Capitolul XI.

După o noapte ceţoasă şi umedă, urmă o zi bântuită de vânt, uneori luminoasă, alteori mohorâtă din cauza norilor care, goniţi de vijelie, se întreceau pe bolta cerească. Maćko porunci să pornească odată cu răsăritul soarelui. Păcurarul, care se învoise să-i călăuzească până la Colibe, susţinea că peste tot caii o să treacă, dar căruţele trebuiau desfăcute pe alocuri şi cărate bucată cu bucată, ca şi lăzile cu haine şi rezervele de hrană. Asta nu se putea face fără efort şi zăbavă, dar oamenii, căliţi şi învăţaţi cu greul, preferau să plece, decât să stea în hanul părăsit, aşa că porniră bucuroşi la drum. Până şi fricosul Wit, încurajat de cuvintele şi prezenţa păcurarului, nu mai era speriat.

Îndată după ce părăsiră hanul, intrară într-o pădure cu copaci înalţi, prin care, mânând caii cu pricepere, se putea trece cotind printre trunchiuri şi fără să mai dezmembreze căruţele. La răstimpuri, vântul contenea, câteodată se pornea din nou cu o putere mare, izbind parcă trunchiurile pinilor cu aripile-i uriaşe, le îndoia şi le răsucea ca pe aripile unei mori de vânt, le frângea; pădurea se încovoia sub palele dezlănţuite şi chiar şi în pauzele dintre răbufnirile năprasnice nu înceta să urle şi să tune parcă înfuriată de această năvală chinuitoare. Când şi când, norii acopereau cu toiul lumina zilei; ploaia şfichiuia amestecată cu fulgi de zăpadă şi se întuneca de parcă scăpăta soarele. Atunci, Wit se pierdea iarăşi cu firea şi ţipa că „răul s-a îndârjit şi vrea să ne împiedice”, dar nu-l asculta nimeni, nici măcar sperioasa Anula nu-i mai lua în seamă vorbele, mai ales că cehul era atât de aproape că putea să-i atingă scara cu scara ei şi privea cu atâta curaj înainte, ca şi când voia să-l cheme la luptă pe însuşi diavolul.

Dincolo de pădurea înaltă de pin, începea alta, căptuşită cu lăstari, apoi tufişuri prin care nu se mai puteau strecura. Aici, se văzură nevoiţi să desfacă atelajele, dar o făcură cu îndemânare şi cât ai clipi din ochi. Roţile, oiştile, şi părţile dinainte le cărară în spinare slujitorii puternici, ca şi lăzile şi rezervele de hrană. Câteva stadii drumul se dovedi foarte greu de străbătut, aşa că ajunseră abia spre seară la Colibe, unde păcurarii îi primiră bine şi îi asigurară că prin Râpa Dracului, mai degrabă de-a lungul ei, se putea ajunge la oraş. Aceşti oameni, învăţaţi cu pădurea, aveau parte arareori de pâine şi făină, dar nu răbdau de foame, fiindcă se hrăneau cu afumături, în special cu zvârlugi care mişunau prin toate bălţile. Îşi cinstiră din belşug oaspeţii, întinzând mâinile, în schimb, după turtele de pâine. Erau printre ei femei şi copii, cu toţii negri de fum şi de smoală, dar era şi un ţăran mai în vârstă, de peste o sută de ani, care îşi amintea măcelul de la Łęczyca din 1331 şi distrugerea oraşului de teutoni. Maćko, cehul şi cele două fete, deşi auziseră aceeaşi povestire şi de la priorul din Sieradz, îl ascultară cu interes pe acest bătrân care, aşezat lângă foc şi scurmând în el, părea că scoate la iveală şi propriile amintiri din tinereţe. La Łęczyca, ca şi la Sieradz nu cruţaseră nici măcar bisericile şi pe preoţi, iar sângele bătrânilor, al femeilor şi al copiilor se scurgea pe tăişurile cuceritorilor. Teutonii, mereu teutonii! Gândurile lui Maćko şi ale Jagienkăi zburau într-una la Zbyszko, care se afla ca în gura lupului, în mijlocul unor oameni ce nu cunoşteau mila şi nici legile ospeţiei. Anulka murea de frică, deoarece nu era sigură că, dacă alergând pe urmele abatelui, nu vor nimeri şi ei printre aceşti oameni cruzi.

Dar bătrânul începu după aceea să povestească despre bătălia de la Płowce, care încheiase năvala teutonilor şi la care luase şi el parte cu îmblăciul de fier în mâna, ca tânăr în pedestrimea alcătuită din ţăranii din satul lui. Doar în această bătălie pierise aproape tot neamul Grindină, aşa că Maćko ştia bine toate amănuntele, cu toate acestea asculta şi acum ca pe ceva nou povestirea despre groaznicul măcel al nemţilor, când căzuseră ca un lan îndoit de vânt sub paloşele cavalerilor poloni şi puterea regelui polonez Łokietek.

Hm! Ţin minte şi acum, spuse bătrânul. Au încălcat pământul, au dat foc la târguri şi castele, ba, au căsăpit chiar şi copiii din leagăne, dar le-a venit şi lor sfârşitul. Ehei, a fost o mare bătălie. Închid ochii şi parcă văd câmpul de luptă.

Îşi miji ochii şi tăcu, scormonind doar încet cărbunii pe vatră, până când Jagienka, nemaiputând să aştepte sfârşitul povestirii, îl întrebă:

Şi cum a fost?

Cum a fost? Repetă bătrânul. Îmi aduc aminte câmpul, ca şi când m-aş uita acum la el; erau tufişuri şi în dreapta nişte mlaştini, şi o mirişte nu prea mare. Dar după bătălie, nu se mai vedeau nici tufişuri, nici mlaştini, nici miriştea, numai fiare pretutindeni, paloşe, topoare, suliţe şi armuri, una peste asta, de parcă acoperise cineva pământul sfânt cu ele. Niciodată n-am mai văzut atâta lume amărâtă şi atâta sânge omenesc.

Inima lui Maćko se întări la această amintire, aşa că zise:

Adevărat! Domnul Iisus e milostiv! Au cotropit atunci regatul ca un incendiu sau ca ciuma. Nu numai Sieradz şi Łęczyca, dar au distrus şi multe alte oraşe. Ei şi? Norodul nostru e plin de viaţă şi are putere nesecată. Chiar dacă-l apuci de beregată, poţi să-l strângi de gât, ba îţi mai scoate şi dinţii din gură. Uitaţi-vă şi voi: regele Kazimierz a refăcut Sieradz şi Łęczyca atât de bine, că arată mai frumoase decât au fost, şi adunările se ţin în ele ca şi mai înainte, iar teutonii, după ce i-au bătut la Płowce, zac acolo şi putrezesc. Să dea Dumnezeu să aibă întotdeauna asemenea sfârşit!

Ţăranul încovoiat de ani, când auzi aceste cuvinte, începu să clatine din cap în semn de încuviinţare, iar în cele din urmă spuse:

Şi totuşi nu zac şi nu putrezesc. Regele ne-a poruncit nouă, pedestraşilor, să săpăm şanţuri după bătălie şi au venit şi ţăranii din împrejurimi să ne ajute la muncă, aşa că lopeţile lucrau pe întrecute. Apoi i-am aşezat pe nemţi în şanţuri şi i-am acoperit cu pământ, ca să nu iasă vreo boală din ei, dar n-au rămas acolo.

Cum adică n-au rămas? Ce s-a întâmplat cu ei?

Eu n-am văzut, dar spun şi eu ce zice lumea. După bătălie, s-a iscat o viforniţă grozavă care a durat douăsprezece duminici, dar numai noaptea. Ziua strălucea soarele, iar noaptea vântoasa mai că-ţi rupea părul din cap. O mulţime de diavoli dădeau buzna prin vijelie, fiecare cu furca lui, şi care cum venea, buf cu furca în pământ şi scotea câte un teuton şi-l ducea în iad. Oamenii din Płowce auzeau atâta hărmălaie, de parcă urlau haite de câini, dar nu înţelegeau dacă nemţii urlau de spaimă şi de jale sau diavolii de bucurie. Asta a ţinut până când preoţii au făcut sfeştania gropilor şi până când pământul a îngheţat tun la Anul Nou de nu mai intrau furcile în el.

Aici tăcu şi după o clipă adăugă:

Dar să dea Dumnezeu, nobile cavaler, să aibă toţi acelaşi sfârşit cum ai zis şi Domnia Ta, că dacă eu n-o să mai trăiesc, băietanii ăştia doi o să trăiască şi n-o să mai vadă ce-au văzut ochii mei.

Spunând acestea, începu să se uite la Jagienka şi la fiica Sieciechowei şi să se mire şi să dea din cap că sunt atât de frumoase.

Parcă sunt nişte maci în lanul de grâu, rosti. N-am mai văzut aşa ceva.

Tăifăsuiră aşa o bună parte din noapte, apoi se duseră să se culce în colibe pe muşchi moale ca puful, înveliţi cu piei călduroase, iar după ce somnul adânc le odihni oasele, porniră a doua zi mai departe când se făcu ziua albă. Drumul prin râpă nu era de bună seamă prea uşor, dar nici prea greu, aşa că zăriră castelul de la Łęczyca încă înainte de apusul soarelui. Oraşul era ridicat din nou din cenuşă şi cărămidă roşie sau chiar din piatră. Avea ziduri înalte, turnuri de apărare şi biserici mai frumoase chiar decât cele de la Sieradz. La dominicani, aflară uşor veşti despre abate. Trecuse pe acolo, spusese că-i e mai bine şi cu câteva zile în urmă pornise mai departe pe drum. Maćko nu ţinea neapărat să-l ajungă pe drum, întrucât hotărâse să le ducă pe cele două fete la Płock, unde şi aşa le-ar fi dus abatele, dar pentru că se grăbea să ajungă la Zbyszko, îl îngrijoră altă ştire: anume că îndată după plecarea abatelui, râurile se umflaseră atât de mult, că nu era cu putinţă să meargă mai departe. Văzându-l pe cavaler cu o suită atât de mare, cu care, după cum spunea, se ducea la prinţul Ziemowit, dominicanii îl primiră foarte bine, ba chiar îi dăruiră lui Maćko o tăbliţă de lemn de măslin, pe care era scrisă în latineşte o rugăciune către îngerul Rafal, patronul călătorilor.

Şederea forţată la Łęczyca dură două săptămâni, timp în care unul dintre scutierii starostelui de la castel descoperi că cei doi flăcăiandri ai cavalerului care trecea pe acolo erau fete şi se îndrăgosti lulea de Jagienka. Cehul vru să-l provoace numaidecât la duel, dar pentru că asta se petrecea în ajunul plecării, Maćko îl convinse să renunţe.

Când porniră mai departe spre Płock, vântul zvântase drumurile, deoarece deşi cădeau ploi dese, ţineau puţin, cum se întâmplă de obicei primăvara. Erau şi calde, şi torenţiale, fiindcă se împrimăvărase bine. Pe câmpuri, luceau prin brazde dâlme strălucitoare de apă, iar dinspre arături mirosea puternic a pământ ud. Mlaştinile se acoperiseră de calcea calului, prin păduri înfloriseră toporaşii şi pitulicile ciripeau cu înfocare printre ramuri. Inimile călătorilor se umplură de bucurie şi speranţă, mai ales că mergeau repede şi după şaisprezece zile de drum ajunseră la porţile oraşului.

Ajunseră, însă, noaptea, când porţile erau închise, astfel că fură nevoiţi să înnopteze la un ţesător în afara zidurilor. Culcându-se târziu, fetele dormiră somn de piatră după oboseala drumului lung. Maćko, pe care nici o călătorie nu era în stare să-l doboare, nu voi să le trezească şi se duse el însuşi în oraş, odată cu deschiderea porţilor, găsi uşor catedrala şi casa episcopului, unde prima noutate pe care o auzi fu ştirea că abatele murise cu o săptămână în urmă.

Murise cu o săptămână înainte, dar după obiceiul de atunci se ţineau slujbe lângă sicriu şi parastase de şase zile, iar înmormântarea avea să aibă loc abia astăzi, urmată de pomenire şi ultimul parastas pentru cinstirea amintirii răposatului.

Apăsat de îngrijorare, Maćko nici nu se mai uită la oraşul pe care-l ştia puţin, de pe vremea când dusese maestrului o scrisoare de la prinţesa Alexandra şi se întoarse cât putu de repede la casa ţesătorului în afara zidurilor, spunându-şi:

De, acum i-a fost dat să moară, să-i fie ţărâna uşoară! N-ai cum să te împotriveşti, dar ce-o să fac eu acum cu fetele?

Şi începu să chibzuiască dacă n-ar fi mai bine să le lase la prinţesa Alexandra, sau la prinţesa Anna Danuta, ori să le ducă la Spychów. În timpul drumului, îi trecuse uneori prin minte că dacă s-ar arăta că Danuśka nu mai trăieşte, n-ar fi rău ca Jagienka să fie aproape de Zbyszko. Nu se îndoia că Zbyszko va suferi şi o va plânge încă multă vreme pe răposata cea mai dragă din lume, dar era sigur că o fată ca Jagienka lângă el nu-l va lăsa nepăsător. Îşi aducea aminte că şi pe flăcăiandru, deşi îl trăgea inima spre pădurile şi codrii din Mazowsze, îl treceau fiorii lângă Jagienka. Din această pricină şi fiind convins că Danuśka pierise, se gândise nu o dată ca în cazul morţii abatelui, să n-o mai trimită nicăieri pe Jagienka. Dar cum era lacom de pământ, era interesat şi de avuţia abatelui. Acesta se supărase într-adevăr pe ei şi îi ameninţase că nu le va lăsa nimic, dar dacă se răzgândise înaintea morţii? Era sigur că înscrisese ceva pe numele Jagienkăi, pentru că pomenise deseori despre asta la Zgorzelice, aşa că era cu putinţă ca prin Jagienka să capete şi Zbyszko ceva. Câteodată, Maćko avea chef să rămână la Płock, să afle ce şi cum şi să rezolve această treabă, dar alungă repede din minte asemenea gânduri. „Eu o să mă străduiesc aici, se dojenea, pentru avere, iar flăcăul meu s-ar putea să-şi întindă mâinile spre mine din cine ştie ce temniţă teutonă şi să-mi ceară ajutorul”. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut: s-o lase pe Jagienka în grija prinţesei şi a episcopului cu rugămintea de a nu lăsa pe nimeni s-o nedreptăţească. Dar asta nu-i prea plăcea lui Maćko: „Fata are şi aşa, îşi spunea, o zestre pe cinste, iar dacă-l va moşteni şi pe abate, o s-o ia vreun mazurian, pe viul Dumnezeu, că nici ea n-o să mai rabde mult. Când mai trăia, răposatul Zych mi-a spus că încă de pe atunci parcă mergea pe cărbuni”. Şi-l cuprinse teama pe bătrânul cavaler, când se gândi că în acest caz Zbyszko n-o va lua nici pe Danusia, nici pe Jagienka, lucru pe care nu şi-l dorea pentru nimic în lume.

S-o ia pe cea care i-a sortit-o Dumnezeu, dar musai să fie una din ele.

Mai hotărî, în cele din urmă, ca înainte de toate să-l scape pe Zbyszko, iar pe Jagienka, dacă va fi silit să se despartă de ea, s-o lase sau la Spychów, sau la prinţesa Danuta, dar nu aici la Płock, unde curtea era mult mai strălucitoare şi cavaleri chipeşi mai mulţi.

Împovărat de aceste gânduri, se îndreptă cu paşi vioi către casa ţesătorului, ca să-i dea de ştire Jagienkăi de moartea abatelui. Spunându-şi în gând să n-o anunţe dintr-odată, deoarece vestea proastă şi neaşteptată putea să-i taie răsuflarea fetei şi să nu mai poată face copii. Când ajunse acasă, le găsi pe amândouă îmbrăcate, arătoase şi vesele ca nişte păsăruici, aşa că aşezându-se pe un scăunel, le ceru calfelor ţesătorului să-i aducă o cană de bere fiartă, după care încruntându-şi chipul şi aşa destul de aspru, spuse:

Auzi cum bat clopotele în oraş? Ia ghiceşte de ce, fiindcă doar nu-i duminică, iar pentru rugăciunea de dimineaţă este prea târziu. Ai vrea să-l vezi pe abate?

Sigur că aş vrea, se bucură Jagienka.

Ei, o să-l vezi ca şi pe regele Ćwiek55.

Să fi plecat oare mai departe?

Sigur că a plecat. Nu auzi că bat clopotele?

A murit? Strigă Jagienka.

Urează-i veşnică odihnă.

Amândouă fetele îngenuncheară numaidecât şi începură să se roage cu glasurile ca nişte clopoţei. Apoi lacrimile şiroiră pe obrajii Jagienkăi, fiindcă ţinea foarte mult la abatele care, deşi iute la mânie cu oamenii, nu nedreptăţea pe nimeni, împărţind binele cu amândouă mâinile, iar pe ea, care era şi fina lui o şi iubea ca pe propria fiică. Maćko, aducându-şi aminte că era şi ruda lui şi a lui Zbyszko, se înduioşă şi plânse puţin, iar când durerea le mai trecu odată cu lacrimile, îi luă pe ceh şi pe cele două fete la biserică, unde se ţinea slujba de înmormântare.

Înmormântarea avea loc cu mare fast. Cortegiul era condus de însuşi episcopul Jakub de Kurdwanów şi luau parte toţi preoţii şi călugării de la mănăstirile din Płock. Băteau toate clopotele, se ţineau predici pe care nu le înţelegea nimeni afară de duhovnici, pentru că se rosteau în latineşte, după care clericii şi laicii reveniră la parastasul îmbelşugat de la casa episcopului.

Maćko se duse şi el, luându-i cu sine şi pe cei doi copii de casă, întrucât, ca neam al răposatului şi cunoscut al episcopului, avea tot dreptul. Episcopul îl primi şi el ca pe o rudă a răposatului cu plăcere şi cinstea cuvenită, dar îi spuse îndată ce-l întâmpină:

Sunt şi nişte păduri înscrise pentru neamul Grindină din Bogdaniec, iar ce va rămâne, nu vor fi ale mănăstirilor şi ale abaţiei, ci ale unei fine a lui, Jagienka de Zgorzelice.

Maćko, care nu se aştepta la prea mult, se bucură şi de păduri, iar episcopul nu băgă de seamă că unul dintre copiii de casă ai bătrânului cavaler îşi ridică ochii umezi şi albaştri ca albăstrelele la auzul numelui ei şi spuse:

Dumnezeu să-l răsplătească, dar aş fi preferat să trăiască.

De aceea, Maćko se întoarse şi-i zise mânios:

Taci din gură, că te faci de râs.

Dar se întrerupse brusc, în ochi i se răsfrânse uimirea, după care faţa i se făcu şi mai aspră, ca de lup, fiindcă nu departe de el, lângă uşa prin care tocmai intra prinţesa Alexandra, îl văzu încovoiat într-o plecăciune curtenitoare pe Kuno Lichtenstein, acelaşi din cauza căruia era aproape să piară Zbyszko la Cracovia.

Jagienka nu-l văzuse niciodată în viaţă pe Maćko aşa: avea faţa suptă ca botul unui câine rău, de sub mustăţi îi sticleau dinţii, îşi răsuci cât ai bate din palme cingătoarea şi se îndreptă spre teutonul pe care-l ura.

Dar se opri la jumătatea drumului şi începu să-şi treacă mâna mare prin păr. Îşi aminti la timp că Lichtenstein putea să se afle la curtea lui Płock numai ca oaspete sau mai degrabă ca sol şi că dacă voia să-l lovească fără să-l mai întrebe nimic, s-ar fi purtat întocmai ca Zbyszko pe drumul de la Tyniec.

Având, însă, mai multă minte şi experienţă decât Zbyszko, se înfrână, îşi îndreptă brâul la loc, îşi însenină chipul, aşteptă, apoi, când prinţesa, după ce-i răspunse la plecăciune lui Lichtenstein, începu să discute cu preotul Jakub de Kurdwanów, se apropie de ea şi înclinându-se adânc, îi aduse aminte cine este şi că o socoteşte binefăcătoarea lui din cauza acelei scrisori pe care i-o dăruise atunci.

Prinţesa abia îşi aducea aminte de faţa lui, dar îşi aminti cu uşurinţă de scrisoare şi de toată tărăşenia. Aflase şi ea ce se petrecuse la curtea vecină din Mazowsze; auzise de Jurând, de răpirea fiicei lui, despre cununia lui Zbyszko şi despre duelul lui pe viaţă şi pe moarte cu Rotgier. Toate acestea o făcuseră nespus de curioasă, ca o poveste cavalerească sau ca unul din acele cântece pe care le îngânau netrebnicii nemţi, iar în Mazowia guslarii. Ea nu-i ura atât de mult pe cavalerii teutoni ca Anna Danuta, soţia prinţului Janusz, mai ales că, vrând s-o câştige de partea lor, se întreceau în laude şi închinăciuni însoţite de daruri bogate; dar de astă dată inima ei era de partea îndrăgostiţilor. Era gata să-i ajute şi, pe de altă parte, se bucura că-l are înainte pe omul care putea să-i povestească în amănunt firul întâmplărilor.

Iar Maćko, care hotărâse dinainte să dobândească sprijinul şi oblăduirea prinţesei, văzând că îl asculta cu interes, îi istorisi cu mare plăcere despre soarta tristă a lui Zbyszko şi a Danusiei şi o înduioşă până la lacrimi şi asta cu atât mai mult că el resimţise mai mult decât oricine durerea lor.

N-am mai auzit niciodată ceva atât de înduioşător, se minună prinţesa. Cea mai mare suferinţă mă încearcă din cauză că Zbyszko s-a căsătorit cu ea, era soţia lui, şi n-au cunoscut fericirea. Ştii totuşi sigur că n-au cunoscut-o?

Ei, Dumnezeule atotputernic! Răspunse Maćko, chiar dacă ar fi încercat-o, el s-a cununat cu ea fiind bolnav seara, iar dimineaţa au luat-o!

Şi Domnia Ta crezi că teutonii? Pentru că pe la noi se vorbea că tâlharii, care i-au înşelat pe cruciaţi, dându-le altă fată. S-a vorbit de asemenea şi despre scrisoarea lui Jurând.

Asta n-a hotărât-o judecata oamenilor, ci a lui Dumnezeu. Se spune că Rotgier acesta a fost un mare cavaler care i-a învins pe cei mai puternici luptători, dar care a fost răpus de braţul unui flăcăiandru.

Oho, aşa flăcăiandru, se miră prinţesa zâmbind, că e mai bine să nu-i aţii calea. Adevărat, este o nedreptate! Şi răzbunarea este dreaptă, totuşi din ceilalţi patru, trei nu mai trăiesc, iar cel mai în vârstă, care a mai rămas, abia a scăpat de moarte, după câte am auzit.

Dar Danuśka? Dar Jurând? Întrebă Maćko. Ei unde sunt? Tot Dumnezeu ştie şi dacă lui Zbyszko nu i s-a întâmplat ceva rău după ce a plecat la Malborg.

Ştiu, dar teutonii nu sunt toţi numai nişte feciori de câini, cum crezi Domnia Ta. Acolo, alături de maestru şi fratele său Ulryk, care este un cavaler, nu i se poate întâmpla nimic rău nepotului Domniei Tale, care doar avea şi scrisori de la prinţul Janusz. Numai să nu fi provocat la luptă vreun cavaler şi să fi murit, fiindcă la Malborg se află întotdeauna o mulţime de cavaleri vestiţi din toate părţile lumii.

Ei, nu de asta mă tem eu, răspunse bătrânul cavaler. Numai să nu-l fi închis în vreo temniţă sau să nu-l fi omorât prin trădare şi să fi avut vreo armă la el, că de altceva nu mi-e frică. O singură dată a găsit pe unul mai puternic decât el, care l-a doborât în arenă, iar acesta a fost prinţul Henryk de Mazowsze. Cel care a fost episcop aici şi s-a îndrăgostit de frumoasa Ryngalla. Zbyszko, însă, era pe atunci un copilandru. Acum, l-ar chema la luptă de îndată pe unul singur, cu care am jurat şi eu să mă bat şi care se află acum aici.

Spunând acestea, i-l arăta din ochi pe Lichtenstein care discuta cu voievodul de Płock.

Dar prinţesa îşi încruntă sprâncenele şi spuse cu glasul aspru, uscat, cum vorbea întotdeauna când o cuprindea mânia:

Ai jurat sau n-ai jurat, dar să nu uiţi că este în ospeţie la noi; cine vrea să fie oaspetele nostru, trebuie să ne respecte obiceiurile.

Ştiu, stăpână milostivă, o linişti Maćko. Tocmai îmi strânsesem cingătoarea şi mă îndreptam spre el, dar m-am stăpânit, gândindu-mă că a venit ca sol.

Chiar aşa şi este. Printre ai lui, este un om de vază şi însuşi maestrul ţine cont de sfatul lui, nu-i refuză mai nimic. Poate chiar Dumnezeu a făcut să nu fie la Malborg, şi să nu se întâlnească din întâmplare cu nepotul Domniei Voastre, pentru că deşi Lichtenstein se trage dintr-un neam mare, se spune că este neînduplecat şi răzbunător. Te-a recunoscut?

Nu prea avea cum să mă recunoască, fiindcă nu m-a văzut. Pe drumul de la Tyniec aveam coifurile pe cap, iar pe urmă am fost o singură dată la el pentru Zbyszko, dar era seară, după care ne-am mai văzut doar la judecată. De atunci, m-am schimbat mult şi barba mi-a încărunţit. Acum, l-am văzut uitându-se la mine, dar se pare că numai pentru că vorbeam cu Luminăţia Ta, căci pe urmă şi-a întors liniştit privirile în altă parte. Pe Zbyszko l-ar fi cunoscut, dar pe mine m-a uitat, iar de jurământul meu poate că nici n-a auzit, având alte treburi mai însemnate.

Cum adică mai însemnate?

Păi tot atunci au jurat şi Zawisza de Garbów, şi Powała de Taczew, şi Marcin de Wrocimowie, şi Paszko Złodziej, şi Lis de Targowisko. Milostivă stăpână, oricare dintre ei ar fi doborât şi zece ca el, ce să mai vorbim de toţi odată! Era mai bine să nu se nască, decât să aibă asemenea paloş deasupra capului. Eu, însă, nu numai că n-am să-i mai aduc aminte de legământul meu, dar am să caut să-i dobândesc şi încrederea.

Şi de ce, mă rog?

Faţa lui Maćko deveni vicleană, asemănătoare cu capul unei vulpi bătrâne.

Ca să-mi dea o scrisoare cu care aş putea călători fără primejdie prin ţinuturile teutonilor şi să-l ajut la nevoie pe Zbyszko să scape.

Asta se împacă cu onoarea de cavaler? Întrebă prinţesa zâmbind.

Se împacă, răspunse hotărât Maćko. Dacă, spre exemplu, l-aş ataca pe la spate, fără să-i strig să se întoarcă, m-aş face de ruşine, dar în timp de pace nici un cavaler adevărat nu s-ar da înapoi să ducă de nas cu ajutorul minţii un vrăjmaş.

Atunci, o să vă fac cunoştinţă, spuse prinţesa.

Şi, înclinându-se către Lichtenstein, îi făcu cunoştinţă acestuia cu Maćko, gândindu-se că dacă teutonul l-a recunoscut totuşi n-o să se întâmple nimic.

Dar Lichtenstein nu-l recunoscuse, fiindcă îl văzuse într-adevăr pe drumul de la Tyniec cu coiful pe cap, iar mai apoi discutase o singură dată cu el, şi asta seara, când Maćko venise la el să-l roage să-i ierte vina lui Zbyszko.

Se înclină totuşi cu destulă mândrie, abia zărindu-i în spatele cavalerului pe cei doi copii de casă, frumoşi şi bogat îmbrăcaţi. Se gândi că nu oricine poate avea asemenea slujitori şi faţa i se mai lumină puţin, deşi continuă să-şi umfle trufaş buzele, lucru pe care-l făcea întotdeauna când n-avea de-a face cu cineva de sus.

Prinţesa îi spuse, arătându-i-l pe Maćko:

Acest cavaler se duce la Malborg, şi eu însămi îl încredinţez bunăvoinţei marelui maestru. A auzit de consideraţia de care te bucuri Domnia Ta în sânul Ordinului şi ar dori să-i dai o scrisoare.

Cu aceste cuvinte, prinţesa se îndreptă spre episcop, iar Lichtenstein îşi pironi ochii săi reci de oţel şi-l întrebă:

Ce pricină te face, Domnia Ta, să vizitezi modesta şi cuvioasa noastră reşedinţă?

O pricină cinstită şi cuvioasă, răspunse Maćko ridicându-şi pupilele. Dacă n-ar fi aşa, milostiva prinţesă nu şi-ar fi pus obrazul pentru mine. Dar afară de jurământul de credinţă, aş mai vrea să-l cunosc şi pe maestrul Domniei Voastre, care face pace pe pământ şi este cel mai vestit cavaler de pe lume.

Pentru cine-şi pune obrazul milostiva şi binefăcătoarea noastră prinţesă, acela nu se va plânge de modesta noastră ospeţie; totuşi cât despre maestru, îl vei putea vedea cu greu, întrucât a plecat la Gdańsk, cu o lună în urmă, iar de acolo are să se ducă la Królewiec şi mai departe spre hotar, deoarece deşi este un iubitor de pace, trebuie să păzească pământurile călugărilor de încălcările trădătoare ale lui Witold.

Auzind acestea, Maćko se îngrijoră atât de vizibil, încât Lichtenstein, ale cărui priviri nu scăpau nimic, spuse:

Văd că Domnia Ta voiai tot atât de mult să-l cunoşti pe marele maestru cât doreai să-ţi îndeplineşti legământul de credinţă.

Voiam, cum de nu! Răspunse Maćko repede. Aşadar, războiul cu Witold pentru Samogiţia este un lucru sigur?

L-a început el însuşi, ajutându-i împotriva jurămintelor pe răzvrătiţi.

Urmă o clipă de tăcere.

Hm! Să dea Dumnezeu să izbândească Ordinul, aşa cum merită! Rosti Maćko într-un târziu. Dacă nu-l voi putea cunoaşte pe maestru, măcar o să-mi respect legământul.

Dar contrar celor ce spunea, nici el nu prea ştia ce are de făcut deocamdată, şi se întrebă în gând cu simţământul unei mari îngrijorări.

„Unde să-l caut pe Zbyszko acum şi unde să-l găsesc?”

Era uşor de prevăzut că dacă maestrul a părăsit Malborg şi a plecat la război, nu mai are nici un rost să-l caute pe Zbyszko la Malborg, aşa că în orice caz trebuia să afle veşti mai precise despre el. Bătrânul Maćko era de bună seamă tare descumpănit, dar pentru că era un om cu mintea ageră, hotărî să nu mai piardă timpul şi să plece a doua zi mai departe. Obţinerea scrisorii de la Lichtenstein cu ajutorul prinţesei Alexandra, în care comturul avea încredere neţărmurită, nu se arătă prea dificilă. Căpătă deci scrisori către starostele de la Brodnica şi către mai marele botniţelor din Malborg, pentru care îi dărui totuşi lui Lichtenstein un pahar mare de argint, împodobit cu încrustături la Wrocław, din acelea pe care cavalerii le aveau aşezate de obicei pline cu vin la capul patului, ca în caz de nesomn să aibă la îndemână şi leacuri, şi bucurie. Mărinimia aceasta îl uimi puţin pe cehul care ştia că bătrânul cavaler nu prea era înclinat să risipească daruri pentru oricine, cu atât mai puţin pentru nemţi, dar acesta îi zise:

Am procedat în acest fel, deoarece am jurat şi trebuie să mă lupt cu el; doar nu pot să sar la gâtul omului care mi-a făcut bine. Obiceiul de a-ţi bate binefăcătorul nu-i de pe la noi.

Oricum, e păcat de un pahar atât de frumos! Răspunse cehul puţin prefăcut.

Iar Maćko la acestea:

Eu nu fac nimic fără socoteală, nu te teme! Dacă Domnul Iisus, milostivul, mă va ajuta să-l dobor pe neamţ, o să-mi recapăt şi paharul, şi o mulţime de alte lucruri odată cu el.

După care, începură să se sfătuiască amândoi împreună cu Jagienka ce să facă mai departe. Lui Maćko, judecata îi spunea să le încredinţeze pe cele două fete la Płock prinţesei Alexandra, din cauza testamentului lăsat de abate, care se afla la episcop. Dar Jagienka se împotrivi cu toată puterea voinţei sale neînfrânte. Este adevărat că ar fi mers mai repede fără ele, pentru că nu mai era nevoie ca la popasurile de noapte să caute odăi separate şi nici să mai ţină seama de obiceiuri, de primejdie şi de felurite alte pricini. Dar ele nu plecaseră de la Zgorzelice ca să rămână la Płock. Testamentul, de vreme ce este la episcop, n-o să dispară, iar în ceea ce le priveşte, dacă s-ar arăta că trebuie să rămână undeva pe drum, ar fi mai bine să fie lăsate sub oblăduirea prinţesei Anna, nu Alexandra, pentru că la cealaltă curte veneau mai puţini teutoni şi Zbyszko era iubit mai mult. Maćko spuse într-adevăr, că mintea nu este însuşirea femeii şi nu se cuvine ca o fată „să conducă”, chiar dacă ar fi înţeleaptă; nu se împotrivi totuşi destul de hotărât, iar în curând cedă cu totul, când Jagienka, trăgându-l mai la o parte, începu să-i spună cu lacrimi în ochi:

Domnia Ta! Dumnezeu se uită în inima mea şi ştie că mă rog în fiecare dimineaţă şi seară pentru Danuśka şi pentru Zbyszko, pentru fericirea lor! Dumnezeu din cer ştie cel mai bine! Dar şi Hlawa, şi Domnia Ta ziceţi că ea a murit sau nu va scăpa vie din mâinile teutonilor, ceea ce dacă se va întâmpla aşa, eu.

Aici, ezită un moment, lacrimile adunate sub pleoape îi şiroiră pe obraji şi încheie în şoaptă:

Aş vrea să fiu aproape de Zbyszko.

Pe Maćko îl podidiră lacrimile la aceste cuvinte, dar spuse:

Dacă cealaltă va pieri, Zbyszko nu se va mai uita nici la tine de jale.

Nici eu nu vreau să se uite la mine, vreau doar să fiu lângă el.

Tu ştii că eu aş vrea tot ce vrei şi tu; dar la primul necaz, el ar fi în stare să te certe.

N-are decât să mă certe, răspunse fata cu un zâmbet trist. Dar n-o s-o facă, fiindcă n-o să ştie că sunt eu.

O să te recunoască.

Ba n-o să mă recunoască. Nici Domnia Ta nu m-ai recunoscut. O să-i spui că nu sunt eu, ci Jaśko, care seamănă leit cu mine. O să-i spui că a mai crescut şi gata, iar lui nici n-o să-i treacă prin cap că nu este Jaśko.

Bătrânul cavaler îşi aduse aminte ceva despre genunchii întorşi spre înăuntru, dar pentru că genunchi întorşi spre înăuntru aveau uneori şi băieţii, nu puteau fi o piedică, mai ales că Jaśko avea într-adevăr faţa aproape la fel, iar părul, după ce se tunsese ultima dată, îi crescuse iarăşi mare şi-l purta în plasă ca şi ceilalţi copii de casă şi cavaleri. Din aceste motive, Maćko cedă şi începură să vorbească despre drum. Aveau să plece în ziua următoare. Maćko hotărî să intre în ţinuturile teutone, să ajungă la Brodnica, acolo să prindă o limbă şi dacă maestrul ar fi, contrar prevederilor lui Lichtenstein, încă la Malborg, să se ducă la Malborg, iar dacă nu, să pornească pe hotar către Spychów, întrebând pe drum despre un tânăr cavaler polonez şi suita lui. Bătrânul cavaler se aştepta să afle mai uşor ceva despre Zbyszko la Spychów, sau la curtea prinţului Janusz de la Varşovia decât în altă parte.

De bună seamă, a doua zi porniră. Se împrimăvărase cu totul, aşa că revărsarea apelor, mai exact a râurilor Skrwa şi Drwęka, le tăia drumul, astfel că abia a zecea zi de la plecarea din Płock, trecură hotarul şi ajunseră la Brodnica. Târgul arăta curat şi dichisit, dar de la început se făcea simţită rânduiala nemţească, deoarece o spânzurătoare56 uriaşă, de zid, ridicată în afara târgului lângă drumul spre Gorczenica, era îmbrăcată cu trupurile osândiţilor, printre care se afla şi o femeie. Pe turnul de strajă şi la castel flutura steagul cu mâna roşie pe câmpul alb. Călătorii nu-l găsiră totuşi acasă pe comtur, fiindcă plecase cu o parte din garnizoană şi în fruntea şlahtei din împrejurimile Malborgului. Aceste lămuriri i le dădu lui Maćko un teuton bătrân, orb de amândoi ochii, care fusese odinioară comtur la Brodnica, iar mai apoi, legându-se de locuri şi castel, îşi trăia aici ultimele zile din viaţă. Acesta, când capelanul din partea locului îi citi scrisoarea lui Lichtenstein, îl primi bine pe Maćko şi pentru că locuia în mijlocul populaţiei polone, vorbea foarte bine limba, aşa că le era mai uşor să discute cu el în polonă. Se întâmplase, de asemenea, cu şase săptămâni în urmă, să plece la Malborg, unde fusese chemat, ca un cavaler cu experienţă ce se afla, la sfatul de război, aşadar ştia ce se petrece în capitală. Întrebat de tânărul cavaler polonez, spuse că nu-şi aduce aminte numele, dar auzise de cineva care stârnise admiraţia de la început, deoarece, cu toată vârsta încă fragedă, venise învestit cavaler, iar pe de altă parte, luptase deja cu noroc într-un turnir, pe care marele maestru îl organizase după obicei pentru oaspeţii străini înainte de a pleca la război. Treptat, îşi aduse aminte chiar că pe cavalerul acela îl îndrăgise şi îl luase sub oblăduirea lui viteazul şi nobilul frate al maestrului, Ulryk von Jungingen, şi-i dăduse scrisori însemnate cu care tânărul plecase mai târziu probabil spre hotarul răsăritean. Maćko se bucură nespus la aflarea acestor veşti, deoarece nu mai avea nici cea mai mică îndoială că acest tânăr cavaler era Zbyszko. Prin urmare, nu mai avea nici un rost să meargă la Malborg deocamdată, întrucât deşi marele hospitalier, alături de mulţi călugări dregători şi alţi cavaleri rămaşi în fortăreaţă ar fi putut să-i dea şi alte ştiri mai precise, totuşi nimeni nu i-ar fi putut spune unde anume se găseşte acum Zbyszko. De altminteri, chiar Maćko ştia cel mai bine unde să-l afle, fiindcă nu era prea greu de ghicit că umblă pe lângă Szczytno sau, dacă nu a găsit-o acolo pe Danusia, cercetează spre răsărit pe la castelele şi comturiile mai depărtate.

Aşadar, fără să mai piardă timpul, porniră şi ei spre răsărit şi spre Szczytno. Înaintau cu spor, fiindcă oraşele şi târgurile dese erau unite cu drumuri largi, pe care teutonii sau mai degrabă neguţătorii stabiliţi în oraşe, le menţineau în stare bună, aproape nu mai prejos decât cele poloneze care apăruseră sub mâna vrednică de bun gospodar a regelui Kazimierz. Pe deasupra, şi vremea era minunată. Nopţile erau înstelate, zilele luminoase, iar în timpul mulsorii de după-amiază, adia un vânticel călduţ şi uscat, ce umplea piepturile oamenilor cu prospeţime şi sănătate. Pe câmpuri înverziră grânele, luncile se acoperiră de flori, iar pădurile de pin începură să împrăştie arome de răşină. Tot drumul până la Lidzbark, iar de acolo până la Działdów şi mai departe la Niedzbórz, călătorii nu văzură nici un nor pe cer. Abia la Niedzbórz, noaptea, îi prinse o ploaie torenţială cu trăsnete, pe care le auzeau prima dată în această primăvară, dar nu dură mult şi a doua zi străluci din nou o dimineaţă splendidă, trandafirie, aurie şi atât de luminoasă, încât cât vedeai cu ochii, totul sclipea ca o scoică de briliante şi perle, iar tot ţinutul părea că-i zâmbeşte cerului şi se bucură de viaţa năvalnică.

Într-o astfel de dimineaţă, cotiră de la Niedzbórz către Szczytno. Graniţa mazoviană nu era departe şi nu le-ar fi fost greu s-o ia spre Spychów. La un moment dat, Maćko vru să schimbe drumul, dar cumpănind bine, preferă să ajungă mai întâi la cuibul înfricoşător al cavalerilor teutoni, unde se încheiase atât de trist o parte din soarta lui Zbyszko. Luându-şi un ţăran călăuză, îi porunci să ducă suita către Szczytno, cu toate că nu mai avea nevoie de călăuză, fiindcă de la Niedzbórz până acolo duce un drum încăpător pe care milele nemţeşti erau însemnate cu pietre albe.

Călăuza mergea pe un mânz cu câteva zeci de paşi înainte, după ea călăreau Maćko şi Jagienka, apoi destul de departe în spate, cehul şi frumoasa Anulka, iar la urmă carele încărcate, înconjurate de slujitori înarmaţi. Culoarea trandafirie aproape că nu mai părăsea bolta cerului spre răsărit, deşi razele soarelui preschimbau în opale picăturile de rouă din iarbă şi de pe copaci.

Nu-ţi este frică să mergi la Szczytno? Întrebă Maćko.

Câtuşi de puţin, răspunse Jagienka. Dumnezeu mă păzeşte, fiindcă sunt orfană.

Pentru că acolo nu respectă nici o credinţă. Cel mai rău câine a fost într-adevăr Danveld, pe care Jurând l-a omorât odată cu Gottfgryd. Aşa mi-a spus cehul. Al doilea după Danveld era Rotgier, care a căzut de mâna lui Zbyszko, apoi bătrânul ăsta crud şi înspăimântător, vândut diavolului. Lumea nu ştie nimic precis, dar eu gândesc că dacă Danuśka a pierit, e vina lui. Se mai vorbeşte că şi el a avut parte de un necaz, dar prinţesa mi-a spus la Płock că a scăpat cu viaţă. Cu el vom fi nevoiţi să ne măsurăm la Szczytno. Bine că avem scrisoarea de la Lichtenstein, fiindcă de el cred că şi feciorii de câini se tem mai mult decât de maestru. Se zice că se poartă de sus şi e fără milă, fiind şi răzbunător. Nu iartă nici cea mai mică nedreptate. Fără scrisoarea asta, n-aş fi venit atât de liniştit la Szczytno.

Şi cum îl cheamă pe bătrânul ăsta?

Zygfryd de Löwe.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să ne descurcăm şi cu el.

De bună seamă!

Aici, Maćko izbucni în râs şi după un răstimp îşi urmă vorba:

Unde nu-mi spune prinţesa la Płock: „Vă tot plângeţi ca oile de lupi, iar lupii, din patru trei nu mai sunt în viaţă, pentru că i-au omorât oile”. Şi la drept vorbind, cam aşa şi este.

Dar Danuśka şi tatăl ei?

Asta i-am răspuns şi eu prinţesei. Dar în sufletul meu, mă bucur că nici pe noi nu poţi să ne nedreptăţeşti fără primejdie. Acum, ştim şi noi, punem mâna pe topor şi lovim cu sete! Cât despre Danuśka şi Jurând, este adevărat. Şi eu cred, ca şi cehul, că nu mai sunt pe lume, dar în faptă, nimeni nu ştie sigur. Mie îmi pare rău şi de Jurând ăsta, că şi în timpul vieţii a avut mult de suferit pentru fată, iar dacă a murit, apoi n-a murit de moarte bună.

Ori de câte ori îmi pomeneşte cineva de el, mă gândesc numaidecât la tata, care nu mai e pe lume, răspunse Jagienka.

Şi în timp ce vorbea, îşi ridică ochii minunaţi.

Iar Maćko încuviinţă din cap şi zise:

E şi el la adunarea lui Dumnezeu şi în lumină veşnică, fără îndoială, fiindcă un om mai bun ca el nu mai era în tot regatul.

Chiar aşa, nu mai era! Oftă Jagienka.

Vorba le fu întreruptă de ţăranul-călăuză, care îşi struni mânzul deodată şi reveni în fugă la Maćko strigând cu un glas ciudat, plin de teamă:

O, pentru Dumnezeu! Uită-te şi Domnia Ta, cavalere, cine coboară spre noi de pe deal?

Cine, unde? Exclamă Maćko.

Uite colo! Cred că e vreun uriaş.

Maćko şi Jagienka îşi opriră caii, priviră în direcţia arătată de călăuză, şi într-adevăr văzură pe înălţimea colinei, la o jumătate de stadie sau mai mult, o siluetă, ale cărei dimensiuni păreau că întrec cu mult pe ale unui om obişnuit.

Spune adevărul, omul e mare, murmură Maćko.

După aceea, se încruntă, scuipă odată într-o parte şi rosti:

Să nu fie de deochi!

De ce te temi, Domnia Ta? Întreba Jagienka.

Mi-am adus aminte că într-o dimineaţă ca asta, am văzut împreună cu Zbyszko pe drumul de la Tyniec spre Cracovia un uriaş asemănător. Atunci, am crezut că-i Walgierz Viteazul. Dar s-a arătat că era stăpânul de Taczew. Totuşi, nu ne-a fost de-a bună. Să nu ne fie de deochi.

Asta nu-i cavaler, pentru că merge pe jos, spuse încordându-şi privirea Jagienka. Văd că n-are nici o armă, afară de un ciomag în mâna stângă.

Şi pipăie cu el înainte, ca şi când ar fi noapte, adaugă Maćko.

Abia se mişcă. Să fie vreun orb?

E orb, orb cum mă vezi şi cum te văd!

Îndemnară caii şi după un răstimp se opriră înaintea bietului cerşetor care, coborând de pe colină foarte încet, îşi căuta drumul cu băţul înainte.

Era într-adevăr un bătrân uriaş, deşi văzut de aproape încetă să li se mai pară astfel. Cercetară mai întâi dacă era cu totul orb. În loc de ochi, avea două găvane roşii. Îi lipsea de asemenea mâna dreaptă, în locul căreia avea un ghemotoc dintr-o cârpă murdară. Părul alb îi cădea până pe umeri, iar barba îi ajungea până la brâu.

Bietul om n-are nici slujitor, nici câine şi îşi caută singur drumul cu băţul, îl căină Jagienka. Pentru Dumnezeu, doar nu putem să-l lăsăm fără nici un ajutor. Nu ştiu dacă mă va înţelege, dar am să-i vorbesc în limba noastră.

Spunând acestea, fata sări sprintenă de pe cal şi oprindu-se în faţa cerşetorului, se apucă să caute bani într-o pungă de la brâu.

Auzind înaintea lui tropot de copite şi murmur de glasuri, cerşetorul întinse toiagul, apoi îşi înălţă capul, cum fac orbii.

Lăudat fie Iisus Cristos! Îi dădu bineţe fata. Bătrâne, înţelegi limba creştinilor?

Când îi auzi glasul tânăr şi dulce, omul tresări, pe faţă îi fulgeră parcă o lumină ciudată, de emoţie sau duioşie, îşi acoperi cu pleoapele găvanele goale ale ochilor şi deodată, aruncă băţul şi căzu în genunchi cu braţele întinse.

Ridică-te, şi aşa am să te ajut. Ce ai? Întrebă Jagienka mirată.

Dar el nu-i răspunse nimic, numai două lacrimi i se scurseră pe obraji, iar din gură îi ieşi un glas asemănător cu un geamăt:

Aa! A!

Pentru mila lui Dumnezeu, eşti mut?

Aa! A!

Îngăimând astfel, ridică mâna; făcu mai întâi semnul crucii, apoi îşi trecu palma stângă de-a lungul buzelor.

Neînţelegând ce vrea să spună, Jagienka se uită la Maćko, care o lămuri:

Cred că îţi arată că i-au tăiat limba.

Ţi-au tăiat limba? Întrebă fata.

A! A! A! Repetă de câteva ori cerşetorul, clătinându-şi capul.

După care arătă cu degetele spre ochi, apoi scoase din cârpă braţul drept fără mână, iar cu stânga făcu o mişcare asemănătoare cu o tăietură.

Acum, înţeleseră amândoi.

Cine ţi-a făcut asta? Îl întrebă Jagienka.

Cerşetorul mai făcu de câteva ori semnul crucii în aer.

Cavalerii teutoni! Răcni Maćko.

Bătrânul îşi plecă în semn de încuviinţare capul pe piept.

Se înstăpâni o clipă de tăcere, doar Maćko şi Jagienka priveau neliniştiţi unul la altul, deoarece aveau înaintea lor dovada neîndoielnică a lipsei de milă şi de măsură în aplicarea pedepselor prin care se distingeau cavalerii călugări.

Aspră rânduială! Rosti în sfârşit Maćko, şi greu l-au mai pedepsit; numai Dumnezeu ştie dacă dreptatea a fost de partea lor. Asta n-o să aflăm niciodată. Dacă măcar am şti unde să-l ducem, că trebuie să fie un om din aceste locuri. Înţelege limba noastră, fiindcă sunt oameni simpli, aşa cum sunt şi în Mazowsze.

Înţelegi ce vorbim, nu-i aşa? Întrebă Jagienka.

Cerşetorul confirmă din cap.

Eşti de pe aici?

Nu, răspunse bătrânul prin semne.

Atunci, poate că eşti din Mazowsze?

Da.

Supus al prinţului Janusz?

Da.

Şi ce-ai făcut la teutoni?

Bătrânul nu ştia să răspundă, dar pe faţă i se aşternu într-o clipă o durere atât de nemărginită, încât inima milostivă a Jagienkăi se înfioră de o compătimire şi mai mare, şi până şi Maćko, care nu se lăsa impresionat de orice, îşi dădu cu părerea:

Mai mult ca sigur că l-au nedreptăţit, feciorii de câini, şi poate chiar fără vină.

Jagienka lăsă să cadă în palma săracului câteva parale.

Ascultă, îi spuse. N-o să te părăsim. O să mergi cu noi în Mazowsze şi o să întrebăm în fiecare sat dacă nu-i satul tău. S-ar putea să aflăm. Acum, scoală-te, că nici noi nu suntem sfinţi.

Dar el nu se ridică, din contră, se aplecă şi îi îmbrăţişă picioarele, lăsându-se parcă în grija ei şi mulţumindu-i. Pe chipul lui se răsfrângea mirarea şi chiar dezamăgirea. E cu putinţă ca, judecând după glas, să-şi fi dat seama că se află în faţa unei fete, dar în acest timp mâna lui nimeri peste cizmuliţele de piele, pe care le purtau în călătorie cavalerii şi scutierii lor.

Ea, însă, spuse:

Aşa o să şi facem. O să sosească îndată căruţele noastre, o să te odihneşti şi o să mănânci. Dar n-o să mergi imediat în Mazowsze, pentru că noi trebuie să trecem mai întâi pe la Szczytno.

La acest cuvânt, bătrânul sări drept în picioare. Groaza şi uimirea i se aşternură pe faţă. Îşi desfăcu braţele, parcă vrând să-i împiedice, iar din gură începură să-i iasă sunete sălbatice şi pline de spaimă.

Ce ai? Exclamă Jagienka speriată.

Dar cehul, care ajunsese cu puţin înainte împreună cu Anulka, şi îşi pironise privirile asupra cerşetorului, se întoarse deodată spre Maćko cu faţa schimbată şi zise cu un glas ciudat:

Pe rănile Mântuitorului! Stăpâne, dă-mi voie să vorbesc eu cu el, căci Domniile Voastre nici n-aveţi idee cine este!

După care, fără să le mai ceară îngăduinţa, veni lângă cerşetor şi punându-i mâinile pe umeri, îl întrebă:

De la Szczytno vii?

Parcă izbit de glasul lui, bătrânul se linişti şi înclină din cap.

Şi nu ţi-ai căutat copila acolo?

Un geamăt surd răspunse la această întrebare.

Atunci Hlawa păli puţin, mai privi o clipă cu ochii lui de râs la trăsăturile bătrânului, după care rosti rar şi apăsat:

Domnia Ta eşti Jurând de Spychów!

Jurând! Strigă Maćko.

În clipa aceea, Jurând se clătină şi îşi pierdu cunoştinţa. Chinurile îndurate, lipsa mâncării şi greutăţile drumului îl vlăguiseră cu totul. Era a zecea zi de când mergea orbecăind, rătăcind şi căutând drumul cu băţul înaintea lui, flămând, trudit şi nesigur încotro merge. Neputând să întrebe de drum, ziua se conducea numai după căldura razelor solare, iar nopţile le petrecea prin şanţurile de lângă drum. Când se întâmpla să treacă printr-un sat, o aşezare ori când întâlnea oameni venind din sens opus, cerşea de pomană cu mâna şi cu glasul, dar rareori îl ajuta câte o mână miloasă, întrucât toţi îl socoteau un nelegiuit pe care-l ajunsese răzbunarea legii şi a dreptăţii. De două zile nu se hrănise decât cu coajă de copac şi frunze şi ajunsese să se îndoiască şi el că va ajunge vreodată în Mazowsze, când, aici, îl înconjuraseră inimi apropiate, milostive şi glasuri familiare, dintre care unul îi amintea glăsciorul dulce al fiicei, iar când după aceea îi pomeniseră şi numele lui, paharul suferinţelor se umpluse. În sfârşit, inima i se strânsese în piept, gândurile i se răvăşiseră în cap şi s-ar fi prăbuşit cu faţa în pulberea drumului, dacă nu l-ar fi sprijinit braţele puternice ale cehului.

Maćko descălecă în grabă, după care amândoi îl luară şi-l târâră spre căruţe, unde îl întinseră pe un aşternut de fân. Acolo, Jagienka şi Anulka îl readuseră în simţiri, îl hrăniră şi îi dădură să bea vin. Văzând că nu poate să ţină ceaşca în mână, Jagienka îl ajută să înghită băutura. Îndată după aceea, căzu într-un somn de piatră din care avea să se trezească abia a treia zi.

Între timp, ei ţinură repede un sfat scurt.

Într-un cuvânt, zise Jagienka. Acum, n-o să mai mergem la Szczytno, ci la Spychów, ca să-l lăsăm într-un loc sigur, unde să aibă îngrijirea necesară.

Ai grijă ce spui! Se amestecă Maćko. La Spychów am putea să-l trimitem numai pe el, nu e nevoie să mergem cu toţii, când putem să-l trimitem cu o singură căruţă.

Nu fac ce vreau eu, dar socotesc că de la el putem afla o mulţime de lucruri şi despre Zbyszko, şi despre Danuśka.

Şi cum o să mă înţeleg cu el, de vreme ce n-are limbă?

Păi cine ţi-a arătat Domniei Tale că nu are, dacă nu chiar el? Vezi dar că putem să aflăm tot ce vrem şi fără să vorbim cu el. O să aflăm şi mai multe când o să ne obişnuim cu semnele pe care le face cu capul şi mâna. Ia întreabă-l, de pildă, dacă Zbyszko s-a întors de la Malborg la Szczytno şi o să vezi că va încuviinţa din cap sau se va împotrivi. O să facem la fel şi cu celelalte lucruri.

Adevărat! Exclamă cehul.

Nici eu nu zic că nu-i adevărat, spuse Maćko, m-am gândit şi eu la asta, numai că eu întâi chibzuiesc şi pe urmă vorbesc.

Cu aceste cuvinte, porunci căruţelor să întoarcă spre hotarul mazovian. Pe drum, Jagienka se apropia la răstimpuri de căruţa în care zăcea Jurând, temându-se să nu moară în somn.

Nu l-am recunoscut, îi spuse Maćko, dar nici nu-i de mirare. Era un om ca un bour! Mazurienii spuneau că dintre ei numai el putea să se măsoare cu Zawisza, iar acum arată ca un schelet.

Umblă vorba, zise cehul, că l-au răpus prin chinuri, deşi unora nu le vine să creadă că nişte creştini puteau să se poarte astfel cu un cavaler care şi el îl are patron tot pe Sfântul Jerzy.

A dat Dumnezeu că măcar Zbyszko i-a răzbunat onoarea. Acum puteţi să vedeţi şi voi ce deosebire este între noi şi ei. Nu-i aşa? Din patru feciori de câini, trei s-au prăpădit, dar în bătălie şi nimeni nu i-a retezat nici unuia limba în robie şi nici ochii nu i-a scos.

O să-i pedepsească Dumnezeu, îi linişti Jagienka.

Maćko, însă, se întoarse spre ceh:

Dar tu cum l-ai recunoscut?

La început, nu l-am cunoscut nici eu, stăpâne, cu toate că l-am văzut după Domnia Ta. Dar parcă îmi umbla ceva prin cap şi cu cât mă uitam mai bine la el, cu atât aveam impresia. Mă rog, nu avea barbă şi nici părul alb, era un om bogat şi puternic; cum era să-l cunosc într-un cerşetor! Dar când jupâniţa a spus că mergem la Szczytno, şi el a început să urle, mi s-au deschis ochii numaidecât.

Maćko căzu pe gânduri.

De la Spychów, trebuie să i-l ducem prinţului care nu va trece cu vederea o insultă adusă unui om atât de însemnat.

Vor nega, stăpâne, i-au răpit copila prin trădare şi au negat, iar de stăpânul de la Spychów vor spune că şi-a pierdut limba, mâna şi ochiul în bătălie.

Aşa este, căzu de acord Maćko. Păi ei l-au răpit până şi pe prinţ odinioară. Nu poate lupta cu ei, fiindcă nu-i poate învinge, poate doar dacă-l va ajuta regele nostru. Lumea tot vorbeşte despre un război mare, dar nu e nici măcar unul mai mic.

Este unul cu prinţul Witold.

Slavă Domnului că măcar el îi socoteşte oameni de nimic. Ehei, cneazul Witold este un mare cneaz! Iar prin viclenie n-o să-l înfrângă, pentru că el este mai isteţ decât ei toţi la un loc. S-a întâmplat nu o dată să-l strângă câinii cu uşa şi să-i atârne sabia deasupra capului, dar el s-a târât ca un şarpe şi i-a muşcat. Să te fereşti de el când te bate, dar trebuie s-o faci şi cu mai multă grijă când te mângâie.

Aşa se poartă cu toţi?

Nu cu toţi, numai cu teutonii. Cu alţii, se arată un cneaz mărinimos!

Aici, Maćko rămase pe gânduri, vrând parcă să şi-l amintească mai bine pe Witold.

E cu totul alt om, nu e ca prinţii de pe aici, rosti în sfârşit. S-ar fi cuvenit ca Zbyszko să se ducă la el, deoarece sub conducerea lui şi prin el poate izbândi cel mai mult împotriva teutonilor.

Iar după o clipă adăugă:

Cine ştie dacă n-o să ne regăsim acolo amândoi, fiindcă tot acolo o să ne putem răzbuna cel mai bine.

Apoi, vorbiră iarăşi despre Jurând, despre soarta lui nefericită şi nedreptăţile uriaşe pe care i le făcuseră cavalerii teutoni care mai înainte îi omorâseră fără motiv soţia iubită, iar după aceea, plătind răzbunarea cu răzbunare, îi răpiseră copila, şi pe el îl torturaseră cum nici măcar tătarii n-ar fi ştiut mai bine. Maćko şi cehul scrâşniră din dinţi la gândul că până şi în eliberarea lui era o dovadă calculată de cruzime. Bătrânul cavaler îşi făgădui în sinea lui că se va strădui să afle cum s-a întâmplat totul cu adevărat şi după aceea le va plăti cu vârf şi îndesat.

Cu asemenea vorbe şi gânduri parcurseră drumul până la Spychów. După ziua senină, urmă o noapte liniştită şi înstelată, astfel că nu se opriră nicăieri să se odihnească. Doar de trei ori lăsară caii să pască din belşug, trecură graniţa pe întuneric şi spre dimineaţă ajunseră, îndrumaţi de o călăuză plătită, în ţinutul Spychówului. Se vede că bătrânul Tolima ţinea totul cu mână de fier, fiindcă abia intrară în pădure, că le ieşiră în întâmpinare doi slujitori înarmaţi care, văzând că nu erau oşteni prea mulţi, ci doar un pâlc, nu numai că-i lăsară în pace, fără să-i întrebe de nimic, dar îi însoţiră şi prin locurile mai greu de trecut, ape revărsate şi mocirle, pe care nu le cunoşteau decât cei din împrejurimi.

În cetăţuie, oaspeţii fură întâmpinaţi de Tolima şi preotul Kaleb. Vestea că sosise stăpânul adus de oamenii cu frica lui Dumnezeu, se răspândi ca fulgerul în garnizoană. Abia când văzură cum scăpase din mâinile teutonilor, se iscă o asemenea furtună de ameninţări şi mânie, încât dacă în temniţele de la Spychów s-ar mai fi găsit vreun cruciat, nici o putere omenească nu l-ar fi putut scăpa de la o moarte înfricoşătoare.

„Argaţii” călări voiau să se repeadă spre hotar, să prindă câţi nemţi vor putea şi să le arunce capetele la picioarele stăpânului, dar le potoli avântul Maćko, care ştia că nemţii stau prin târguri şi întărituri, iar populaţia de prin sate era de acelaşi sânge, doar că trăia sub ocupaţie străină. Dar nici lărmuiala, nici strigătele, nici scârţâitul cumpenelor de la fântâni nu izbutiră să-l trezească pe Jurând, pe care-l cărară pe o piele de urs şi-l întinseră pe patul din odaia lui. Rămase lângă el preotul Kaleb, prietenul dintotdeauna, care-l iubea atâta şi care începu o rugăciune ca Mântuitorul lumii să-i redea nefericitului Jurând ochii, limba şi mâna.

Osteniţi de drum, călătorii se duseră şi ei, după ce mâncară de dimineaţă, să se odihnească. Maćko se trezi după ce trecuse bine de amiază şi-i porunci unui slujitor să-l cheme pe Tolima la el.

Aflând de la ceh că Jurând le poruncise tuturor înainte de a pleca să-i dea ascultare lui Zbyszko, căruia îi lăsase moştenire Spychów prin gura preotului, îi spuse bătrânului cu glasul stăpânului:

Eu sunt unchiul stăpânului Domniei Tale, şi până când va veni el, eu voi porunci aici.

Tolima îşi înclină capul cărunt, semănând puţin cu al unui lup, şi ducându-şi palma pâlnie la ureche, întrebă:

Nobile cavaler, Domnia Ta eşti stăpânul de la Bogdaniec?

Întocmai, răspunse Maćko. De unde mă cunoşti?

Pentru că te-a aşteptat şi a întrebat de Domnia Ta stăpânul cel tânăr, Zbyszko.

La auzul acestei veşti, Maćko sări drept în picioare şi, uitând de rangul lui, exclamă:

Zbyszko a fost la Spychów?

A fost, stăpâne; a plecat acum două zile.

Pentru Dumnezeu! De unde a venit şi unde s-a dus?

A venit de la Malborg, iar în drum a trecut pe la Szczytno, n-a spus, însă, unde a plecat.

N-a spus?

Poate că i-a spus părintelui Kaleb.

Ei, dragă Doamne, ne-am încrucişat pe drum! Se miră Maćko lovindu-şi pulpele cu palmele.

Tolima îşi făcu mâna pâlnie şi la cealaltă ureche:

Ce spui, stăpâne?

Unde este preotul Kaleb?

Lângă patul bătrânului stăpân.

Cheamă-l aici! Sau nu. Mă duc eu la el.

Îl chem! Răspunse bătrânul.

Şi ieşi. Dar înainte de a-l aduce pe preot, intră Jagienka.

Vino încoace! Ştii că Zbyszko a fost aici acum două zile?

Fata se schimbă într-o clipă la faţă, iar picioarele în pantaloni strâmţi îi tremurară sub ea.

A fost şi a plecat? Întrebă cu inima bătând să-i spargă pieptul. Unde?

Acum două zile, dar încotro, poate că ştie preotul.

Trebuie să mergem după el! Spuse fata hotărâtă.

După o clipă, intră preotul Kaleb care, crezând că Maćko îl cheamă să-l întrebe de Jurând, i-o luă înainte:

Încă doarme.

Am auzit că Zbyszko a fost aici? Strigă Maćko.

A fost. A plecat cu două zile în urmă.

Unde?

Nu ştia nici el. Să caute. S-a îndreptat spre hotarul Samogiţiei, unde acum e război.

Pe viul Dumnezeu! Părinte, spune-ne ce ştii despre el?

Ştiu doar ce-am auzit de la el. A fost la Malborg şi i-a câştigat încrederea fratelui maestrului, care-i cel dintâi cavaler printre ei. Din porunca lui, Zbyszko avea voie să caute pe la toate castelele.

Pe Jurând şi pe Danuśka?

Aşa-i, dar pe Jurând nu-l căuta, fiindcă a aflat că nu mai trăieşte.

Spune de la început.

Îndată, numai să-mi trag sufletul şi să-mi vin în fire, pentru că vin de pe altă lume.

Cum adică de pe altă lume?

Din lumea în care nu se intră călare, ci numai prin rugăciune. Şi de la picioarele Domnului Cristos, pe care L-am rugat să aibă îndurare pentru Jurând.

L-ai rugat să facă o minune? Ai asemenea putere? Întrebă curios Maćko.

Eu n-am nici o putere, dar Mântuitorul are. Dacă vrea, El poate să-i redea lui Jurând şi ochii, şi limba, şi mâna.

Numai să vrea, de putut poate, răspunse Maćko, că nu-i puţin lucru ce l-ai cerut.

Preotul Kaleb nu mai răspunse nimic, poate că nu auzise, fiindcă avea ochii răvăşiţi şi se vedea că mai înainte uitase de sine în timpul rugăciunii.

Aşa că acum îşi acoperi faţa cu mâinile şi o vreme rămase tăcut. Tresări în sfârşit, îşi şterse ochii cu palmele, după care zise:

Acum, poţi să mă întrebi.

Cum l-a câştigat Zbyszko pe primarul de Sambinsk de partea lui?

Acum, nu mai este primar de Sambinsk.

Lasă asta. Fii cu luare-aminte la ce te întreb şi răspunde ce ştii.

L-a câştigat într-un turnir. Ulryk luptă bucuros în arenă, aşa că a luptat şi cu Zbyszko, deoarece erau o mulţime de oaspeţi la Malborg şi maestrul a pregătit întrecerile. Lui Ulryk i s-a rupt chinga de la şa, iar Zbyszko l-ar fi doborât uşor de pe cal, dar el văzând ce se întâmplă, a zvârlit spada şi l-a sprijinit pe călăreţul care se clătina.

Ei, ia te uită! Se minună Maćko, întorcându-se spre Jagienka. Pentru asta l-a îndrăgit Ulryk?

Pentru asta. N-a mai vrut să lupte cu el şi l-a îndrăgit. Zbyszko i-a spus şi el necazul lui, iar celălalt, fiindcă se îngrijeşte de onoarea lui de cavaler, s-a mâniat grozav şi l-a dus la fratele său, maestrul, pe Zbyszko să se plângă. Dumnezeu o să-l mântuiască pentru asta, fiindcă printre ei nu se află prea mulţi cărora le place dreptatea. Zbyszko mi-a mai spus că de Lorche l-a ajutat mult, întrucât acolo este foarte respectat pentru neamul însemnat şi bogăţiile lui, iar el s-a arătat cu totul de partea lui Zbyszko.

Şi ce s-a ales de plângerea şi de mărturia aceea?

S-a ales că marele maestru i-a poruncit cu asprime comturului de la Szczytno să trimită degrabă la Malborg pe toţi prinşii şi întemniţaţii care se află la Sczytno împreună cu Jurând. În ce-l priveşte pe Jurând, comturul a răspuns în scris că a murit din cauza rănilor şi l-a îngropat acolo lângă biserică. Pe ceilalţi prinşi, i-a trimis şi printre ei era şi o smintită, dar Danusia noastră nu se afla.

Ştiu de la scutierul Hlawa, spuse Maćko, că Rotgier, cel pe care l-a ucis Zbyszko, a pomenit şi el de fata cu minţile răvăşite de la curtea prinţului Janusz. A pretins că au luat-o drept fiica lui Jurând, iar când prinţesa i-a răspuns că o cunoşteau pe adevărata Danusia şi ştiau că este sănătoasă la minte, i-a răspuns: „într-adevăr, dar am crezut că duhul rău a preschimbat-o”.

Acelaşi lucru i l-a scris comturul şi maestrului, cum că fata aceea nu se afla în temniţă, ci în grija lor, după ce o luaseră de la tâlhari şi aceştia juraseră că era fiica lui Jurând preschimbată de duhul rău.

Şi maestrul a crezut?

Nici el nu mai ştia ce să creadă, dar Ulryk s-a supărat şi mai tare şi i-a cerut fratelui său să trimită la Szczytno un călugăr împreună cu Zbyszko, lucru care s-a şi întâmplat. Când au ajuns la Szczytno, nu l-au mai găsit acolo pe comtur care plecase la războiul cu Witold spre castelele din răsărit, ci doar pe ajutorul lui, căruia călugărul i-a poruncit să deschidă toate temniţele. Astfel că au căutat cât au căutat, dar n-au găsit nimic. Au luat şi oamenii la întrebări. Unul singur i-a spus lui Zbyszko că poate afla multe de la capelan, deoarece numai el se poate înţelege cu călăul mut. Dar călăul fusese luat de bătrânul comtur, iar capelanul plecase la Krolewiec la un congressus al duhovnicilor. Ei se adună mereu acolo şi trimit plângeri papei împotriva teutonilor, pentru că şi bieţii preoţi au de suferit de pe urma lor.

Mă mir numai că ei nu l-au găsit pe Jurând! Observă Maćko.

Pentru că se pare că bătrânul comtur l-a eliberat dinainte. Asta arată şi mai multă răutate decât dacă i-ar fi tăiat capul. Au vrut să sufere înainte de a muri chiar mai mult decât poate îndura un om de starea lui. Orb, mut şi fără mâna dreaptă, temeţi-vă de Dumnezeu! Să nu poţi nimeri nici acasă şi nici pe drum să nu poţi cerşi o bucată de pâine. Credeau că va muri pe lângă vreun gard de foame sau se va îneca în vreo apă. Ce i-au mai lăsat? Nimic, doar amintirea, cine a fost şi cunoaşterea sărăciei. Păi asta înseamnă chinul chinurilor. Poate că şedea acolo pe undeva pe lângă biserică sau pe lângă drum, iar Zbyszko a trecut pe alături şi nu l-a recunoscut. Poate că şi el i-a auzit glasul lui Zbyszko, dar n-a putut să strige la el. Ehei. Mă podidesc lacrimile! Dumnezeu a făcut o minune că l-aţi întâlnit, de aceea cred că o să facă una şi mai mare, deşi asta Îl roagă buzele mele păcătoase.

Ce-a mai spus Zbyszko? Încotro a plecat? Se interesă Maćko.

A spus aşa: „Ştiu că Danuśka a fost la Szczytno, dar ei au răpit-o şi fie că au omorât-o, fie că au dus-o în altă parte. Bătrânul de Löwe a făcut-o şi aşa să-mi ajute Dumnezeu, n-am să mă odihnesc până n-am să-l găsesc”.

A spus şi asta? Atunci, a plecat spre comturiile răsăritene, dar acolo e război acum.

Ştia că este război şi de aceea s-a îndreptat către cneazul Witold. Zicea că mai degrabă o să-l ajute el împotriva teutonilor decât regele.

Hai la cneazul Witold! Strigă Maćko. După care, se întoarse către Jagienka:

Vezi cât e de înţelept? N-am spus şi eu la fel? Am spus eu că va veni timpul să mergem la Witold.

Zbyszko trăgea nădejde, observă preotul Kaleb, că Witold va pătrunde în Prusia şi va cuceri castelele de acolo.

Dacă-i vor da timp, o s-o facă, răspunse Maćko. Ei, slavă Domnului, cel puţin acum ştim unde să-l căutăm pe Zbyszko.

De aceea şi trebuie să plecăm numaidecât! Propuse Jagienka.

Taci din gură! O certă Maćko. Copiii de casă nu trebuie să dea sfaturi.

Spunând acestea, se uită într-un fel anume la ea, parcă aducându-i aminte că este slujitor, iar ea înţelese şi tăcu.

Maćko se gândi o clipă şi spuse:

Acum, o să-l găsim pe Zbyszko, pentru că nu poate fi altundeva decât alături de cneazul Witold, dar trebuie să ştim mai întâi dacă mai are ceva de căutat pe lume afară de capetele teutone pe care le-a juruit?

Şi cum să aflăm? Întrebă preotul Kaleb.

Dacă aş şti că preotul de la Szczytno s-a întors de la sinod, m-aş duce să-l văd, răspunse Maćko. Am scrisorile de la Lichtenstein şi până la Szczytno pot să merg fără primejdie.

N-a fost nici un sinod, ci congressus, răspunse părintele Kaleb, iar capelanul trebuia să se fi întors de mult.

Atunci e bine. Lăsaţi restul în seama mea. O să-l iau cu mine pe Hlawa, pe cei doi copii de casă cu cai de luptă şi am să plec.

Şi pe urmă, la Zbyszko? Întrebă Jagienka.

Pe urmă la Zbyszko, dar deocamdată tu o să rămâi aici să aştepţi până mă voi întoarce de la Szczytno. Cred că n-o să întârzii mai mult de trei, patru zile. Am oasele tari şi truda nu-i o noutate pentru mine. Mai înainte, însă, părinte Kaleb, te rog să-mi dai o scrisoare către capelanul din Szczytno. O să mă creadă mai uşor, dacă o să-i arăt scrisoarea Domniei Tale. Deoarece preoţii au mai multă încredere între ei.

Oamenii vorbesc bine despre preotul de acolo, spuse părintele Kaleb. Şi dacă cineva ştie ceva, apoi el este acela.

Aşa că, spre seară, pregăti scrisoarea, iar a doua zi, înainte ca soarele să răsară, bătrânul Maćko nu mai era la Spychów.