Capitolul VII.

Zygfryd de Löwe tocmai voia să plece la Malborg, când un gonaci îi aduse pe neaşteptate o scrisoare de la Rotgier cu veşti de la curtea mazoviană.

Ştirile îl impresionară adânc pe bătrânul teuton. Înainte de toate, din scrisoare se vedea că Rotgier se prezentase de minune la prinţul Janusz şi-i înfăţişase foarte bine faptele lui Jurând. Zygfryd zâmbi citind că Rotgier îi mai ceruse prinţului pentru el pierderile suferite de Ordin şi Spychów. În schimb, partea a doua a scrisorii conţinea noutăţi neaşteptate şi mai puţin îmbucurătoare. Rotgier îi mai aducea la cunoştinţă că, pentru a dovedi mai convingător nevinovăţia Ordinului de răpirea fiicei lui Jurând, le aruncase mănuşa cavalerilor mazovieni, provocându-l la duel pe oricine s-ar fi îndoit de aceasta, să se supună judecăţii lui Dumnezeu, adică la luptă în faţa întregii curţi. „Niciunul n-a ridicat-o, scria mai departe Rotgier, deoarece ştiau cu toţii că depusese mărturie în favoarea noastră chiar scrisoarea lui Jurând, aşa că se temeau de dreptatea lui Dumnezeu, când deodată s-a găsit un tinerel pe care l-am văzut la conacul din pădure şi acela a primit provocarea. Din care pricină, să nu te miri, cuvioase şi frate întru dreptate, că-mi voi întârzia două, trei zile venirea, întrucât de vreme ce eu i-am provocat, musai să mă înfăţişez. Şi deoarece am făcut-o pentru slava Ordinului, trag nădejde că nici marele maestru şi nici Domnia Ta, pe care te respect şi te îndrăgesc cu inimă de frate, nu mi-o veţi lua în nume de rău. Potrivnicul este aproape un copil, iar eu nu lupt pentru prima dată, aşa că am să vărs uşor acest sânge spre gloria Ordinului, mai ales că mă va ajuta şi Domnul Iisus Cristos, căruia îi pasă mai mult de cei care-i poartă crucea, decât de unul ca Jurând sau de o biată fată de neam mazurian!”

Pe Zygfryd îl miră mai întâi ştirea că fiica lui Jurând era căsătorită. La gândul că la Spychów se va aşeza un alt vrăjmaş ameninţător şi răzbunător, până şi bătrânul comtur fu cuprins de nelinişte. Fireşte, îşi spuse, nu va renunţa la răzbunare şi cu atât mai puţin când îşi va recăpăta soţia şi aceasta îl va înştiinţa că noi am răpit-o de la conacul de vânătoare! Ba, ar mai ieşi la iveală de îndată că tot noi l-am chemat pe Jurând ca să-i luăm viaţa şi nimeni nu s-a gândit să-i înapoieze fiica”. Aici, lui Zygfryd îi trecu prin minte că totuşi, ca rezultat al scrisorilor prinţului probabil că marele maestru va porunci să se facă cercetări la Szczytno, fie şi numai ca să se arate fără vină în faţa lui. Întrucât maestrul şi sfatul îşi doreau atât de mult ca în caz de război cu puternicul rege polon, principii mazovieni să stea la o parte. Trecând cu vederea puterea prinţilor şi mulţimea şlahtei mazoviene, mare ca număr şi demnă de luat în seamă pentru vitejia ei, pacea cu ei ar fi asigurat hotarul teuton pe o suprafaţă întinsă, de-a dreptul uriaşă, şi le-ar fi îngăduit să-şi adune mai bine forţele. Nu o dată se vorbise despre asta în faţa lui Malborg, nu o dată nutriseră nădejdea că după izbânda asupra regelui, o să se găsească vreo pricină aparentă împotriva Mazowiei şi atunci nici o putere n-avea să mai smulgă acest ţinut din mâinile teutonilor. Aceasta era o socoteală şi însemnată, şi sigură, de aceea era un lucru tot atât de neîndoielnic că deocamdată maestrul va face tot ce poate, să nu-l supere pe prinţul Janusz, deoarece acela, căsătorit cu fiica lui Kiejstut, era mai greu de convins decât Ziemowit de Płock, a cărui soţie era nu se ştie de ce cu totul de partea Ordinului.

Gândind astfel, bătrânul Zygfryd, care cu toate că era în stare de orice crime, trădări şi cruzimi de tot felul, iubea totuşi în primul rând Ordinul şi faima lui, începu să chibzuiască în sinea lui: „Nu-i oare mai bine să-i eliberăm pe Jurând şi pe fiica lui? Trădarea şi ocara se vor arăta atunci pe deplin, dar vor împovăra numele lui Danveld, iar acesta nu mai este în viaţă. Şi chiar dacă, se gândi, maestrul ne va pedepsi cu asprime pe mine şi pe Rotgier, care am fost totuşi complici la faptele lui Danveld, n-ar fi astfel mai bine pentru Ordin?” Dar aici, sufletul lui crud şi răzbunător începu să se răzvrătească la gândul despre Jurând.

„Să-l eliberăm pe acest asupritor şi călău al oamenilor Ordinului, pe acest biruitor în atâtea încăierări, pricina atâtor nenorociri şi fapte de ruşine, pe acest învingător, apoi ucigaş al lui Danveld, învingătorul lui de Bergow, al lui Majneger, Gottfryd şi Hugo, pe cel care chiar la Szczytno a vărsat mai mult sânge nemţesc decât o ciocnire din timpul războiului? Nu pot! Nu pot!” repeta Zygfryd în inima lui şi numai la acest gând degetele hrăpăreţe i se încleştau spasmodic, iar pieptul bătrân, uscat trăgea aerul cu greutate. „Şi totuşi, dacă asta ar aduce mai multe foloase Ordinului? Mai multă faimă? Dacă pedeapsa care ar cădea în acest caz pe făptuitorii crimelor, care mai trăiau, l-ar fi câştigat pe prinţul Janusz, vrăjmaş până acum şi ar fi uşurat negocierile cu el sau chiar realizarea unei alianţe? Sunt iuţi la mânie, îşi continuă gândul bătrânul comtur, dar dacă le arătăm puţină bunătate, uită uşor nedreptăţile. Prinţul însuşi a fost prins chiar în ţara lui, dar nu s-a răzbunat prin fapte.” Aici începu să se preumble prin sală cuprins de îndoială, când deodată i se păru că ceva de sus îi spuse: „Ridică-te şi aşteaptă întoarcerea lui Rotgier”. Aşa-i! Trebuia să aştepte. Fără îndoială, Rotgier îl va ucide pe tinerelul acela, dar şi după aceea sau va trebui să-i ascundă pe Jurând şi pe fiica lui, sau să le dea drumul. În primul caz, prinţul va uita într-adevăr de ei, dar neştiind sigur cine i-a răpit pupila, o va căuta, va trimite scrisori maestrului, în care nu-l va mai învinovăţi, ci-l va întreba şi totul se va tărăgăna nespus de mult. În al doilea caz, bucuria produsă de întoarcerea fiicei lui Jurând va fi mai mare decât răzbunarea pentru răpirea ei. „Cu toate acestea, oricând putem spune că am găsit-o după atacul lui Jurând!” Acest ultim gând îl linişti cu totul pe Zygfryd. Cât despre Jurând, născocise de mult împreună cu Rotgier mijlocul ca, în caz că ar fi fost siliţi să-i dea drumul, să nu mai poată nici să se răzbune, nici să se plângă. Zygfryd se bucură în sufletu-i aspru, gândindu-se acum la acest mijloc. Se bucura de asemenea şi la gândul despre judecata lui Dumnezeu, care avea să aibă loc la castelul Ciechanów. Cât despre rezultatul luptei pe viaţă şi pe moarte, nu se temea de nimic. Îşi aduse aminte de un turnir de la Królewiac, când Rotgier învinsese doi cavaleri faimoşi care în ţara lor natală, Anjou, erau socotiţi de neînvins. Îşi aminti şi lupta de la Wilno cu un cavaler polonez, cu curteanul Spytko de Melsztyn, pe care Rotgier îl ucisese.

Şi faţa i se lumină, iar inima i se umplu de mândrie, întrucât pe Rotgier, un cavaler vestit, el îl condusese cel dintâi în campania din Lituania şi îl învăţase cele mai bune moduri de a lupta cu această seminţie. Iar acum, acest fecior va vărsa încă o dată sânge polonez şi se va întoarce acoperit de faimă. Şi cum va reprezenta judecata lui Dumnezeu, Ordinul va scăpa şi el de învinuiri. „Judecata lui Dumnezeu!” Cât ai clipi din ochi, inima i se strânse de un simţământ asemănător cu teama. Rotgier va lupta pe viaţă şi pe moarte în apărarea nevinovăţiei teutone, deşi ei erau vinovaţi, aşadar lupta pentru minciună. Dacă se va întâmpla o nenorocire? Dar după o clipă, lui Zygfryd i se păru iarăşi cu neputinţă. Rotgier nu poate fi învins.

Liniştindu-se în acest fel, bătrânul cruciat se mai gândi o vreme dacă n-ar fi mai bine s-o trimită pe Danusia la vreunul din castelele mai depărtate, care n-ar fi putut cădea niciodată sub asediul mazurienilor. Dar după ce chibzui un răstimp, renunţă şi la acest gând. Să pună la cale un atac şi să-l conducă putea s-o facă numai soţul fiicei lui Jurând, dar el avea să piară de mâna lui Rotgier. Pe urmă, vor fi cercetări numai din partea prinţului şi a prinţesei, întrebări, scrisori, plângeri, dar prin aceasta întâmplarea se va şterge şi se va uita, ca să nu mai vorbim că se va tărăgăna fără sfârşit. „Mai întâi, înainte de a se ajunge la ceva – îşi spuse Zygfryd – eu o să mor şi fiica lui Jurând o să îmbătrânească într-o temniţă teutonă”. Porunci totuşi ca la castel să fie totul gata de apărare şi de drum, pentru că nu ştia sigur ce-ar putea să rezulte din sfatul lui Rotgier, şi aşteptă.

În acest timp, se scurseră două zile de la termenul când Rotgier promisese mai înainte că va veni, apoi trei şi chiar patru, şi nici un alai nu se arăta la poarta castelului de la Szczytno. Abia a cincea zi, aproape pe înserate, răsună cornul străjii de la turnul porţii. Zygfryd, care tocmai sfârşise îndatoririle de seară, trimise îndată un slujitor să afle cine a sosit.

Slujitorul reveni în curând cu faţa schimbată, dar Zygfryd nu i-o putea observa, fiindcă în odaie focul ardea într-un cămin adânc şi făcea puţină lumină.

Au venit? Întrebă bătrânul cavaler.

Da! Răspunse slujitorul.

Dar în glasul lui era ceva ce-l îngrijoră de îndată pe teuton, aşa că îşi continuă vorba:

Şi fratele Rotgier?

L-au adus şi pe fratele Rotgier.

La acestea, Zygfryd se ridică de pe scaun. Un răstimp mai lung se sprijini cu mâna de rezemătoare, de parcă se temea să nu cadă, după care porunci cu glasul înăbuşit:

Adu-mi mantia.

Slujitorul îi puse mantia pe umeri, iar el se vede că-şi recăpătase puterile, deoarece îşi trase singur gluga pe cap şi ieşi din încăpere.

În curând, ajunse în curtea castelului, unde se făcuse întuneric de-a binelea, şi se îndreptă prin zăpada ce scârţâia spre alaiul care, trecând de poartă, se oprise în apropiere. Acolo se afla o ceată de oameni şi ardeau câteva torţe, pe care izbutiseră să le aducă oştenii din garnizoană. La vederea bătrânului cavaler, oştenii se împrăştiară. La lumina torţelor, se vedeau feţele înfricoşate şi se auzeau şoptind glasuri în mohoreală.

Fratele Rotgier.

Fratele Rotgier a fost ucis.

Zygfryd se apropie de sania în care trupul fără viaţă zăcea pe paie acoperit cu mantia, şi-i ridică un colţ.

Apropie lumina, porunci ridicându-şi gluga.

Unul dintre oşteni aplecă torţa la lumina căreia bătrânul teuton zări capul lui Rotgier şi faţa albă ca zăpada, îngheţată, înconjurată cu o năframă întunecată, cu care îi legaseră bărbia, ca să nu rămână cu gura deschisă. De altfel, toată faţa îi era parcă alungită şi atât de schimbată că puteai crede că este altcineva. Ochii îi erau acoperiţi de pleoape, iar în jurul lor şi la tâmple avea pete albăstrii. Pe obraji îi lucea o pojghiţă îngheţată.

Comturul privi îndelung în tăcerea înstăpânită. Ceilalţi se uitau la el, fiindcă ştiau cu toţii că era ca un tată pentru răposat şi ţinea mult la el. Dar nu i se scurse nici o lacrimă din ochi, doar obrazul îi era şi mai aspru decât de obicei, iar pe chip i se aşternuse o linişte îngheţată.

Aşa mi l-au trimis! Rosti într-un târziu.

Dar se întoarse numaidecât spre economul castelului:

Până la miezul nopţii să-i facă sicriul şi să-i depună trupul în capelă.

A mai rămas unul din sicriele făcute pentru cei omorâţi de Jurând, răspunse economul. O să poruncesc să-l căptuşească doar cu postav.

Şi să-l acopere cu o mantie, urmă Zygfryd, acoperind faţa lui Rotgier, nu cu una ca asta, ci cu una de călugăr.

Iar după o clipă, adăugă:

Şi să nu-i bateţi capacul în cuie.

Oamenii se apropiară de căruţă, Zygfryd îşi trase iarăşi gluga pe cap, dar se vede că-şi mai aminti ceva înainte de a pleca, fiindcă întrebă:

Unde-i van Krist?

A fost ucis şi el, răspunse unul dintre slujitori, dar au fost nevoiţi să-l îngroape la Ciechanów, pentru că începuse să putrezească.

Bine.

Spunând acestea, se depărtă cu pas încet şi, întorcându-se în odaie, se aşeză pe acelaşi scaun pe care îl găsise vestea, şi rămase cu faţa împietrită, nemişcat, atât de mult, că slujitorul se îngrijoră şi începu să-şi bage capul pe uşă tot mai des. Ceasurile se scurseră unul după altul, la castel conteni forfota obişnuită, doar dinspre capelă se mai auziră o vreme bătăi de ciocan, iar după aceea nimic nu mai tulbură liniştea afară de chemările străjilor.

Era aproape miezul nopţii, când bătrânul cavaler se trezi parcă din somn şi-l chemă pe slujitor.

Unde este fratele Rotgier? Îl întrebă.

Dar flăcăul, tulburat de linişte, de cele petrecute şi de nesomn, se pare că nu-l înţelese, deoarece privi la el cu frică şi-i răspunse cu glasul tremurător:

Nu ştiu, stăpâne!

Iar bătrânul îi surâse cu un zâmbet sfâşietor şi-i spuse cu blândeţe:

Copile, eu te întreb dacă este în capelă?

Este, stăpâne.

Atunci e bine. Spune-i lui Diederich să vină aici cu cheile şi cu o lampă şi să mă aştepte până când mă întorc. Să aducă şi căucelul cu cărbuni. În capelă este lumină?

Ard lumânările de lângă sicriu.

Zygfryd se înveli în mantie şi ieşi.

Ajungând în capelă, se uită de la uşă, dacă nu mai este nimeni, apoi o închise cu grijă, se apropie de sicriu, îndepărtă două lumânări din cele şase care ardeau în sfeşnice mari de aramă, şi îngenunche alături.

Buzele nu i se mişcau deloc, aşa că nu se ruga. Un răstimp se mulţumi să privească la faţa încă frumoasă a lui Rotgier, de parcă voia să vadă urme de viaţă pe ea.

După care, în liniştea capelei, începu să strige cu glas înăbuşit:

Fiule! Fiule!

Şi tăcu. Se părea că aşteaptă un răspuns.

Apoi întinzându-şi mâinile, îşi băgă degetele ca nişte gheare sub mantia ce acoperea pieptul lui Rotgier şi începu să-l pipăie; căută peste tot, la mijloc şi în amândouă părţile, mai jos de coaste şi sub clavicule, până când găsi o ruptură în postav, care începea de sus, de pe umărul drept, până la subsuoară, îşi trecu degetele pe toată lungimea rănii şi începu din nou să vorbească cu un glas în care parcă tremura plânsul:

Oo! Ce lovitură nemiloasă! Şi spuneai că potrivnicul este aproape un copil! Tot umărul! Tot umărul! Ai ridicat de atâtea ori braţul asupra păgânilor în apărarea Ordinului. Iar acum ţi l-a retezat un topor polonez. Şi aşa ţi-ai găsit sfârşitul! Gata! El nu te-a binecuvântat pentru că lui poate nu-i pasă de Ordinul nostru. M-a părăsit şi pe mine, deşi l-am slujit atâţia ani.

Cuvintele i se întrerupseră pe buzele tremurânde şi în capelă se lăsă iarăşi o tăcere surdă.

Fiule! Fiule!

În glasul lui Zygfryd răsuna acum rugămintea şi totodată parcă striga şi mai încet, asemenea oamenilor care întreabă de o taină însemnată şi înfricoşătoare:

Dacă eşti, într-adevăr, dacă mă auzi, dă-mi un semn: mişcă mâna sau deschide ochii pentru o clipă, fiindcă-mi geme inima în pieptul bătrân. Dă-mi un semn, eu te-am iubit, vorbeşte-mi!

Şi rezemându-şi mâinile de marginile sicriului, îşi aţinti ochii vultureşti pe pleoapele închise ale lui Rotgier şi aşteptă.

Ei, cum poţi să vorbeşti, rosti în sfârşit, când dinspre tine vine răceală şi un aer lânced. Dar de vreme ce tu taci, o să-ţi spun eu ceva, aşa că sufletul tău să vină aici între lumânările aprinse şi să asculte.

Cu aceste vorbe, se aplecă spre faţa răposatului.

Îţi aduci aminte când capelanul nu te-a lăsat să-l ucizi pe Jurând şi cum i-am jurat. Foarte bine, am să-mi respect jurământul, iar pe tine am să te bucur, oriunde te afli.

Spunând aceasta, se retrase de lângă sicriu, puse la loc sfeşnicele pe care le depărtase mai înainte, trase mantia peste trupul şi faţa răposatului şi ieşi din capelă.

Lângă uşă dormea cufundat într-un somn adânc slujitorul, iar înăuntru Diederich aştepta porunca lui Zygfryd.

Acesta era un om scund, vânjos, cu picioarele încovoiate şi faţa lată, animalică, acoperită în parte de o glugă cu marginea în colţuri, care-i ajungea până la umeri. Pe trup, purta un pieptar din piele de bou netăbăcită, iar la brâu o cingătoare la fel, de care-i atârna o legătură de chei şi un cuţit scurt. În mâna dreaptă, ţinea un felinar de fier cu apărători de băşică, iar în cealaltă un ceaunaş şi o torţă.

Eşti gata? Îl întrebă Zygfryd.

Diederich se înclină în tăcere.

Ţi-am poruncit să aduci cărbuni în ceaunaş.

Omul îndesat nu răspunse nici de astă dată, arătă doar spre chiutucii care ardeau în cămin, luă o lopăţică de fier de lângă cămin şi începu să tragă de sub ei în ceaunaş cărbuni, după care aprinse felinarul şi aşteptă.

Acum, ascultă, câine, îl repezi Zygfryd. Odinioară, ai destăinuit ce ţi-a poruncit să faci comturul Danveld, iar acesta a pus să ţi se taie limba. Dar pentru că poţi să-i arăţi prin semne capelanului tot ce vrei, află că dacă-i vei arăta cumva ce faci din porunca mea, o să pun să te spânzure.

Diederich se înclină din nou în tăcere, doar faţa i se strâmbă ameninţătoare când îşi aduse aminte, deoarece i se smulsese limba din cu totul altă pricină decât spunea Zygfryd.

Acum, ia-o înainte şi condu-mă la temniţa lui Jurând.

Călăul apucă în mâna-i uriaşă mânerul ceaunaşului, ridică felinarul şi ieşiră. După uşă, trecură de slujitorul adormit şi coborând pe scări, nu se duseră spre uşa principală, ci prin spatele scărilor, dincolo de care începea un coridor îngust ce parcurgea toată lărgimea clădirii, sfârşindu-se cu o uşă mică şi grea într-o adâncitură a zidului. Diederich o deschise şi ieşiră iarăşi sub cerul liber, într-o curte mică, înconjurată în cele patru părţi cu hambare în care se păstrau rezervele de grâu în cazul asedierii castelului. Sub unul din aceste hambare, din partea dreaptă, erau temniţele pentru prinşi. Acolo nu se afla nici o strajă, fiindcă prinsul, chiar dacă ar fi izbutit să iasă din temniţă, ar fi ajuns în curte, a cărei singură ieşire era tocmai uşa mică.

Aşteaptă! Porunci Zygfryd.

Şi sprijinindu-se cu mâna de zid, se opri, întrucât simţi că se petrece ceva rău cu el şi nu mai poate să răsufle, ca şi când pieptul i-ar fi fost strâns într-o platoşă prea strâmtă. Pur şi simplu, întâmplările prin care trecuse îi depăşeau puterile slăbite. Mai simţi şi că fruntea i se acoperă sub glugă de broboane de sudoare rece şi hotărî să se odihnească puţin.

După ziua mohorâtă, era o noapte neobişnuit de senină. Pe cer lumina Luna şi toată curtea mică era inundată de o lumină puternică în care zăpada împrumuta reflexe verzui. Zygfryd trase în piept cu lăcomie aerul proaspăt şi rece. Dar îşi aminti îndată că într-o noapte tot atât de luminoasă plecase şi Rotgier la Ciechanów, de unde se întorsese mort.

Iar acum, zaci în capelă, murmură abia auzit.

Diederich, însă, crezând că comturul vorbeşte cu el, ridică felinarul şi-i lumină faţa îngrozitor de palidă, aproape cadaverică şi în acelaşi timp asemănătoare cu capul unui vultur pleşuv.

Condu-mă! Îl îndemnă Zygfryd.

Cercul galben de la lumina felinarului se mişcă din nou pe zăpadă şi porniră mai departe. În zidul gros al hambarului era o adâncitură, lângă care câteva trepte duceau spre o uşă scundă de fier. Diederich o deschise şi iarăşi începu să coboare pe trepte în deschizătura întunecată, ridicând mai sus felinarul, ca să-i lumineze drumul comturului. La capătul scării, era un coridor, în care, la dreapta şi la stânga, se aflau uşile foarte groase ale temniţei.

La Jurând! Porunci Zygfryd.

După o clipă, scrâşniră zăvoarele şi intrară. În groapă era întuneric beznă, aşa că Zygfryd, nevăzând bine la lumina leşietică a felinarului, îi porunci să aprindă torţa şi în curând, la lumina ei puternică, îl zări pe Jurând zăcând pe paie. Prinsul avea cătuşe la picioare, iar la mâini un lanţ puţin mai lung, care să-i îngăduie să ducă mâncarea la gură. Era îmbrăcat în acelaşi sac de cânepă în care se înfăţişase înaintea comturilor, acum, însă, acoperit de pete de sânge, deoarece în ziua aceea, în care lupta se sfârşise abia când cavalerul înnebunit de durere şi furie fusese prins într-o plasă şi oştenii voiseră să-l omoare, îl răniseră de câteva ori cu halebardele. Îi împiedicase capelanul de la Szczytno, iar loviturile nu se arătaseră prea grave, în schimb pierduse atâta sânge, încât îl duseseră în temniţă mai mult mort decât viu. La castel, credeau cu toţii că îşi va da sufletul dintr-o clipă în alta, dar puterea lui uriaşă învinsese moartea şi trăise, deşi nu-i oblojiseră rănile şi-l zvârliseră într-o hrubă în care, când era dezgheţ, pica apa din tavan, iar când era ger, pereţii se acopereau de un stat gros de promoroacă şi cristale de gheaţă.

Aşadar, zăcea pe paie, în lanţuri, fără putere, dar uriaş, aşa că mai ales când era întins făcea impresia unei stânci care fusese cioplită în formă de om. Zygfryd porunci să-i lumineze faţa şi un timp îl cercetă în tăcere, după care se întoarse către Diederich şi-i zise:

Vezi că mai are numai un ochi, lasă smoala să-i curgă în el.

În glasul lui se simţea parcă vlăguiala şi bătrâneţea, dar tocmai de aceea porunca părea şi mai înfricoşătoare. De aceea, torţa tremură puţin în mâna călăului; cu toate acestea o aplecă şi în curând în ochiul lui Jurând începură să cadă picăturile de smoală aprinsă, până când îl umplură de la sprâncene până la osul obrazului.

Faţa lui Jurând se strânse, mustaţa-i cânepie se ridică în sus şi-i descoperi dinţii încleştaţi, dar nu rosti nici un cuvânt şi, fie din cauza slăbiciunii, fie a îndârjirii înnăscute, nu scoase nici măcar un geamăt.

Iar Zygfryd îi spuse:

Ţi s-a făgăduit libertatea şi ţi se va da drumul, dar nu vei mai putea învinui Ordinul, pentru că limba cu care-l umpleai de ocară, ţi se va tăia.

Şi iarăşi îi făcu semn lui Diederich, dar acesta scoase doar un sunet gutural şi arătă că are nevoie de amândouă mâinile, apoi că vrea să-i lumineze comturul.

Atunci bătrânul luă torţa şi i-o ţinu cu mâna întinsă, tremurătoare; totuşi, când Diederich îi apăsă pieptul lui Jurând cu genunchii, întoarse capul şi se uită la peretele acoperit de promoroacă.

O clipă răsună clinchetul lanţurilor, după care se auzi gâfâitul unui piept omenesc, ceva ca o icnitură surdă din adânc, şi se lăsă tăcerea.

În cele din urmă, se auzi din nou glasul lui Zygfryd:

Ascultă-mă, Jurând, pedeapsa pe care ai suferit-o te-ar fi ajuns şi aşa, dar în afară de asta, fratelui Rotgier, pe care l-a ucis soţul fiicei tale, i-am făgăduit că-i voi pune alături în sicriu mâna ta dreaptă.

Diederich, care se ridicase, auzind aceste cuvinte, se aplecă iarăşi deasupra lui Jurând.

După o vreme, bătrânul comtur şi Diederich trecură din nou prin curtea inundată de lumina Lunii. Trecând prin coridor, Zygfryd luă din mâinile călăului felinarul şi ceva întunecat învelit într-o cârpă, apoi îşi spuse cu voce tare:

Acum, să ne întoarcem la capelă, iar după aceea în turn.

Diederich se uită cu luare-aminte la el, dar comturul îi porunci să se ducă la culcare, iar el se depărtă legănând felinarul spre ferestrele luminate ale capelei. Pe drum, se gândi la cele întâmplate. Era parcă aproape sigur că va veni şi rândul lui, şi acestea sunt ultimele lui fapte pe pământ; totuşi sufletu-i teuton, deşi mai mult crud decât înşelător din fire, se obişnuise de nevoie atât de mult să ascundă în spatele tertipurilor şi ale minciunilor faptele sângeroase ale călugărilor, încât şi acum se gândi fără să vrea că ar putea arunca ruşinea şi răspunderea pentru chinurile lui Jurând asupra altuia. Diederich era mut, nu va putea spune nimic şi chiar dacă poate să se înţeleagă prin semne cu capelanul, n-o va face din cauza fricii. Şi atunci? Atunci cine va dovedi că Jurând n-a fost rănit de atâtea ori în bătălie? Putea să-şi piardă uşor limba din pricina unei lovituri de suliţă între dinţi, paloşul sau toporul puteau să-i reteze fără greutate mâna dreaptă, iar ochi nu mai avea decât unul, aşa că ce era de mirare că i l-au scos, când, înnebunit de mânie, s-a aruncat de unul singur asupra întregii garnizoane de la Szczytno? Ah, Jurând! Ultima bucurie din viaţă cutremură o clipă inima bătrânului teuton. Aşa-i, dacă Jurând va trăi, trebuie să-i dea drumul! Aici, Zygfryd îşi aduse aminte, când se sfătuise odată cu Rotgier şi cum acest frate mai tânăr îi spusese râzând: „Atunci n-are decât să se ducă încotro va vedea cu ochii, iar dacă nu va putea nimeri la Spychów, să întrebe de drum”. Pentru că ce se întâmplase, fusese plănuit în parte între ei. Acum, însă, când Zygfryd intră din nou în capelă şi îngenunchind lângă sicriu, puse la picioarele lui Rotgier mâna însângerată a lui Jurând, această din urmă bucurie care îl înfiorase, se răsfrânse de asemenea pentru ultima dată pe faţa lui.

Uite, spuse, am făcut mai mult decât ne-am sfătuit: pentru că regele Jan de Luxemburg, deşi era orb, a luptat şi a murit cu fală, pe când Jurând nu va mai lupta şi va muri ca un câine lângă gard.

Aici, simţi că iar i se taie răsuflarea, ca şi mai înainte, când se dusese la Jurând, iar capul parcă i-l strângea un coif de fier, dar asta nu dură decât o clipă. Răsuflă adânc şi zise:

Ehei, mi-a venit şi mie vremea. Nu te-am avut decât pe tine, iar acum nu mai am pe nimeni. Dar dacă mi-a fost predestinat să mai trăiesc, îţi jur, fiule, că şi mâna cealaltă, care te-a omorât, am să ţi-o pun în sicriu sau am să pier eu însumi. Ucigaşul tău e încă viu.

Aici, dinţii i se încleştară şi îl apucă un spasm atât de puternic, încât cuvintele i se întrerupseră pe buze şi abia după un răstimp începu să vorbească din nou cu glasul poticnit:

Aşa-i. Ucigaşul tău trăieşte încă, dar o să pun eu mâna pe el. Iar înainte de a-l prinde, o să-l supun la chinuri mai rele decât moartea.

Şi tăcu.

După o clipă, se ridică şi apropiindu-se de sicriu, începu să murmure cu glasul liniştit:

Acum, îmi iau rămas-bun de la tine. O să privesc pentru ultima dată la faţa ta, poate că am să-mi dau seama dacă te bucuri de ce ţi-am făgăduit. Ultima oară!

Şi descoperi obrazul lui Rotgier, dar se retrase deodată.

Râzi. Se sperie, însă râzi groaznic.

Într-adevăr, trupul se dezgheţa sub mantie sau de la căldura lumânărilor, drept care începuse să se descompună neobişnuit de repede, şi faţa tânărului comtur devenise înspăimântătoare. Urechile umflate şi înnegrite arătau groaznic, iar buzele vinete şi umflate i se strâmbaseră parcă într-un zâmbet.

Zygfryd acoperi cât putu de repede această mască omenească înfiorătoare.

După care, luă felinarul şi ieşi. Pe drum, i se tăie răsuflarea pentru a treia oară, aşa că, întorcându-se în odaie, se întinse pe patu-i tare de călugăr şi un timp zăcu nemişcat. Se gândi că va aţipi, când deodată îl cuprinse un simţământ ciudat. Avea impresia că somnul nu va mai veni niciodată la el, în schimb, dacă va rămâne în această încăpere, va veni moartea.

Zygfryd nu se temea de ea. Vlăguit de oboseală şi fără speranţa de a adormi, o socotea ca pe o odihnă profundă, dar nu voia să-i cedeze în această noapte, aşa că aşezându-se în capul oaselor, începu să vorbească:

Mai lasă-mă până mâine.

Şi deodată, auzi limpede un glas care-i şoptea la ureche:

Ieşi din această odaie. Mâine va fi prea târziu şi n-ai să mai îndeplineşti ce-ai făgăduit; ieşi din această odaie!

Comturul se ridică şi cu mare greutate ieşi. Pe metereze, în turnurile de la colţuri, se strigau străjile. Lângă capelă, cădea pe zăpadă lumina verzuie de la ferestre. La mijloc, alături de fântâna de piatră, doi câini negri se jucau trăgând de o zdreanţă, încolo, curtea era goală şi tăcută.

Aşadar, musai în această noapte? Reluă Zygfryd. Sunt peste măsură de trist, dar viu. Dorm cu toţii. Jurând, învins de durere, poate că doarme şi el, numai eu n-o să mai adorm. Vin, vin, fiindcă în odaie se află moartea, iar eu ţi-am promis. Dar pe urmă, n-are decât să vină moartea, dacă somnul nu poate. Tu râzi acolo, iar eu nu mai am putere. Râzi, se pare că te bucuri. Vezi şi tu, mi-au amorţit degetele, palmele nu mai au vlagă şi singur nu mai sunt în stare să fac asta. O s-o facă slujitoarea care doarme cu ea.

Spunând acestea, se îndreptă cu paşi greoi către turnul de lângă poartă. În acest timp, câinii care se jucau lângă fântâna de piatră, alergară spre el şi începură să se gudure. Într-unul din ei, Zygfryd recunoscu pe tovarăşul nedespărţit al lui Diederich, despre care se spunea la castel că-i slujeşte drept pernă.

După ce-l întâmpină pe comtur, câinele lătră o dată, de două ori, după care se întoarse spre poartă şi se apropie de ea, ca şi când i-ar fi ghicit gândurile omului.

În curând, Zygfryd ajunse înaintea uşiţei înguste de la turn, care se închidea noaptea pe dinafară. Trăgând zăvoarele, pipăi balustrada scării care începea în spatele uşii şi porni să urce treptele. Din cauza gândurilor răvăşite, uitase felinarul, aşa că urca bâjbâind, păşind cu grijă şi căutând treptele cu piciorul.

Deodată, după câţiva paşi, se opri, fiindcă mai sus, dar imediat în spatele lui auzi parcă gâfâitul unui om sau al unui animal.

Cine-i acolo?

Nu-i răspunse nimeni, doar gâfâitul se înteţi.

Zygfryd era un om neînfricat; nu se temea de moarte, dar şi curajul lui, şi stăpânirea de sine secaseră cu totul în noaptea aceea îngrozitoare. Prin cap îi trecu gândul că-i aţine calea Rotgier şi părul i se făcu măciucă în creştetul capului, iar fruntea i se acoperi de o sudoare rece.

Se retrase până aproape de ieşire.

Cine-i acolo? Întrebă cu glasul înăbuşit.

Dar în clipa aceea ceva îl izbi în piept cu o putere atât de mare, încât bătrânul căzu leşinat pe spate prin uşa deschisă fără un geamăt.

Se aşternu tăcerea. După aceea, se ivi o siluetă întunecată şi începu să se strecoare spre grajdurile de lângă armurăria din partea stângă a curţii. Câinele uriaş al lui Diederich alergă în urma ei în tăcere. Celălalt câine îi urmă şi dispăru în umbra zidului, dar în curând se întoarse din nou adulmecând cu capul plecat şi alergând încet pe urmele celorlalţi. În acest fel, se apropie de Zygfryd care zăcea nemişcat, îl mirosi şi aşezându-se la capul lui, ridică botul şi începu să urle.

Urletul lui se auzi multă vreme, sporind jalea şi groaza acestei morţi mohorâte. În cele din urmă, scârţâi uşa ascunsă în adâncitura porţii mari şi în curte intră un străjer cu halebarda.

Dar-ar boala-n el de câine! Blestemă. Te-nvăţ eu să mai urli noaptea.

Şi îndreptând vârful suliţei spre el, vru să-l străpungă, dar în aceeaşi clipă văzu pe cineva zăcând în apropierea uşiţei deschise de la turn.

Herjesus! Ce-i asta?

Aplecându-şi capul, se uită la faţa omului căzut şi începu să strige:

Hei, săriţi! Ajutor!

După care, se repezi la poartă şi începu să tragă din răsputeri de frânghia clopotului.