la Spychów cel puţin încă o noapte, fie şi din pricina cavalerului de Lorche şi a pregătirilor pe care le presupunea o călătorie atât de lungă. Pe de altă parte, era şi el foarte trudit din cauza luptei, a vegherii şi a drumului, a nesomnului şi a grijilor. Aşa că noaptea târziu se întinse pe patul tare al lui Jurând, nădăjduind că va putea să doarmă cât de puţin. Dar înainte de a aţipi, îi ciocăni la uşă Sanderus şi-i spuse înclinându-se:

Stăpâne, m-ai scăpat de la moarte şi mi-a fost bine alături de Domnia Ta, cum nu mi-a mai fost de mult. Acum, Dumnezeu ţi-a dăruit o aşezare mare şi eşti mai bogat decât înainte. Iar visteria de la Spychów nu este nici ea goală. Aşadar, dă-mi şi mie o pungă cu ceva bani şi o să mă duc în Prusia, de la un castel la altul, deşi primejdia nu-i mică şi poate că astfel o să-ţi fiu de folos.

Zbyszko, care voia la început să-l dea afară, cumpăni lucrurile şi după un răstimp, scoţând din lada de călătorie de lângă pat un săculeţ cu bani, i-l aruncă şi-i spuse:

Ia-l şi du-te! Dacă eşti un netrebnic, o să mă tragi pe sfoară, dar dacă eşti un om cumsecade, o să mă slujeşti bine.

O să-i înşel pe alţii, făgădui Sanderus, dar nu pe Domnia Ta, o să te slujesc cu folos.