Capitolul XII.

Jurând se trezi din somnul lung în prezenţa părintelui Kaleb şi uitând în somn ce se întâmplase cu el, dar neştiind unde este, începu să pipăie patul şi peretele lângă care se afla. Părintele Kaleb îl luă în braţe şi plângând de înduioşare, începu să vorbească:

Eu sunt! Eşti la Spychów! Frate Jurând! Dumnezeu te-a încercat greu. Dar te afli printre ai tăi. Te-au adus oameni cu credinţă în Dumnezeu. Frate, frate Jurând!

Şi strângându-l la piept, îl sărută pe frunte, găvanele ochilor, şi iarăşi îl strânse la piept, şi iar îl sărută. La început, Jurând parcă era ameţit şi părea că nu înţelege nimic, dar în cele din urmă, îşi trecu mâna stângă peste frunte şi pe cap, ca şi când voia să împrăştie norii grei de somn şi ameţeală.

Acum, mă auzi şi mă înţelegi? Întrebă preotul Kaleb.

Jurând dădu din cap în semn că aude, după care îşi duse mâna spre crucifixul de argint, pe care-l cucerise cândva de la un cavaler neamţ puternic, îl luă de pe perete, îl duse la buze, la piept şi i-l dădu preotului Kaleb.

Dar acesta zise:

Te înţeleg, frate! El îţi rămâne şi aşa cum te-a scăpat din pământul robiei, tot aşa poate să-ţi întoarcă tot ce ai pierdut.

Jurând arătă în sus cu mâna în semn că numai acolo va recăpăta totul şi îl podidiră iarăşi lacrimile, iar pe faţa-i chinuită i se răsfrânse o durere nespusă.

Văzându-i mişcarea şi durerea, părintele Kaleb înţelese că Danuśka nu mai trăieşte, astfel că îngenunche lângă pat şi zise:

Dumnezeu să-i dea odihnă şi lumina veşnică, amin!

La acestea, orbul se ridică şi aşezându-se în capul oaselor pe pat, începu să rotească încet capul şi să dea din mână, de parcă voia să nege şi să-l oprească pe părintele Kaleb, dar nu se putură înţelege, întrucât în clipa aceea intră bătrânul Tolima, urmat de luptătorii din cetăţuie, paznicii, ţăranii mai în vârstă şi mai de vază de la Spychów, pădurarii şi pescarii, fiindcă vestea despre întoarcerea stăpânului se împrăştiase prin toată aşezarea de la Spychów. Aceştia îi îmbrăţişară picioarele, îi sărutară mâna şi izbucniră în hohote de plâns la vederea acestui schilod şi bătrân care nu mai amintea cu nimic de ameninţătorul Jurând dinainte, de spaima teutonilor şi învingătorul lor în toate întâlnirile. Dar pe cei care îl însoţiseră în campanii, îi cuprinse viforul mâniei şi feţele li se făcură palide şi îndârjite. În curând, începură să se adune în grupuri, să şoptească, să se împingă unii pe alţii, până când ieşi în faţă un luptător din garnizoana cetăţuii, totodată fierarul de la Spychów, un oarecare Sucharz; se apropie de Jurând, îi îmbrăţişă picioarele şi spuse:

Stăpâne, când te-au adus aici, am vrut să pornim îndată spre Szczytno, dar cavalerul care te-a adus nu ne-a îngăduit. Acum, învoieşte-ne Domnia Ta, că nu poţi să rămâi nerăzbunat. Să rămână tot ca mai de mult. Nu ne-au ruşinat şi n-o să ne ruşineze niciodată fără pedeapsă. Cum am fost la ei conduşi de Domnia Ta, o să ne ducem şi acum sub îndrumarea lui Tolima sau şi fără el. Musai să cucerim Szczytno şi să vărsăm sângele câinilor de acolo, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Repetară zece-cincisprezece glasuri.

La Szczytno!

Avem nevoie de sânge!

Şi într-o clipită, vâlvătaia cuprinse inimile înflăcărate ale mazurienilor. Chipurile începură să se încrunte, ochii să fulgere, ici şi acolo se auziră scrâşnete de dinţi. Dar după o clipă, glasurile şi scrâşnetele încetară, şi ochii tuturor se aţintiră asupra lui Jurând.

La început, obrajii acestuia înfloriră, răsfrângându-i parcă îndârjirea şi dorinţa de luptă de altădată. Se ridică şi începu să caute din nou cu mâna pe perete. Oamenii avură impresia că-şi caută paloşul, dar degetele lui nimeriră peste crucea pe care preotul Kaleb o agăţase pe vechiul loc.

O luă deci pentru a doua oară de pe perete, după care păli; se întoarse către oameni, îşi înălţă găvanele goale ale ochilor şi întinse crucifixul înainte.

Se aşternu tăcerea. Afară, se lăsa înserarea. Prin ferestrele deschise pătrundea ciripitul păsărilor care se pregăteau de culcare pe sub streşini şi prin teii care creşteau în curte. Ultimele raze roşietice ale soarelui căzură în odaie peste crucea ridicată şi părul alb al lui Jurând.

Fierarul Sucharz se uită la Jurând, apoi se întoarse spre tovarăşii lui, se uită o dată şi a doua oară, în sfârşit, îşi făcu semnul crucii şi ieşi din odaie. În urma lui, ieşiră tot atât de încet şi ceilalţi şi abia când se opriră în curte, începură să vorbească în şoaptă:

Ei, cum e?

Mergem sau ce facem?

Nu ne-a îngăduit!

Lasă răzbunarea în seama lui Dumnezeu. Se vede că şi sufletul i s-a schimbat.

Aşa era, într-adevăr.

În acest timp, în odaia lui Jurând mai rămăseseră numai preotul Kaleb, bătrânul Tolima şi împreună cu ei Jagienka şi Anula care, văzând mai înainte un grup de oameni înarmaţi mergând prin curte, veniseră şi ele să vadă ce se petrece.

Jagienka, mai curajoasă şi mai sigură de ea decât Anulka, se apropie acum de Jurând.

Dumnezeu să te ajute, cavalere Jurând! Îi ură. Suntem noi care te-am adus din Prusia până aici.

La auzul glasului ei tânăr, faţa lui Jurând se lumină. Se vede că îşi aminti şi el în amănunt tot ce se petrecuse pe drumul de la Szczytno, fiindcă începu să-i mulţumească dând din cap şi punându-şi de câteva ori mâna pe inimă. Jagienka începu să-i povestească de-a fir a păr cum îl întâlniseră şi cum îl recunoscuse cehul Hlawa, care este scutierul cavalerului Zbyszko, şi cum îl aduseseră până la Spychów. Îi mai spuse şi despre ea că duce împreună cu altcineva paloşul, coiful şi scutul pentru cavalerul Maćko de Bogdaniec, unchiul lui Zbyszko, care plecase de la Bogdaniec să-şi caute nepotul, iar acum se dusese la Szczytno şi după trei-patru zile o să se întoarcă la Spychów.

Când auzi de Szczytno, Jurând nu se mai sperie într-adevăr ca mai înainte pe drum, totuşi o mare nelinişte se aşternu pe faţa lui. Jagienka îl asigură, însă, că bătrânul cavaler Maćko era pe cât de viclean, tot pe atât de viteaz şi nu se lăsa dus de nas de nimeni, iar afară de asta, are scrisori de la Lichtenstein, cu care poate să umble pretutindeni fără primejdie. Aceste cuvinte îl liniştiră în bună măsură; se vedea că vrea să întrebe de multe lucruri, dar neputând s-o facă, suferea din greu, ceea ce văzând, fata cu mintea ageră îi spuse:

După ce o să mai stăm de vorbă, o să ne înţelegem foarte bine.

La acestea, el zâmbi iarăşi, întinse mâna spre ea şi punându-i-o fără să vadă pe cap, o ţinu aşa un răstimp, binecuvântând-o parcă. Fireşte, îi datora mult, dar afară de asta era limpede că-i plăceau tinereţea şi glasul ei amintind de ciripitul unei păsăruici.

Într-adevăr, după aceea, când se ruga, lucru pe care-l făcea aproape toată ziua, sau când nu era cufundat în somn, o căuta cu mâna pe lângă el, iar când n-o găsea, îi era dor de glasul ei şi-i dădea de ştire părintelui Kaleb şi lui Tolima prin tot felul de mijloace că vrea să-l aibă lângă el pe fermecătorul copil de casă.

Şi ea venea întotdeauna, deoarece inima ei bună se milostivea sincer de el, iar afară de asta, timpul îi trecea mai repede alături de el în aşteptarea lui Maćko, a cărui şedere la Szczytno se lungea ciudat de mult.

Trebuia să se întoarcă după trei zile, dar se scurse în zadar a patra şi a cincea. Într-a şasea, spre seară, fata îngrijorată tocmai voia să-l roage pe Tolima să trimită oameni să afle ce-i cu el, când din stejarul de strajă primiră semn că nişte călăreţi se apropie de Spychów.

Curând, copitele duruiră într-adevăr pe podul coborât şi în curte intră scutierul Hlawa însoţit de un slujitor. Jagienka, care coborâse dinainte din odaia de sus şi aştepta în curte, se repezi la el înainte de a descăleca.

Unde-i Maćko? Îl întrebă cu inima bătând de teamă.

A plecat la cneazul Witold, iar Domniei Tale îţi porunceşte să-l aştepţi aici, răspunse scutierul.